CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

La Fortul 13 Jilava şi la închisoarea din Piteşti, Iadul a avut o materializare pământească. Pot fi uitaţi eroii zidiţi de călăii comunişti sub pământ?

 

 

Este posibil ca imaginea să conţină: în aer liber

 

 

  FORTUL 13 JILAVA.

 

4 ani zidiți sub pământ în Cazimca Jilavei !

 

 

Încercați să vă imaginați că ați fi izolat, împreună cu alte trei persoane, într-o încăpere de cîțiva metri pătrați, cu pereți plini de umezeală, luminată chior doar de un bec de pe culoar, fără aerisire, cu un hârdău, fără cărți, ziare, fără radio și fără a avea voie să vorbiți între voi, obligați zilnic de la 5 diminața până la 22 seara să stați pe marginea paturilor, fără să vă întindeți sau să vă sprijiniți, primind o mâncare proastă și insuficientă și neavând dreptul la asistență medicală.

Paisprezece oameni au fost practic zidiți de vii, timp de patru ani, în patru celule amenajate în interiorul unui spațiu închis din cadrul închisorii subpământene Fortul 13 Jilava.

În 1958, ei au fost închiși în aceste celule de câţiva metri pătrați fiecare, pentru a fi exterminați lent, după ce unii dintre ei refuzaseră să accepte înscenarea judiciară a procesului prin care Securitatea încerca să arunce vina pentru odioasele crime din experimentul Pitești asupra victimelor.

Celulele erau înguste, de câțiva metri pătrați, adăpostind câte 4 sau 2 persoane fiecare, nu primeau lumina zilei, ci erau luminate cu un bec chior de pe culoar, nu aveau aerisire, iar pereții erau impregnați cu umezeală, uneori apa scurgându-se din tavan. Necesitățile fiziologice se făceau într-un hârdău, care se golea o dată pe zi.

Mâncarea era foarte proastă și insuficientă, ceea ce a dus la îmbolnăviri grave de dizenterie .Unii erau bolnavi deja de TBC, îmbolnăvindu-i și pe ceilalți.

Șase dintre ei au murit. Programul zilnic începea la ora 5 cu trezirea și se încheia la ora 22 cu culcarea, în acest răstimp deținuții fiind obligați să stea pe marginea patului, drepți, fără să se sprijine sau să se întindă pe paturi.

Nu aveau voie să vorbească între ei și nu aveau acces la nici un fel de sursă de informații, lectură.

Nu aveau dreptul la corespondență și nu știau nimic despre familii și rudele de acasă, care la rândul lor nu știau dacă ei mai trăiesc sau nu.

Nu li se asigura asistența medicală.

Reușeau să vorbească pe ascuns și, uneori, cu mari riscuri, comunicau prin alfabetul morse, bătând în pereți, cu celulele vecine.
La Fortul 13 Jilava, Iadul a avut o materializare pământească.
Marcel Petrișor este ultimul supraviețuitor al acelor ani de groază.

El a împărțit celula cu viitorul preot Calciu Dumitreasa, cu Constantin Oprișan, șeful Frățiilor de Cruce pe țară, care a și murit de TBC și cu Iosif V. Iosif.

„Fiecare societate a avut poveștile ei de eroism și de demnitate. Nu trebuie să le exagerăm pe ale noastre. Să le spunem așa cum au fost, pentru că sunt impresionante”, spune istoricul Lucian Vasile, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

 

 

 

 

 

Barbariile de la închisoarea Jilava nu au fost nişte cazuri izolate.

Au existat nenumărate cazuri de torturi barbare fizice şi psihice asupra opozanţilor regimului comunist adus în ţara noastră de tancurile sovietice.

Un loc aparte, singular în istoria ororilor comunismului de la noi şi din întreaga lume, îl reprezintă aşa numitul „fenomen Piteşti”.

Anii liturghiilor negre.

„Fenomenul Pitești” este numele care  a fost dat celui mai vast și mai violent program de „spălare a creierelor” aplicat de comunişti în țările de după Cortina de Fier.

Între anii 1949 – 1952, în închisoarea din Pitești au fost aduși studenți, profesori, membri sau simpatizanți ai organizațiilor interzise de comuniști, pentru ”reeducare”.

”Reeducarea” era doar o scuză pentru administrarea unor bătăi și torturi brutale, deținuților politici. 

În jur de 600 de oameni au fost supuși acestui experiment criminal.

 

 

 

Fost deținut din închisoarea comunistă Pitești, torturat în "Experimentul Pitești"

 

 

 

Istoricii estimează că după extinderea programului la închisorile din Brașov, Gherla, Târgu Ocna, au fost „reeducați”între 1.000 și 5.000 de oameni.

Metoda „reeducării” consta în tortură fizică (bătăi, în principal) și psihică (demascări și liturghii negre). Deținuții erau împărțiți în victime și agresori.

Toate acestea, susține cercetătoarea Maria Axinte, „aveau un dublu scop: obținerea de informații și distrugerea pe interior a deținuților”.

Când nu mai puteau suporta tortura, victimele treceau în tabăra agresorilor.

Lucian Vasile vede în acest program o acțiune sistematică de „compromitere a viitoarelor elite, de frângere a reperelor morale” ale societății românești de atunci.

„Unii deținuți n-au putut povesti nici familiei…”

Când Securitatea a văzut că scapă lucrurile de sub control, a oprit programul, şi a înscenat două procese, al deținuților-agresori și al gardienilor, spunând că totul n-a fost decât o tentativă a legionarilor de a defăima regimul comunist.

Mărturiile din procese pot fi consultate în Dosarul 1114, pe site-ul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Iată un fragment de mărturie:

„Am fost forțați să mâncăm fecale omenești, cu lingura dintr-o gamelă, am fost forțați să bem urină cu lingura, am fost forțați să lingem cimentul de pe jos…”.

Fundația creată de Maria Axinte are și o editură, Manuscris, care publică memoriile celor care au trecut prin Experimentul Pitești. „Știu cazuri de foști deținuți care n-au putut să povestească nici măcar familiei prin ce-au trecut.

Copiii au aflat din Memorialul Durerii despre ce a pătimit tatăl lor”, explică Lucian Vasile în https://www.libertatea.ro/ experimentul-pitesti-prin-ochii-tinerilor 

 

 

05/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii uitați în imperiul răului

La 27 martie 1918 a avut loc Unirea Basarabiei cu Tara-Mama. Exista destui romani care nu pot uita acest act extraordinar, Basarabia fiind prima provincie instrainata care, in anul 1918, s-a unit cu Romania. In amintirea evenimentului de atunci, un roman de peste Prut, Mihai Prepelita, si-a lansat la Casa Titulescu din Bucuresti, volumul “Romanii uitati in imperiul raului / Dincolo si dincoace de sarma ghimpata”, aparut la Editura Printech.

Cel mai interesant, chiar foarte spectaculos capitol al cartii este de departe cel intitulat “Prizonierii romani din Siberia”, semnat de diplomatul Victor G. Cadere si reprodus pentru prima oara in intregime de Mihai Prepelita. Diplomatul s-a implicat activ in salvarea romanilor din fosta armata austro-ungara si din Basarabia, aflati in indepartatul si putin ospitalierul pamant al Siberiei.

Dupa cum se stie, mai multi romani ce cazusera prizonieri la rusi au reusit in primavara anului 1917 sa se formeze in Corpul Prim de Voluntari ale carui unitati au luptat cot la cot cu oastea Regatului. Insa actiunea de recrutare a voluntarilor romani in Rusia, care intampinase de la inceput greutati din partea autoritatilor rusesti-aliate a trebuit sa inceteze total atunci cand Rusia a cazut prada bolsevismului, iar armatele Puterilor Centrale ocupasera Ucraina, intrerupand orice legatura cu Romania. In aceste imprejurari, ofiterii ardeleni, conferentiari raspanditi prin diverse colturi ale Rusiei s-au intors care cum au putut in tara, iar cei mai multi au preferat sa ramana si sa impartaseasca mai departe destinul marei mase de soldati romani, ramasi inca in lagarele rusesti, mai ales ca se ivea posibilitatea de a duce lupta mai departe pe frontul francez, asa cum fagaduise generalul Berthelot in trecerea sa prin Rusia, martie 1918, diferitilor reprezentanti ai nationalitatilor ce luptau pentru eliberarea lor de sub dominatia austro-ungara.

In tot decursul anului 1919 s-au facut sfortari pentru evacuarea din Siberia, dar numai ca rezultat al initiativelor particulare ale statelor aliate; astfel, s-au evacuat 14.436 cehi, aproximativ 3.000 italieni, 875 diversi. Dupa mai multe incercari ale statului roman, cum chestiunea evacuarii devenea tot mai presanta cu cat timpul trecea, s-a ajuns la concluzia ca numai prin trimiterea unui imputernicit al guvernului roman la fata locului se poate astepta rezolvarea urgenta a acelei importante chestiuni. In acest sens, guvernul roman a hotarat trimiterea lui Victor G. Cadere ca delegat, cu depline puteri, pentru repatrierea voluntarilor si a prizonierilor din Siberia.

Plecarea Misiunii de Repatriere spre Siberia a avut loc la Paris la sfarsitul lunii ianuarie 1920, cand telegramele aratau ruinarea regimului Kolceak si succesele tot mai mari ale bolsevicilor. Tocmai pentru ca imprejurarile se aratau tot mai potrivnice, Misiunea s-a simtit datoare sa ajunga foarte curand in contact cu romanii din Siberia si cu generalul Janin, ceea ce s-a si intamplat in ziua de 15 aprilie 1920 in Harbin. De la aceasta data pana la 11 mai 1921, Misiunea Romana in Siberia a repatriat aproximativ 5000 de romani. Despre romani se raportase ca s-ar gasi in numar de aproximativ 2500 in jurul Irkutskului. Gratie abnegatiei lui Victor G. Cadere, transporturile pe mare s-au efectuat din Vladivostok la porturile europene. Spre cinstea lor, autoritatile japoneze le-au asigurat romanilor din Extremul Orient tot concursul.

Dupa cum precizeaza Victor G. Cadere in raportul sau, in pofida greutatilor de nedescris, a fost infiintata acolo si Sectia Culturala a Misiunii Romane, continuatoarea sectiei respective din Legiunea Romana.

Inca din timpul formarii corpului voluntar in Siberia aparea la Ekaterinburg ziarul “Gazeta Transilvaniei”, iar cu formarea Legiunii a inceput sa apara la Irkutsk gazeta “Neamul romanesc”.

Aceste publicatii urmau un scop de propaganda pur national, care era necesara prin imprejurarea ca prizonierii romani stateau sub influenta miscarilor din lagare, in general unguresti si sub actiunea ideilor bolsevice, de la care romanii trebuiau deturnati. Considerand faptul ca Misiunea avea de intretinut si prizonierii supusi romani de diferite nationalitati, oameni cu sufletul zdruncinat de cele ce vazusera in Rusia, dezorientati de noua lor situatie si agitati de agentii Crucii Rosii maghiare, a fost creata pe langa birourile Misiunii si o sectie culturala, avand ca organ de propaganda si informatii gazeta “Tara noastra”. Li s-a explicat celor de alte nationalitati ca Statul roman primeste cu dragoste si bunavointa toti cetatenii tarii.

Cartea lui Mihai Prepelita ar trebui intens mediatizata nu numai pentru acest raport al activitatii exceptionale, profund patriotice, a lui Victor G. Cadere, ci si pentru celelalte materiale prezente in paginile ei. Se poate spune ca aparitia volumului “Romanii uitati in imperiul raului / Dincolo si dincoace de sarma ghimpata” este un eveniment cultural.

Publicat de Dragoş Galbur in 29 martie 2010

Blog Basarabia dupa independenta

29/03/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: