CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Bogdan al IV-lea, nefericitul urmaș al domnitorului Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu

 

 

 

 

 

Foto: Bogdan al IV-lea (1553 – 1574), fiul cel mare al  lui Alexandru Lăpuşneanu , Domn al Moldovei, martie 1568 – februarie 1572.

S-a născut înainte de căsătoria tatălui său cu Ruxandra (1538-1570), fiica lui Petru Rareş,  care a avut loc abia în ianuarie 1556 („în acest an s-a cununat cu doamna sa Roxanda, în anul 7064 luna întâia”, spune inscripţia unui epitaf dăruit cu acest prilej de Lăpuşneanu mănăstirii Slatina, ctitoria sa).  

Cronicarul oficial al lui Alexandru Lăpuşneanu, Eftimie, cel mai bine informat izvor contemporan, indicând chiar şi luna calendaristică, mărturiseşte că „fiind în al doilea an al domniei, lui Alexandru voievod i s-a născut un copil scump şi prea dorit şi fiu prea iubit, Bogdan voievod, în luna august”(1554).

(În Cronicile slavo-române, p. 116, 125; i se spune, de altfel, „copil„, adică fiu născut în afara căsătoriei, cum şi era pe atunci).

După această naştere, la 3 septembrie 1554, Lăpuşneanu a întemeiat mănăstirea Slatina, între cele două evenimente fiind desigur o legătură.

Preotul armean din Cameniţa Podoliei, care l-a cunoscut aici pe Bogdan la 17 septembrie 1571, afirmă că atunci acesta era „de abia de 17 ani, însă avea un corp regulat şi era frumos”.

La 20 august 1571, G. Vasari, secretarul ungur al episcopului catolic de Cameniţa, relata legatului papal din Polonia că voievodul Bogdan, care ţine „legea greacă”, este favorabil ajutorării celor de credinţă catolică, „şi este de circa optsprezece ani” (et est annorum circiter decern et octo).

E vorba deci de o aproximaţie apropiată, care astfel nu contrazice primele două relatări mai exacte.

Tot de o aproximaţie este vorba şi în relatarea târzie a lui Grigore Ureche, pentru care Bogdan vodă era „cocon brudiu” (necopt), „de 15 ani” la ridicarea în domnie, la 1568 (Letopiseţul, p. 193), de unde ar rezulta anul naşterii 1553, foarte apropiat de cel adevărat.

Incă de la 24 martie 1564 Alexandru Lăpuşneanu stabilise printr-un testament ordinea succesiunii la tron a fiilor săi, pe care îi socotea legitimi, în frunte cu Bogdan, propunându-le acestora pentru respectarea voinţei sale sprijinului înaltei Porţi şi al sultanului, şi numai dacă Poarta nu-i putea ajuta, îi sfătuia să facă apel la împăratul Austriei, regii Poloniei, Franţei, Angliei, sau la dogele Veneţiei (Hurmuzaki, III , p. 532).

Oricum a variat ulterior  în acte ordinea succesiunii fiilor săi, în concepţia lui Lăpuşneanu, Bogdan s-a aflat mereu în frunte.

La 9 martie  Alexandru Lăpuşneanu aduna Marele Sfat al Ţării şi îi cerea să aleagă domn pe fiul său, Bogdan, căruia îi va transmite sceptrul înaintea tuturora.

Inaintea morţii, grijuliul părinte, renunţând la domnie în favoarea acestuia, consecvent concepţiei sale asupra priorităţilor politice, s-a adresat înaltei Porţi pentru trimiterea steagului de domnie.

După încheierea Sfatului, sau poate a doua zi, Alexandru s-a călugărit sub numele de Pahomie, a cărui iniţială provenea de la numele dinaintea domniei, Petru.

Intrarea în monahism şi curînda sa adormire întru Domnul, au iscat bănuiala unei morţi silnice a acestuia.

 A fost îngropat la ctitoria sa, Mănăstirea Slatina, împreună cu soţia , Ruxandra, fiica lui  Petru Rareş şi cu două fete ale lui.

După moartea fostului domn, nu toţi boierii şi-au ţinut cuvântul, unii susţinând candidatura marelui vornic al Ţării de Jos, Ionaşcu Zbierea.

Bogdan Lăpuşneanu, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, se considera însă voievod, intitulându-se ca atare („Bogdanus, Dei gracia Wayvoda verusque heres regni Moldavie et cetera”) la 16 martie 1568, două zile după înmormântarea tatălui său, a cărui moarte o anunţa atunci saşilor bistriţeni (Hurmuzaki, XVI , p. 628-629).

In cadrul adunării elective, care a urmat la o dată necunoscută, dar apropiată în timp, Dumitru marele hatman şi Gavrilaş mare logofăt, s-au ridicat  împotriva lui Zbierea, a cărei candidatură a fost respinsă şi sfatul domnesc l-a „ales” domn pe Bogdan (Călători străini, II, p. 391).

La 25 martie 1568, după numai 11 zile de la înmormântarea lui Alexandru Lăpuşneanu, sultanul anunţa regelui Poloniei şi hanului crâmlean, că domnia Moldovei „a fost acordată fiului său Bogdan şi i s-a trimis împărătescu nostru steag” (Mustafa A. Mehmed, Documente turceşti, I, p. 85-86).  

De fapt, ceauşul Geafer, care aducea lui Bogdan confirmarea în domnie, a plecat spre Moldova după 24 martie 1568, iar Sinan aga, care purta steagul şi celelalte însemne de învestitură, la 11 aprilie.

Pentru aceasta s-au plătit în secret marelui vizir Sokollu Mehmed paşa 30000 de ducaţi, iar tributul de 35000 de ducaţi a fost sporit cu 5 000 de ducaţi (Hurmuzaki, III , p. 579).

La luarea domniei, în martie 1568, Bogdan Lăpuşneanu avea doar 13 ani şi 9 luni, fiind, aşadar, minor chiar după concepţia de atunci, având-o ca tutore pe mama sa, Ruxandra. 

După moartea Ruxandei (1570), tânărul voievod Bogdan a rămas conducător de sine stătător, la numai 15 ani.

Numai că Bogdan Lăpuşneanu n-a ştiut să profite de bunele relaţii cu Poarta, moştenite de la tatăl său.

Orientarea sa spre Polonia, cu care a încheiat tratate de supunere, i-a atras mazilirea din partea Porţii, care nu era dispusă să cedeze nici o palmă din influenţa sa asupra Moldovei.

La toate acestea s-a adăugat şi nemulţumirea boierimii vârstnice, înlocuită în anturaj şi favoruri, după moartea doamnei Ruxandra, de adolescentul voievod care îşi luase „sfetnici leşi”, cu care risipea averea domnească (Azarie, în Cronicile slavo-române, şi Grigore Ureche, Letopiseţul, critică vehement această atitudine), astfel încât, după Ureche „năpusti trebile ţarâi, că pre cât îl iubiia întâi, pre atâta îl urâsă apoi”.

Toate acestea erau adevărate, de vreme ce le confirmă întru totul relatările independente ale unui contemporan avizat, precum polonul Leonard Gorecki, care vorbeşte de dispreţul lui Bogdan faţă de turci, de nemulţumirea sultanului Selim pentru pacea perpetuă încheiată cu regele Sigismund II August, de ura faţă de el a boierilor moldoveni „pentru că se dăduse cu totul în amiciţia polonilor, le făcuse stipendii militare şi-i ţinea la el cu multă libertate” (Al. Papiu Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, III).

Motivele imediate ale mazilirii lui Bogdan Lăpuşneanu au fost legate de conflictele cu ceauşii turci trimişi mereu pentru a-l aduce la ordine, înlocuirea gărzii turceşti, moştenite de la tatăl său, cu 400 de călăreţi poloni, şi a unor dregător bătrâni cu străini (poloni), rudele celor îndepărtaţi sau chiar ucişi, plângându-se la Poartă.

Politica sa filopolonă, amestecul sfetnicilor poloni în treburile ţării, obligaţia de a întreţine oştile polone, au stârnit ura marilor boieri în frunte cu Ieremia Golia Cernăuţeanul, care se temeau mai ales de introducerea catolicismului în ţară,  motive pentru care s-au plâns Porţii de la Constantinopol.

La sfârşit de ianuarie 1572 Bogdan Lăpuşneanu se pornise spre Polonia spre a se căsători cu fiica unui magnat din Liov, Ioan Tarlo, însă acolo, a fost făcut prizonier de un nobil polon .

Fiind priceput în mânuirea armelor, Bogdan s-a împotrivit capturării, fiind rănit grav la cap.

Documentele vremii consemnau că: „la trecerea râului Nistru a fost atacat de domnul Cristofor Zborowski, urmărit şi închis”, trebuind să-i plătească pentru răscumpărare 12000 de taleri şi să-i promită cumnatului acestuia 13000 de taleri.

Zborowski, logodnicul unei surori a lui Bogdan, fusese chipurile jignit de ruperea logodnei la cererea fostului domn al Moldovei, dar mai pe urmă s-a aflat că fusese plătit de rivalul său, viitorul Ioan vodă, toată acţiunea fiind de fapt o atragere în capcană a tânărului domn.

A rămas în captivitate circa o lună, după care, cu ştirea regelui Sigismund II August şi cu sprijinul lui N. Mielecki, hatmanul Coroanei şi voievodul Podoliei, şi al hatmanului cazacilor nizovi (zaporojeni), Temriuk Piatigoreţ, în martie-începutul lui aprilie 1572 a organizat o expediţie în Moldova, pentru redobândirea tronului, la 11 aprilie 1572 ştiindu-se la Varşovia că acesta izbândise.

Indată un sol polon a plecat la Poartă, stăruind în a doua jumătate a lui aprilie pentru reîntronarea lui Bogdan.

Imediat însă după  momentul prinderii şi sechestrării  lui Bogdan de către polonezi, boierii moldoveni s-au plâns la Poartă, iar aceasta îl va numi domn, în mai 1572, pe Ioan Vodă cel Viteaz .

După mijlocul lui aprilie, Ion vodă (zis şi cel Cumplit), proclamându-se domn, a intrat în Moldova  cu oaste turcească, tătărască şi munteană, izbutind să-şi înfrângă rivalul lângă Ştefăneşti.

Încercând zadarnic să-şi recapete tronul cu ajutorul polonezilor, alungat şi rătăcind pe la toate curţile europene, soarta îl va duce pe Bogdan Lăpuşneanu în Rusia, la Moscova, la curtea lui Ivan cel Groaznic,

 Turcii nu l-au putut împiedica să plece la Moscova şi cel puţin un timp i-au pierdut urma.

La 13 iulie 1574, la Poartă, se credea că de la Viena a trecut în Polonia, apoi în Boemia sau în Germania.

In realitate, după ce trecuse prin posesiunile regelui Danemarcei, Frederick al II – lea, apoi pe la Rugodev (Narva) (13 iunie) şi Novgorod (29 iunie), la 10 iulie a ajuns la Moscova, iar la 19 a lunii a fost primit de Ivan cel Groaznic.

Ulterior, el însuşi a relatat că a fost primit de „marele cneaz nu numai cu cinste şi cu bine, ci i s-a acordat din acea zi două moşii importante, ca să-şi menţină rangul princiar, şi e onorat atât de mult încât după marele cneaz e considerat al doilea după hanul tătarilor”.

Bogdan Lăpuşneanu a rămas la Moscova până la moarte.

N-a renunţat nici aici la speranţa de a se întoarce în Moldova, spionii imperiali urmărindu-i permanent acţiunile şi el însuşi rămânând în legătură cu Hans Rueber, comandantul imperial al Ungariei Superioare.

Ţarul însuşi îi dăruise două feude, între care Tarusa.

Tradiţia consemnată de Grigore Ureche spune că „bolnăvind de ochi” nu se mai gândea la domnie (Letopiseţul, p. 196), ceea ce pare destul de puţin probabil.

Oricum, moartea sa s-a datorat, foarte probabil, rănii de la cap primite în timpul atacului lui Cristofor Zborowski din februarie 1572.

Prin testament lăsa dreptul de moştenire asupra scaunului Moldovei lui Ivan cel Groaznic şi o seamă de bogăţii pe care ţarul le-a împărţit unor biserici.

Totuşi, urmaşii indirecţi au încercat să obţină cel puţin o parte din averea sa.

In 1598, cancelarul şi marele hatman polon Jan Zamoyski îi scria lui Ieremia Movilă că Czolhanski, ginerele lui Orzechowski, acesta din urmă, la rândul său, ginerele lui Alexandru Lăpuşneanu, vroia să plece la Moscova pentru a cere lucrurile răposatului Bogdan.

Zamoyski observa că soţia lui Czolhanski, descendentă a lui Lăpuşneanu, „este înrudită, după tatăl ei, Orzechowski din casa Fredro şi cu mine”, şi cerea sprijinul domnului Moldovei pentru această acţiune.

Nu se ştie unde a fost înmormântat Bogdan Lăpuşneanu, fiind sigur însă că mormântul i s-a aflat la Moscova.

 

 

Bibliografie (surse):

 

https://www.academia.edu/12124580/Genealogie_dinastic%C4%83_familia_

lui_Alexandru_vod%C4%83_L%C4%83pu%C5%9Fneanu

15/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Vlad Țepeș – prima victimă a unei campanii „mediatice” internaționale a fost reprezentat în istoria Rusiei ca prototip al șefului de stat justițiar și viteaz

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Voievodul muntean VLAD ȚEPEȘ (1431-1476) a fost prima victimă a unei „campanii de presă” internaționale.

 

 

 

 

 

 

 

● A domnit în Țara Românească de trei ori (august- octombrie 1448, 1456 – 1462 și 1475 – 1476), prima dată la vârsta de 16 ani. A fost un reformator drastic care a reușit, pe parcursul celei de-a doua domnii, să-și impună „programul de guvernare”: măsuri drastice împotriva hoţiei, promovarea muncii şi pedepsirea leneşilor, primul program cunoscut de integrare a ţiganilor, prin implicarea lor în luptele cu turcii.

● A fost prima victimă a unei campanii „mediatice” internaționale, lansată de negustorii sași din Brașov, cărora le-a impus principiul reciprocităţii în comerţul bilateral, deschizând calea negustorilor români.

Furioși, negustorii sași au declanșat o campanie furibundă, la toate curțile europene, împtriva voievodului, descris în culorile cele mai sumbre: primitiv, însetat de sânge, posedat de diavol, dependent de nevoia de a trage oameni în țeapă etc.

Grație acestei „campanii”, lui Vlad Țepeș (poreclit Dracula) i s-a atribuit „drepturi de autor” asupra pedepsei cu tragerea în țeapă, deși pedeapsa respectivă era curentă în epocă.

● Toată această faimă negativă nu i-a putut însă estompa calitățile militare. De o îndrăzneală și o inteligență ieșite din comun, Vlad Țepeș l-a înfrânt în luptă de două ori, în aceeași lună (iunie 1462), pe Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului: o dată în celebra acțiune nocturnă, când a atacat tabăra turcească din interior, și a doua oară la Chilia, când trupele otomane, ajutate de Ștefan cel Mare, au încercat, fără succes, să cucerească cetatea.

● Profilul lui Vlad Țepeș, realizat de călugărul rus Eufrosin (în relatarea sa din 1486, „Skazanie o Drakule voevode“, adică „Povestire despre Dracula voievod“) a devenit, în Rusia, prototip al principelui viteaz și justițiar.

Personalitatea sa a avut, de-a lungul timpului, un efect profund asupra teoriei politice rusești, de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin. Este cunoscut faptul că, de exemplu, Ivan cel Groaznic l-a copiat pe voievodul român în măsurile sale justițiare, acestea rămânând conservate ca atare în folclorul rusesc.

Cartea lui Eufrosin s-a tipărit în Rusia în peste 20 de ediții.

A fost adoptat  în istoria Rusiei, de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, ca prototip al șefului de stat justițiar și viteaz.

 

Sursa: http://www.certitudinea.ro/calendar-certitudinea-luna-martie

 

 

 

 

16/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Învăţăturile lui Neagoe Basarab, furate de Ivan cel Groaznic – Un fals rusesc ramas necunoscut timp de patru secole.

Învăţăturile lui Neagoe Basarab, furate de Ivan cel Groaznic

În anul 1557, celebrul monument de limbă românească şi demnitate creştină “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” a fost însuşit hoţeşte de Ivan cel Groaznic, ţarul Rusiei, şi prezentat drept operă autentică, act de garanţie morală pentru a i se recunoaşte titlul de bazileu de către patriarhul Constantinopolului.

Monumentalul fals a rămas necunoscut 400 de ani, până ce a fost descoperit şi demonstrat de către cercetătorul român prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov.

La 25 august 1530, se năştea la Moscova unul dintre cele mai misterioase personaje din istoria Rusiei, ţarul Ivan Vasilievici, sau Ivan al IV-lea, cunoscut sub numele de “Ivan cel Groaznic”, din cauza inimaginabilelor torturi şi crime comise împotriva propriului popor.

Tradiţia spune că, în momentul naşterii lui, un fulger a zguduit Kremlinul, producând un mare incendiu şi că viitorul ţar avea deja doi dinţi. Aceste semne au fost interpretate ca manifestări ale voinţei divine: prinţul avea să-i sfâşie cu un dinte pe duşmanii ţării, iar cu celălalt să muşte groaznic din propriul popor.

Însuşi mitropolitul de atunci al Rusiei, Daniel,l-a avertizat pe Marele Cneaz Vasilii al III-lea, tatăl oficial al micului prinţ, că ceea ce se va abate asupra tuturor este urmare a păcatului celei de a doua căsătorii a cneazului.

Prinţul, care la doar 17 ani s-a autointitulat ţar, titlu pe care nu-l purtase nici unul dintre străbunii săi, a domnit 37 de ani. O lungă perioadă de cruzimi, crime şi masacre, de sadism inimaginabil şi misticism, de nebunie paroxistă, cu şapte căsătorii şi aproape cu tot atâtea neveste otrăvite.

Ei bine, acest personaj sângeros, în anul 1557, cerea patriarhului Constantinopolului recunoaşterea oficială a titlului de bazileu, pe care şi-l declarase cu de la sine putere încă din 1547, prezentând, printre altele, drept garanţie plauzibilă a autorităţii sale imperiale şi a înaltei şi ireproşabilei sale moralităţi creştine o operă fundamentală a vremii, care aparţinea unui domnitor şi sfânt român, însuşită însă hoţeşte: “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.”

De ce trebuia să se plagieze tocmai “Învăţăturile…”

În anul 1995, l-am cunoscut pe prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov, în timp ce documentam o carte despre Sfântul Apostol Andrei. Cu acel prilej, domnia sa m-a invitat acasă, unde tocmai efectua ultimele corecturi şi completări la volumul “Monumenta Romaniae Vaticana”, ce avea să fie tipărit şi lansat anul următor, odată cu vernisarea expoziţiei cu acelaşi nume de la Muzeul Cotroceni.

Cu acel prilej, regretatul profesor mi-a vorbit despre furtul intelectual săvârşit asupra operei Sfântului Voievod Neagoe Basarab de către un om de casă al ţarului Ivan cel Groaznic. Tot atunci, mi-a arătat şi dovezile plagiatului, care aveau să fie reproduse în volumul amintit.

Sfântul Voievod Neagoe Basarab a creat monumentala sa lucrare între 1513 şi 1521. Preţiosul manuscris realizat în stil parenetic a intrat în circulaţie la foarte scurt timp, fiind cunoscut la curţile princiare şi nobiliare ale vremii ca un adevărat manual de educaţie a tinerilor prin “valoarea creditului moral în activitatea publică”, cum spune prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov.

Dacă Ivan cel Groaznic, cu siguranţă, habar nu avea de opera voievodului român, Teodor Mamalachos, ambasadorul acestuia la Constantinopol, auzise, cu siguranţă, despre ea şi despre valoarea ei, tot atâtea motive pentru a o plagia şi a o prezenta în faţa patriarhului drept “întărire” doveditoare a înaltei moralităţi a stăpânului său.

În acest sens, Mamalachos a achiziţionat opera Sfântului Voievod Neagoe Basarab şi a modificat-o conform interesului atât de mult visat de ţar.

Numai că fie cel care a copiat-o a executat doar ceea ce i s-a ordonat (schimbarea titlurilor capitolelor, numele de Neagoe şi Teodosie sau Varlaam şi Ioan), crezând că această cosmetizare ar fi suficientă pentru inducerea în eroare a Patriarhiei, fie a executat comanda pe jumătate sau chiar mai puţin pentru că nu fusese plătit conform târgului.

Dar de ce era important să plagieze tocmai această operă?

Pentru că “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” fuseseră la scurt timp de la apariţie apreciate la curţile Serbiei, Greciei etc., iar domnul român de atunci, prin condeiul său, aşternuse pe hârtie nu numai principii de guvernare politică a statului, principii morale de educare a tineretului, ci şi principii de guvernare a sufletului, care oferă celor ce le vor urma moştenirea adevăratelor valori, cele spirituale, conştientizând, proporţional ascensiunii pământene, măreţia Creatorului.

 

  

          Neagoe Basarab                                           Ivan cel Groaznic

Toate aceste calităţi specifice unei vieţi creştine virtuoase, etice, exprimate atât de concis şi convingător, erau fără îndoială apreciate de lumea ortodoxă a timpului. Cu atât mai mult, cu cât în epocă circula şi tratatul lui Nicolo Machiavelli, “Principele”, care oferea un sinistru tablou al cinismului politic militar, dar şi “Orologiul Principilor”, opera spaniolului Antonio De Guevara, care, asemenea “Învăţăturilor lui Neagoe Basarab…”, era o expresie a moralei creştine “în practica diplomatică”, ambele reţinând “filonul istoric al lui Marc Aureliu”, cum spune prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov în volumul pomenit mai sus.

Descoperirea falsului şi probele care acuză

Cum a fost descoperit falsul? În decembrie 1988, cercetătorul italian Santo Lucá a publicat studiul “Augustinianum”, în care vorbea despre douăzeci de “manuscrise greceşti uitate în biblioteca Vallicelliana”.

Autorul semnala în mod special unul înregistrat la cota R.100 la pp. 665-666 şi 670-673, despre care spunea că este “un corp de texte de învăţătură atribuite lui Vasile al III-lea, arhiducele Rusiei (1479-1523), … care spre moarte a îmbrăcat haina călugărească sub numele de Varlaam, dedicând scrierile amintite fiului său Ivan al IV-lea cel Groaznic ( 1530-1584).

Cercetătorul a datat manuscrisul după filigranele hârtiei executate între 1528 şi 1565 (deci posterioare anului chemării la Domnul a Voievodului Neagoe Basarab) şi a observat că pe ultimele pagini ale manuscrisului apare numele posesorului: Teodor Mamalachos. Acesta, după opinia cercetătorului italian, tradusese textele respective din slavonă în greacă la Constantinopol, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, “poate ca document privind educaţia şi principiile ortodoxe ale lui Ivan al IV-lea”. Cercetătorul italian nu intuise însă importanţa specială a acestei descoperiri.

Aflat la Vatican pentru a studia o serie de documente aflate în imensa bibliotecă de aici şi în arhivele secrete, prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov a reuşit, prin compararea minuţioasă a manuscrisului original în slavonă al “Învăţăturilor…” cu manuscrisul semnalat de cercetătorul italian, să descopere şi să demonstreze monstruosul fals. Acestei descoperiri i-a dedicat un material în volumul “Monumenta Romaniae Vaticana”, apărut în 1996, şi un studiu publicat în revista “Magazinul istoric” în 1997.

Iată câteva dovezi ale plagiatului, aşa cum mi-au fost ele prezentate de cercetător în urmă cu 15 ani: în interiorul textului manuscrisului semnalat de Santo Lucá, sub titlul “Înmormântarea rămăşiţelor unei femei” (care în textul original al “Învăţăturilor…” se referă la rămăşiţele “mamei sale Neaga”), au rămas nemodificate numele de Neaga (mama Sfântului Neagoe), Ioan şi Petru (băieţii voievodului român); au rămas de asemenea numele Stana, Roxana şi Anghelina (fetele voievodului), dar a fost şters numele episcopului Macarie, care există în textul de bază.

Documentul fals păstrează până şi capitolul final al originalului, cu rugăciunile lui Neagoe Basarab pe patul de moarte, în timp ce Ivan cel Groaznic a mai trăit încă 27 de ani după acest eveniment!

După cum aprecia cercetătorul român, Mamalachos ar fi cunoscut un manuscris grecesc al “Învăţăturilor…”, cel al lui Manoil din Corint, aflat astăzi în biblioteca Mănăstirii Dionisiu din Sfântul Munte Athos, realizat după originalul slavon păstrat în Biblioteca Naţională din Sofia. Acest document ar fi fost copiat şi măsluit cum am arătat mai înainte.

Partea interesantă este că falsul nu a fost sesizat la Constantinopol, iar plagiatul a reuşit chiar să servească scopului murdar pentru care fusese executat, astfel încât, după o lungă perioadă de precauţii şi rezerve din partea Patriarhiei, în cele din urmă, sângerosului ţar moscovit i s-a acordat titlul mult râvnit.

“Însuşirea manuscrisului “Învăţăturile lui Neagoe Basarab…” şi folosirea lor ca recomandare a titlului de bazileu îmbracă două aspecte esenţiale: mai întâi autoritatea morală a argumentelor la nivelul celei mai înalte demnităţi sociale şi politice, iar în al doilea rând imoralitatea falsului pregătit prin furtul creaţiei intelectuale ca practică a “empireului” ţarist la mijlocul secolului al XVI-lea, după câţiva ani de teroare a lui Ivan cel Groaznic”, remarca profesorul Dumitriu-Snagov în lucrarea “Monumenta Romaniae Vaticana”.

Voievodul urcă în calendar, iar hoţul sfârşeşte otrăvit

Fără îndoială, opera Sfântului voievod Neagoe Basarab aparţine deja tezaurului cultural universal. Adevărata ei paternitate a fost stabilită fără echivoc în 1970 de către “Al Doilea Congres Internaţional de Studii Sud-Est Europene” şi de “Cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Studii Bizantine” din 1971, iar cercetători români, precum Nicolae Iorga, Înalt Preasfinţitul Antonie Plămădeală ori prof. dr. Dan Zamfirescu, ca să pomenim doar câţiva dintre ei, i-au demonstrat înalta valoare şi multiplele valenţe cultural-educative şi creştine.

Monumentala lucrare a “domnului cu apucături împărăteşti”, cum îl numea Nicolae Iorga pe voievodul Neagoe Basarab, alături de alte argumente precum milostenia, darul ctitoririi de mănăstiri şi cel de binefăcător al întregii Ortodoxii, a stat şi ea la baza canonizării voievodului de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2008.

Furtul operei sfântului, executat în 1557, nu a rămas definitiv ascuns istoriei, iar Ivan cel Groaznic, odiosul ţar care s-a folosit de el, a sfârşit lovit de nebunie şi de o boală necunoscută care i-a descompus trupul, intoxicat cu mercur, neiertat în veci pentru miile de crime săvârşite.

“Dacă Ivan cel Groaznic, cu siguranţă, habar nu avea de opera voievodului român, Teodor Mamalachos, ambasadorul acestuia la Constantinopol, auzise, cu siguranţă, despre ea şi despre valoarea ei, tot atâtea motive pentru a o plagia şi a o prezenta în faţa Patriarhului drept “întărire” doveditoare a înaltei moralităţi a stăpânului său.”

“Însuşirea manuscrisului “Învăţăturile lui Neagoe Basarab…” şi folosirea lor ca recomandare a titlului de bazileu îmbracă două aspecte esenţiale: mai întâi autoritatea morală a argumentelor la nivelul celei mai înalte demnităţi sociale şi politice, iar în al doilea rând imoralitatea falsului pregătit prin furtul creaţiei intelectuale ca practică a “empireului” ţarist.”

“Dacă Ivan cel Groaznic, cu siguranţă, habar nu avea de opera voievodului român, Teodor Mamalachos, ambasadorul acestuia la Constantinopol, auzise, cu siguranţă, despre ea şi despre valoarea ei, tot atâtea motive pentru a o plagia şi a o prezenta în faţa Patriarhului drept “întărire” doveditoare a înaltei moralităţi a stăpânului său.”

“Însuşirea manuscrisului “Învăţăturile lui Neagoe Basarab…” şi folosirea lor ca recomandare a titlului de bazileu îmbracă două aspecte esenţiale: mai întâi autoritatea morală a argumentelor la nivelul celei mai înalte demnităţi sociale şi politice, iar în al doilea rând imoralitatea falsului pregătit prin furtul creaţiei intelectuale ca practică a “empireului” ţarist.”

 

    

 Prof. dr. Ion Dumitriu-Snagov

Sursă: Ziarul LUMINA si Certitudinea.ro

10/03/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: