CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Academia Română își reafirmă punctul de vedere cu privire la identitatea istorică și lingvistică a românilor din nordul și din sudul Dunării

 

 

Imagine similarăImagini pentru aromâni photos

Foto: Români nord și sud-dunăreni

 

 

 

 

Identitatea și unitatea istorică și lingvistică a românilor din nordul și sudul Dunării

 

 

În anul Centenarului Marii Uniri a românilor, Academia Română își reafirmă punctul de vedere cu privire la identitatea istorică și lingvistică a românilor din nordul și din sudul Dunării.

Conform adevărului științific, poporul român are patru ramuri istorice – dacoromâni, aromâni, meglenoromâni, istroromâni – vorbitori ai dialectelor limbii române, dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân. Toți acești români formează o unitate etnică și vorbesc aceeași limbă.

Dialectele românești – dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân – se întâlnesc într-un spațiu vast, din Maramureș și Carpații nordici (în nord) până în Epir și Tesalia (în sud), din Istria, la Marea Adriatică în vest până la Marea Neagră și dincolo de Nistru (în est). Vorbitorii lor sunt urmașii populației autohtone romanizate din Imperiul Roman de Răsărit.

Atestate în trecut pe un teritoriu unitar, în nordul și în sudul Dunării, dialectele românești s-au izolat de-a lungul timpului, în urma pătrunderii slavilor în Peninsula Balcanică, începând cu secolul al VII-lea, fapt care a determinat unele deplasări ale vorbitorilor în acest spațiu geografic în perioada Evului Mediu. Dacoromânii sunt continuatorii romanității nord-dunărene, în timp ce aromânii, meglenoromânii și istroromânii sunt continuatorii romanității sud-dunărene.

Unitatea dialectelor românești a fost susținută unanim de-a lungul timpului de către cei mai importanți lingviști români (Ovid Densusianu, Alexandru Philippide, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Alexandru Rosetti, Tache Papahagi, Eugeniu Coșeriu) și străini (Wilhelm Meyer-Lübke, Gustav Weigand, Matteo Bartoli, Giuliano Bonfante, Alf Lombard, Carlo Tagliavini, Gerhard Rohlfs). Româna e prezentată ca o limbă unitară, cu cele patru dialecte (dacoromân, aromân, meglenoromân, istroromân) în enciclopediile străine: The Encyclopaedia Americana, vol. 23, 1919; Encyclopaedia Britannica, vol 19, 1911; The New Encyclopaedia Britannica, Macropaedia, vol. 15, 1981); Grand Larousse Encyclopédique, vol. 1, 1964; Brockhaus Enzyklopädie, vol. 17, 1981; Dizionario Enciclopedico Italiano, vol. 10, 1961.

Academia Română ia act cu îngrijorare de continuarea și intensificarea unor activități politice care urmăresc denaturarea adevărului cu privire la aromâni și la dialectul aromân.

 

Scopul acestor activități este declararea aromânilor ca minoritate națională în România, ca popor aromân, distinct de poporul român, având o limbă proprie, aromâna, diferită de limba română.

Aceste activități fac parte dintr-o acțiune mai largă de separare a românilor sud-dunăreni – aromâni, meglenoromâni, istroromâni, vlahi timoceni, ca și a altor români din afara granițelor României (românii timoceni, basarabeni, herțeni, maramureșeni etc.) – de limba și poporul român.

Precizăm că articolul 3, paragraful 1 din Convenția-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (CCPMN), adoptată de Consiliului Europei la Strasbourg, în 1 februarie 1995 și intrată în vigoare la 1 februarie 1998, prevede dreptul oricărei persoane aparținând unei minorități naționale de a alege liber să fie tratată ca atare sau nu.

 Paragraful 35 din Raportul Explicativ al CCPMN (ETS No. 157) stipulează însă că, din Paragraful 1 al numitului articol nu trebuie înțeles că o persoană are dreptul să își aleagă arbitrar apartenența la o minoritate națională, ci că această alegere individuală este inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitatea persoanei respective.

Prin urmare, trebuie respectate criteriile științifice în asumarea identității naționale și lingvistice a colectivităților și a individului.

  Revista Limba Română
Nr. 7-8, anul XXVIII, 2018

 

 

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/19/o-istorie-a-zilei-de-19-ianuarie-video-3/

 

19/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CREZUL CATOLIC ȘI ”TATĂL NOSTRU” ÎN DIALECT ISTRO-ROMÂN

Biserica Sfântul Andrei din satul istroromân Jeieni, Istria.

CREDO

„Io cred în ur Domnu, Ceåce cårle ţire tote, cårle facut-å ceru şi pemintu, ceale ce se vedu şi ceale ce nu se vedu.

Şi în Gospodinu Isus Crist, Fil’u lu Domnu, îns nåscut, cårle din Ceåce s-å nåscut, månt’e de toţ secoli. Svitlost din svitlost, Domnu pravi din Domnu pravi, nåscut ma nu fåcut, din urea substanţea ca şi Ceåce, prin cårle tote facut-s-av.

Cårle za noi omiri şi za scapårea nostrea lasată-s-å din cer şi s-å înjivotit de la Svetu Spirit şi din Vergura Maria şi facută-s-å om.

Şi fost-å restignit za noi în timpu lu Ponţiu Pilat şi suferit-å şi fost-å zacopereåit.

Și uscrâsnit-å treia zi cum fost-å piseait în Sveta Scripturea.

Şi dignit-s-å în cer şi şade la desna lu Ceåce.

Şi rapoi va veri cu glorie săndi cel’i vil’i şi cel’i morţ, lu cårle cesarie nu se va fini.

Şi în Svetu Spirit, Domnu ce daie jivlenie, cårle din Ceåce iase şi de la Fil’u, cela ce scupa cu Ceåce şi Fil’u e adoreåit şi gloreåit, cårle a cuvintat prin proroci.

În ure svetea, catolichea şi apostolichea baseåriche.

Io cunoscu ur crist za oprostirea lu pecatele.

Io şteptu scularea lu morţi.

Și jivlenia de secole, cea ce fi-va. Amen!”

CEÅCE NOSTRU

”În lumele lui Ceåce, lu Fil’u e lu Svetu Spirit, Amen!

Ceåce nostru, cårle ști în cer, posveti-sa numele Tev, neca vire cesaria Tea, fie vol’a a Tea, cum e în cer, åșa și pre pemint.

Pâra nostrea cea de tote zilele dea-ne-v-o åstez.

Și ne scuzea pecatele nostre, cum și noi scuzeaim lu cel’i cårl’i ne ofendesc.

Și nu duce pre noi în napast și ne scapea de cela revu. Amen!”

Calendarul lu Rumeri din Istrie

 

 

SALUTAȚIA LU SVETA MARIA

”Veselea-te, Mario, cåre nåscut-åi pre Domnu, cea pl’irea de grație, Domnu cu tire! Blagoslovitea ști între mul’er și blagoslovit îi fructu de la utroba tea, Isus.

Mario, Måia lu Domnu, roghea Domnu za noi åcmoce și în timpu de morta nostrea. Amen!”

 

EVANGHELU DUPA MATEI – CAPU 28

 

E sâmbota nopte, când s-å facut domareța lu pârva zi a le setimane, verit-å Maria Magdalena și cea åta Maria neca vedu grobu.

Și eco s-å facut potres måre pac ańielu lu Domnu s-å scoporit din cer și verinda stacheit-å îrpa și å șezut deåsupra a l’ei.

Și fost-å fåța lui ca și fulgeru (strela) și veștitu sev åb ca și nevu. Și de frica lui s-å spåmentat strajeri și s-å facut ca și morț. E ańielu respunzânda (otgovorinda) zis-å lu mul’eri: ”Nu va fie friche vo; știvu che pre Isus cela råstignit îl cereț. Nu-i åncea, che av uscrâsnit, åșa cum åv zis; veriț și vedeț locu iuva zåcut-å Domnu. Și șubito mergânda spureț lu sel’ vețaț (ucenici) che av uscrsâsnit și eco meje månt’e de voi în Galileea; colo îl veț vede. Eco v-åm spus månt’e”.

Și eale zaino å mes fåre (å ieșit) din grob cu friche și cu vesel’e måre, fuginda se daie de veste lu sel’ vețaț. Ma eco Isus vire cåtre eale, zicânda: ”Veslițe-va!”. E eale å verit aprope și å åcåțat piciorele Lui și s-å rugåt. Åtunce Isus l-å zis: ”Nu va fie friche. Mejeț și daț ști lu frați mel’ neca meje în Calileea. Cole ma vor vede.”

(Adusa pre limba lu rumeri de Petru Rațiu, 2000)

 

EVANGHELU DUPA MATEI

 

Cånd s-å Isus Crist nåscut åșa fost-å: Maria, måia se, fråierițe å lu Iosip, månt’e vreme de bivei el’ scupa, åflat-s-å che råmas-å grea (în sårcina). Sev om Iosip, fost-å bur și ne vrut-å spure-vo, ma namislit-å låsa-vo de åscuns. Cånd penseit-å (ali: mislit-å) ie șå, åtunce åratåt-l’-s-å în vis ańielu lu Domnu cårle zis: Iosipe, fil’u lu David, nu åri friche vlå pe Maria te mul’ere, che ce în ea rodit-å îi de la Sveti Spirit. Ea va naște un fetiț și lumele lui îl ver cl’ema Isus; che ie va liberei sev narod de såle pecate.

Tote cestea fåcute-s-av neca vire ce Domnu vechi zis-å prin sev proroc: Eco Vergura rodi-va și nåște-va ur fet și cl’ema-vor a lui lume Emanuil, cåre lumele e ”Domnu-i cu voi”. Și zbudinda-se Iosip fåcut-å cum l’-a ańilu lui Domnu comandeit și luåt-å (vluat-å) la ie se mul’ere. Și n-å cunoscut-o pre ea pâr la cånd a nåscut sev fil’ cela pârvile nåscut și lumele a lui å fost Isus.

(Adusa pre limba lu rumeri de Petru Rațiu, 2000)

 

CRAL’I DENDE SORELE VIRE FÅRE (ALI: DIN ORIENT)

 

Dupa ce s-å Isus nåscut în Betleemu lu Iuda în zilele lu Cesaru Irod verit-å la Ierusalim cral’i dende sorele vire fåre (ali: dende sorele ziia) și întrebat-å:

  • Iuve-i Cesaru lu Iudei cela cårle s-å nåscut? Che vezut-åm se ștevu iuve sorele vire fåre și verit-åm lui ne (ali: na) ploconi. Avzinda ceåste Irod cesaru s-å spåmentat. Și adunânda pre toț archierei și omir învețaț li-a întrebat:

  • Iuve porteia nåște Crist? Eli åtuncea zis-li-åu; În Betleemu lu Iudeea, che åșa-i scrit de prorocu: ”Și tu Betleeme, pemintu lu Iuda, nu îști cela mai micu printre cetåțile mår a lu Iuda; che din tire ieși-va Învețetoru (Meștru) cårle mirå-va nårodu mev Israil”. Åtunce Irod, cl’emânda pre cral’ tr-åscuns, cåvtat-å de la el’ vremea cånd li s-å lor åratat ștevu. Mai apoi, tremes-l’-å la Betleem și l-å zis: ”Âmnaț și cåvtaț bire de fetu și dupa ce-l åflareț dåreț-îmi ști neca merg lui me (ali: må) ploconi”.

  • Pac el’, dupa ce-av avzit cral’u, mes-å chia; e ștevu ce vezut-å-vo iuve sorele vire fåre mes-å între lor pâr la å verit și s-å fermeit desupra lu locu iuva fost-å fetu. Vezânda el’ ștevu s-å ciuda legreit cu måre vesele. Și verit-å înuntru-n cåse și av åflat fetu cu måia a lui Maria și cåzânda îm pre vale s-å lui clanieit și resclizânda darurle l’-a dåruit zlato (ali: åur), incensu și smirna. Potle, dåt-l’-s-å ști-n vis de ruturna la Irod și pe åta cåle mes-å chia cåtra pemintu lor.

(Adusa pre limba lu rumeri de Petru Rațiu, 2000)

PÅȘTILE

Påștile e ceå mai mușåtea zi dintre tote festele.

În ceåsta zi totea luma cristianea festeá cruna lu lucrurile fåcute de Gospodinu nostru Isus Crist: morta dobinditea de jivot, fundamentu lu veara nostrea cristianea. Drågu și divinu nostru Scåpulator fost-å cåțat, osândit și restignit între doi taț.

Spoteait și suit de ur nårod betâr în pecate s-å dat sufletu pe crij în ceåle mai mar bole. Fost-å zecopeait, ma pravița moreait-å se face tåre și ieși la videlo. Treia zi, råno dåmareața pemintu s-å streșit, grobu s-å rescl’is și Gospodinu dupå ce å dobândit pe reav se digneá din grob ocoleait de ur columbar de svitlost. Gloria cristianea lu ceåsta zi e chiaro mare. Festa ceåsta ne va ostevi irima vavic, pâra când și sorele se va vedeá che iase și sveideá vârde capurile nostre. Åstez îrpa lu grobu s-å stacheait, dunche porteá se și noi neganeain de la noi șcupo grevu lu nesnanosta și lu decadența în care ne åflam. Åstez Crist å sdrobit forța lu morta și å semirat în lume svitlostu lu sea dignire dintre morț. Se și noi ducem lumira lu nostrea paminte se o prindem de la ceåsta festea måre, neca ne porte osveti cålea lu nostrea jivl’enie. Åstez toț cristiani mår și mici spovedesc sculårea dintre morț lu Gospodinu Isus cu cuvintele: ”Crist å oscrâsnit”.

 

Andrei Glavina

 

11/04/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISTRO-ROMÂNII – VALAHII DE LA ADRIATICA

 

 

 

VALAHII DE LA ADRIATICA/ISTRO-ROMÂNII

Istroromânii reprezintă o comunitate din vestul Croaţiei, în Peninsula Istria, de aproximativ 2.000 de locuitori. Sunt strâns înrudiţi cu românii şi în propria limbă ei se numesc „rumâri”. Cunoscuţi de localnici sub numele „ciribiri” şi de filologi ca „vlahii din Istria”,locuitorii acestei zone sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică.

În ultimul secol, numărul acestora a scăzut simţitor, fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Deşi situaţi izolat şi la distanţă, într-o masă de slavi, ei au ştiut, secole întregi, să-şi păstreze identitatea de neam, de limbă şi tradiţie. Iata de ce, originea, istoria, limba şi tot ce ţine de cultura lor a intrat în atenţia a numeroşi istorici, lingvişti, filologi, etnografi şi folclorişti din întreaga lume.

Aşezaţi într-o regiune săracă, puţinii locuitori de aici, care au fost capabili de acest adevărat miracol, au dus întotdeauna o viaţă grea. După cucerirea romană în care au intrat în secolele I şi II d. Ch., cei din Peninsula Istria au făcut faţă invaziei slavilor şi apoi celei otomane, cunoscând de-a lungul anilor şi alte stăpâniri, cum ar fi cea comunistă, iugoslavă. O asemenea istorie i-a supus pe cei din acest teritoriu la grele încercări şi de aceea mulţi dintre ei au plecat în Italia sau mai departe.

Aşa se face ca mulţi dintre membrii acestei mici comunităţi româneşti au fost nevoiţi să ia calea pribegiei. O situaţie ca aceasta, pe lângă multe altele, poate explica uşor cum se face ca, din cei peste 5.000 de membri cât număra această comunitate românească la începutul veacului, astăzi nu mai sunt aproximativ 2000.

Referitor la origine, cei mai mulţi cercetători, din păcate, consideră că istroromânii sunt urmaşii unor emigranţi valahi din secolul al XIV-lea, omiţând ipoteza mult mai apropiată de realitatea istorică, conform căreia aceştia sunt românii vechi, protoromânii, primii pe aceste teritorii, înaintea croaţilor. Asemeni aromânilor, istroromânii sunt o rămăşiţă a marelui popor ce se întindea pe un teritoriu vast, cuprins între Marea Neagră şi Marea Adriatică, Carpaţii Păduroşi şi Munţii Pind, poporul TRAC.

Răspândire

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. În Croaţia, este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (Županija) Primorsko-Goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane. Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istroromân.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istroromânilor în Evul Mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul al XIX-lea limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istroromâni a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce.

El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, „rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul al XIX-lea, istroromânii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică.

Românii de pe aceste insule au fost asimilaţi (lingvistic). Astăzi, există o mică diasporă istroromână în oraşul italian Trieste, din nordul peninsulei Istria, şi o altă diasporă, care nu depăşeşte 500 de persoane, în SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istroromână scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

Cultură

Nu există o literatură cultă în dialectul istroromân. Această ramură a tracoromânilor a fost şi este cea mai mică şi cea mai ameninţată. Chiar dacă nu sunt numeroşi, istroromânii au dat naştere unor personalităţi demne de remarcat. Andrei Glavina, cel numit „apostolul istroromânilor”, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

Cea mai mare personalitate a istroromânilor este considerat Nicolae Teslea (Drăghici) (1856-1943), devenit cetăţean american şi cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi).

Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat.

Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, a inventat radioul înaintea lui Marconi, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ. Acest inventator istroromân genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.

Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea.

 

 

În SUA, foarte multă lume spune că numele corect al secolului al XXI- lea este Nicolae Teslea. Marea preocupare ştiinţifică a acestui istroromân a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (wireless). A murit la New York într-o mizerie cumplită.

De origine istroromână a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut şi ca Matthias Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană).

 

Un alt mare istro-roman a fost Andrei Glavina, apostolul istro-românilor, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa o şcoală cu predare în dialectul istroromân şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

 

 

 

 

Este autorul primelor lucrări în dialectul istroromânilor, pledând pentru păstrarea identității etnice și recunoașterea acesteia. Lui i se datorează numeroasele mărturii cu privire la situația acestei ramuri apusene a românismului și la procesul de deznaționalizare la care era supusa. A compus de asemenea Imnul Istroromânilor.

Andrei Glavina a fost supranumit apostolul istroromânilor. A publicat în 1905  Calendarul românilor din Istria, în care a adăugat diverse proverbe și zicale istroromâne.

În Italia există actualmente Asociația culturală „Andrei Glavina”.

Imnul Istro-românilor

Roma, Roma i mama noastră

noi Romani rămânem

Romania i sara noastră

tot un sang-avem

nu suntem siguri pe lume

si’nea avem frați

Italiani cu mare lume

mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate

cum a dat Dumnezeu

să trăim până la moarte

eu și tu și tu și eu.

 

 

Istroromâni au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici. Tot istroromân este scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istroromână, Ezio Mestrovich (1941-2003).

Un mare entuziast este istroromânul Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în 1994, la Trieste, împreună cu alţi entuziaşti, Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”. Această asociaţie editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români).

În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunităţii istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran.

Dialectul istroromân

Istroromâna este ultima care s-a desprins din limba  protoromana si se presupune că istroromânii s-au așezat în Istria în secolul al XII-lea , deoarece atunci este menționat un domnitor al Istriei pe nume Radul (probabil un nume românesc).

Totuși, primele atestări documentare elocvente ale istroromânilor, datează din 1329 , când cronicile sârbești vorbesc despre o populație vlahă în regiune. Aceasta sugerează că istroromânii au sosit în Istria în sec.al XIV-lea  sau mai înainte.

Locul de origine se bănuiește că ar fi bazinul munților Carpatii. Unii lingviști (printre care și Ovid Densusianu) sunt de părere că istroromânii au venit în această regiune din din Transilvania prin Serbia, acum aproape 1000 de ani.

Primele atestări ale istroromânei sunt o listă de sintagme și două propoziții (urări) traduse în latina sau în italiana, notate într-o lucrare de istorie despre  Triest   a lui F. Irineo della Croce, apărută la  Venetia in 1693.. Următoarele atestări, mici texte izolate, apar abia la începutul secolului al XIX- lea .

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea sunt publicate culegeri importante de literatură populară: basme scurte, snoave, proverbe, mai puțin poezii.

Singura lucrare cultă este un almanah cu texte traduse din română și influențate de aceasta

Majoritatea lingvistilor si istoricilor sunt de acord ca Istroromâna este unul din cele patru dialecte istorice ale limbii române vechi, mai asemănător cu standardul literar dacoromân decât cu aromâna.

Istroromâna este caracterizată prin câteva particularităţi, cum ar fi rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic în „r”, bunăoară: inimă-irimă, lumină-lumiră, lună-lură, mână-mâră, pâne-pâre, un-ur sau rumâni-rumâri) şi apariţia unei noi vocale egal apropiate atât de „a” cât şi de „o”, marcate prin semnul grafic „å” (bunăoară: årde/arde, cåle/cale, dråg/drag, cårle/care(le), cårne/carne, cåsă/casă, påste/paşte, sårpe/şarpe, våche/vacă), dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”.

În privinţa vocabularului, a fost influenţat de limba sârbocroată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente. Dialectul istroromân conservă un şir de vechi reflexe lingvistice româneşti, de la cumpăna secolelor al XII-lea şi al XIII-lea sau chiar de mai înainte, explorând într-un mod interesant perioada străromână.

Există şi un ingredient lexical croat destul de puternic, dar nu într-atât încât să nu recunoaştem trăsăturile româneşti ale dialectului.

Mulţi dintre cercetătorii care s-au aplecat cu pasiune şi cu interes asupra întrebărilor ce se pun pe seama acestor comunităţi, au ajuns la concluzia că limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite „latinei balcanice” (Carlo Taglavini).

Un interes deosebit l-au arătat istroromânilor şi români ca Gh. Asachi, I.H.Rădulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puşcariu, T.T.Burada, Vlad Bejan şi Emil Petru Raţiu.

Dintre conaţionalii noştri, este impresionantă contribuţia carturarului Gh. Asachi, care şi-a trimis şi fiul pentru a cerceta şi cunoaşte pe aceşti fraţi ai noştri şi care a publicat în ţară o culegere de texte în graiul comunităţii istroromâne. Este, de asemenea, de apreciat Lecca Morariu pentru îndemnul său, ca să se selecţioneze şi să se trimită în zonă ,,echipe de exploratori” care să încerce ,,să salveze acolo ce mai poate fi salvat”.

Importante sunt şi observaţiile făcute de T.T.Burada, care constată că istroromînii, care ,,îşi păstrează limba” nu-ţi reneaga neamul şi că, deşi au fost ,,daţi uitării” sute de ani, românii de aici au ,,conştiinţa de sine”.

În ultimii ani, s-au făcut primele încercări de a cristaliza forme de organizare comunitară cu funcţii de conservare, protejare şi dezvoltare a identităţii istroromânilor.

Astfel, la 29 aprilie 1994, a luat fiinţă la Trieste Asociaţia istroromână „Andrei Glavina”, în martie 1995 s-a înfiinţat la Şuşneviţă asociaţia culturală „Soboru lu istrorumeri” (Uniunea istroromânilor), există un celebru grup folcloric numit „Žejanski Zvončari”/„Clopotarii din Jeiăni”, condus de Mauro Doričić, un inimos animator al vieţii culturale istro-române încă destul de timide, şi, în fine, mai există Asociaţia Democratică a Românilor din Croaţia.

Măsuri de protecţie


Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române.

Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istroromânilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor.

Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istroromâne.

Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istroromân ca limbă maternă în programele de învăţământ. Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva.

Prin Decizia Ministerului croat al Culturii, din 27 august 2007, graiurile istroromâne – Istrorumunjski govori (vlaški i žejanski) – au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic.

Graiurile istroromâne sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.

Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele Primorsko-Goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.

Bibliografie selectivă

1. Mihăilă, Gheorghe, „Cele patru dialecte ale limbii române” (Discurs de receptie la Academia Română)

2. Puşcariu, Sextil, „Studii”, vol. 2

 

 

 

 

 

 

 

30/10/2014 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: