Tragica soartă a Elisabetei Movilă, doamna Moldovei. VIDEO

 

Doamna Elisabeta Movilă (n. a doua jumătate a secolului al XVI-lea – d. după 1629, Constantinopol), a rămas în istorie ca singura femeie din istoria românilor care a condus Moldova.

Se spune că Elisabetei, apriga doamnă care a ţinut morţiş să fie stăpâna Moldovei, nu i-au lipsit nici frumuseţea şi nici ambiţia. Ambiţia care i-a ghidat destinul i-a provocat un sfârşit tragic.

Era fiica nobilului Toma Csomortany din Transilvania, a
fost soţia lui Ieremia Movilă şi regenta fiilor ei Constantin şi Alexandru, domni ai Moldovei.

S-a căsătorit cu Ieremia, probabil în 1591, în Polonia. Se spune că ambiţia Elisabeta l-a determinat pe soţ să părăsească viaţa paşnică de care avea parte la Ustie, în Polonia, pentru a râvni la tronul Moldovei.

A reuşit să urce pe tron cu ajutorul polonezilor, alungându-l pe Răzvan Vodă în 1595 şi s-a stabilit împreună cu Elisabeta şi cu copiii la curtea de la Iaşi.

Domnia lui Ieremia Movilă n-a fost de lungă durată.

 

 

 

 

Când Mihai Viteazul a ocupat Iaşiul şi a luat în stăpânire Moldova, Movilă şi Elisabeta s-au văzut nevoiţi să părăsească curtea domnească.

Abia în 1601, după moartea voievodului muntean, Movilă revine pe tron şi Elisabeta se vede instalată din nou doamna Moldovei.

În a doua parte a domniei, între Ieremia şi fratele său Simion, care ocupase de două ori tronul Ţării Româneşti, au intervenit tensiuni serioase, ce vor afecta relaţia dintre Elisabeta şi soţia lui Simion, Marghita, o femeie la fel de ambiţioasă.

Îşi mărită fiicele cu nobili polonezi, pe Ecaterina Margareta cu principele Samuel Corecki, pe Maria cu contele Ştefan Potocki, pe Chiajna cu ducele Mihai Wisznoviecki şi pe Ana cu hatmanul Stanislas Potocki.

În 1606 se naşte ultimul fiu al lui Ieremia Movilă, Bogdan, şi în acelaşi an Elisabeta rămâne văduvă.

”Ieremia Vodă muri pe neaşteptate, lovit de dambla în căldura lunii lui iunie”, notează istoricul C. Gane.  

Planurile i-au fost încurcate de fratele lui Ieremia, Simion, care domnea peste Ţara Românească şi avea aspiraţii asupra Moldovei.

Se spune că neînţelegerile dintre cei doi fraţi începuseră în a doua parte a domniei lui Ieremia Movilă.

Dincolo de conflictul aprig dintre fraţi şi mai mare a fost duşmănia între cumnatele Elisabeta şi soţia lui Simion, Marghita, o femeie la fel de ambiţioasă.

După moartea lui Ieremia Movilă, tronul Moldovei a fost ocupat în 1606 de Simion. Se spune că Elisabeta nu s-a împăcat cu gândul că tronul Moldovei i-a fost luat de cumnat.

Simion Movilă a murit otrăvit la scurt timp după ce s-a urcat pe tronul Moldovei. Potrivit mărturiilor scrise ale vremii, Elisabeta ar fi fost cea care l-a otrăvit pe Simion, decisă să-şi urce fiul pe scaunul domnesc.

Şi cronicarul moldovean Miron Costin arunca vina pentru această faptă asupra Elisabetei.

  După moartea lui Simion, între cele două văduve cumnate care amândouă aspirau la domnie a început o duşmănie cruntă. Pe tron a fost urcat prima dată fiul lui Simion, Mihăilaş.

Balanţa a înclinat când în favoarea uneia, când a celeilalte.

Cât timp a tutelat domnia fiilor ei Constantin şi Alexandru, Elisabeta s-a intitulat „doamna ţării Moldovei”.

Visul celei care s-a văzut, în sfârşit doamna Moldovei, n-a durat mult.

Domnia lui Constantin a durat pînă în 1611, cînd a fost alungat de pe tron de Ştefan Tomşa. Ambiţia Elisabetei a mers mai departe.

A continuat să lupte şi l-a aruncat pe Constantin în lupta pentru tron, tot cu ajutor de la polonezi. Şi-a văzut fiul murind în lupta pentru Moldova când a fost luat prizonier de tătari şi s-a înecat în Nistru. 

  Nici pierderea fiului nu a făcut-o pe doamna lui Irimia Movilă să renunţe la ambiţia de a fi stăpâna Moldovei.

”Ambiţia femeii odată scormonită, durerea mamei cu încetul se potoli. Stăruinţele, rugăminţile, intrigile, începură din nou. Alexandru trebuia să domnească”, mai notează istoricul C Gane în cronica doamnei Elisabeta Movilă.

  În 1615, tot cu ajutorul polonezilor l-a pus pe tronul Moldovei pe celălalt fiu, Alexandru, care tocmai împlinise 14 ani. ”

 

 

 

 

 

 

 

Elisabeta, din nou doamnă a Ţării Moldovei, îndruma paşii tânărului voievod, judeca pricinile la Divan, ajuta pe călugării catolici, parcă între diferitele domnii ale fiilor ei, vremea nu s-ar fi strecurat. Şi din nou se credea stăpâna Moldovei pe viaţă”, mai spune istoricul.

Un an a durat visul Elisabetei, pentru că în 1616 turcii au atacat Moldova, pentru a-l instala pe tron pe Radu Mihnea.

La bătălia de lângă lacul Drăcşani, între oastea Elisabetei şi turcii care veniseră cu firmanul de numire al lui Radu Mihnea în locul fiului ei, se spune că a luptat însăşi doamna ambiţioasă care nu voia să renunţe la tronul Moldovei.

Când au realizat că turcii îi vor înfrânge, oamenii domnei au sfătuit-o să se deghizeze şi să fugă. Elisabeta a refuzat.

”Şi nici pe fii ei nu îi lasă să se schimonosească în oameni de rând. De-a fi să moară, să moară domneşte”, ar fi zis doamna Moldovei, după cele consemnate de C. Gane.

Elisabeta Movilă a fost violată de turci şi luată prizonieră, împreună cu cei doi fii, Alexandru şi Bogdan.  

Se spune că, disperată de ruşine trăită, doamna Moldovei şi-ar fi tăiat părul chiar în carul care o ducea prizonieră la Constantinopol.

  ”Pe marginea drumului stăteau înşiraţi boierii moldoveni, care nu-şi părăsiseră Doamna pînă în clipa din urmă şi care, prinşi, fuseseră acum opriţi de Radu Voda Mihnea.

Cînd îi zări, înnebunită, Doamna le răcni, lăcrămînd, acele grozave cuvinte: Boieri, boieri, ruşinatu-m-au păgînul!”.

Poruncind căruţaşului să oprească, Doamna ceru nişte foarfece, şi, tăindu-şi părul, acolo pe drum, în văzul tuturor îl dete unuia din boieri, cu rugămintea să-l aşeze la mănăstirea Suceviţa, pe lespedea de mormânt a soţului ei Eremia Voda”, descrie istoricul în ”Trecute vieţi de doamne şi domniţe”.  

Prizonieră în harem   Doamna Elisabeta a fost ”turcită” şi dusă în  haremul sultanului Ahmed I.

 

Povestea ai tragică a continuat. Fiul Alexandru a fost silit să treacă la Islam, dar a murit în urma unei infecţii grave provocată de circumcizie.

Bogdan, cel mai mic fiu al Elisabetei, a supravieţuit circumciziei şi a ajuns paşă în armata otomană.

”Mândra catolică de odinioară muri în legea lui Mahomet, singură, părăsită şi uitată”, sceie istoricul.

Nu se ştie unde a fost înmormîntată şi nici data exactă în care cea mai ambiţioasă doamnă a Moldovei a părăsit lumea.  

Cosiţa de păr castaniu a rămas la Suceviţa   Mormântul simbolic al Elisabetei Movilă este la Mănăstirea Suceviţa, ctitorie a soţului ei unde, de altfel, a fost înmormântat Ieremia Movilă.

Într-o cutie de argint care are formă de măr, depusă la Mănăstirea Suceviţa, se află cosiţă bogată de păr castaniu a doamnei Elisabeta Movilă, tăiată chiar de mîinile ei, în cea mai crâncenă deznădejde, în urmă cu patru sute de ani.   

 

Surse: 

 reteaualiterara

http://www.moldovenii.md 

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Doamna_Elisabeta_Movil%C4%83

 adev.ro/pbc8wf

 

 

VIDEO:

https://www.youtube.com/watch?v=GMk-XQYi5Gs

Publicitate

Bizarul război pentru independenţă al Ucrainei de la începutul secolului trecut. VIDEO

Harta republicii ucrainene în timpul războiului pentru independenţă

 

 

 

Războiul de independenţă al Ucrainei a fost, de fapt, o înşiruire de mai multe conflicte, de obicei incluse, istoric vorbind, în războiul civil din Rusia de după revoluţia bolşevică şi a durat trei ani, din 1917 până în 1921, ducând la înfiinţarea unui vremelnic stat ucrainean independent care, ulterior, a devenit parte a Uniunii Sovietice – URSS, cu numele de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

După ce bolşevicii ucraineni preiau puterea în urma revoluţiei din Kiev, învingând trupele ţariste din Districtul Militar Kiev, se declară independenţa Ucrainei faţă de Rusia, dar organul reprezentativ, Rada, devine dominat de naţionalişti, iar bolşevicii creează un stat ucrainean „concurent” la Harkiv/Harkov – Republica Populară Ucraineană, cu sprijin rusesc.

Între cele două entităţi are loc un conflict, dar comuniştii, mult mai dotaţi cu tehnică şi superiori numeric, ocupă oraşe importante, înfiinţând republici sovietice la Odessa şi Doneţk-Krivoi-Rog.

În paralel, armata condusă de Nestor Mahno formează în sudul Ucrainei un aşa-numit „Teritoriu Liber”, cu un regim anarhist. Ulterior, acesta se aliază cu bolşevicii.

La 9 februarie 1918, Gărzile Roşii – armata bolşevică ocupă Kievul. Naţionaliştii din Rada se evacuează la Jitomir şi cer sprijin militar Germaniei Imperiale. Este momentul în care România readuce în teritoriul ei Basarabia şi Bucovina.

Puterile Centrale, respectiv Germania şi Austro-Ungaria, vin în sprijinul naţionaliştilor ucraineeni şi îi alungă pe bolşevici, ocupând Kievul la 1 martie 1918.

Două zile mai târziu este semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, prin care încetează ostilităţile pe Frontul de Est, iar Ucraina rămâne sub influenţă germană.

Ostilităţile continuă în estul Ucrainei, unde bolşevicii, împreună cu formaţiuni paramilitare ţărăneşti numite „Armatele Verzi” şi cu anarhiştii din Armata Revoluţionară Insurecţională refuză să se supună germanilor.

Pe 29 aprilie are loc o lovitură de stat condusă de generalul Pavlo Skoropadsky proclamă Hatmanatul Ucrainei, o entitate conservatoare, care anulează toate iniţiativele ideologice socialiste.

Hatmanatul îşi păstrează o oarecare neutralitate, deşi sub influenţa Berlinului, nedeclarând război Aliaţilor.

Ucraina devine şi un loc de refugiu pentru cei care fugeau din calea bolşevicilor din Rusia. În noiembrie 1918, după ce Puterile Centrale sunt declarate înfrânte în Primul Război Mondial, germanii se retrag din Ucraina, iar Skoropadsky părăseşte Kievul, refugiindu-se la Berlin. Puterea în Ucraina este preluată de un Directorat de orientare socialistă.

Imediat după înfrângerea Germaniei, sovieticii anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, armatele lor invadând Ucraina.

În paralel, ucrainenii din Galiţia, ocupată de Austro-Ungari, proclamă Republica Populară a Ucrainei de Vest, militând pentru unirea cu Republica Populară Ucraineană, în vreme ce polonezii din aceeaşi regiune, concentraţi în zona Lwov-ului, doresc unirea cu proaspăta Republică Polonă.

 

 

Pe 22 ianuarie 1919, Ucraina de Vest se uneşte cu Ucraina, dar Galiţia de Est este cucerită de polonezi în octombrie, acelaşi an.

România, confruntată la rândul ei cu naţionalismul ucrainean şi revolutia bolsevică, a trebuit sa intervină în mai multe “zone fierbinţi” pentru a stabiliza situaţia în teritoriile situate la graniţele sale :

• Bucovina, unde a trebuit sa intervina in sprijinul populatiei romanesti si impotriva incercarilor deputatilor ucraineni la Viena (vara lui 1917) de a include Bucovina, Galitia si Rusia Subcarpatica într-o provincie autonomă în cadrul unui stat federal şi ulterior intenţiilor nou formatului stat ucrainean (19 octombrie 1918) de a anexa aceste regiuni.

• In urma proclamarii Unirii, la 27 octombrie (consfinţită la Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie), guvernul roman a hotarat sa trimită divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadik, care la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi.

  Naţionaliştii ucraineni au încercat în mai multe rânduri să alipeasca Bucovina unor formaţiuni statale ucrainene. Astfel, în noiembrie 1918, a fost  proclamata o republică ucraineană cu capitala la Cotmani, în nordul Bucovinei, care urma sa fie alipită Ucrainei, proiect impiedicat de intrarea trupelor române în Bucovina.  

• Pocuţia (partea de sud a actualei regiuni Ivano-Francovsk din Ucraina). In ianuarie 1919 comandamentul aliat şi Polonia cer Romaniei sa ocupe Galitia Orientala si sa o mentina pana la sfarsitul negocierilor de pace de la Paris, iar intre 20 mai şi 24 august vor intra sub ocupatia trupelor romane (Divizia 7 infanterie condusa de generalul Iacob Zadik) orasele Kolomyja (Colomeea), Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow, lucru care a provocat o reactie dezaprobatoare din partea ucrainenilor (“1919: Ocuparea Pocutiei de catre Armata Româna “ .

Armata română, sub comanda generalului Prezan, a avut si un puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocutia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române sa rămână în Pocuţia”), însă România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei, preferand sa o cedeze in final Poloniei, prin semnarea la Riga in martie 1921 a tratatului care stabileste granita Poloniei incluzand Pocuţia şi Lvovul.

Aflaţi mai multe în articolul “Totul despre românii din Pocuţia” : http://www.mdn.md/index.php?day=1405 .

O alta încercare a fost formarea unui stat ucrainean condus de arhiducele Wilhelm de Habsburg,  în Galiţia, cu capitala la Lvov si care ar fi inglobat si Bucovina.

Însă şi de această dată, intervenţia rapidă si conjugată a armatelor române şi poloneze în Pocuţia în vara lui 1919, a dus la arestarea arhiducelui de către militarii români.

La mijlocul lui decembrie 1918, o forţă multinaţională aflată sub comandă franceză debarcă la Odessa şi la Sevastopol, apoi la Kerson şi Nikolaev.

Campania este confuză, nereuşindu-se să se facă mai nimic din cauza lipsei de unitate şi comportamentului faţă de populaţie al forţelor anti-bolşevice.

Francezii nu au sprijin clar nici din partea ucrainenilor naţionalişti, care îi consideră doar „forţe străine”, nici chiar din partea Parisului, ei fiind înfrânţi de trupele „roşii” şi fiind obligaţi să se retragă din Crimeea.

 

La începutul lui 1919, bolşevicii lansează o ofenisvă puternică împotriva centrului şi estului Ucrainei aflate sun directoratul lui Simon Petliura, reinstaurându-se guvernul sovietic urcainean, pe 15 martie instaurându-se Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Dar ofensiva „albilor” (trupe pro-ţariste) din sudul Rusiei şi Urali, care ameninţa existenţa noului stat comunist sovietic face ca estul Ucrainei să fie ocupat, în primăvara şi vara lui 1919, de trupele anti-bolşevice ale Armatei de Voluntari a lui  Anton Denikin şi ale Armatei de Don.

• La 16 august 1919, in acord cu maresalul Jozef Pilisudski si cu Ignacy Paderewski, contele A. Skrzynski a prezentat oficialilor romaniprima propunere concreta si oficiala privind ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele romane si polone. Se avea in vedere o gestionare polono-roman a Ucrainei, administratia romaneasca fiind propusa pentru un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara o limita nordica clara, variata cea mai probabil fiind delimitarea de administratia polona pe paralela orasului Lvov. Interesul Romaniei si Poloniei era evitarea bolsevizarii Ucrainei prin asigurarea  „stabilitatii la frontierele rasaritene”. Exista si varianta efortului minim, propusa de partea polona :”teritoriile ocupate si administrate” sa fie folosite ulterior ca „zone tampon”.

• la 20 septembrie 1919, Skrzynski, devenit ministru plenipotentiar al Poloniei la Bucuresti, a revenit cu un nou proiect de colaborare: stabilirea in Ucraina a unui protectorat sub egida Societatii Natiunilor, dupa ocuparea ei de catre alianta polono-romana. Desi era deja in conflict militar cu Sovietele si diplomatic cu Lituania, Polonia a incercat sa atraga Romania intr-o alianta creand impresia ca avea aprobarea Aliatilor, asa cum facuse Romania in luptele cu Ungaria bolsevica.  

• Insă raspunsul primului ministru roman, Ionel C.Bratianu, a fost respingerea oficiala a acestui plan si continuarea negocierilor pentru o alianta politica si militara romano-polona, mai ales ca semnalele ministrului roman la Varsovia, Alexandru Florescu, calificau oferta polona de „o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar”.

• În octombrie 1919, România transmite Poloniei ca nu doreste anexarea Ucrainei ci sa sprijine o Ucraina independenta, prin “raporturi directe” cu Directoratul de la Kiev, lucru ce a starnit ingrijorarea Poloniei si acuze la adresa României de abandon al “politicii rasaritene comune”.

• De asemenea, Polonia a atras atentia României ca ocuparea si administrarea la comun a Ucrainei este cheia unei alianţe “de neclintit” intre cele 2 ţări, sporind pacea si securitatea regionala si contribuind la sporirea prestigiului celor doi viitori “lideri regionali”. Reacţia este analizata si catalogata intr-un amplu raport, datat 7 noiembrie 1919, realizat de generalul Florescu: : „Polonia nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat. Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta.”

• Dupa semnarea tratatului din 1920, care transforma statul ucrainean intr-o posesiune polona, Pilsudski a retras, in favoarea sa, initiativa in relatiile cu Semion Petliura; seful statului polonez considera indispensabila participarea Bucurestiului la solutionarea problemei ucrainene, dorind sa creeze un condominiu romano-polonez, economic si politic. Asfel se planifica  constituirea unuiProtectorat Polono-Roman asupra Ucrainei, sub egida Societatii Natiunilor, si pentru a salva vecinul comun de la est de pericolul bolsevic, Ucraina constituindu-se astfel in zona-tampon.

• In urma ocuparii Kievului de catre polonezi, generalul Tadeusz Rozwadowski propunea in timpul vizitei sale la Bucuresti dinmai 1920 o granita care avantaja Romania, conform planului francez prezentat mai sus, oferta fata de care Regele Ferdinand si-a declarat intentia de a o accepta intervenind cu armata romana in sprijinul celei polone. Insa liderii politici, in special ai Partidului National Liberal, au manifestat prudenta, refuzand oferta, sprijinind insa interesele polone pe plan international si tranzitand prin porturile de la Marea Neagra armamentul aliat destinat Poloniei.

Victoria forţelor antibolşevice este vremelnică, din iarnă până la începutul anului 1920 Urcaina fiind reocupată de bolşevici.

În aprilie 1920, ceea ce a mai rămas din Directoratul lui Petliura şi bucata sa de teritoriu caută şi găseşte alianţa Poloniei. În schimbul ajutorului dat împotriva sovieticilor, Petliura recunoaşte anexarea Galiţiei.

Ofensiva polono-ucraineană face ca centrul şi sudul statului să fie recuperat de la bolşevici, ocupându-se inclusiv Kievul, la 7 mai 1920.

Trupele sovietice organizează o contraofenisvă în zona Jitomir, aruncându-i efectiv pe polonezi afară din Ucraina, cu excepţia Lwov-ului.

• Infrangerile armatei poloneze în centrul Ucrainei, retragerea din fata bolsevicilor si  replierea in fata Varsoviei in august 1920, au amânat discuţiile pentru incheierea unui tratat româno-polonez.

În paralel, bolşevicii sunt înfrânţi de polonezi la porţile Varşoviei. De această situaţie profită trupele „albe” conduse de generalul Vranghel,care, reocupă sudul Ucrainei.

La 12 octombrie 1921, se semnează armistiţiul sovieto-polon. În paralel, forţele ucrainene ale lui Petliura plănuiesc o contraofensivă în centrul Ucrainei, dar sunt atacaţi de bolşevici. Pacea semnată între URSS şi Polonia, la 18 martie 1921, încheie efectiv relaţia dintre poloni şi Petliura.

Sovieticii recunosc controlul Poloniei asupra Galiţiei şi Volâniei de Vest, în schimbul cedării către Ucraina Sovietică a teritoriilor centrale estice şi sudice.

Având asigurată pacea pe frontul vestic, bolşevicii pornesc o campanie pentru lichidarea rămăşiţelor armatelor „albe”.

Directoratul lui Petliura continuă să controleze o parte din forţele armate, lansând acţiuni de gherilă.

La 17 noiembrie 1921 trupele sale sunt încercuite şi distruse.

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/14/dupa-primul-razboi-mondial-romania-a-refuzat-sa-ocupe-ucraina/

https://www.google.ro/search?q=1919+razboiul+de+independenta+al+ucrainei+photos 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

http://www.tribuna.ro/stiri/descopera-lumea/razboaiele-mai-putin-cunoscute-ale-europei-iv-125815.html

http://www.rumaniamilitary.ro/viitorul-ucrainei-in-contextul-parteneriatului-romano-polonez-o-re-editare-a-situatiei-din-1919

Statul cu cea mai scurta existenta din istorie: Carpato-Ucraina. VIDEO

 

 

Ţara cu cea mai scurtă existenţă statala  din istorie : 24 de ore

Regiunea a fost autonomă în cadrul Cehoslovaciei de la sfârşitul anului 1938 până  la data de 15.o3.1939   si era populata de  un  important numar de  ruteni (ucrainieni), dar si de alte nationalitati, inclusiv romani.

In cadrul statului cehoslovac, regiunea majoritar ruteană nu s-a bucurat de multă autonomie până în 1938.

În acel an, în condițiile anexării de către Germania a mai multor teritorii cehoslovace, după Acordul de la Munchen,  regiunea a primit o autonomie mai largă, dar în anul imediat următor, în urma primului arbitraj nazist de la Viena, a fost încurajată să-și declare independența sub numele de Carpato-Ucraina, ca de altfel si Slovacia.

Primul (şi singurul) presedinte al  “Republicii Carpato -Ucraina “a fost preotul  Avhustyn Volosin .

 Sub presiunea lui Hitler, pe 14 martie 1939 Slovacia și-a declarat independența iar Cehoslovacia a încetat să existe ca stat.

Două zile mai târziu, Hitler a informat Ungaria că i se permite să ocupe restul Ruteniei în 24 de ore, dar că nu avea voie să se atingă de partea din Slovacia, pe care Hitler voia să o transforme într-un aliat german cu poziție strategică, mai ales pentru planificata sa invazie asupra  Poloniei.

Pe 14 – 15 martie, ce a mai rămas din Rutenia și-a declarat independența.

A doua zi insa, “Carpato-Ucraina” (care avea  o populație minoritar maghiară), a fost ocupată de Ungaria, într-o directă încălcare a Actului de la Viena,violând condițiile arbitrajului, care îi acordaseră doar partea de sud-vest a acesteia.

 Carpato- Ucraina a  fost statul cu cea mai scurtă durată din istorie. A existat doar 24 de ore de la declararea independenţei faţă de Cehoslovacia pe 15 martie 1939,  fiind anexata asa cum am aratat de către Ungaria o zi mai târziu .

Prima Legea Constitutionala din Carpato-Ucraina” din 15 martie 1939, a definit noul statut al tarii, dupa cum urmeaza:

1. Carpato-Ucraina este un stat independent.
2. Numele statului este: Carpato-Ucraina.
3. Carpato-Ucraina este o republica, condusa de un preşedinte ales de Sojm .
4. Limba de stat a Carpato-Ucrainei este limba ucraineana.
5. Culorile drapelului national al Carpato-Ucraina sunt albastru si galben, albastru in partea de sus si galben in partea de jos.
6. Emblema de stat a Carpato-Ucrainei este, dupa cum urmeaza: un urs pe un camp rosu pe partea dreapta, patru dungi albastre si trei dungi galbene pe partea stanga, precum si tridentul Sfantului Volodymyr cel Mare.
7. Imnul national al Carpato-Ucrainei este “umerla Sche ne Ukraina” (“Ucraina nu a pierit”).
8. Acest act devine valabil imediat dupa promulgarea sa.

 

       

Drapelul si stema  Carpato-Ucrainei

 

De-a lungul războiului, regiunea s-a aflat sub ocupație horthyistă.

În toamna lui 1944, trupele sovietice au pătruns pe teritoriul regiunii, și autoritățile cehoslovace în exil au venit la Hust pentru a reorganiza administrația cehoslovacă. Activitatea lor a fost însă obstrucționată de sovietici, care au organizat o administrație paralelă, cu sediul la Muncaci.

După luni de negocieri, delegația cehoslovacă a fost obligată să părăsească provincia în februarie 1945. După ce a orchestrat o lovitură de stat comunista la Praga,Uniunea Sovietică a anexat Transcarpatia, in urma semnarii la Moscova la  29 iunie 1945 a unui tratat prin care aceasta regiune era alipita la  R.S.S. Ucraineana.

În 1991, după destrămarea URSS, acest teritoriu  a revenit  Ucrainei independente, care a organizat-o sub forma regiunii actuale, împărțită în raioane și cu reședința la Ujgorod.

O încercare de creare a unei structuri politice cu statut special a mai existat în 2008, când prelatul ortodox Dmîtro Sîdor, afiliat patriarhiei Moscovei, a organizat un „Congres al Rutenilor Subcarpatici”, in care se cerea autonomie pentru Rutenia Subcarpatică. Sîdor a fost acuzat de autorități că încearcă subminarea integrității teritoriale a Ucrainei și că acționează la comanda Rusiei.

 

Zakarpatia astazi

Transcarpatia este o regiune din Ucraina cu capitala la Ujhorod. Regiunea are o suprafata de 12.800 km²și numără 1.252.300 de locuitori. Principalele etnii sunt  ucrainenii  (80,5%),ungurii (12,5%), romanii  (2,6%), rusii  (2,5%) și tiganii (1,1%).

Românii locuiesc mai ales în partea de sud-est, in Maramuresul de Nord, o regiune istorica  în care erau mult mai numeroși cu secole în urmă, ceea ce se vede și din numărul mare de toponime și oronime românești.

Practic jumătatea estică a Transcarpatiei făcea parte în Evul Mediu din voievodatul românesc al Maramuresului, devenit comitat după cucerirea maghiară.

De la sfarsitul secolului al X-lea  pana in 1918, Transcarpatia a facut parte din regatul Ungariei. Apoi a devenit parte a Cehoslovaciei, pana dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, cand a fost anexata asa cum am vazut la RSS Ucraineana, in  cadrul URSS.

In sec. al XIX-lea regiunea Transcarpatia a fost impartita in 18 raioane: V.Bereznai, Perecin, Seredne, Ujgorod, Corolevo, Teresva, Teacevo, Volove, Dovge, Hust, Svaleava, Latoriceanschii (Rosvigovo), Mezecosinschii (Cosino), Tisagatischii (Beregovo), Verhovinschii (Irsava), Velicoseveliuschii (Sevelius), Tisodolineanschii (Rahiv), Nijneveretchii (Nijnie Vorota).

La 10 septembrie 1919 acest teritoriu  a intrat oficial în componenta republicii Cehoslovace, iar primul guvernator a fost numit Gheorghii Jatcovici.

Orasul Ujgorod a devenit centru administrativ al regiunii. Pe vremea Republicii Cehoslovace, Transcarpatia a cunoscut o inflorire culturala.  In anul 1927 a fost infiintata prima  scoala a romilor din Europa.

 In 1929 a fost construit primul aeroport din regiune (la Ujgorod). De fapt, la 29 februarie 1920 in constitutia Cehoslovaciei era denumita Rusia Subcarpatica.

In anii 1920 in Transcarpatia se editau 60 de ziare, dintre care 22 – in limba maghiara, 10 – in rusa, 9 – in rusina, 5 – in ivrit, 4 – in ceha, 4 – in ucraineana, şi 6 – mixte.

Conform hotararii arbitrajului de la Viena din data de 2 noiembrie 1938, o parte a Transcarpatia a fost cedata Ungariei. In cealalta parte a Transcarpatiei, la 15 martie 1939 a fost proclamat o noua formatiune statala – Ucraina Carpatica, cu centrul in orasul Hust, iar primul presedinte a devenit Augustin Volosin. Acest stat a existat asa cum am vazut numai o zi, deoarece a fost ocupat de Ungaria.

In 1941 Statul Ungar, in componenta caruia intra si Transcarpatia, a intrat in cel de-al doilea razboi mondial de partea Germaniei naziste, iar in 1945, regiunea intra in componenta URSS.

La 18 octombrie 1945 a fost infiintata Universitatea de stat de la Ujgorod, iar in 1956 a fost construita centrala hidroelectrica Tereblea-Rika (pentru 130 mln kvt/s pe an).

Harta Ucrainei independente

Cititi si :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/23/un-stat-efemer-in-vecinatatea-romaniei-republica-hutula/