CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mumiile celtice din China și secretele lor

Au existat contacte între vechii chinezi și europeni?

Descoperirea în vestul Chinei a unor mumii de europeni datând din epoca bronzului sugerează că astfel de legături au existat indubitabil.

cherchen01

Mumiile cunoscute sub numele de „Bărbatul și familia Cherchen” (trei femei și un bebeluș) care fuseseră membri ai vechiului trib al Caledonilor din centrul Scoției, au fost dezgropate într-un loc aflat la mii de kilometri de Europa, unde existau mari așezări celtice în Franța și Insulele Britanice.

1

Acestea au fost găsite în deșertul Taklamakan din regiunea Xinjiang din vestul Chinei.  Deşertul Taklamakan acoperă o suprafaţă de cca. 270.000 kmp, având o lungime de 1000 km şi o laţime de 400 km.

În limba localnicilor din această regiune cuvântul „Taklamakan” înseamnă „intri și nu ieși niciodată”.

Deşertul aflat pe traseul Drumului Mătăsii care lega Europa de China, este ocolit pe doua drumuri distincte situate la nord şi sudul deşertului, pentru a se evita condiţiile aspre ale ţinutului.

Mumiile sunt găzduite în prezent în vitrinele noului muzeu din Urumci, capitala provinciei Xinjiang.

cherchen02

Bărbatul avea părul brun roșcat, pomeții înalți, nasul lung, buzele pline și barbă fiind evident neoriental. Avea o înălțime de șase picioare (cca. 1,83 m) și a fost îngropat purtând o tunică roșie și jambiere tartan, o țesătură din lână. Chiar și ADN-ul său indică faptul că era într-adevăr de origine celtică.

Una dintre femeile din acest mormânt are un păr castaniu, care pare a fi proaspăt pieptănat și împletit.

cherchen03

Are fața pictată cu desene ondulate, iar rochia ei roșie de înmormântare izbitoare este încă strălucitoare chiar și după trei mii de ani scurși sub nisipul Drumului mătăsii.

Corpurile sunt mult mai bine conservate decât mumiile egiptene. Bebelușul a fost înfășurat într-o cârpă frumoasă maro legată cu șnur roșu și albastru și o piatră albastră a fost așezată pe fiecare ochi. Lângă copil se afla o sticlă de lapte de oaie.

Cherchenii par să fi fost un popor pașnic, deoarece există puține arme printre mumiile găsite.

În timpurile îndepărtate orașul a fost unul dintre cele mai importante centre comerciale și de tranzit de pe Marele Drum al Mătăsii. O porțiune întinsă a Drumului Mătăsii de la Dunhuang la Cherchen a fost considerată una dintre cele mai periculoase pentru caravanele comerciale.

Localitatea Cherchen (Qiemo în chineză) se găsește în regiunea autonomă uigură Xinjiang din China, în partea de sud a deșertului Takla Makan și este situat în oaza cu același nume de lângă râul Cherchen.

Orașul Qiemo sau Cherchen datează din epoca bronzului și este capitala județului cu același nume, în Prefectura Autonomă Xinjiang din China . Se află pe râul Qiemo și la poalele Munților Qilian, pe traseul sudic al Drumului mătăsii. Din cele mai vechi timpuri, orașul și regatul pe care îl controla erau cunoscute sub numele Shanshan.

Mumiile celtice datate la anul 1.000 î.Hr. au fost descoperite în situl arheologic Zaghunluq, la mai puțin de șase km sud-vest de centrul orașului, iar mumiile cunoscute sub denumirea de oamenii Cherchen sunt deosebit de bine conservate.

Regiunea Uigură este locuită în prezent de o populaţie cu o identitate specifica, având caracteristici fizionomice europeene, turcice şi cu vagi influenţe chinezeşti. Studiile genomice au evidenţiat că uigurii sunt un amestec de 60% europeni şi 40% asiatici , cu preponderenţa turcică.

2
3
4
5

Descendenţi actuali ai populaţiei uigure.

Existenţa acestei populaţii de origine europeană este dovedită prin descoperirile arheologice făcute de către cercetatorii occidentali şi chinezi, şi prin informaţii existente în înscrisurile romanilor, chinezilor şi a mongolilor.
În jurul anilor 3000 î.Chr. triburile europene migrate la sud de Marea Caspică au avansat spre estul Asiei, ajungand şi în Bazinul Tarim, unde parte din populaţii s-au aşezat.
Prima informaţie despre aceste populaţii din bazinul Tarim o avem din surse chinezeşti, la sfârsitul primului mileniu î.Chr., când se menţionează despre existenţa unor oameni albi, cu părul lung, trăitori la graniţa de nord-vest a Chinei; populaţia chineză numindu-i pe aceştia “Bai”.

Autorul chinez Guan Zhong, îi numeşte pe la anul 645 î.Chr. , “Yuezhi”. Cert este că aceştia au intratîin contact cu civilizaţia chineză, dezvoltând legături comerciale. Obiectul principal al comerţului îl reprezenta jadul mult dorit de către chinezi, şi pe care “baii” îl extrageau din munţii din vecinătate.
În timpul campaniei sale din Asia, din anii 323 î.Chr., Alexandru Macedon, avea să întâlnească aceste populaţii europene, infiltrate atât de adânc în spaţiul asiatic.

Peste 2330 de ani, în timpul filmarilor documentarului BBC despre campania asiatică a lui Alexandru, realizatorii vor rămâne surprinşi la afirmaţiile baştinaşiilor privind descendenţa lor europeană, ante-Alexandru.

Aceste triburi europene vor fi cunoscute începand cu secolul I d.Chr. sub numele de „toharieni” . Scrierile chinezeşti pomenesc despre o populaţie distinctă având părul blond sau roşcat şi ochii albastrii. Picturile descoperite în peşterile budiste din Bazinul Tarim, datând din secolul al IX-lea d.Chr. înfăţişează un popor cu trăsături europene distincte.

În mod identic reprezentările regilor toharieni de pe monedele descoperite evidenţiază fizionomia caracteristic europeană a acestora.
Începând din secolul al X-lea toharienii vor intra în sfera de influenţa a popoarelor turcice şi apoi mongole.
Toharienii foloseau o scriere proprie, total deosebita de caracterele chineze, scriere care avea să fie utilizată de către acestia pentru întocmirea documentelor mongole, începând încă din timpul vieţii lui Genghis Khan.
Primele ştiri despre mumiile din bazinul Tarim sunt de la şfârşitul secolului al XIX –lea şi începutul secolului al XX-lea, când exploratorul suedez Sven Anders Hedin (1865 – 1952), care investiga istoria Drumului Mătăsii şi posibile urme ale Marelui Zid Chinezesc, va descoperi în urma săpăturilor efectuate, primele relicve umane europene din această zonă. Neavând condiţiile necesare investigării sau a transportului acestora în Europa ele vor rămâne în situ. Alţi cercetători care vor investiga mumiile din Tarim, la începutul secolului al XX-lea vor fi englezo-maghiarul de origine evreiască, sir Marc Aurel Stein (1862 – 1943) şi germanul Albert von le Coq (1860 – 1930), fără însă să se pronunţe asupra originii lor.
În anul 1987, arheologul chinez Wang Binghua va descoperi 113 mumii într-un loc numit Dealul Roşu, situat la limita nord-estică a provinciei Xinjiang. Acestea vor fi cercetate şi analizate la faţa locului, iar apoi transportate mare parte din ele la muzeul oraşului Urumqi. „Toate mumiile purtau haine purpurii din lână şi cizme de fetru, iar trupurile erau perfect conservate. Mai fascinant, mumiile aveau trasaturi europene: păr şaten sau blond, nasuri şi cranii alungite, trăsături suple şi ochi mari, adânci” (Brian Haughton – Istoria secretă, Civilizaţii pierdute şi mistere străvechi).
În anul 1993, Victor Mair, profesor de religie şi literatură chineza şi indo-iraniană de la Universitatea din Pennsylvania, însoţit de o echipă de geneticieni italieni vor analiza mumiile descoperite la Dealul Rosu (Qizilchoqa).

Mumiile găsite se prezentau în condiţii foarte bune de conservare datorită uscăciunii şi salinităţii deşertului, multe dintre ele pătrându-şi părul de culoare blondă sau castanie. Totodata sau păstrat în bune condiţii şi hainele mumiilor, multicolore cu nuanţe vii de o mare varietate: robe, capişoane, cămăşi, pelerine, pălării, pantaloni ţesuţi în stil tartan, ciorapi de lână şi cizme din piele.

Profesoara de lingvistică şi arhelologie Elisabeth Barber, de la Occidental College Los Angeles în urma efectuării unui studiu detaliat asupra tipurilor de haine, a constatat că tehnica realizarii îmbrăcăminţii este specifică populaţiei neolitice europene din zona Mării Negre, a Anatoliei şi a Caucazului.
Antropologul Irene Good, specialistă în textilele europene timpurii, în urma analizelor îmbrăcăminţii mumiilor de la Tarim, avea să traga concluzia, că locuitorii acestui ţinut foloseau un razboi de ţesut sofisticat care permitea ţeserea şi în diagonală, asemănătoare îmbrăcaminţilor descoperite pe corpurile minerilor din minele de sare din Austria, datate circa 1300 i.Chr.

Procedeul de ţesere clasic implica introducerea firelor orizontale pe cele verticale; ţeserea în diagonala necesitand ustensile speciale pentru adăugarea firului transveral.

O astfel de ţesere asigura durabilitatea materialului textil, pe termen foarte lung indiferent de agenţii atmosferici,climatici sau la spălare.

Dovezile ca aceşti oameni, care au trăit cu mai bine de 3800 de ani în centrul Asiei, erau europeni, sunt mai mult decât certe. Fizionomia lor şi modul lor de a se îmbrăca, existenţa tatuajelor, cunoaşterea scrisului, folosirea tehnicii de îmbălsămare şi mumificare a decedaţilor, ne conduc la concluzia că aceştia erau descendenţii triburilor europene migrate din Europa, în decursul a sute de ani.
Se pare că în jurul anilor 3000 – 25000 i.Chr., unele triburi sau uniuni de triburi au ales calea migrarii și din spatiul carpatic spre est şi nord – est, pătrunzând pe teritoriul Rusiei de azi, şi, până în centrul Asiei.

link )

https://istorieveche.ro

04/09/2021 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Un comentariu

Cea mai veche scriere a omenirii. VIDEO

Prima formă de scriere din lume ✎ Tăblițele de la Tărtăria

Cea mai veche scriere a omenirii (5.500-3.500 î.Hr.)

Oamenii din Carpați, ce au trăit în prima epocă a pietrei, au construit un sistem unic de comunicare cu Cerul, folosind simboluri chibzuite cu grijă.

Ei au creat pe același orizont cultural, gândind în limitele unui scenariu comun, ce aduce, în plus, dovezi ale continuității… Când frigul s-a mai îmblânzit, ei au coborât din munți, au populat câmpiile și luncile, s-au așezat în apropierea apelor, au început să practice agricultura, au domesticit animale și au devenit sedentari.


 În Transilvania, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie, echipa cercetătorului clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăblițe de lut.

Tăblițele, care au fost datate în jurul anului 5.300 î.Hr., de cercetătorul german Harald Haarmann, au simboluri similare culturii Vinča, fiind subiectul a numeroase și controversate polemici printre arheologii de pretutindeni, întrucât (în opinia unora) tăblițele ar prezenta cea mai veche formă de scriere din lume.

Două dintre ele sunt găurite și sunt acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar.

TARTARIA TABLETS

Cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii. Este considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată.

O bună parte din semnele conținute pe ea se regăsesc în literele conținute în inscripțiile arhaice grecești (dar și la scrierile feniciană, etruscă, italică veche, iberică).

Celebrele amulete sunt atribuite Culturii  Vinča–Turdaş 

Vorbim despre rămășițele materiale ale unei societăți preistorice, caracterizată în principal de modelul de așezare și de comportamentul ritual. Tehnologia agricolă introdusă pentru prima dată în regiune în timpul primului neolitic temperat, a fost dezvoltată în continuare de cultura Vinča – Turdaș, favorizând creșterea populației și crearea unora dintre cele mai mari așezări din Europa preistorică.

Aceste așezări au păstrat un nivel ridicat de uniformitate culturală prin schimbul de obiecte ritualice pe distanțe lungi. Diferitele stiluri de figurine zoomorfe și antropomorfe sunt semne distinctive ale culturii, precum și simbolurile care reprezintă cea mai veche formă de proto-scris.

Celelalte candidate la cea mai veche scriere din lume și anume, scrierile egipteană, Harappa și cea sumeriană, datează toate din jurul datei de 3200-3500 î. Hr. Evident, distanța în timp între 3500 î. Hr. și 5500 î. Hr. este mare.

Astfel, dacă se admite că ele reprezintă într-adevăr scrieri, Tăblițele de la Tărtăria sunt cele mai vechi scrieri din lume găsite până-n prezent.

Reputatul arheolog italian Marco Merlini, spunea despre plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2.000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”

John Mandis: “… cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere, au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria.”

 Harald Haarmann, lingvist german:

“Cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România. Civilizația Danubiană este prima mare civilizație din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată încă leagănul civilizației).”

Arheologul rus, V. Titov: „La Tărtăria s-a ivit cea mai veche scriere a omenirii.”

Cucuteni, Gumelnita, Hamangia, Petrești, Vădastra, Vinča – Turdaş – au înflorit, s-au dezvoltat împreună, au comunicat; iar unitatea lor nu a putut fi zdruncinată.

Vedeți și:


 Europe’s oldest civilisation
 Prima formă de scriere din lume
 The world’s earliest known form of writing

04/07/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

Strămoșii noștri indo-europenii

Răspindirea indo-europenilor RUS

ORIGINEA INDO-EUROPENILOR

Subiect controversat încă şi captivant, problema apariţiei indo-europenilor în istoria mare a lumii a solicitat energiile creatoare ale multor istorici. Spre mijlocul mileniului al III-lea î.Hr. primele populaţii indoeuropene care au migrat, au atins Mesopotamia şi Asia Mica. În jurul anului 2000 î.Hr. a început exodul masiv al populaţiei indo-europene din zona de origine.

Există mai multe păreri privitoare la spaţiul geografic de unde au pornit cele mai vechi populaţii indo-europene pentru a popula vastul areal de la Atlantic pînă în Peninsula Hindustan.

Unii istorici sînt de părerea că vatra indo-europenilor se afla în regiunea Munţilor Ural, alţii la nord de Marea Neagră, mulţi cercetători identifică vatra indo-europenilor cu regiunile de la nord de Dunăre.

La sfîrşitul mileniului al III-lea î.Hr. şi în cursul mileniului al II-lea î.Hr. indo-europenii au invadat succesiv Orientul mediteranean, iar în mileniul I î.Hr. – Europa Centrală şi Occidentală.

ENDA - Indo-europenii

„Irupţia indo-europenilor în istorie”, cum o numea Mircea Eliade, nu a fost un fenomen istorie paşnic. Timp de aproape 2.000 de ani ariofonii au năpădit lumea veche. Apariţia lor în diferite puncte ale Eurasiei a fost marcată de mari distrugeri.

Instituirea stăpânirii indo-europenilor în India, Grecia sau în alte părţi ale lumii a însemnat, de multe ori, şi sfârşitul civilizaţiilor autohtone, mai vechi şi mai avansate decât cea a invadatorilor.

Întotdeauna însă culturile vechi au supravieţuit în şi prin sintezele culturale create de indo-europeni. Mari creatori de cultură şi civilizatie, indo-europenii au reuşit până la urmă să facă tot atâta bine (dacă nu chiar mai mult) pe cât rău făcuseră.

Cea mai sigură şi mai veche metodă pentru reconstituirea civilizaţiei originare indo-europene este cea a analizei lingvistice, deşi, mai nou, rezultatele investigaţiilor arheologice au dat destule şi frumoase rezultate.

Potrivit unei ipoteze, cele mai vechi limbi indo-europene s-au constituit mai bine de 5000 de ani în urmă, datorită separării populaţiilor, care vorbeau diferite dialecte, şi a migraţiilor care le-au dus uneori la mari depărtări de vatra comună.

Cele mai vechi mărturii ale unor limbi indo-europene (apelative şi nume proprii) se întîlnesc în izvoare egiptene şi akkadiene din mileniul al III-lea î.Hr.

Cu timpul, apăreau noi limbi indo-europene, unele au ajuns pînă în prezent, altele au dispărut fără urme. Cele mai timpurii sînt imortalizate în scrierile din prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. (hitită, miceniană, greacă), altele – abia în urmă cu cîteva secole (albaneza în secolul al XV-lea, lituaniana şi letona în secolele XV-XVI); majoritatea oferă un material documentar bogat, dar unele (traca, ilira, frigiana, lidiana, liciana) sînt insuficient cunoscute din cauza sărăciei mărturiilor scrise descoperite la moment, fiind consemnate mai ales prin antroponime, toponime notate într-un număr redus de inscripţii.

Analiza lingvistică porneşte, de obicei, de la comparaţia cuvintelor din trei limbi înrudite (în cazul nostru, indo-europene). Concordanţele anumitor cuvinte constituie o indicaţie sigură a fondului vechi indo-european.

ENDA - Indo-europenii

Cu ajutorul acestui tip de investigaţie s-a încercat reconstituirea lumii originare indo-europene, identificarea structurii sociale, a zonei geografice şi a modului de viaţă al acestora.

În privinţa familiei se observă o puternică asemănare între cuvintele care stabilesc relaţiile strânse de rudenie: tată, mamă, frate, soră, fiu, fiică. De remarcat că termenii care definesc gradele de rudenie dinspre partea bărbatului sunt mai clare decât cele dinspre partea soţiei. Se înţelege de aici că în societatea originară indo-europeană familia era puternic constituită şi ca structură, era patriarhală.

Cuvintele care definesc formele de organizare (sat, rasă, trib, rege) sugerează o puternică stratificare tribală pe fond etnic, organizare dominată de un cap, şef (rege).

Vocabularul comun ne mai arată că indo-europenii cunoşteau agricultura şi cresterea animalelor. Prezenţa în vocabularul comun indo-european a numeroase cuvinte care definesc creşterea animalelor (aceşti termeni sunt de trei ori mai numeroşi decât cei cu privire la activităţile agricole) arată însă că domesticirea şi păstoritul erau ocupaţiile de bază.

În ceea ce priveşte fondul lingvistic comun pentru animalele sălbatice şi pentru arbori, acesta ne dă o bună indicaţie a zonei geografice originare a indo-europenilor. Faptul că în vocabularul comun intră cuvintele: urs, cerb, gâscă, somon de râu, viespe, albină, precum şi fag, mesteacăn, salcie, stejar ne arată că este vorba de o zonă temperată, localizată, în general, în stepele din nordul Mării Negre.

Numele de obiecte şi de unelte ne pot ajuta şi ele să facem câteva observaţii în legatură cu civilizaţia originară indo-europeană. De semnalat este faptul că termenii secure şi aramă sunt împrumuturi sumeriene, ceea ce ne sugerează că au fost preluaţi înainte de separarea populaţiilor indo-europene.

Trebuie să facem precizarea că nu există un cuvant comun pentru fier. În vocabularul comun mai sunt prezenţi şi termeni pentru roată, jug şi mai ales, corabie şi vâslă, ceea ce ne dă un indiciu cu privire la contactele cu marea pe care trebuie să le fi avut încă de la începuturi indo-europenii.

Se consemnează, de asemenea, existenţa unui sistem zecimal, cu 10 nume pentru primele 10 numere, cu termeni pentru zeci şi pentru sute. Interesant este că termenul o mie nu apare în vocabularul comun.

În privinţa religiei distingem în fondul lingvistic comun termenii pentru divinitate şi pentru preot. Termenul care defineşte divinitatea este întotdeauna înrudit cu cel care înseamnă strălucitor. Ce am putea spune despre civilizaţia originară indo-europeană după stabilirea acestui fond lingvistic comun sau vocabular comun cu ajutorul analizei lingvistice? În primul rând, că, înainte de Marea Dispersie, indo-europenii erau deja structuraţi într-o societate patriarhală, puternic stratificată.

Ocupaţia principală era creşterea animalelor, alături de care mai practicau agricultura. Cunoşteau metalurgia aramei, carul, practicau navigaţia pe marile fluvii şi pe mare. Zona de origine a indo-europenilor poate fi localizată în teritoriul cuprins între spaţiul carpato-danubian şi stepele din nordul Mării Negre cu deschidere spre litoral. Mai putem spune că indo-europenii practicau un cult solar în care administratorii actului sacru erau slujitorii specializaţi ai divinităţii, adică preoţii. Toată această construcţie era de o remarcabilă, dar, în acelaşi timp, suficient de suplă pentru a permite o oarecare „contaminare” culturală.

Un loc aparte se cuvine să lăsăm în acest articol şi celei mai rezistente „invenţii” a indo-europenilor: structura tripartită a societăţii. De la Platon până la societatea franceză a celor Trei Stări dinaintea Revoluţiei din 1789, din Europa până în India, societăţile indo-europene au cunoscut o structură tripartită. Această inovaţie a indo-europenilor este strâns legată de religie.

Astfel celor trei clase sociale (preoţi, războinici, ţărani) le corespundeau trei zeităţi, reprezentări ale supremaţiei sau suveranităţii, puterii şi fecundităţii. De studierea acestei particularităţi a civilizatei indo-europene s-au învrednicit destui, cel mai mare însă a rămas Georges Dumezil. Marele savant francez a reuşit, poate ca nimeni altul, să „descifreze” structura societăţii indo-europene cu ajutorul „mitologiei comparate”. În această direcţie i-a fost aproape şi Mircea Eliade.

Cum s-ar explica succesul indo-europenilor în istorie? Probabil prin echilibrul dintre forţă şi supleţea propriei culturi care le-a permis să rămână distincţi în ciuda „contaminărilor” culturale venite de la populaţiile supuse. Timp de 2.000 de ani, indo-europenii au pornit din locul lor de origine spre cele patru zări.

Fie că au fost grecii, fie că au fost indo-iranienii, acolo unde au ajuns, indo-europenii, fiii lui Arius, nu au fost simpli trecători, ci au creat o cultură sau, mai bine zis, o sinteză culturală viguroasă cu remarcabile rezultate.

Problema leagănului rasei ariene probabil niciodată nu va fi rezolvată cu certitudine. Airyana-vaejah, „ţara mamă a arienilor”, este considerată primul din pământurile bune create de Ahura Mazda.

Nations of the Vendidad, Avesta

Are un climat foarte blând, cu veri lungi şi plăcute şi ierni scurte. Spre deosebire de indianul Yama, care a ales pământurile morţilor şi şi-a stabilit suveranitatea în lumea cerească, Yima (din mitologia avestică) a fost regele ilustru care a domnit peste oameni şi animale transformându-şi regatul într-un adevărat paradis pământesc.

Animale şi oameni au prosperat crescând în mare număr în regatul său memorabil, pe care tradiţiile ulterior l-au privit ca pe o Epocă de Aur a Iranului, ţara care nu mai putea sa îi ţină.

Ahura Mazda, deci, i-a făcut să conducă populaţia în plus într-o migraţie către sud pe calea soarelui. Regele mai organiza încă două migraţii înspre aceeaşi direcţie.

Mai mult de atât, patria fericită a indo-europenilor urma să fie din nou disturbată. Ahura Mazda ştia despre asta din pricina omniscienţei sale şi a chemat pe îngeri la o conferinţă, chemând totodată şi pe Yima să participe, alături de cei mai buni oameni. Atunci îl avertiză că Angra Mainyu, duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor plănuia invazia ţinutului Airyana-Vaejah.

El va aduce iarna rea să cadă care va aduce îngheţ cumplit. După această devastare cumplită, va urma o mare desolare urmată de un potop de gheaţă care va distruge orice urma şi orice vestigiu de aşezare umană, şi va fi mare lucru dacă măcar urma unei oi va mai putea fi văzută. Angra Mainyu într-adevăr a invadat ţinutul arienilor, distrugându-l într-un potop de gheaţă şi zăpadă.

Avertizat însă de Ahura Mazda, marele rege luă măsurile de precauţie necesare, şi înainte de distrugere şi moarte, prin acel potop ucigător, sau, în limbaj geologic, înainte ca cataclismul glaciar să facă lumea Ariană nepotrivită pentru locuire, el a reuşit să conducă cu succes o migraţie către sudul ospitalier.

Această rasă virilă, albă la culoare şi deschisă ca şi formaţie, îşi spuneau Aryan, sau nobil. Au fost părinţii tuturor popoarelor indo-europene din istorie. Aceşti membri ai familiei Aryane trăiră mult ca un popor omogen, vorbind aceeaşi limbă cu diferenţe dialectale, având multe credinţe şi practici în comun.

Presiunea unei populaţii crescânde, setea de aventură, diviziunile adânci create de fermentarea din gândul oamenilor legate de credinţele şi practicile religioase, a continuat să îi dividă. În cursul părţii timpurii a celui de-al doilea mileniu înainte de Hristos, triburi nomade şi-au părăsit casa şi s-au îndreptat către vest, ajungând în ţinuturile Mării Egee sau să se îndrepte înspre sud din stepele Mării Caspice. Triburi împrăştiate trecură lanţul Caucazului, intrând în Armenia şi risipindu-se spre sud.

Triburile cele mai puternice reuşiră să formeze mici regate ariene. Acestea lăsară urme ale credinţei lor. Kassiti, ce se ridicară la putere în Munţii Zagros pe la 1700 a. Chr., îşi desemnară zeul principal cu termenul indo-european „bugash” (avestă: baga, sanscrită: bhaga, slavă: bogu, frigiană: bagaios ), şi se închinau lui Suryas (sanscrită: surya = soare), ca zeu suprem.

Mittani, care fondară un imperiu arian între Eufrat şi Tigru lăsară în urmă înscrisuri cu numele lor, ca de exemplu Drushratta, Artatama, şi numele unor divinităţi precum Mitra, Indra, Varuna şi Nasatya, într-o inscripţie datând din sec XIV a. Chr. la Boghaz-Keui. Moda migraţiilor a continuat până când Arienii-mezi, la o dată mai târzie, se întâlnesc cu assirienii semitici, ca vecini imediaţi.

Cel de-al doilea val migrator s-a întins mai devreme către lanţul munţilor Elburz, şi către centura sudică a Mării Caspice. Vendidad începe enumerarea celor şaisprezece locuri bune create de Ahura Mazda, începând de la Airyana-Vaejah în nord, Hapta Hindu sau Sapta Hindu, pământul celor şapte (mai târziu cinci) râuri, Panjab-ul.

Numele acestor ţinuturi n-ar putea fi luate drept marcaj pentru stagiile succesive de migrare ale arienilor, arătând oamenii care părăsesc habitatul original, mergând în jos către Caucaz, trecând lanţul munţilor Elburz, intrând în Iranul de Est sau Afganisthan, trecând peste Hindukush şi terminându-se cu călătoriile în Sapta Sindhu. Dar, se poate considera ca o mărturie istorico-geografică reminiscenţa în scrieri despre migraţia către sud-est a rasei ariene.

Dintre numeroasele secţiuni ale familiei ariene, strămoşii acelora ce mai târziu se vor numi Indieni şi Iranieni, trăiră împreună cel mai mult, în estul Iranului. Ei sacrificau aceloraşi zei, şi trăiau acelaşi fel de viaţă pe pământ.

Descoperiri care răstoarnă teoria popoarelor indo-europene de origine  asiatică. - Istorie furata

Ei se separară într-o perioadă mai târziu, şi un grup se îndreptă spre sud, trecând Munţii Hindukush şi intrând în Panjab pe la vreo 2000 a. Chr.

Marea familie ariană se dispersă atunci în decursul a câteva generaţii şi membrii căutară pentru ei noi locuri de aşezare în Asia şi Europa.

Dintre toate grupurile care s-au separat, grupul iranian păstra cu cea mai mare pietate numele ţării originare a arienilor.

Ţinuturile s-au schimbat, împrejurimile nu mai pot fi recunoscute, şi comunităţile care au trăit şi au prosperat au dispărut. Dar numele adânc preţuit, „airyana-vaejah”, a fost adânc imprimat în minţile lor.

Veneraţia pentru ţara mamă unde locuiră, pentru condiţiile-i paradisiace, acest nume a continuat să fie iubit cu pasiune, şi Iranienii făcură ca aşezarea lor cea mai târzie să fie cunoscută mereu sub nici un alt nume decât Airyana vaejah de amintire frumoasă.

CITIȚI ȘI:


BIBLIOGRAFIE (Surse):

http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Cosmin Bogdan, Indoeuropenii, în Alpha, iunie, 2003.

George Dumezil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997;

George Dumezil, L’idéologie tripartite des Indo-Européens (Coll. Latomus);

Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucretius, 1997;

Marija Gimbutas, The Indo-Europeans: Archeological Problems, în American Anthropologist, New Series, Vol. 65, No.4 (Aug., 1963), p.815-836;

J.P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, London, editor Thames & Hudson;

Leslie Roberts, Using Genes to Track Down Indo-European Migrations, in Science, New Series, Vol.257, No.5075. (Sep. 4, 1992), p.1346.

Leslie Roberts, Using Genes to Track Down Indo-European Migrations, in Science, New Series, Vol.257, No.5075. (Sep. 4, 1992), p.1346.

Vezi şi:
http://www.white-history.com


03/07/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: