De ce vrea Putin să rescrie istoria celui de-al Doilea Război Mondial?

 

 

Analistul Armand Goșu a încercat să răspundă într-un interviu acordat publicației http://www.contributors.ro, cum s-a strecurat propaganda rusească la World Holocaust Forum și de ce vrea Putin să rescrie istoria celui de-al Doilea Război Mondial. 

Istoria e o materie care poate crea emoție, astfel încât să fie folosită pentru a consolida ura față de străini, obsesia cetățenii asediate, forțând comparații între diferite epoci și evenimente care să conducă adesea la concluzii aberante.

Nu întâmplător, abia în ultima fază a regimului Putin, după 2012, și mai ales după anexarea Crimeei și lansarea războiului din Ucraina, controlul asupra “adevărului istoric” devine o obsesie a Kremlinului, spune Armand Goșu în interviul de mai jos.

Putin se folosește de rescrierea unor episoade din istorie ca să mobilizeze și consolideze societea rusă în jurul puterii, dar și ca să le inducă vecinilor ucrainei, polonezi, unguri sau germani îndoieli privind intențiile marilor cancelarii occidentale și în valorile civilizației vestice.

Pe 19 septembrie 2019 Parlamentul European a adoptat o rezoluție care printre altele îi acuza pe sovieticii, alături de naziști, de începerea celui de-al Doilea Război Mondial și de înălbirea crimelor comise de regimul sovietic totalitar.

*

De ce este istoria atât de importantă pentru regimul Putin?

 

E sentimentul imposturii actualei clase conducătoare, care încearcă să se legitimeze prin recursul la istorie. Ei sunt urmașii lui Aleksandr Nevski și Petru cel Mare. Pentru prima dată în Rusia, viața politică este sub controlul serviciilor secrete.

Ofițerii de informații ocupă poziții dominante la toate nivelurile administrației și în economie. Apartenența la casta ofițerilor de informații favorizează cariera politică, administrativă, în afaceri. Ethosul și specificul carierei în serviciile secrete faca ca elita rusească să fie un grup omogen și unit.

Pot fi oameni buni în profesia lor de agenți secreți, culeg informații, organizează provocări. Conducând Rusia își depășesc cu mult competențele. Chiar dacă au diplome în diverse domenii, ei nu sunt nici economiști, nici diplomați, nici sociologi, nici psihologi, ei sunt ofițeri din serviciile secrete.

Ei consideră că economia, diplomația, sociologia, psihologia, cultura, arta trebuie să servească statul și obiectivele lui. În timpul Uniunii Sovietice, partidul definea interesele statului. NKVD, apoi KGB serveau interesele statului, așa cum erau ele definite de către partid. Ofițerii de informații erau brațul înarmat, pumnul, niciodată creierul sistemului sovietic. Abia după prăbușirea Uniunii Sovietice, serviciile secrete și-au asumat funcții exercitate de creier.

Grupul de ofițeri de informații care deține puterea la Moscova are o viziune specifică asupra lumii fondată pe ideea că Rusia este înconjurată de dușmani care vor s-o distrugă. Practic, tot mapamondul complotează împotriva sfintei Rusiei. Serviciile secrete se auto-investesc cu o misiune aproape metafizică de a salva Rusia, de a o feri de aceste comploturi.

Rivalitatea cu Occidentul, conflictul cu SUA, sunt esențiale pentru menținerea la putere a acestui grup. Trecutul, educația în academiile militare, și prezentul, ideologia, asigură coerența elitei rusești.

Iar istoria joacă un rol esențial în rafinarea ideologiei putiniste. De unde și obsesia controlului asupra manualelor, predării, dezbaterilor pe teme de istorie în societate. Acum, vedem și comentăm doar ofensiva revizionistă a lui Putin, dar controlul asupra scrierii istoriei e un fenomen mai vechi.

Foto – www.kremlin.ru

De ce Vladimir Putin a declanșat această ofensivă revizionistă în domeniul istoriei? Cui se adresează ea? De ce acum?

Regimurile autoritare se caracterizează și prin controlul asupra trecutului, nu doar asupra prezentului. Trecutul este rescris în așa fel încât să corespundă obiectivelor prezente ale regimului. Este rescris de atâtea ori de cât este nevoie. Istoria devine instrument utilizat de putere, armă de luptă, atât împotriva dușmanilor regimului și pentru mobilizarea societății.

Putin nu inventează evenimente, contexte istorice, ci folosește fapte din trecut, pe care le pune într-o ordine care să conducă la anumite concluzii, să genereze emoții publice, să alimenteze frustrări, cu alte cuvinte să manipuleze.

Ceea ce face liderul de la Kremlin este mai degrabă un exercițiu de propagandă, unde adevăruri, jumătăți de adevăr sau pur și simplu omisiuni sunt astfel îmbinate încât manipulează publicul. Exercitarea puterii în Rusia nu se bazează atât pe coerciție, ca în perioada stalinistă, cât pe manipulare prin propagandă.

Istoria e o materie care poate crea emoție, astfel încât să fie folosită pentru a consolida ura față de străini, obsesia cetățenii asediate, forțând comparații între diferite epoci și evenimente care să conducă adesea la concluzii aberante.

Nu întâmplător, abia în ultima fază a regimului Putin, după 2012, și mai ales după anexarea Crimeei și lansarea războiului din Ucraina, controlul asupra “adevărului istoric” devine o obsesie a Kremlinului.

Putin se folosește de rescrierea unor episoade din istorie ca să mobilizeze și consolideze societea rusă în jurul puterii, dar și ca să le inducă vecinilor ucrainei, polonezi, unguri sau germani îndoieli privind intențiile marilor cancelarii occidentale și în valorile civilizației vestice.

De pildă, chiar zilele trecute s-au împlinit 75 de ani de la Conferința de la Ialta, prilej pentru ruși să promoveze ideea trădării Poloniei. Astfel, Churchill și Roosevelt i-ar fi vândut Polonia, de fapt toată Europa de Est, lui Stalin.

În primul rând, decizia privind frontierele Poloniei nu s-a luat la Ialta, în februarie 1945, ci la Teheran, în noiembrie 1943. În al doilea rând, soarta Poloniei a depins de Stalin, care a ocupat întreaga Europă de Est, și nu de Churchill sau Roosevelt. Americanii și britanicii nu puteau să cedeze ce nu aveau.

E o teză până astăzi repetată, stârnește încă multă emoție în estul Europei, iar acum este utilizată de propaganda putinistă pentru a sublinia cât de ticălos și cinic este Occidentul care a vândut fără să clipească numeroase popoare. Spre deosebire de Rusia care este empatică și iubitoare, cu aceste popoare.

Alt exemplu: acum două zile, Pervîi Kanal, postul tv cu cea mai mare audiență din Rusia a relatat despre bombardamentele la Desda, cu ocazia împlinirii a 75 de ani. Corespondentul rus a preluat integral mesajele propagandei hitleriste, că Dresda era un oraș pașnic, plin de refugiați, iar bombardarea lui a fost un gest barbar al aviațiilor britanică și americană.

Ce nu spune Pervîi Kanal este că la Ialta, cu câteva zile înainte, sovieticii au cerut insistent occidentalilor bombardarea Dresdei pentru că era principalul nod feroviar prin care se făcea transferul trupelor, armamentului și muniției germane între fronturile de vest și cel de est.

În trecutul recent, Rusia s-a mai certat pe teme de istorie cu alte țări, chiar și cu România. Numai că, elitele politice din aceste țări, dar și opinia publică, au fost mult mai relaxate. Regimul de la Varșovia e mult mai sensibil la capitolul gestionării memoriei istorice. Spre deosebire de țările din jurul ei, Polonia a intrat în polemică cu Rusia.

De cealaltă parte, pentru opinia publică din Rusia în general, pentru generațiile mai vechi care s-au născut înainte de colapsul Uniunii Sovietice, în special, Polonia e o referință importantă, care poate fi exploatată de mașina de propagandă a Kremlinului.

De când e Vladimir Putin obsedat de Polonia?   

 

Atacul la Polonia s-a întețit la sfârșitul anului trecut. Potrivit presei ruse, am citit recent o analiză foarte bună pe această temă, Putin a fost ofensat de faptul că n-a fost invitat în Polonia, la ceremoniile care marcau împlinirea a 80 de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. La Varșovia au fost invitați cei mai importanți șefi de state sau guverne, inclusiv din Germania, cea care a atacat Polonia la 1 septembrie 1939.

În septembrie, Parlamentul European a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop și a subliniat responsabilitatea lui Stalin pentru declanșarea războiului. Toată toamna, în țările Europei Centrale și de Est, intrate sub controlul sovietic după război, s-a vorbit mult despre Pactul sovieto-german, afirmând că Uniunea Sovietică este co-responsabilă, alături de Germania, pentru izbucnirea războiului.

Seimul polonez a adoptat o rezoluție împotriva “manipulării și minciunilor” promovate de politicienii ruși. În acest document, parlamentarii polonezi pun semn de egalitate între rolul jucat de Germania hitleristă și cel al Uniunii Sovietice în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Kremlinul a reacționat nervos, iar exotica purtătoare de cuvânt a diplomației ruse, doamna Zaharova, a venit cu o afirmație interesantă, spunând că “adevărul” a fost stabilit de Tribunalul de la Nürnberg, făcând confuzie între adevărul istoric și cel juridic.

Cum vede Putin Pactul germano-sovietic de la 23 august 1939?

Și în trecut, Putin s-a mai referit la el. Dar în alți termeni. De pildă, într-un interviu din 2009, în influentul cotidian Gazeta Wyborcza, Putin condamna Pactul și afirma că orice înțelegere cu regimul nazist e inacceptabilă din punct de vedere moral.

Dar, mai spunea atunci, că acordul de la Munchen, din septembrie 1938, încheiat de Anglia și Franța cu Germania, soldat cu începerea împărțirii Cehoslovaciei, a împiedicat formarea unui front comun anti-hitlerist. Dintotdeauna, cel puțin din referințele pe care le cunosc, Putin a legat cauzal, Munchen de Pactul Ribbentrop-Molotov.

După anexarea Crimeei, prin 2015, Pactul din 23 august 1939 este văzut diferit. Obiectivul lui principal a fost asigurarea securității Uniunii Sovietice. Putin introduce în discurs un element important, pentru prima dată în istoria post-belică. Anume, vinovăția Poloniei.

Amintește că, la două zile după conferința de la Munchen, unde Hitler primește regiunea sudetă, Polonia a ocupat zona Teschen din Cehoslovacia.

E vorba de fostul ducat de Teschen, care în anii 1930 avea peste 55% populație poloneză și mai puțin de 20% cehi. De altfel, Hitler invitase Ungaria și Polonia să-și satisfaca și ele poftele teritoriale pe seama Cehoslovaciei, ceea ce s-a și întâmplat.

Participând la împărțirea Cehoslovaciei, Polonia – insinuează Putin – nu mai are nici o legitimitate morală să vorbească despre responsabilitatea URSS pentru izbucnirea Războiului Mondial. Varșovia însăși este responsabilă de ce i s-a întâmplat, pentru că Germania s-ar fi comportat cu ea, la fel cum Polonia a făcut cu Cehoslovacia.

Felul în care președintele Putin interpretează evenimentele anilor 1938-1939 diferă de optica vechii istoriografii sovietice?

Atunci toată responsabilitatea pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial era aruncată pe umerii Germaniei naziste. Moscova nu recunoștea anexa secretă la tratatul de neagresiune, prin care Stalin și Hitler și-au împărțit Europa de Est, de la Baltica la Marea Neagră.

De fapt, ceea ce istoricii numesc Pactul Molotov-Ribbentrop, e tocmai anexa secretă la tratatul de neagresiune semnat la 23 august 1939, la Kremlin. Tratatul n-are nimic neobișnuit în el, e un text banal, altfel. Liderii sovietici au negat mereu existența anexei, a Pactului.

Chiar și atunci când occidentalii au publicat în facsimil textele originale găsite în arhivele germane, Moscova nu a recunoscut existența lui.

Abia în mai 1989, Congresul deputaților poporului al URSS a înființat o comisie specială, în frunte cu ideologul perestroika, cu Aleksandr Iakovlev, ca să cerceteze arhivele și să răspundă la întrebarea dacă a existat sau nu această anexă secretă. Totul se făcea la presiunea deputaților din Țările Baltice, care au obținut sprijinul grupului democrat din Rusia, în frunte cu Saharov, Sobceak și Elțin.

Comisia parlamentară a făcut un raport care recunoștea existența Pactului Molotov-Ribbentrop. Deci, abia în august 1989, după 50 de ani de la semnare, Moscova a admis că a a semnat o anexă secretă cu Berlinul, prin care Stalin a împărțit continentul, cu Hitler.

Nimeni, nici o secundă, în deceniile comuniste, nu a considerat Varșovia vinovată de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Polonia era o țară importantă în lagărul socialist, era aliata Uniunii Sovietice, și era considerată o victimă a lui Hitler.

Putin nu știe istorie, n-a studiat istoria și nici n-a fost pasionat de ea. Președintele Rusiei e absolvent de Drept, la Universitatea din Leningrad, și a mai făcut cursuri la Școala KGB. Dreptul făceau cei care doreau să urmeze cariere în administrație, în partid sau în organele de represiune.

Narîșkin e inginer mecanic, de profesie. Mai târziu a făcut studii de economie, are și un doctorat despre investițiile străine în Rusia. E un tip educat, vorbește bine franceză și engleză, lucru rar în generația lui. Se ocupă de lumea istoricilor de peste 10 ani, dar nu este istoric. Dar îi place să fie înconjurat de istorici, pe care-i și promovează în diverse funcții administrative.

Narîșkin, din poziția de președinte al Societății Ruse de Istorie, pune la dispoziție președintelui nu atât informație corectă, atent filtrată de cei mai buni specialiști în domeniu, cât detaliile pe care acesta ar vrea să le audă.

Iar, în ultimii ani, se speculează că cel care a influențat cel mai mult părerile pe teme de istorie ale lui Putin a fost ministrul Culturii din guvernul Mevedev, Vladimir Medinski. Acum este consilier la Administrația prezidențială, unde se ocupă de memoria istorică.

Narîșkin și Medinski sunt în rolul de “istorici oficiali” ai regimului Putin. De pildă, mai toate ideile formulate public de președinte în decembrie, despre Polonia, Pactul Molotov-Ribbentrop, fuseseră lansate în iulie-august de cei doi.

Spre deosebire de Narîșkin, Medinski este istoric de formație, are un doctorat care a stârnit un scandal, s-a făcut o comisie națională pusă să analizeze dacă i s-a acordat corect titlul sau nu…. și mai scrie și foarte bine.

Articolele sale sunt citite, au o mare audiență, sunt adunate în volume cu tiraje mari. În aceste articole găsim dezvoltată ideea vinovăției Poloniei pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Pornind de la participarea ei la împărțirea Cehoslovaciei.

   La conferința din 19 decembrie, Putin și-a clarificat punctul de vedere: da, Stalin a semnat cu Hitler un tratat de neagresiune, dar după ce toți ceilalți semnaseră. Uniunea Sovietică nu putea să facă altceva.

Polonia ar face bine să tacă, să nu dea lecții, pentru că a participat la împărțirea Cehoslovaciei. Da, Armata Roșie a intrat în estul Poloniei, la 17 septembrie, dar în acel moment guvernul polonez pierduse controlul asupra acestui teritoriu, iar Moscova a trecut granița poloneză ca să protejeze bielorușii și ucrainenii care locuiau acolo. 

 Putin merge mai departe insistând asupra rolului jucat de Polonia în declanșarea războiului. La Colegiul lărgit al Ministerului Apărării, reia tema vinovăției Poloniei, de asta dată în persecutarea evreilor. Și l-a numit “porc antisemit” pe ambasadorul polonez de la Berlin din 1938, ce susținea legislația antisemită germană. 

Nimeni nu s-a gândit, până la Medinski și Putin, să facă Polonia responsabilă de izbucnirea războiului mondial. Asta ar fi prima teză neadevărată. Apoi, afirmația că Pactul Ribbentrop-Molotov a fost un mare succes al diplomației sovietice e cu totul discutabilă.

Pactul a întărit pozițiile germane în Europa Centrală și de Est. Tributul de sânge plătit de Uniunea Sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial a fost atât de mare și din cauza Pactului.

De asta, declarațiile pe teme istorice ale lui președintelui Putin, idei preluate de la Narîșkin și Medinski, sunt în totală contradiție nu doar cu adevărul istoric, ci și cu bunul simț.

Totuși, ce urmărește Putin? Ce-l macină?

Drama lui Putin este că a ajuns prea târziu la Kremlin. El militează în 2020 pentru revenirea la o situație geopolitică din 1990, dinainte de prăbușirea Uniunii Sovietice. Contextul l-a obligat să se manifeste ca un revizionist, dar el e un conservator profund. El vrea să conserve statutul URSS pe scena internațională, rezultat din cel de-al Doilea Război Mondial, numai că Uniunea nu mai există.

Putin se folosește de istorie în scopuri politice. Nu e primul autocrat care face asta. Pentru el istoria pare un instrument cu care să poți crește emoția publică, cu care manipulezi societatea.

Fragment din http://www.contributors.ro/global-europa/cum-s-a-strecurat-propaganda-rusesca-la-world-holocaust-forum-de-ce-vrea-putin-sa-rescrie-istoria-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-interviu-cu-analistul-armand- 

 

Justiție strâmbă în Rusia. Un rus a fost amendat după ce a afirmat că URSS a atacat Polonia în 1939 împreună cu Germania nazistă

 

 

 

In 1939, nazistii germani si comunistii sovietici erau buni prieteni si isi imparteau Europa

Judecatoria Perm din Rusia l-a amendat pe Vladimir Luzghin, locuitor al orasului Perm, pentru faptul ca a repostat pe Facebook un articol care afirma ca Uniunea Sovietică și Germania au invadat Polonia în comun, în 1939, fapt care a dus la începutul celui de-al Doilea război mondial.

Judecatoria si procurorii au considerat ca textul conține „informații false cu privire la activitățile Uniunii Sovietice”, în special fraza:  „comuniștii și Germania au atacat în comun Polonia și au început al Doilea război mondial, mai exact, comunismul și nazismul au cooperat la modul cinstit”.

Aceste declarații, după cum se menționează în sentinta, sunt în contradicție cu faptele constatate de Tribunalul de la Nurnberg.

Astfel după cum rezultă din textul sentinței, în timpul anchetei, inculpatului i s-au pus întrebări despre istoria celui de-al Doilea război mondial, în special, cu privire la circumstanțele începutului războiului.

Ca răspuns, el a explicat că a studiat istoria la școală și la lecții învățase că razboiul mondial a inceput pe 1 septembrie 1939, cand Germania nazistă a invadat Polonia, iar în partea de est a Poloniei au intrat trupele sovietice.

Ca martor al acuzării a fost adus Alexander Vertinski, decanul Facultății de Istorie a Universității de Stat din Perm, care a ajuns la concluzia că materialul conținea informații false despre activitatea URSS în al Doilea război mondial, și conținea „declarații care nu corespund poziției recunoscute pe plan internațional”.

De asemenea, în sentintă se menționeaza că expertiza psihologico-lingvistică a relevat faptul ca publicul-țintă al materialului este alcatuit din „persoane cu atitudine negativă fata de autoritățile oficiale, susținători ai ideilor naționaliste”, iar autorii „realizeaza scopul de a convinge” despre existenta unei colaborari a URSS cu Germania nazistă.

Ca rezultat, Vladimir Luzghin a fost condamnat la plata unei amenzi in valoare de 200 de mii de ruble (aproximativ 3131 dolari US ).

 

Surse : mesaj.md si paginaderusia.ro

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/12/gandul-zilei-124/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/30/fratia-de-arme-sovieto-nazista-parade-militare-comune-naziste-in-polonia-cotropita-galerie-foto-si-video/

 

 

Cum confecţionează falsurile istorice antiromânești istoriografia iredentistă maghiară

Cum se confecţionează o “istorie”?

 

Este cunoscută preocuparea constantă a istoriografiei maghiare de a demonstra şi legitima întâietatea prezenţei ungurilor într-un spaţiu geografic ce se întinde de la Marea Adriatică până în Ucraina şi Curbura Carpaţilor.

Trecându-se, adesea cu dispreţ, peste istoria altor popoare, falsurile, semi-adevărurile şi adevărurile sunt amestecate, ca ierburile în ceaunul unei vrăjitoare, rezultând o literatură-otravă, băută cu voluptate de producători şi oferită cu generozitate consumatorilor creduli.

Obiectivul strategic al unei asemenea medicaţii îl cunoaştem.Românul aflat în străinătate, turist sau în interes profesional, este curios (acesta ar trebui să fie primul instinct al celui care-şi iubeşte patria) să afle ce spun, ce scriu alţii despre noi, ce urme- bune şi rele,- au lăsat strămoşii şi contemporanii prin acele locuri.

Pasionaţilor de cărţi nu le vor scăpa librăriile (fie şi numai pentru a răsfoi cărţile) şi bibliotecile. Cu puţină răbdare, vor găsi suficientă literatură de genul celei amintite mai sus, literatură care a proliferat mai ales după 1980, când România nu publica în străinătate decât “operele” soţilor Ceauşescu.

Editarea unor astfel de lucrări “de istorie” continuă şi astăzi cu mai mult spor, un ajutor de loc neglijabil dându-l şi “istorici” români atraşi de lipsa de miros a banilor într-o societatate deschisă vraişte.

Pentru românul care ştie puţină franceză şi nu vrea sau nu poate să se deplaseze în străinatate recomand să consulte fondul de carte al Bibiotecii Franceze din Bucureşti. Acolo va găsi, printre altele, şi „HISTOIRE DES PAYS DE L’EST – Dès origines à nos jours” de Henry Bogdan.

Cartea a aparut în 1992 la editura franceză Perrin.Dintr-o scurtă prezentare a autorului aflăm că s-a născut la 9 ianuarie 1936 la Beauvais, din tată ungur şi mamă franţuzoaică, este (sau a fost) profesor la Liceul “Voltaire” (Paris), conferenţiar la EMSST (Şcola Militară) şi membru în comitetul director al PANEUROPE-FRANCE.Observaţia că, după nume, autorul ar fi un român maghiarizat este irelevantă deoarece există români, cu nume foarte româneşti sau cu rezonanţă tot atât de istorică ca şi cel de Bogdan, şi care ne-au demonstrat ( şi ne demonstrează) că sângele se poate face apă, şi nu una obişnuită, ci chiar apă clocită.

Răsfoind cartea profesorului H. Bogdan (altminteri conţinând multă istorie necontrafăcută) cititorul va descoperi o reţetă simplă de fabricare a dreptului de preemţiune asupra unui teritoriu revendicat, reţetă care, sub alte farduri, o găsim în toată literatura iredentistă maghiară. Iată reţeta:

1. Golirea teritoriului de strămoşii actualei populaţii majoritareAutorul realizează această operaţie de anvergură prin căteva fraze pe care le citez în traducere: “… Traian a supus Dacia şi a facut din aceasta o provincie romană. O mare parte din daci au fost masacraţi, restul vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în tot imperiul. Dacia a fost repopulată cu colonişti veniţi din toate provinciile, şi mai ales din provinciile asiatice.” ( pag.39)

De ce “şi mai ales din provinciile asiatice” ne vom lămuri în etapa următoare a reţetei. “… conform celor susţinute de ei, românii de astăzi ar fi descendenţii dacilor şi romanilor care ar fi rămas în Dacia şi după 270, dar această teză, inspirată mai ales de preocupări politice, este lipsită de seriozitate.” (pag.41).

Nici noii veniţi n-au rezistat mult, pentru că urmează anul fatidic 476 , când oficial Imperiul Roman de Apus se desfiintează. “…dincolo ( la nord – n.t.) de Sava şi de Dunăre, vechile provincii Panonia şi Dacia, golite de o mare parte din populaţia lor de valurile succesive de invazii, cunoşteau vidul politic care se adaugă vidului uman.” ( pag.43).

2. Aducerea presupusilor strămoşi ai ungurilor de astăzi în provinciile în care s-a instalat “vidul uman şi politic.”

Deoarece Traian a repopulat Dacia cucerită cu colonişti veniţi “mai ales din provinciile asiatice”, ar fi îndreptăţită ipoteza precum că strămoşi ai ungurilor ar fi pus piciorul în Dacia încă în vremea lui Traian. otodata este clar că dacii şi romanii nu sunt strămoşii românilor deoarece primii fuseseră exterminaţi şi împrăştiaţi iar secunzii, din dispreţ faţă de metalele preţioase şi alte prăzi de război, au dat cavalereşte întâietate celor din provinciile asiatice.

Cine s-a instalat după căderea Imperiului Roman de Apus (476), în “vidul uman şi politic”, fie chiar şi numai temporar? Cronologic vorbind, după 476, adică între 480 -600, îi găsim prin părţile noastre pe avari.

E drept că mai înainte fuseseră hunii (350-453, anul morţii lui Attila), dar aceştia nu pot constitui un blazon de nobleţe, deoarece Attila “biciul lui Dumnezeu” a rămas pentru creştini o personificare a brutalităţii şi barbariei. Care este legatura dintre avarii din sec.V-VI şi ungurii din sec.IX-XI? Ambele seminţii vorbeau ungureşte!

De unde rezultă aceasta? Din pasajul următor:

“Istoricul ungur G. Laszlo suprapunând harta mormintelor avarilor din sec.VIII-IX cu hărţile mormintelor maghiare din sec. X şi sec. XI, a demonstrat că nu este o coincidenţă ci o juxtapunere; lucrând în continuare pe o hartă a toponimelor din sec. XI, el a gasit nume slave şi ungureşti.

Confruntând harta toponimelor cu cele două hărţi ale mormintelor, el a remarcat că harta toponimelor ungureşti din sec.XI conincidea atât cu locurile unde existau morminte ungureşti cât şi cu cele unde existau morminte avare.

Pentru Laszlo nu există nicio indoială: avarii cărora el le-a reperat mormintele vorbeau ungureşte. De altfel, demonstraţia lui se referă la teritoriul vechii Ungarii, ceea ce include şi Transilvania.”

Este cât se poate de logic (după logica lui G. Laszlo), că morţii nu s-ar fi acceptat unii peste alţii sau unii lângă alţii dacă n-ar fi vorbit aceeaşi limbă. De remarcat că, deşi după nul 600 avarii dispar din istorie, nemaivorbindu-se de ei, în Dacia mai sunt avari care-si înmormântează morţii în secolele VIII-IX, după care predau ştafeta ungurilor care-şi fac apariţia în sec. IX.După alte câteva consideraţii cu privire la populaţiile din această parte a Europei, autorul conchide:

“Astfel, la începutul sec.X, popoarele ai căror descendenţi constituie populaţiile actuale din Europa centrală şi orientală sunt la locul lor , en place, cu excepţia românilor care, sub numele de valahi, la această epocă încă rătăcesc cu turmele lor la fruntariile albano-macedoniene de unde se pregătesc să coboare către câmpiile Dunării de Jos.”(pag.48).

În această etapă a reţetei istorice s-a realizat caracterul sedentar al ungurilor şi se prefigurează caracterul migrator al românilor.

3. Transformarea românilor în popor migrator care se infiltrează în teritoriile populaţiilor “sedentare” ale Europei centrale şi orientale.Despre românii “ migratori” aflăm că în timpul împăratului bizantin Vasile al II-lea “bulgaroctonul” “triburile muntene de albanezi şi valahi erau supuse Bizanţului, dar se observă încă în această perioadă o lentă mişcare de migrare a ciobanilor valahi către câmpiile Bulgariei” (pag.54).

În continuare aflăm că regele Bela al III-lea ( 1172-1196) “încurajează venirea colonilor germani pe care el îi stabileşte mai ales în estul Transilvaniei. (…) Din această epocă datează, deasemenea, probabil primele infiltrări ale ciobanilor valahi în Transilnavia.” (pag.58). Asta ca să ne fie clar că germanii au venit cu voia regelui Bela iar românii au trecut fraudulos fruntariile regatului, cu timpul devenind majoritari (devansarea ungurilor în materie de copii fiind pusă pe seama consumului de lapte de capră şi de oaie!)

Cum-necum, românii devin şi sedentari şi majoritari. Aceasta l-a determinat pe Mihai Viteazul, sub alte pretexte, să-şi însuşească şi Transilvania şi Moldova.” Succesorul lui Maximilian, Rudolf (1576 – 1608) interveni în 1601-1602 în Transilvania, pe care pusese stăpânire – sub pretextul că luptă împotriva turcilor,- domnitorul Valahiei, Mihai Viteazul. Acesta îşi luase chiar titlul de domnitor al Valahiei, Moldovei şi Transilvaniei.” (pag. 87).

Înarmat cu această reţetă, autorul mai parcurge câteva secole de istorie şi ajunge la tratatele de la Trianon.

“În ceea ce priveşte Ungaria, a fost în mod deosebit brutalizată (în text “malmenée”) prin tratatele de la Trianon care i-au luat 2/3 din teritoriile milenare. Ţara a fost redusă la 93.000 km² cu o populaţie de 8.500.000 locuitori, peste 90% maghiari.

Ungaria a devenit astfel un stat national cu o populaţie omogenă (subl. trad.); numai două minorităţi naţionale aveau o anumită importanţă, germanii în număr de 400.000 şi slovacii cam 100.000. Dar mai mult de 3 milioane de unguri se găseau încorporaţi împotriva voinţei lor în statele vecine.”(pag. 261).

După dezaprobarea tratatelor trianonice urmează satisfacţia, greu disimulată, pricinuită de Pactul Ribbentrop-Molotov şi Dictatul de la Viena.

“Aceasta a fost sfârşitul visului Marii Românii, concretizat prin tratatele din 1919-1920, dar totodată naşterea unei noi Românii, bineînţeles mai puţin întinsă, dar mai conformă cu principiul naţionalităţilor, mai omogenă prin populaţia sa.

Această nouă Românie nu conţinea nici bulgari, nici ruşi, nici ucrainieni (subl.trad.); singurele minorităţi naţionale erau ca.500.000 de maghiari şi cam tot atâţia germani, adică 7% din populaţie.”(pag.348).

De remarcat mâna pe care autorul o întinde altor “istorici” din vecinătatea noastră apropiată prin aserţiunea că “România nu conţinea nici bulgari, nici ruşi, nici ucrainieni” insinuându-se că România nu a pierdut ci a restituit teritorii ce nu-i aparţineau.

Atunci când se referă la asimilarea minorităţilor din Ungaria, H. Bogdan nu spune “au fost asimilate” ci “s-au asimilat” sugerând că acestea s-au lăsat asimilate de o civilizaţie superioară, de bună voie şi nesilite de nimeni.

Acesta este un exemplu de istorie confecţionată pentru a servi unor scopuri practice. Şi nu s-ar putea spune că nu are cine să urmărească realizarea acestor scopuri.

Speranţa reuşitei este cu atât mai mare cu cât Marko Bela & Co. află un ajutor nesperat în comportamentul românilor aleşi să administreze treburile ţarii, care aleşi alcatuiesc un putregai politic, mai flămând, mai mincinos si mai nemilos decât fanarioţii. Noii fanarioţi români!

Nicuşor Gliga

altermedia_ro