Legislația secretă – un mijloc de represiune utilizat de regimul dictatorial comunist din România pentru controlul populaţiei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Înainte de 1989 era răspândită cutuma de a nu se publica actele elaborate de regimul comunist  în Buletinul Oficial

Așa se face că decretele consiliului de stat, decrete prezidenţiale, hotărâri ale consiliului de miniştrii se difuzau numai pe circuit intern, foarte multe dintre  aceste acte având nivel de clasificare strict secret, secret de serviciu sau secret de stat de importanţă deosebită.

Legislația „secretă”

Legislaţia penală cu caracter public, cuprinsă în Codul Penal şi în decretele care l-au modificat, apărute în Buletinul Oficial, era completată de o serie de decrete şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri sau ale Marii Adunări Naţionale care aveau menirea de a consolida cadrul legal al represiunii.

Astfel, Ministerul de Interne a emis măsurile administrative care vizau categorii de persoane considerate indezirable de regim. Sute de mii de oameni au fost internaţi în lagăre şi colonii de muncă, li s-a stabilit domiciliu obligatoriu sau au fost deportaţi, fără a exista o decizie judecătorească în acest sens.

Caracterul secret al legislaţiei represive a fost o caracteristică de bază a perioadei comuniste. În lipsa posiblității de a cunoaşte legislaţia represivă, multe persoane au fost condamnate ori sancţionate abuziv cu măsuri privative de libertate .

Un exemplu este Decretul nr. 62 din februarie 1955 prin care a fost completat Codul Penal. Acesta incrimina „activitatea intensă contra clasei muncitoare sau a mişcării revoluţionare, desfăşurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moşieresc”, pedeapsa fiind temniţă grea pe viaţă şi confiscarea totală a averii.

Tot cu caracter secret a fost şi HCM nr. 1154/1954 privind „domicilierea în centrele aglomerate”. Articolul 2 al HCM stipula că se pot stabili în oraşe „angajaţii organelor şi instituţiilor statului, ai întreprinderilor şi organizaţiilor obşteşti, militarii mutaţi în interes de serviciu şi descendenţii acestora, numai în baza obţinerii unei repartiţii de locuinţă şi a unei vize de mutare eliberată de Miliţie”. Această hotărâre a fost completată ulterior prin HCM nr. 1554/1954.

Aceast act normativ era unul foarte elaborat, cuprinzând 20 de articole, structurate pe cinci capitole. Având menţiunea „nepublicată”, acest text de lege secret a constitut baza măsurilor administrative de stabilire a domiciului forţat şi de internarea în lagărele şi coloniile de muncă, până la abrogarea sa în 1954.

Conform notei de studiu nr. 00880015 din 14 decembrie 1967, întocmită de Serviciul C al Consiliului Securităţii Statului, începând cu anul 1949 s-au stabilit măsuri de dislocare şi fixare de domiciliu obligatoriu, internare în colonii şi unităţi de muncă şi acordare de loc de muncă obligatoriu unor categorii de persone care, fără a putea fi condamnate penal, făceau obiectul acestor măsuri represive ale regimului comunist.

Aceste acte normative aveau un caracter secret. Dacă ar fi fost date publicităţii, regimul de ”democraţiei populară” de la Bucureşti ar fi dezvăluit întregii lumi mijloacele represive utilizate pentru controlul populaţiei.

Un al motiv al secretizării ținea de faptul că acestea încălcau chiar prevederile constituţionale ale RPR, oricât de formale erau acestea, referitoare la drepturile şi libertăţile individiaule: „Inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, a cuvântului, libertatea cuvântului, libertatea de asociere”.

Decretul nr. 6 din 1950 relativ la înfiinţarea unităţilor de muncă rezolva două probleme ale regimului:nevoia acută de forţă de muncă, dar şi necesitatea de a decongestiona sistemul penitenticiarelor.

Acest decret a fost completat prin Ordinul nr. 100 al MAI din 3 aprilie 1950, prin care se stabileau categoriile de persoane care putea face obiectul internării:„Cei ce lansau sau răspândeau zvonuri alarmiste, cetăţenii români care întreţineau legături de prietenie cu membrii familiilor ambasadelor imperialiste, cei care aduceau injurii Partidului Comunist”. Termenele internărilor puteau varia între 6 luni şi 2 ani.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554 din 22 august 1952, unităţile de muncă au fost transformate în colonii de muncă, adăugându-se noi categorii de persoane care puteau fi internate:

„foştii poliţişti, foştii condamnaţi, începând din 1945, pentru trecerea frauduloasă a frontierei, cei ce duceau acţiuni duşmănoase atât la sat, cât şi la oraş, elemente cu un trecut reacţionar cunoscut, cadre active ale fostelor grupări şi partide fasciste şi burghezo-moșierești”.

Prin aceeaşi hotărâre erau înfiinţate şi batalioanele de muncă, destinate „bărbaţilor fără o ocupaţie permanentă, speculanţilor”.

HCM nr. 1554 din 1952 prevedea:

 

„Art 1. Având în vedere rezistența tot mai activă a elementelor duşmănoase şi faptul că acestea încearcă încontinuu să saboteze în mod organizat măsurile Guvernului şi Partidului îndreptate spre întărirea dictaturii proletariatului şi construirea cu succes a socialismului;pentru a uşura supravegherea activităţii elementelor duşmănoase şi străine de clasă muncitoare, pentru a le atrage la muncă de utilitate socială şi pentru a curăţa cele mai importante centre vitale ale societăţii de elementele duşmănoase, se va admite ca măsură excepţională, provizorie, internarea administrativă pentru efectuarea muncii obligatorii. În acest scop se organizează

 

1) colonii de muncă;

2) domiciliu obligatoriu;

3) batalioane de muncă”.

Regimul domiciliului obligatoriu se aplica pentru „toţi explatatorii”, fie că vorbim despre moşieri, bancheri, mari funcţionari, foşti proprietari de fabrici şi indreprinderi, rudele celor fugiţi din ţară etc.

Stabilirea domiciliului obligatoriu se făcea la nivel regional cu avizul Comisiei Centrale. Părăsirea domiciliului obligatoriu şi a locului de muncă obligatoriu se pedepseau cu închisoare de la 3 la 5 ani.

Din cercetarea celor aproximativ 70.000 de fișe matricole penale s-a constatat că au fost emise numeroase decizii de internare în unităţi sau colonii de muncă care cuprindeau, fiecare, câte sute de nume. O parte dintre acestea prelungeau termenul de internare, altele stabileau acest regim după expirarea termenelor pedepselor pronunţate de justiţie, altele acţionau retroactiv asupra unor deţinuţi ce fuseseră reţinuţi abuziv cu ani în urmă de organele de Securitate sau de Miliţie.

Arestările şi internările în lagărele şi coloniile de munca au atins cel mai înalt nivel în anul 1952. În acest an, au fost operate 24.826 de arestări şi 11.913 internări în unităţile de muncă scrie https://www.historia.ro.

 

 

 

 

 

 

 

Decretele secrete

 

  Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a dat publicității în 2008 primul pachet de 69 de legi ținute departe de ochii clasei muncitoare în timpul lui Ceaușescu și Dej.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania (IICCR) a facut public un prim lot de acte normative secrete care au stat la baza organizarii si functionarii aparatului represiv comunist.

Cele 69 de acte normative postate pe Internet reprezinta o mica parte din miile de decrete si hotărâri emise in perioada 1948-1989 si tinute la secret de autoritatile comuniste.

Legile dezvaluite  de IICCR nu au fost publicate niciodata în Buletinul Oficial al RPR-RSR, dar românii le-au simtit din plin efectele pe propria lor piele. Documentele pot fi accesate la http://www.crimelecomunismului.ro

În baza acestor hotărâri, slujitorii regimului, comunistii fruntasi au fost recompensați regește.

Acte normative publicate se refera, intre altele, la infiintarea si organizarea unor institutii de stat, dreptul la pensie al persoanelor care au desfasurat „activitate revolutionar” inainte de 23 august 1944, incadrarea lucratorilor cu munca politica in grupa a III-a de munca la stabilirea pensiei, drepturile si obligatiile cetatenilor romani angajati la societatile mixte cu sediul in strainatate, salarizarea personalului clerical si diplomatic, dreptul persoanelor care calatoresc in strainatate in interes personal de a utiliza anumite sume in valuta, drepturile jucatorilor si antrenorilor de fotbal din echipele de categoria A si B, acordarea de recompense persoanelor care contribuie la descoperirea infractiunilor privind metalele pretioase si devizele.

Documentele provin din Biblioteca Consiliului Legislativ si au fost fotocopiate in cursul anului 2006 de catre expertii Serviciului Investigatii Speciale din cadrul IICCR.

Pensii si facilități pentru nomenclaturiști

Comunistii cu vechime, care „au desfasurat activitate revolutionara inainte de 23 August 1944”, dar si urmasii acestora, au fost recompensati cu pensie, conform unui Decret emis, in 1966, de Consiliul de Stat al RSR. „Perioada de detinere in inchisori si lagare ca urmare a activitatii revolutionare desfasurata pana la 23 August 1944” constituia vechime in munca si era incadrata in grupa I de munca.

Nici „lucrătorii cu munca politică” nu au fost uitati la bătrânețe. Potrivit unei Hotărâri din 1967 a Consiliului de Ministri al RSR, activistii PCR beneficiau, la stabilirea pensiei, de incadrare in grupa III de muncă, fara deosebire de funcția indeplinită. In caz de boală, nomenclaturiștii de frunte și familiile lor beneficiau de tratament privilegiat, la Spitalul Elias.

Se puteau interna in sectia A, rezervată VIP-urilor, membrii CEx si secretarii CC al PCR, primii secretari, procurorul general, rectorul de la „Stefan Gheorghiu”, președintele Academiei.

Recompense pentru organele de represiune, turnatori și activiști

În ani ’50 exista o hotărâre a Consiliului de Miniştri prin care trupele de securitate, soldaţi, ofiţeri şi subofiţeri de securitate primeau un spor special de vodcă pentru cei care efectuau misiuni speciale, adică cei care se întorceau de la misiunile de pacificare ale ţăranilor care se revoltau, de execuţiile care se făceau la marginea satelor şi comunelor”

Tovarășii care călăuzeau tinerele mlădițe – pionierii – pe calea socialismului, beneficiau, conform unei Hotărâri din 1966 a Consiliului de Miniștri de bani in plus la salariu.

Astfel, un comandat de unitate de pionieri care se ocupa de peste 800 de „cutezatori” primea in plus la salariu 350 de lei si era degrevat de o jumătate de normă de predare. Statul comunist recompensa consistent turnatoria, la orice nivel.

In baza unei Hotărâri din 1958, persoanele care contribuiau la „descoperirea infracțiunilor privind metalele pretioase si devizele” primeau intre 1 si 10% din contravaloarea in lei, „la prețul legal de preluare, a valorilor confiscate”. Recompensa pentru denunțător si pentru lucratorul care efectua urmarirea penala nu putea depăși, totusi, 2500 de lei de căciulă.

Dosarul de partid, la secret

Dosarele de membru de partid au fost pastrate cu atentie, sigilate si pazite. Accesul la un astfel de dosar necesita o serie de aprobari, chiar daca era vorba de persoane excluse din partid. In acest sens, secretariatul CC al PCR a elaborat, in 1968, un set de instrucțiuni cu privire la organizarea evidenței si păstrarea dosarelor de partid.
Documentul, de uz intern, nu a fost făcut public.

In acesta se specifica faptul ca „dosarele de membru de partid sunt documente secrete de partid in care este inscrisa viata si activitatea membrilor de partid, calitatile politice, morale si profesionale ale acestora”.

Aceste acte erau depozitate de catre comitetele judetene, municipale si orasenesti de partid, consiliile politice de la MFA, MAI si Trupele de Securitate. Ele erau numerotate, inventariate, sigilate si pastrate.

Documentele celor decedati sau excluși erau si ele pastrate. Distrugerea prin ardere a dosarelor este și ea prevazută in instructiuni.

Calitățile activistului

Secretaratul general al CC al PCR a stabilit, printr-o brosura de uz intern, in 1968, calitățile pe care trebuie sa le aiba cei ce urmau sa fie promovati in functii de raspundere. Cerințele erau: cunostinte temeinice de specialitate si de cultura generala, aptitudini organizatorice si initiativa in munca, nivel politic si ideologic corespunzator, devotament si abnegatie fata de cauza socialismului si comunismului, sa militeze consecvent pentru aplicarea normelor democratiei interne de partid si ale centralismului democratic, influenta si autoritate in randul maselor, capacitate de a convinge oamenii de justetea politicii partidului.

Pentru promovare mai era necesar ca respectivul sa lupte cu hotărâre pentru intărirea disciplinei de partid si de stat, pentru apărarea si dezvoltarea avutului obstesc, dar si sa manifeste combativitate, fermitate, perseverenta si spirit de raspundere. Mai trebuiau dovedite principialitate, modestie, cinste si corectitudine, un caracter integru si o comportare demna in societate si in viata personala.

Mecanismul cenzurii

Fiecare cuvânt tipărit, rostit la radio, la teatru, in filme a fost cenzurat de Directia Generala a Presei si Tipariturilor (DGPT), structura infiintata printr-o Hotarare, nepublicata vreodata, a Consiliului de Ministri al Republicii Populare Romania din 23 februarie 1954. Reglementarea a fost in vigoare multi ani si in regimul Ceausescu.
„Directia Generala a Presei si Tipariturilor exercita controlul de stat in scopul apărării secretului de stat si din punct de vedere al controlului politic asupra tuturor materialelor cu caracter de propaganda, agitație si a oricaror tiparituri, imprimate, ce urmeaza a fi difuzate in public”, spune primul articol al Hotărârii.

Atributiile DGPT constau, conform documentului semnat de Gheorghe Gherghiu-Dej, in control asupra: ziarelor, revistelor, periodicelor, a oricaror tiparituri si imprimate; continutului cartilor, brosurilor si oricaror lucrari editoriale; tipografiilor si a oricaror mijloace de multiplicare; emisiunilor radio-telegrafice destinate informarii presei si opiniei publice; materialelor ce urmeaza a fi expuse in muzee si expozitii; filmelor si diafilmelor; productiei teatrale destinate publicului larg; circulatiei in biblioteci.

Aceeasi Directie stabilea, impreuna cu organele legale, „retragerea materialelor necorespunzatoare”, constata abaterile si urmarea sanctionarea celor vinovati.

Singurele capitole pe care DGPT nu le verifica erau materialele clasificate „secret”, „strict secret” si cele de „uz intern” din MFA, MAI si MAE. Directorul DGPT avea „intreaga conducere”, el dispunând de numirea si revocarea intregului personal al Direcției.

Aceasta era structurată pe trei secțiuni: Presa, Carte si Propaganda si agitatie orala si vizuala.

O sută de dolari capra neagră

Regimul comunist a acordat mereu o atentie speciala turiștilor străini, furnizori de valută.

In 1967, Consiliul de Ministri al Republicii Socialiste Romania elaborează o „Hotărâre privind organizarea vânătoarei si pescuitului in apele de munte pentru turistii straini si invitatii straini”. Actul normativ, valabil si in 1975, cuprinde tarifele percepute strainilor pentru vanatoare si pescuit.

Astfel, un cerb carpatin putea costa de la 300 pana la 5000 dolari; un cerb lopatar de la 150 la 850 dolari; un caprior intre 50 si 300 dolari; o capra neagra de la 100 pana la 350 dolari; un mistreț intre 50 si 150 dolari, iar un urs putea ajunge pana la 2000 de dolari. O vânătoare de iepuri, fazani, prepelite costa 30 dolari pe zi si unu-doi dolari piesa impuscata.

Ziua de pescuit era opt dolari, un păstrav prins 0,25 dolari, iar o lostriță 50 dolari. Hotărârea stabileste tarife si pentru vânatul „rănit si negăsit”, 300 dolari pentru un cerb, dar taxeaza si focurile de arma trase gresit cu maximum 100 dolari.

Primele fotbaliștilor

Consiliul de Ministri al RPR a batut in cuie, in 1960, drepturile si obligatiile fotbalistilor si antrenorilor din diviziile A si B, stabilind premierea cu cate 2000 de lei a jucatorilor si antrenorilor echipei campioane. Fotbalistii celorlalte echipe ocupante ale podiumului capatau cate 1000 de lei, pentru locul II, respectiv 500 – locul trei. Castigarea Cupei aducea in buzunarul fiecarui jucator titular 2000 de lei, in timp ce rezervele primeau cate 1000.

Fotbalistii de la „Nationala mare” mai primeau cate 700 de lei pe luna. Medalia de aur la Jocurile Olimpice sau castigarea unui campionat mondial putea fi rasplatita cu pana la 10.000 de lei/performer. Legea parafata in 1960 prevedea ca jucatorii de divizia A „pot fi invoiti din productie” cate patru ore zilnic, iar cei din esalonul secund cate doua ore.

„Pentru cointeresarea si stimularea” fotbalistilor si pentru compensarea castigului nerealizat la locul de munca, cluburile plateau jucatorilor o „indemnizatie de efort” de 1000-1200 de lei (categoria A), respectiv 500-600 de lei (categoria B). Un antrenor categoria IV primea 700-900 de lei, iar unul de categoria I intre 1450 si 1800 de lei.

Un director  de banchete, platit mai bine decât un mitropolit

Întâiul stătător al Bisericii primea 3650 de lei lunar, in timp ce bucătarul-sef coordonator „din cadrul Intreprinderii Hotel Intercontinental București” lua cu numai cincizeci de lei mai putin.

Potrivit legii, personalul operativ si muncitorii de la hotelul amintit mai beneficiau zilnic de 1-2 mese gratuit, în limita sumei de 10 lei de persoană, calculată la pret de aprovizionare.
Un director de banchete cu vechime putea câștiga 3100 de lei, in timp ce un mitropolit  primea cu o suta mai putin. Un protopop trebuia sa se multumeasca cu 800 de lei lunar, iar un preot simplu lua 620 de lei.

 

 

Sursa: 

 

https://www.historia.ro/ cum-a-fost-utilizata-legislatia-ca-instrument-al-represiunii-in-romania-comunista

http://www.ziua.ro/display.php?data= Ovidiu BANCHES si Anca HRIBAN

https://www.iiccr.ro/pdf/ro/ecouri_in_presa/ecouri_in_presa_documente_inedite_din_arhivele_comuniste.pdf

Publicitate