CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dacii liberi trăiesc în Ucraina. VIDEO

  

Imagini pentru romanii din transcarpatia photos

 

Transcarpatia (în ucraineană Закарпатська область) este o regiune din Ucraina. Capitala sa este oraşul Ujhorod.

Teritoriul Transcarpatiei actuale a făcut parte, până în 1918, din regatul Ungariei, care organizase în regiune comitatele Maramureş, Ugocea, Bereg şi Ung.

În 1918, delegaţii ale românilor din satele Maramureşului de Nord au participat la adunarea de la Alba Iulia cerând unirea întregului Maramureş cu Regatul României.

Rutenii majoritari au au cerut la 8 noiembrie 1918 la Prešov separarea de Ungaria.

În vreme ce consiliile întrunite în regiune reuşiseră să obţină o mai mare autonomie în cadrul statului maghiar, diaspora ruteană a cerut independenţa totală.

Un consiliu întrunit la Hust în aceeaşi lună s-a pronunţat în favoarea unificării teritoriului cu Republica Populară a Ucrainei Occidentale, un stat cu existenţă temporară în 1918, care revendicase teritoriul.

Reanexată în 1919 de Republica Sovietică Ungară condusă de guvernarea comunistă a lui Kun Bela, regiunea a fost ocupată de România în timpul războiul româno-ungar din 1919,  care a predat teritoriul în august 1919 autorităţilor ungare reconstituite, după căderea guvernului bolşevic.

Odată cu declararea independenţei Cehoslovaciei, a apărut ideea intrării acestui teritoriu  în noul stat, care a fost acceptată la Conferinţa de Pace de la Paris.

România nu revendicase regiunea, Rusia era în mijlocul revoluţiei, Ungaria era un stat învins instabil, iar Republica Populară Ucraineană a fost considerată o construcţie neviabilă.

 După anexarea de către Germania în 1938 în urma Acordului de la München a mai multor teritorii cehoslovace şi în urma primului arbitraj de la Viena, în anul 1939, regiunea a primit o autonomie mai largă, iar Carpato-Ucraina şi-a declarat ca şi Slovacia independenţa.

(CITIŢI: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/20/

statul-cu-cea-mai-scurta-existenta-din-istorie-carpato-ucraina)

Ungaria însă a ocupat-o total a doua zi, deşi arbitrajul îi acordase doar partea de sud-vest a acestui teritoriu.

În toamna lui 1944, trupe sovietice au pătruns în această regiune, iar autorităţile cehoslovace au revenit din exil la Hust pentru a reorganiza administraţia, însă sovieticii au organizat la rândul lor o administraţie paralelă cu sediul la Muncaci.

După luni de negocieri, delegaţia cehoslovacă a fost obligată să părăsească provincia în februarie 1945 şi, după ce a orchestrat o lovitură de stat la Praga, Uniunea Sovietică a anexat Transcarpatia şi a alipit-o la RSS Ucraineană.

În 1991, după destrămarea URSS, acest teritoriu care are o suprafaţă de 12.800 km² şi numără 1.252.300 de locuitori, a rămas în continuare în componenţa Ucrainei, cu reşedinţa la Ujhorod.

Românii locuiesc mai ales în partea de sud-est, cunoscută şi ca Maramureşul de Nord (raioanele Rahău şi Teceu), în acestă regiune fiind mult mai numeroşi cu secole în urmă, ceea ce se vede şi din numărul mare de toponime şi oronime româneşti rămase până în zilele noastre.

 
 Imagini pentru transcarpatia photos

 Dacii liberi există în Ucraina  

 

 

Pe granița de nord-vest a României, de-a lungul regiunii Transcarpatia se întinde o salbă de sate și comune românești cu specific maramureșean cu totul deosebite. Printre cele mai frumoase și bogate localități din imediata apropiere a României.

Teacevo corespondentul satului Teceu din România, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Slatina, Biserica Albă, Strâmtura, Topcino, Bouțu Mare, Bouțu Mic, Podișor, Cărbunești, Plăiuț, comuna Vlădița sunt locuite aproape în exclusivitate de români.

 

Satele sunt vechi, atestate încă din secolul XIV.

Un lanț de perle românești la  margine de hotare ce adăpostește peste 40 de mii de suflete de maramureșeni trecuți cu vederea de strategia de politică externă a MAE din ultimii ani.

 

Oamenii sunt un exemplu de supraviețuire.

 

Au trecut peste ei mai multe imperii : Regatul Maghiar, Principatul Transilvaniei, Imperiul Habsburgic, Monarhia Austro-Ungară, Cehoslovacia, URSS.

Mai nou se vorbește de o Euroregiune a Maramureșului.

 

 

 

Imagini pentru manastirea sf nicolae din apsa de jos photos

 

 

 

“În Apșa de Jos sunt moroșeni care vorbesc numai românește, nu ucraineană”, ne spune Ion Botoș, președintele Uniunii Regionale din Transcarpatia. Oamenii muncesc pe unde pot, în general în construcții. În străinătate sau în marile orașe din Ucraina.

Rusia plătește cel mai bine. Nu se poate trăi cu salariul de la stat. Gospodăriile moroșenilor întrec orice închipuire.

Casele mai vechi au câte două etaje și sunt împodobite cu flori, cele noi sunt adevărate palate cu zeci de camere. Cele vechi seamănă toate între ele pentru că nu au acoperiș. Parcă i-a lovit cubismul.

După război, pentru a asigura uniformitatea imperiului, autoritățile sovietice au interzis acoperișurile în unghi.

 

Biserici și morminte românești vechi de sute de ani

 

 

SANYO DIGITAL CAMERA

 

 

“Aci să odihnesc Petru Ivasco repausat in 19 Jan.1893 in etate de 72 de ani și soția Maria Dan repausată in 29 Nov. 1889 in etate de 61 ani. Fie-le țerina ușoară și amintirea binecuvântată !”, citim pe o piatră funerară din marmură neagră.

Cimitirele strămoșilor de pe culmi, legătura dintre viață și moarte au fost uitate. Morminte fără cruci sau ale căror inscripții au fost şterse de vremuri, biserici de lemn în stil maramureșean au fost construite pe culmi parcă pentru a veghea casele și gospodăriile locuitorilor.

Unele morminte sunt atât de bătrâne încât nimeni nu mai poate spune cui aparțin.

Mai multe cimitire au fost chiar nivelate, iar autoritățile au interzis înmormântările timp de 50 de ani. Cimitirele moderne au un aspect mai ciudat.

Pietre funerare din marmură neagră pe care sunt impresionate printr-o tehnică specială imaginile defuncților sunt la tot pasul. De când s-a rupt biserica ucraineană în trei, adventiștii și Martorii lui Iehova au profitat cel mai mult.

Templele lor se ridică pretutindeni ca ciupercile după ploaie.

Majoritatea bisericilor vechi  sunt din lemn. Monumentele de patrimoniu  construite în stil maramureșean sunt acum închise. 

Cea mai veche biserica de lemn din Apșa de Mijloc veghează satul de pe un deal încă de la 1428.

O altă bisericuță construită pe deal, poartă hramul Sfântului Nicolaie și datează din anul 1776.

 

 

 

Imagini pentru apsa de jos photos

 

 

 

Una din puținele biserici de lemn din Apșa de Jos la care se mai slujește a fost construită în 1561.

Vine un preot din România pentru a ține slujba. Biserica Mănășturel a fost construită pe locul unei mânăstiri cu hramul Sfântul Vasile care a existat încă din secolele 13-14.

În anul 1776, pe locul ei a fost ridicată biserica de lemn cu hramul Maicii Domnului.

O construcție de tip gotic. În 1941 un viscol i-a rupt turnul. Oamenii au refăcut-o cu eforturi proprii. Preoții români pot fi numărați pe degete.

Unul din ei, Sebastian a avut ceva probleme cu autoritățile și a fugit în Siberia.

Mai dă târcoale din când în când prin satele Transcarpatiei.

 

Vâltoarea

 

La fiecare sfârșit de săptămână, familile moroșenilor care nu sunt plecați la muncă se strâng la vâltoare. Este un obicei printre românii din Apșa să ia masa împreună.

Lângă vâltoare, bărbații pregătesc șașlâcul, pălincile și vodca, iar femeile salatele. Vâltoarea este o imensă mașină de spălat naturală.

Este folosită pentru a spăla lucruri grele ce nu pot fi curățate cu nimic altceva. Cergi grele din lână sau covoare.

Din când în când este folosită pentru relaxare. Apa de munte ce cade de la o înălțime de 2-3 metri îți face un masaj complet. Totul este să nu stai în gura jgheabului pentru că forța apei îți rupe carnea de pe oase.

 

Suflete și case de milioane

 

Vilele românilor de pe granița de nord cu Ucraina sunt impozante. Construite  din beton de cea mai bună calitate și cărămida groasă de un  un lat de palma, casele sunt făcute să dureze. “O ridic pentru a doua fată.

Prima s-a măritat. A terminat facultatea.”, spune un localnic. Moroșenii sunt oameni înstăriți și muncitori cu gospodării și case superbe.

E musai să își ridice casa cu cel puțin un etaj mai sus decât vecinul de peste drum. Unii dintre ei au câte 2-3 mașini.

Vilele noi sunt adevărate palate. Pot avea 30 sau chiar cu 50 de camere. “Să te uiți la suflete nu la case”, spune Ion Botoș.

Este aproape imposibil. Mischie și alți baroni pesediști ar păli de invidie dacă ar vedea palatele apșenilor.

Undeva, în drum spre Apșa de Mijloc, un localnic ne arată vila cunoscutului patron al Sportului Studențesc, Vasile Șiman.

“Noi nu ne vindem niciodată casele ! ”, ne spune Vasile cu mândrie.

Ucrainenii mai cârcotași spun că românii s-au îmbogățit din contrabandă cu metal peste graniță și cu altele, lemn, materiale de construcții, țigări.

În fața casei, mulți au depozite de materiale. Grămezi frumos ordonate de piatră din munte. Parcă sunt felii de pâine.

E folosită în construcții pentru decorațiuni interioare. Materiale de construcții sunt din belșug în această zonă. Granița este marcată pe marginea șoselei de câteva borne subțiri.

La nici 20 de metri Tisa și apoi, România. Profesorul Ion Vlad din satul Podișoru a predat la una din școlile românești, limba franceză. Acum e la pensie.

Trăiește într-o casă modestă, dar are pământ cât vezi cu ochii. Numai pomi fructiferi. “Numai din suc curat de mere “, ne spune el.

Pălinca are aromă de fagure de miere. Moroșenii spun că este medicament, nu băutură alcoolică.

 

Muzeul privat

 

Ion Botoș și-a deschis muzeu privat acasă. “Dacia Liberă” îi ocupă moroșanului un etaj întreg.

Cărți rare, costume populare și de epocă, monede vechi, icoane și obiecte de cult, totul numai despre istoria românilor.

Un proiect important al moroșenilor îl reprezintă reconstrucția Mânăstirii Peri, “un lăcaș sfânt care a existat pe la începutul secolului X “ la hotarul comunei Apșa de Jos.

Peri a fost prima episcopie românească din Ardeal.

La această mânăstire s-a tradus pentru prima oară Scriptura în limba română în anul 1696.  Proiectul se întinde pe circa 1,5 ha, iar costurile ridică la circa o jumătate de milion de dolari.

 

 

 

Imagini pentru romanii din transcarpatia photos

 

 

 

 

În Transcarpatia, românii trăiesc compact în două raioane :

 

Tiacevo                        români

Apșa de Jos                 98%

Slatina                         55-60%

Topcino                        99%

Strâmtura                     99%

Bouțu Mare                  99%

Bouțu Mic                    99%

Cărbunești                    100%

Podișor                          98%

Rahiv                           români

Biserica Albă                98%

Apșa de Mijloc             99%

Plăiuț                            98%

 

 

 

Surse: Wikipedia.ro

http://www.avertisment.net/dacii-libera-exista-in-ucraina/Eduard Ovidiu Ohanesian

 

16/07/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O istorie albaneză tristă, de care suntem legaţi şi noi, românii.

 Foto: Wilhelm de Wied, cel ce a fost în 1914 timp de şase luni, principele Albaniei.

 

 

Wilhelm de Wied (în germană Wilhelm Friedrich Heinrich Prinz zu Wied) (nascut la  26 martie 1876 la Neuwied, Germania; decedat la  18 aprilie 1945 la Predeal, România) a fost în 1914 timp de şase luni principele Albaniei.

Wilhelm s-a născut ca al treilea fiu a uneia dintre cele mai vechi familii nobiliare din Germania.
Deţinea în armata prusiană funcţia de maestu de cavalerie în momentul în care a fost propus pentru funcţia de principe al Albaniei, de către mătuşa sa, regina Elisabeta a României.

Aceasta a insistat pe lângă Take Ionescu, prim-ministru al României, să fie propusă candidatura lui Wilhelm de Wied pentru funcţia respectivă.

În 1913, după tratative şi ezitări îndelungate, Marile Puteri au decis înfiinţarea unui stat albanez, stat care fusese proclamat de  poporul albanez în urma războaielor balcanice, (sprijinit fiind de Austro-Ungaria).

Marile Puteri au hotărât să impună ele un şef de stat,intalnind opoziţia Rusiei legata de de crearea unui stat albanez, deoarece intenţiona să îi înlesnească aliatului său tradiţional, Serbia, un acces către Marea Adriatică prin teritoriul albanez. (Dupa cum vedeti ,in toata istoria statului modern Albania,Rusia s-a pozitionat pe o linie ostila fata de aceasta tara si acest popor ).

Marile Puteri s-au decis în final pentru un german protestant care era agreat şi de către austro-ungari.
Prin Wilhelm, Germania şi Austro-Ungaria intenţionau să saboteze si încercările Italiei şi a Serbiei de a căpăta influenţă politică în noul stat creat.

La acestea se adauga prezumţia că un principe care nu aparţine nici uneia din marile religii din Albania (islamul, ortodixia şi catolicismul) ar fi mai uşor acceptat de către populaţia, neexistând din partea sa vreo bănuială de părtinire pentru unul din cele trei grupuri religioase.

După multe răzgândiri, Wilhelm de Wied acceptă funcţia propusă.

Astfel, în 1914 se deplasează 18 reprezentanţi ai Albaniei la Neuwied, pentru a-i oferi, în cadrul ceremoniei din 21 februarie coroana si tronul Albaniei.

La data de 7 martie 1914, principele Wilhelm I, împreună cu soţia sa Sophie von Schönburg-Waldenburg şi cei doi copii ai lor, ajung în Durrës, unde era stabilită reşedinţa sa.

Poporul l-a întâmpinat plin de entuziasm. Statul care i-a fost încredinţat era foarte sărac şi dispunea de o infrastructură şi un sistem administrativ extrem de modest.

Condiţiile care i-au fost oferite erau pentru nivelul Albaniei foarte luxoase, însă totuşi foarte modeste comparativ cu alte reşedinţe ale monarhilor europeni sau cu castelul din care provenea Wilhelm.

Era vorba de o casă cu două etaje, cu camere proprii amplasate în jurul unei curţi interioare din centrul oraşului.

 

 

 

 

Wilhelm de Wied nu deţinea multe cunoştiinţe despre tara  şi poporul care i-au fost încredinţate, fiind nevoit să se bazeze pe consilieri.

 

Nu a reuşit să se impună fata de popor şi de persoanele influente din Albania.

Astfel, conflictul de inflenţă dintre personalităţile albaneze şi puterile străine (de care tara era dependenta financiar, politic şi militar) s-a generalizat.

În sud grecii încercau să capete o inflenţă cât mai mare, unii albanezi puseseră ochii pe tronul lui Wilhelm de Wied, iar musulmanii din centrul ţării au atacat capitala.

Izbucnirea Primul Război Mondial a complicat situaţia.

În momentul părăsirii tarii la 2 septembrie 1914, observatorii apreciau faptul că Wilhelm rezistase deja surprinzător de mult pe tronul Albaniei.

Ulterior, prim-ministrul şi episcopul albanez Fan Noli, a declarat că singurul lucru pentru care ar putea fi criticat Wilhelm de Wied, este faptul că nu a reuşit să facă minuni…
Wilhelm de Wied nu a abdicat niciodată din funcţia de principe a Albaniei şi a continuat să poarte acest titlu până la moartea sa.

În 1917 a cerut repunerea sa în funcţie. La acea dată lupta însă din nou în armata germană ca ofiţer.

A părăsit serviciul militar în aprilie 1918.

În 1925 se stabileşte împreună cu familia sa în România, unde şi-a petrecut restul vieţii.

 

Printul de Wied,a  murit în 1945 la Predeal, iar mormântul său se află în incinta Bisericii Lutherane din Bucureşti.

 

 

https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5d/Grabstein_von_Wilhelm_zu_Wied.JPG

 

Foto: Piatra  funerară de la Biserica Luterană din Bucuresti.

 

Copii, rezultaţi din căsătoria încheiată la 30 noiembrie 1906 în Waldenburg, cu Prinţesa Sophie de Schönburg-Waldenburg (1885-1936) au fost :

 

 

– Prinţul moştenitor Carol Victor de Albania, Prinz de Wied (1913-1973), căsătorit în 1966 cu Eileen Johnston (1922-1985).

 

–  Marie Eleonore (n. 1909,  decedata in  1956 în lagărul comunist din Miercurea Ciuc, unde fusese internată), căsătorită în 1937 cu prinţul Alfred de Schönburg-Waldenburg (1905-1941), apoi în 1949 cu Ion Octavian Bunea (n. 1899 în Galaţi, m. după 1977, anul decesului acestuia fiind necunoscut).

 

O istorie trista, cu trecute vieti de Domni si Domnite …

 

03/09/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat asta: