CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoricul american Larry L.Watts despre demontarea retelelor de spionaj sovietice din Romania (partea a IV-a)

Neutralizarea reţelelor sovietice de informaţii 1956-1963 (partea IV).

 

 

 

CITITI CAPITOLUL ANTERIOR ACCESAND:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/10/07/istoricul-american-larry-l-watts-despre-demontarea-retelelor-de-spionaj-sovietice-din-romania-partea-a-iii-a/

 

Publicăm unele (sub)capitole din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» de Larry L Watts (2011, ed. RAO), texte ce examinează cooperarea dintre Ungaria și U.R.S.S., înderptată împotriva Republicii Populare Române, și transformarea treptată a R.S.S. Moldovenești într-un important centru de acțiuni împotriva României. (basarabia.91)


Ridicarea problemei dreptului de proprietate asupra Transilvaniei

Disputa naţional-teritorială transilvăneană a revenit în atenţie în octombrie 1963. La sfârşitul anului, după vizita lui Gheorghiu-Dej la Belgrad, unde s-a adresat Parlamentului şi a încheiat un acord cu Tito pentru construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier, Hruşciov a lansat în presă ideea modificării paşnice a graniţelor. Propunerea lui Hruşciov ridica posibilitatea discuţiei privind separarea celor două Germanii şi modificarea graniţei dintre România şi Ungaria.

Gheorghiu-Dej şi-a exprimat îndoiala în faţa biroului politic referitor la faptul că aceste evenimente erau simple coincidenţe: „Cred că sunt legate de vizitele repetate ale tovarăşului Hruşciov în Ungaria, cu discuţiile pe care le-a purtat acolo, şi apoi cu discursul ţinut la Leipzig, în Republica Democrată Germană”.

Gheorghiu-Dej a spus că Hruşciov:

[…] prezintă problema ca şi cum „Germania va rămâne mereu aşa cum este astăzi”, divizată în două state. Din perspectiva Kremlinului, mesajul lui Hruşciov marchează intenţia de a obţine un cec în alb pentru teritoriul smuls Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial. […] [în ceea ce priveşte Germania] în loc să disloce populaţia, aşa cum s-a întâmplat în alte teritorii, ceea ce a obţinut Uniunea Sovietică, ca să spunem aşa, este o serie de poziţii avansate prin crearea Republicii Democrate Germania, pentru că acest stat este în tabăra noastră.

Pactul dintre Hitler şi Stalin din 1939, a continuat acesta, a reprezentat în primul rând „o înţelegere pe seama Poloniei” şi apoi „a survenit povestea Dictatului de la Viena” şi a României. Deşi a susţinut poziţia Moscovei conform căreia trebuia făcut tot posibilul pentru „a câştiga bunăvoinţa poporului ungar, îndeosebi după situaţia din 1956″, Gheorghiu-Dej a subliniat că „trebuie să se facă totul, dar nu pe socoteala altora”.

Nu discutăm doar despre istorie. Aceasta nu este o controversă între istorici. Discutăm despre o stare de fapt pe care ei au creat-o, ceea ce a complicat extrem de mult lucrurile, într-o asemenea manieră încât nu putem fi de acord cu prima dintre ideile susţinute de Hruşciov, cu acele incursiuni ale lui în istorie.

În acelaşi timp, Ambasada României de la Moscova a informat despre proaspătul interes al profesorilor şi cercetătorilor sovietici pentru problema Transilvaniei „în conexiune cu speculaţiile apărute privind poziţia ţării noastre referitor la problemele CAER, polemica chino-sovietică şi Porţile de Fier.”

Mai mult, academicienii sovietici din Moscova, Kiev şi Tbilisi au început să emită opinia că anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică reprezenta o „despăgubire de război” legitimă, în schimbul participării României la războiul împotriva URSS şi nu un casus belli, inversând din nou cauza şi efectul. Punctul lor de vedere faţă de pretenţiile teritoriale ale Ungariei era şi mai îngrijorător:

[…] Transilvania este o regiune aflată doar temporar sub control românesc, o regiune care nu aparţine, de fapt, României. Asemenea schimburi de idei sunt, pentru moment, strict verbale, alimentate de studenţi, de cadre ştiinţifice maghiare din URSS, dar şi de cetăţeni ai Uniunii Sovietice care deţin materiale din surse ungare.

Tradiţionalul şovinism antiromânesc a realimentat politicile naţionaliste sovietice şi rusiftcarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova, unde limba „moldovenească” a fost redusă la statutul de „limbă de bucătărie”.
După cum raporta Ambasada României de la Moscova: „Explicaţia dată pentru predarea cursurilor în limba rusă este că limba moldovenească este «săracă» şi nu permite predarea ştiinţelor şi a subiectelor culturale”.

Ulterior, Hruşciov s-a răzgândit în public, afirmând că „problema modificării graniţelor nu ar trebui să fie ridicată între ţările socialiste”. Totuşi, la începutul anilor 1960, se pare că Moscova a întreprins mici raiduri peste frontierele României, în sudul Bucovinei, „luând locuitori din sate întregi” – sub pretextul că îi „readucea” în patriile lor RSS Ucraina şi RSS Moldova.

 În 1964, forţele româneşti au oprit un al treilea raid în Moldova românească; persoanele responsabile au fost, în cele din urmă, predate Moscovei pentru a fi pedepsite, cu sugestia foarte transparentă că eventuale incursiuni viitoare vor provoca un scandal internaţional.

În memoriile sale, Hruşciov şi-a expus poziţia partizană faţă de Ungaria, susţinând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba şi cultura maghiară sunt predominante acolo” şi că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”. Rareori exprimată public sau atât de explicit, această situaţie reflecta poziţia constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolşevice şi până la colapsul URSS, în 1991.

Persistenţa acestor atitudini şi politici iredentiste şi şoviniste moştenite din perioada precomunistă în Ungaria şi în Imperiul Ţarist, l-a convins pe Gheorghiu-Dej că România trebuie să dea un răspuns în mod oficial. După cum sublinia acesta: „Nu trebuie să ne enervăm, trebuie să rămânem calmi pentru că dreptatea este de partea noastră”.

Astfel, s-a decis să se urgenteze publicarea „Notelor despre români” scrise de Karl Marx. Notele lui Marx au reprezentat nu numai prima menţiune, după 1947, a faptului că Basarabia era teritoriu românesc, dar subliniau, de asemenea, faptul că Rusia şi Ungaria unelteau împreună.

Publicarea notelor lui Marx, urmată curând de publicarea lucrărilor lui Engels, în care erau discutate, de asemenea, abuzurile ruseşti comise împotriva românilor, a provocat un cutremur de proporţii în Blocul Sovietic comunitatea socialistă. Era imposibil să îi ignori pe părinţii comunismului care făceau declaraţii fără echivoc, cum ar fi:
Basarabia este românească, şi Polonia poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăştiate, dar pot fi numite ruseşti şi sunt înrudite; aici avem de-a face cu o cucerire flagrantă, cu forţa, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur şi simplu, cu un furt.

Pe lângă faptul că analizau politicile de rusificare, din acel moment, şi negare a identităţii româneşti, lucrările lui Marx şi Engels au permis şi autorităţilor de la Beijing să se alăture cauzei României, înfruntând „centrul de comandă” al comunismului, în numele unei autorităţi superioare şi mai pure ideologic.

Aproape imediat, protejatul lui Brejnev, prim-secretarul moldovean, Ivan Bodiul, a lansat o contraofensivă, iar RSS Moldova a devenit, din nou, un important centru de operaţiuni împotriva României.

Larry L. Watts

09/10/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Istoricul american Larry L.Watts despre demontarea retelelor de spionaj sovietice din Romania (partea a III-a)

 
 
 
 
 
 

 

CITITI PARTEA A II-A A ACESUI ARTICOL ACCESAND:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/10/04/demontarea-retelelor-de-spionaj-sovietice-din-romania-in-perioada-1956-1963-partea-a-ii-a/

Neutralizarea reţelelor sovietice de informaţii 1956-1963 (partea III)

Publicăm unele (sub)capitole din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» de Larry L Watts (2011, ed. RAO), texte ce examinează cooperarea dintre Ungaria și U.R.S.S., înderptată împotriva Republicii Populare Române, și transformarea treptată a R.S.S. Moldovenești într-un important centru de acțiuni împotriva României. (basarabia.91) 
Presiunea sovietică şi răspunsul românesc 1962-1964

Măsurile sovietice de contraatac

 
Răspunsul Moscovei la veştile proaste date de Hruşciov în timpul vizitei din 1962, care se adăugau faptului că Bucureştiul se implicase deja în medierea nedorită a disputei chino-sovietice, a fost aproape imediat.

După ce i-au furnizat conducătorului român un avion sovietic şi echipajul necesar pentru vizita sa în Indonezia, din a doua jumătate a anului 1962, Kremlinul i-a trimis pe o rută peste Himalaya şi pe deasupra teritoriului chinez, fără a obţine aprobarea Beijingului pentru tranzit. Drept urmare, autorităţile militare chineze au ameninţat că doboară avionul. Gheorghiu-Dej remarca amar atunci când ajungea pe pământ românesc: „Hruşciov avea nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii că dreptatea e de partea lui, în disputa cu Mao”.

După ce, în 1962, la întâlnirea CAER, contestase deschis organizaţia economică supranaţională, în 1963, România a încheiat primele acorduri economice bilaterale cu China şi cu Franţa, precum şi unul cu Germania de Vest, care a fost „ţinut foarte secret”, determinând partidul est-german să-i acuze pe români de naţionalism şi de „egoism economic”.

O preocupare majoră era refuzul Bucureştiului de a susţine ideea permanenţei divizării Germaniei. Est-germanii erau furioşi deoarece, după ce se opusese vehement propunerii sovietice de a construi Zidul de la Berlin, în 1961, Gheorghiu-Dej acceptase acum „fără probleme” Berlinul de Vest ca parte a Republicii Federale Germania.

De-a lungul primăverii lui 1963, liderii români au denunţat organizaţia supranaţională din cadrul CAER în mod public şi în scris. Din mai, Bucureştiul a început să închidă instituţiile care popularizau Uniunea Sovietică în România – furnizând serviciilor de informaţii sovietice o bază largă de recrutare – începând cu Librăria Cărţii Ruse şi limitarea drastică a activităţilor asociaţiei de prietenie româno-sovietică (ARLUS). În timp ce evenimentele artistice au continuat, activităţile sovietice de propagandă au fost reduse, prin limitarea numărului de conferinţe, reorientarea revistei ARLUS – Veac nou -, ca revistă culturală independentă, şi prin micşorarea drastică a supradimensionatei ARLUS.

În şedinţa Biroului Politic de la începutul lui aprilie, Gheorghiu-Dej a abordat problema reţelelor de spionaj sovietic, subliniind că nu erau necesare şi puneau o umbră asupra relaţiilor româno-sovietice, mai ales de când consilierii sovietici începuseră să strângă materiale „despre o persoană sau alta”, inclusiv „tot soiul de calomnii”, la fel cum „făcea şi Beria”.

Revolta maghiară din 1956, a subliniat el, „nu a fost provocată de lipsa consilierilor sovietici, ci de alţi factori”. Conducătorul român a relatat apoi ce îi spusese lui Hruşciov:„Considerăm că, în general, este incorect să organizaţi puncte de spionaj pe teritoriul statelor socialiste, fără a avea cea mai mică justificare. Ştim multe, dar am închis ochii. Să nu vă imaginaţi că aceia la care apelaţi vă vor da informaţii mai bune decât vă dau organele noastre de partid şi de stat.”

Ambasada Ungariei la Bucureşti a menţinut legături strânse cu omologii sovietici, referitor la comportamentul românilor, pe care reprezentantul sovietic 1-a caracterizat ca o „tendinţă periculoasă”.

Ca o dovadă a strânselor legături sovieto-ungare, secretarul sovietic i-a spus omologului ungur că „scriitorul transilvănean Istvan Nagy – care îi este un bun prieten – 1-a asigurat în şoaptă de faptul că «el şi mulţi alţii» au luptat şi vor lupta până la sfîrşit, alături de Uniunea Sovietică”.

În iunie, bulgarii şi-au revenit brusc din «uitarea completă” a fostului şef al PCR, „căzut în dizgraţie”, Boris Stefanov, un avocat al bazelor militare sovietice în România si militant activ pentru secesiunea de România a Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Dobrogei. Radio Sofia îl prezenta pe „eroul” redescoperit şi insista că el a fost prim secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist în perioada 1935-1940″ şi apropiat colaborator al liderului şi al Cominternului) Gheorghi Dimitrov. Ca nu cumva mesajul prea subtil, la sfârşitul lui august, Radio Sofia a anunţat că lui Stefanov i-a fost acordată cea mai mare decoraţie a Bulgariei – Ordinul Gheorghi Dimitrov.

Bucureştiul era acum angajat în plin program de derusificare, închizând instituţii sovietice aşa-zis culturale, biblioteci, departamente lingvistice şi asociaţii de prietenie” răspândite de-a lungul ţării, care fuseseră veriga principală pentru colectarea de informaţii de către sovietici şi pentru operaţiunile de recrutare.

Având în vedere loviturile pe care le primeau în domeniul militar, de informaţii, politic, economic şi cultural, Kremlinul a decis că Bucureştiului nu trebuie să i se permită să lovească mai tare. În toamna anului 1963, Kremlinul a pus la cale diverse atentate, se pare că şi cel puţin o tentativă de asasinat, împotriva lui Gheorghiu-Dej, cu scopul eliminării acestuia.

Hruşciov începuse deja să-şi facă griji serioase în privinţa posibilităţii „pierderii” României. Momentul ales pentru această tentativă a fost extrem de sugestiv deoarece coincidea cu încercările României de a scoate de sub influenţa sovietică sistemul propriu de securitate şi de informaţii.

În noiembrie 1963, echipe comune formate din reprezentanţi ai Secţiei militare a Comitetului Central şi membri ai Biroului Ţărilor Socialiste discutaseră deja cu fiecare dintre persoanele identificate ca fiind agenţi români ai KGB şi GRU, îi informaseră cu privire la schimbările petrecute, îi avertizaseră să rupă „orice contact de natură informativă” cu agenţii lor sovietici şi le asiguraseră protecţia.Aşa cum descria adjunctul şefului Secţiei militare de pe atunci, Ion Stănescu, acest proces, agenţii au fost chemaţi la Comitetul Central şi nu la sediul Ministerului de Interne şi li s-a transmis următorul mesaj:

„Sunteţi cetăţeni români. Trebuie să încetaţi orice fel de activităţi şi orice gen de contact cu autorităţile sovietice, cu instituţiile lor de informaţii. De acum înainte, faptele dumneavoastră se află sub incidenţa legilor penale româneşti.”

Aparent, „majoritatea au înţeles şi s-au alăturat programului”, iar monitorizarea continuă a confirmat faptul că „majoritatea acestora nu şi-au reluat relaţiile” cu organele de stat sovietice. Majoritatea, dar nu toţi.

Paradoxal, dat fiind că nu existau nici un fel de mijloace pentru a îndepărta definitiv acele persoane fără a provoca o reacţie sovietică gravă (excluzând eliminarea lor fizică, pe care oricum românii nu au luat-o în discuţie), această soluţie a creat premisa pentru o nouă „criză de identitate” în cadrul instituţiilor româneşti, opunându-i pe internaţionalişti – agenţi şi colaboratori sovietici – „naţionaliştilor” români.

Aceste curente adversative şi-au pus amprenta asupra politicii interne şi externe româneşti. Odată cu reformele lui Gorbaciov de la sfârşitul anilor 1980 şi, mai ales, cu ocazia apropierii dintre URSS (a Pactului de la Varşovia şi CAER) şi SUA a NATO şi Piaţa Comună), reprezentanţii „naţionalişti” au căzut într-o confuzie totală din cauza gafelor monumentale comise de Ceauşescu şi a poziţiei critice în care adusese ţara. În acelaşi timp, reformele lui Gorbaciov au fost utilizate pentru redistribuirea „internaţionaliştilor socialişti” în rolul „globaliştilor,” suporteri ai economiei de piaţă şi ai transformărilor democratice, chiar şi anticomunişti fervenţi, cu toate că propriile biografii şi moştenirea de familie indica exact contrariul.

Într-una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, „naţionaliştii” au fost prezentaţi (şi trataţi de Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi progra¬melor de occidentalizare, ai economiei de piaţă şi ai democratizării.Cazul lui Corneliu Mănescu ilustrează câteva dintre ambiguităţile create. Mănescu a fost comisar politic pregătit la Moscova şi condusese o perioadă, în anii 1950, Direcţia Politică a armatei. Semnificaţia instruirii lui Mănescu în URSS este deschisă interpretărilor, mai ales că şi Ceauşescu petrecuse câteva luni acolo, fără nici un detriment asupra orientării sale naţionale. Însă, conform unor rapoarte, Mănescu „urmase o şcoală specială de securitate din Uniunea Sovietică”, după care „a colaborat strâns cu Alexandru Drăghici la Ministerul de Interne” în perioada celor mai negri ani ai stalinismului. Mănescu a deţinut apoi funcţii de conducere în aparatul de partid al armatei, în perioada 1948-1954, după care, în 1954, a devenit şef al Direcţiei Politice, iar, în 1960, a trecut în diplomaţie.

În martie 1962, Secretarul de Stat Dean Rusk, fiind informat de poziţia României cu privire la problema germană şi dorind să sublinieze interesul româno-american comun, 1-a abordat pe ministrul de externe, Corneliu Mănescu, cu comentariul că chestiunea Berlinului (pentru care Moscova făcea presiuni să fie recunoscut ca teritoriu est-german) era una dintre politicile sovietice care „scăpau de sub controlul Bucureştiului”.

Mănescu şi-a surprins interlocutorul şi a contrazis poziţia adoptată până atunci de România, exprimată deja cu fervoare în cadrul Tratatului de la Varşovia, susţinând că SUA „nu ar trebui să atribuie Moscovei vederile la care aderau ei; şi că ei (românii) împărtăşeau aceleaşi păreri [ca şi sovieticii] despre Berlin”.Câţiva ani mai târziu, Mănescu avea să contrazică informaţiile oferite Washingtonului în mod oficial de serviciile româneşti cu privire la presiunea pe care o exercita partea sovietică asupra ţării sale în urma invaziei Cehoslovaciei.

În martie 1989 el a revenit în atenţie ca semnatar al „Scrisorii celor şase”, care i-a conferit lui şi celorlalţi cinci „comunişti din vechea gardă” statutul de „disidenţi reformişti” (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Constantin Pârvulescu şi Grigore Răceanu). Toţi, cu excepţia lui şi a lui Apostol, fuseseră cominternişti şi cetăţeni sovietici.

 Iar Apostol nu numai că fusese identificat de Stasi ca deschis pentru colaborare, dar a şi recunoscut ulterior că lucrase cu agenţii sovietici.

Pentru câteva zile, în mijlocul revoluţiei din decembrie 1989, Mănescu a fost prezentat cu insistenţă ca şef al nou-înfiinţatului Front al Salvării Naţionale, de presa şi televiziunile maghiare şi sovietice. A existat cel puţin un camion din care s-a anunţat la un megafon pe străzile Bucureştiului că el era noul conducător.

Măsurile preventive luate de autorităţile de la Bucureşti au zădărnicit eforturile simultane ale serviciilor de informaţii sovietice de a elimina conucerea română prin mobilizarea agenţilor săi din DSS, din Statul-Major General al Armatei şi din aparatul de partid.

 Un observator, la rândul său refugiat în urma invaziei Ungariei din 1956, a concluzionat mai mult decât optimist că: „Era prea târziu să se încerce infiltrarea şi răsturnarea conducerii”. În decembrie 1963, Gheorghiu-Dej a numit un nou şef al serviciului de informaţii militare, generalul Dumitru I. Dumitru, şi i-a trasat sarcina de a purifica, de asemenea, organizaţia.

În următorii cincisprezece ani spionajul militar românesc, independent de Securitate şi cel mai izolat de influenţa sovietică, a evoluat într-un canal principal de cooperare al României cu parteneri occidentali selectaţi.Acţiunile sovietice de dezinformare aveau menirea de a distrage atenţia de la Bucureşti, în această perioadă.

O parte din acestea constau în lansarea de afirmaţii conform cărora, pentru Moscova, România nu avea o importanţă strategică, în timp ce „Cvartetul” strategic din zona de nord a Tratatului – Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia – era de importanţă capitală.

Mai mult, activitatea sovietică de dezinformare încerca să mascheze opoziţia extraordinară a României, atribuind acţiunile disidente altor tări membre ale Tratatului sau atribuind anumite acţiuni altora, de obicei Poloniei şi Ungariei.

Aceasta a fost situaţia, de exemplu, în cazul aderării Mongoliei la Tratatul de la Varşovia, în 1963, o mişcare menită să acorde Tratatului responsabilităţi în afara zonei sale de activitate şi să se folosească de această aderare, cel puţin în mod simbolic, în confruntarea dintre China şi Rusia, şi, de asemenea, să pună capăt relaţiei speciale dintre China şi România.

Deşi ceilalţi membri ai Tratatului s-au alăturat poziţiei României – posibil la comanda Moscovei -, nici o altă ţară nu protestase înainte ca România să o facă.

 Moştenitorii „trustului Münzenberg” au atribuit această acţiune de mare risc Poloniei, negând cu totul rolul României, ceea ce a devenit, de altfel, ulterior, punctul de vedere occidental.

 

 

Larry L. Watts

Sursa: .basarabia91.net

07/10/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Demontarea reţelelor de spionaj sovietice din Romania (partea a II- a)

 

  

Neutralizarea reţelelor sovietice de informaţii 1956-1963 (partea a  II -a ).

CITITI PARTEA  A I-a  A  ACESTUI ARTICOL  ACCESAND : 

 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/10/03/demontarea-retelelor-de-spionaj-sovietice-din-romania-in-perioada-1956-1963-partea-i/ 

 

Presiunea sovietică şi răspunsul românesc 1962-1964.

 

Eliminarea consultanţilor pe probleme de informaţii.Conflictele dintre serviciile de informaţii au primit un caracter oficial, în prima parte a anului 1962, atunci când Gheorghiu-Dej a ordonat crearea unui mic „nucleu” de ofiţeri de contraspionaj şi contrainformaţii, care trebuiau să descopere agenţii şi reţelele sovietice.

În timp ce „nucleul”, a cărui existenţă a fost ţinută secretă chiar şi în cadrul Departamentului de contrainformaţii, îşi desfăşura activitatea, Hruşciov a efectuat o vizită secretă, la jumătatea anului 1962, încercând să aducă din nou România pe linie. Liderul sovietic s-a confruntat însă cu şi mai multe divergenţe în ceea ce priveşte colaborarea instituţională şi politica externă.

În loc să retragă sprijinul acordat Chinei şi statelor balcanice recalcitrante, Gheorghiu-Dej, împreună cu Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu au avut o dispută cu liderul sovietic privind recrutarea de agenţi de către KGB şi GRU pe teritoriul României.

Liderul român a explicat faptul că. dacă operaţiunile acestora de recrutare au fost justificate în perioada în care victoriile socialiste ale României erau ameninţate de „reacţii dure”, în anii 1940 şi 1950, în situaţia actuală, beneficiind de „puterea poporului” şi de „organismele de combatere a reacţiilor” care funcţionează corespunzător, astfel de operaţiuni şi de structuri nu îşi mai găsesc rostul. Hruşciov a reacţionat cam în aceeaşi manieră ca şi în 1955 şi 1960, acuzând conducerea României că este „iraţională, egoistă şi plină de sine”.

Dându-şi seama că un progres în acest domeniu nu poate apărea în urma unui acord mutual, după plecarea lui Hruşciov, Gheorghiu-Dej a făcut o mutare rapidă, punându-i în faţa faptului împlinit şi declarând în faţa Comitetului Central că „această situaţie trebuie să înceteze”. Comportamentul ofiţerilor de informaţii sovietici pe teritoriul României, a adăugat el, indica preferinţa Moscovei pentru o „relaţie între stăpân şi sclav”.

Nu a mai durat mult până la apariţia în presa internaţională a ştirilor privind purificarea, împreună cu criticile sovietice legate de „semnele naţionalismului românesc”.

Şeful DSS şi ministrul de interne, Alexandru Drăghici, i-au informat pe consultanţii sovietici pe probleme de informaţii, care rămăseseră în România, despre faptul că prezenţa lor „nu mai era necesară” şi cu siguranţă „nu mai era cazul să stea aici doar pentru a citi ziarele”, fiind invitaţi să se retragă.

Potrivit relatării lui Drăghici:

[…] Consultantul sovietic m-a întrebat când poate pleca. I-am răspuns că poate să plece chiar a doua zi. Mi-a spus că va pleca doar cu permisiunea guvernului. I-am zis că acesta era punctul nostru de vedere. A început să-mi spună că noi avem un duşman comun şi că ar trebui să ne unim forţele.

I-am răspuns că această situaţie ar trebui să se termine. Am ridicat problema încrederii reciproce şi a unui alt tip de relaţie şi l-am asigurat că eram de acord să cooperăm cu ei.Capacitatea României de a-şi promova agenda în acest domeniu era incontestabil susţinută de implicarea Kremlinului în confruntarea cu SUA, din Cuba, precum şi de faptul că era doar unul dintre numeroasele dezacorduri sovieto-române.

În acelaşi timp, Bucureştiul încerca să medieze conflictul chino-sovietic, cu toate că acest lucru atrăgea dezaprobarea Kremlinului. Susţinea deschis statele renegate ale Blocului, Iugoslavia şi Albania. Exista o dispută publică cu Moscova privind integrarea economică transnaţională. Şi se implica într-o serie îngrijorătoare de comunicări cu Washingtonul, Bonnul şi Parisul (în principal, pe probleme de cooperare economică).

Indiciile potrivit cărora România punea capăt legăturilor operaţionale de informaţii cu alte servicii ale Tratatului de la Varşovia au atras atenţia Centralei KGB. În 1962, Stasi a fost forţat să pună punct unei operaţiuni comune RDG-România, de răpire şi execuţie a emigranţilor şi a dezertorilor, care se derula încă din anii 1950 (Dosarul Balcanilor) deoarece România refuza să mai coopereze.
Moscova a reacţionat imediat. Sperând să-i intimideze pe renegaţi şi să mobilizeze o fracţiune loială Moscovei, Kremlinul a trimis un avertisment destul de explicit prin intermediul directorului KGB, Vladimir Semiceastni, în care îşi exprima dezaprobarea faţă de omologul său de la DSS.

În acelaşi timp, Hruşciov le-a semnalat celorlalţi lideri ai Blocului Sovietic, prin scrisori personale, faptul că serviciile lor trebuiau să îşi limiteze „schimburile de informaţii cu românii”, interzicându-le acestora să dezvăluie orice „informaţie detaliată despre NATO” sau partidele social-democrate europene şi le-a ordonat să „nu le mai transmită informaţii despre China şi partidele şi guvernele prochineze”, cu precădere cele din Iugoslavia şi Albania.

Aşa cum remarca un fost ofiţer de informaţii din Tratat, după 1962, cooperarea dintre România şi celelalte servicii din Blocul Sovietic a început să „degenereze până când s-a rezumat doar la contacte oficiale, formale, dar neproductive”.

În prima jumătate a anului 1963, întrucât Moscova încerca să „împiedice” procesul de eliberare a României de sub mecanismele de control sovietice, Gheorghiu-Dej a autorizat transformarea „nucleului” într-o mică unitate, în cadrul Direcţiei de contraspionaj. Pe lângă identificarea agenţilor şi reţelelor sovietice, aceasta era de asemenea responsabilă pen¬tru combaterea activităţilor serviciilor de informaţii sovietice pe teritoriul României. Cunoscută iniţial sub denumirea de „Biroul Ţărilor Socialiste”, această unitate a evoluat ulterior în unitate pentru Serviciile de Informaţii Socialiste (sau unitatea anti-KGB), devenind astfel principala ţintă a spionajului sovietic.

Biroul monitoriza activităţile şi contactele personalului de la ambasada sovietică şi desfăşura operaţiuni de supraveghere asupra principalilor recruţi, concentrându-se în această perioadă de început pe foştii cominternişti şi pe veteranii războiului civil spaniol care, „fără excepţie”, fuseseră iniţial recrutaţi şi instruiţi ca agenţi de informaţii sovietici, dar a căror loialitate actuală nu mai era garantată.

Larry L. Watts

04/10/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: