Când îşi vor cere scuze urmaşii criminalilor sovietici şi unguri, autori ai genocidului împotriva poporului român ?

 

 

 

 

 

 

 

Presedintele Klaus Iohannis a trimis un mesaj de compasiune faţă de evenimentele din 1915, în urma cărora sute de mii de armeni au fost ucişi de trupele turcesti.

Cu aceasta ocazie, ar fi fost  normal ca liderii noştri sa-şi  amintească şi de genocidul la care s-au dedat sovieticii şi ungurii împotriva poporului român, când milioane conationali de-ai nostri au fost torturaţi, ucisi, deportati, infometati, alungati de pe pamantul stramoşilor lor, în urma ocuparii teritoriilor româneşti ale Ardealului de Nord, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţei şi prin instaurarea unui regim de teroare si de curăţire etnică.

 Presedintele României, dar şi Casa Regală impreuna cu Parlamentul României au datoria să se intrunească în plen intr-o şedinţă comună de comemorare a acestor evenimente tragice din viaţa poporului nostru şi al Istoriei noastre, în cadrul căreia să trimita un mesaj puternic atât poporului roman, cât şi comunităţii internationale, că putem ierta, dar nu putem uita.

Şi poate, macar odata, europarlamentarii reprezentanţi ai poporului român, solidari în Parlamentul European, vor cere un moment de reculegere faţă de memoria românilor dispăruţi ca urmare a crimelor săvârşite de armatele şi organele de represiune ale URSS şi Ungariei şi condamnarea atrocitaţilor săvârşite de acestea, în semn de reparaţie şi recunoaştere a suferinţelor românilor

Ar fi nevoie si de voinţă politică şi de curaj politic şi rămâne de văzut dacă ţara noastră mai are astăzi o clasa  politică in stare de un asemenea act.

Crimele în masă comise deliberat de cele doua ţări în urma cu sapte decenii, sunt fără termen de prescripţie.

Timpul are rabdare …

Când isi va cere scuze Rusia, urmaşa declarată a fostei URSS ?

PATIMILE BASARABENILOR

A. PIERDERILE UMANE ALE BASARABIEI SUB OCUPAŢIA SOVIETICĂ

I. PRIMA OCUPAŢIE SOVIETICĂ 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941

În mai puţin de un an, peste 300.000 de persoane, reprezentand 12.23% din populaţia Basarabiei interbelice, au fost arestate, deportate sau ucise.

1. Arestări

– 48.000 persoane:

·  Oameni politici care militasera pentru Unire, invinuiti de tradare, dintre care:
· 5 fosti deputati din Sfatul Tarii (Ion Codreanu, Leanca, Secara, Catelli)
· 1 fost senator
·  Funcţionari civili si militari – transferaţi la Tiraspol pentru siguranţă
· 40 elevi ai Institutului Pedagogic Orhei

2. Deportări – aproape 300.000 (expediaţi în Nordul ingheţat)
· 135.000 persoane pâna in Septembrie 1940
· 19.200 persoane între Octombrie-Noiembrie 1940
· 27.000 persoane în Decembrie 1940
· 100.000 persoane incepând cu 13-14 Iunie 1941

 

3. Ucişi – 30.000 prin impuşcare sau tortură

· Muzicienii Orchestrei Simfonice a Basarabiei sunt arestaţi pe 3 Iulie 1940 în gara Chişinau la intoarcerea din turneu, duşi la Valea Morii, lângă Orhei şi impuşcaţi .

· 1.000 persoane (copii, femei, adulti) – langa Odesa impuscate prin peretii de lemn ai unui tren de marfa cu 22 vagoane care-I transporta in Siberia.

· 450 persoane – găsite (multe mutilate) în gropile de la Consulatul Italian, Palatul Metropolitan, Facultatea de Teologie din Chişinău. Printre ei studenţi, elevi, preoţi, ceferişti.

· 87 persoane – descoperite la sediul NKVD din Chisinau (15 cu mainile legate intr-o groapă comuna).

· 19 persoane – găsite la Sediul NKVD din Cetatea Albă
· 6 persoane –  la Sediul NKVD din  Ismail (5 barbaţi şi o femeie cu mâinile legate)

4. Pierderi umane în prima ocupaţie sovietică
· Deportari: 300.000
· Ucişi: 30.000
· TOTAL: 330.000

II. A DOUA OCUPAŢIE SOVIETICA – 23 August 1944

1. Deportări
· 250.000 persoane intre 1944-1948
· 11.324 familii 6 Iulie 1949
· 300.000 persoane intre 1954 – 1964 (in Rusia si Kazahstan)

2. Morţi in infometarea provocată de Stalin
· 300.000 persoane

3. TOTAL pierderi umane în a doua ocupaţie sovietică
· Deportaţi: 875.000
· Morţi: 300.000
· TOTAL: 1.175.000

III. TOTAL PIERDERI UMANE IN CELE DOUA OCUPAŢII SOVIETICE

· 330.00 – Prima ocupaţie sovietică
· 1.175.000 – A doua ocupaţie sovietică
· 1.505.000 – TOTAL PIERDERI ROMÂNEŞTI

B. PIERDERILE TERITORIALE ALE PROVINCIEI BASARABIA

Judetele Hotin (Nord), Ismail şi Cetatea Alba (Sud) sunt încorporate Ucrainei la 2 August 1940.

C. PIERDERILE ARMATEI REGALE ROMÂNE ÎN BASARABIA DUPĂ CAPITULARE

 

1. Deportări
· 180.000 soldaţi si ofiţeri (doar cateva mii s-au intors)

2. Executati prin impuscare in lagar (Un Katin romanesc)
· 50.000 soldati si ofiteri (schelete descoperite in mlastinile de la Balti).

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale celui de-al doilea război mondial s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia.

Zona mlăştinoasă din lunca râului Răut a devenit mormânt pentru mii de soldaţi români.

Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate.

Ceea ce este cert este faptul că masacrul din Bălţi poate fi comparat cu cel de la Katyn.

În pădurea de pe vechiul teritoriu al Poloniei, sovieticii au împuşcat şi au îngropat circa 14.000 de prizonieri  în anul 1940. Vreme de cinci decenii, sovieticii au negat faptul că ar fi fost implicaţi în masacrul de la Katyn.

În tot acest timp, ei au aruncat vina pe nazişti. Apoi, au fost nevoiţi să recunoască implicarea lor în acest masacru şi să îşi ceară scuze.

Acest lucru nu s-a putut întâmpla în Basarabia, în condiţiile în care Republica Moldova a fost condusă până recent de către comuniştii lui Vladimir Voronin, iar Transnistria este practic feuda unui regim promoscovit corupt, care rezistă cu sprijinul trupelor ruseşti.

În anul 1944, aflată în plină ofensivă, armata sovietică a luat un mare număr de prizonieri. Mărturiile celor care au luptat pe frontul de est, arată că mulţi dintre aceşti prizonieri erau lichidaţi pur şi simplu, cu un glonţ în ceafă.

Însă unii au fost concentraţi în lagăre.

Unul dintre cele mai mari lagăre a fost înfiinţat în oraşul Bălţi, în mlaştina de lângă râul Răut, in Basrabia.

În total, au fost adunaţi acolo aproximativ 40.000 de soldaţi prizonieri români, apoi mai erau circa 5.000 de soldaţi germani, 2.000 de soldaţi maghiari, precum şi prizonieri proveniţi dintre cehii, slovacii ori croaţii înrolaţi ca voluntari în trupele SS.

 

 

 

FOTO: Prizonieri români capturaţi de sovietici

 

Mulţi dintre prizonieri au murit din cauza foamei, a condiţiilor precare de igienă şi a lipsei de medicamente.

Alţii au fost deportaţi şi au pierit în lagărele din Siberia ori din Kazahstan.

Cei care au rămas, în vara anului 1944, au fost duşi în mlaştină la Bălţi şi puşi să sape nişte şanţuri lungi, apoi au fost împuşcaţi şi aruncaţi în gropi comune de soldaţii NKVD, precursorul KGB.

In anii 1991 şi 1992, a început o adevărată campanie de căutare a celor masacraţi atunci la Bălţi.

Oamenii s-au îngrozit de cantitatea imensă de oase găsite.

Craniile şi oasele au fost adunate într-o piramidă imensă, care a fost acoperită cu un strat de pământ.

În vârful piramidei, a fost construită o troiţă, care a fost sfinţită de episcopul de Bălţi de atunci, PS Petru.

Cum despre masacrul din Bălţi oamenii începeau să vorbească tot mai mult, PS Petru, actualul mitropolit ortodox român al Basarabiei, a fost alungat de cazaci înarmaţi din reşedinţa arhierească, iar peste dosarul acelui masacru a început să se aşeze praful uitării.

II. PATIMILE BUCOVINENILOR

 

 

In 1940, Romania a fost fortata sa cedeze catre Uniunea Sovietica un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, in urma ultimatumului primit in luna iunie a aceluiasi an.

Imediat ce administratia si armata romana au fost evacuate, trupele din Armata Rosie si NKVD au ocupat teritoriul.

Listele Deportarilor

NKVD-ul a intocmit primele liste ale „tradatorilor de tara”, cei cu rude in Romania sau banuiti ca vor sa fuga in Romania, care au fost deportati la munca fortata:

• 7 Decembrie 1940 – 1.294 persoane

• 1 Ianuarie 1941    – 1.085 persoane

 

Reprimarea încercărilor de refugiere în România

19 Noiembrie 1940

105 persoane (40 familii) au incercat sa treaca in Romania – din Suceveni

• Ucisi: 3

• 2 raniti (capturaţi)

• Refugiaţi in Romania: 100 (între ei erau 5 raniţi)

• Deportări: toate rudele celor 105 persoane 

 

6 Februarie 1941

500 persoane au incercat sa treaca in Romania – din Mahala, Cotul-Ostritei, Buda, Sirauti, Horecea-Urbana, Ostrita

• Ucişi: cca. 400 ( N. Merticar, N. Nica, N. Isac – organizatori)

• Arestaţi: 44

• Condamnaţi la moarte: 12

• Condamnaţi la 10 ani munca silnică: 32

• Refugiaţi in România: 57

• Deportări in Siberia: toate rudele celor 500 persoane

 1 Aprilie 1941 – Masacrul de la Fântana Albă, Bucovina de Nord 

• 2.000- 3.000 persoane din Patrauţii de Sus, Patrautii de Jos, Cupca, Corcesti, Suceveni în coloană paşnică purtand în frunte un steag alb şi insemne religioase s-au îndreptat spre graniţa cu România.

• In poiana Varniţa, la 3 km de noua graniţă, au fost mitraliaţi de sovieticii ascunşi în padure.

• Supravieţuitorii au fost urmariţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile.

• Raniţii au fost legaţi de cozile cailor si tarati in in 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi de vii: bătrâni, femei, copii, sugari.

• Alţii au fost arestati de NKVD-ul din Hliboca (Adâncata), torturaţi şi aruncaţi de vii intr-o groapă comună din cimitirul evreiesc, peste care s-a turnat var nestins.

 

12-13 Iunie 1941:

Peste 13.000 de români au fost deportaţi in Siberia si Kazahstan

Când işi va cere scuze Ungaria?

 

În ultimele decenii este tot mai frecvent între popoare şi state, gestul de a se cere scuze pentru atrocităţile comise în trecut.

 

 

 

 

Ar fi foarte bine ca şi Ungaria să facă acest gest în faţa României, evocând memoria miilor  de victime ale terorii horthiste, cei 500.000 de români cărora li s-au confiscat averile, cele 30 de biserici româneşti distruse în Ardeal, crimele bestiale comise în comunele Trăsnea, Beliş, Mureşenii de Câmpie, Moisei, unde au fost asasinaţi nu numai bărbaţi, femei, copii şi preoţi români, dar chiar şi pruncii nenăscuţi din pântecele mamelor lor, străpunse cu baionetele ! 

 

 

 

 

 

 

 

 

Germania Federală şi-a cerut scuze de la Israel, pentru toate atrocităţile comise în epoca nazistă.

Republica Democrată Germană a recunoscut responsabilitatea întregului popor german pentru atrocităţile comise în trecut .

Preşedintele rus Boris Elţîn şi-a cerut scuze de la japonezi (12 octombrie 1993), pentru suferinţele pe care sovieticii le-au cauzat acestora în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Preşedintele ceh Vaclaw Havel şi-a cerut scuze Germaniei pentru persecutarea şi expulzarea germanilor sudeţi.

Primul ministru Morihiro Hosohawa al Japoniei şi-a cerut scuze (4 August 1995) sud-coreenilor, pentru suferinţele pricinuite în timpul celui de- al II- lea război mondial.

El a recunoscut că în timpul războiului, armata japoneză a forţat zeci de mii de femei coreene să se prostitueze pentru soldaţii japonezi.

La fel s-a scuzat faţă de Anglia pentru brutalul tratament aplicat celor 57.000 prizonieri britanici în timpul războiului.

La o întâlnire cu primul ministru Tony Blair al Angliei, acesta a cerut din nou iertare (12 ianuarie 1998) pentru comportamentul armatei japoneze pe timpul războiului.

La o ceremonie desfăşurată în Seul, Coreea de Sud (la 12 Ianuarie 1997), cinci victime, care au fost forţate să servească drept prostituate pentru soldaţii japonezi pe timpul războiului, au primit din partea premierului japonez Ryutaro Hashimoto despăgubiri băneşti, însoţite de o scrisoare de scuze.

Preşedintele taivanez Lee Ten-hiu a exprimat primele scuze oficiale, la 28 Februarie 1995, pentru unul din capitolele cele mai tragice din istoria Taiwan-ului, masacrarea în 1947 a cca. 8.000 de oameni (cifrele diferă), precum şi acordarea de despăgubiri pentru pierderile  suferite de populaţia insulei  în timpul masacrului la care s-au dedat trupele gomindaniste.

Peste o mie de polonezi care au fost obligaţi să lucreze în Germania pe timpul războiului, au dat în judecată statul german în  1999, cerând peste un miliard de dolari drept compensaţii pentru tratamentul brutal la care au fost supuşi.

Între români şi maghiari se vor putea stabili raporturi cinstite şi chiar de prietenie,  numai când toţi maghiarii, dar absolut toţi, vor recunoaşte fără vreo reticenţă că TRANSILVANIA este un pământ care aparţine de drept românilor şi că unirea ei  la 1 Decembrie 1918 cu ROMÂNIA, este şi va rămâne un act politic definitiv.

După Tratatul de pace de la Trianon din 4 iunie 1920, pe teritoriul Ungariei, ale cărei hotare au fost puse în concordanță cu cele etnice, au rămas peste 700.000 de români, grupați de-a lungul Tisei.

În urma unei deznaționalizări feroce, prin impunerea obligatorie a limbii maghiare și prin schimbarea numelor, în prezent minoritatea română din Ungaria numără numai 15.000 de suflete.

Marele filosof și scriitor Mircea Eliade spunea: „Noi (românii) suntem un popor istoric. Maghiarii sunt o insulă medievală.”

Am dat omenirii o limbă și o civilizație. Noi nu am venit de prin alte locuri, noi suntem baştinasii acestor pamânturi binecuvântate de Dumnezeu.

De aici provine ura tuturor migratorilor care ne sunt vecini împotriva noastră.

Noi românii, așteptăm ca Ungaria si Rusia, să facă gestul de a-și cere iertare pentru barbariile pe care le-au comis împotriva poporului nostru și abia atunci se vor deschide toate căile unei înțelegeri și chiar prietenii între neamul românesc și neamurile maghiar si rus.

Istoria are răbdare…

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/23/video-rani-care-nu-se-vindeca-masacre-in-transilvania-de-nord-1940-1944/

Surse: http://memorialromanesc.org/; Tudor Voicu – Ziarul Natiunea; proiectromania.wordpress.com;  http://milisoft.ro/MainPage ;

Publicitate

Cum au înfometat ocupanţii sovietici populaţia Basarabiei în anii 1946-47. VIDEO

 

 

 

Cum a fost înfometată Moldova sovietică în anii 1946-47

 

Foametea postbelică din RSS Moldovenească a fost o temă tabu în istoriografia sovietică.

Doar de la sfârşitul anilor 1980 ai secolului trecut, când graţie politicii de „perestroika”  iniţiată de Gorbaciov, încep intense dezbateri publice pe un şir de subiecte ale trecutului mult timp interzise, demarează şi procesul haşurării aşa-ziselor pete albe ale istoriei.

Printre ele se situează,  pe bună dreptate, în centrul atenţiei publice, evenimentele foametei pe care a cunoscut-o Moldova Sovietică în anii 1946-1947 din cauza tragismului lor nedisimulat.

Democratizarea, deschiderea arhivelor a favorizat nespus de mult cercetarea istorică şi a adus la un grad de cunoaştere fără precedent a fenomenului foametei postbelice din republică. Deja în anul 1993 istoricii din Republica Moldova editează o lucrare fundamentală între coperţile căreia se regăsesc cele mai relevante surse documentare referitoare la evenimentele foametei din 1946 – 1947 din RSS Moldovenească.  

Cu toate acestea, mai continuă şi astăzi polemica între adepţii conceptului conform căruia acest flagel a fost un efect neintenţionat, nedeliberat al deciziilor luate de autorităţile sovietice cu adepţii caracterului organizat al foametei.

    În cazul temei foametei ca şi în cel al altor discuţii asupra comunismului continuă să persiste  confruntarea  dintre cei care afirmă că istoria produsă de regimul comunist e plină de crime şi cei care consideră că aceste aspecte ale istoriei sunt doar erori, adică o punere în practică greşită a unei doctrine nobile. Însă această dihotomie conceptuală tot mai mult păleşte pe fundalul aprofundării cunoaşterii adevărului ştiinţific despre evenimentele foametei postbelice în Moldova Sovietică.

Este adevărat că penuria de produse alimentare din  Moldova Sovietică în primii ani care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, a fost cauzată inclusiv de o secetă cumplită şi de ruinarea gospodăriilor ţărăneşti ca rezultat al ostilităţilor militare.

În asemenea condiţii, o mare parte a recoltei anului 1946 a fost compromisă şi în RSS Moldovenească.

Potrivit unor date oficiale în republică în acel an nu s-au recoltat decât 365 mii de tone de cereale. Pentru comparaţie, aceleaşi surse notează că în anul 1945 s-au recoltat 926 mii de tone (dintre care 252 mii de tone au fost predate statului), iar în anul agricol 1940, care a fost unul favorizat de condiţiile meteorologice – 1810 mii tone de cereale.

În termeni absoluţi aceasta însemna că recolta de cereale – baza stării alimentare –  a fost în Moldova anului 1946 de 5 ori mai redusă decât în anul 1940 şi de 2,5 ori mai mică decât în 1945.

Dacă e să judecăm după multiplele mărturii ale sovieticilor, intraţi în Basarabia după 28 iunie 1940, toţi erau profund impresionaţi de abundenţa de produse alimentare  existentă la acel moment  în ţinut.

În baza acestui fapt putem lesne conchide corelarea directă între volumul de cereale produse  în anul 1940 şi starea decentă de asigurare a populaţiei ţinutului cu alimente.     Deja în anul 1945 în republică, se înregistrau cazuri frecvente de subnutriţie a anumitor categorii de populaţie, în condiţiile când după predarea obligatorie către stat a 252 mii de tone de cereale, populaţia dispunea de un stoc de cereale într-un volum de aproape  700 mii tone.

Deci, de aici se deduce că pragul critic de asigurare a populaţiei RSS Moldovenească cu cereale în anii imediat postbelici se fixa la nivel de 700-750 mii de tone.

În condiţiile unui volum mai mic de cereale, disponibil pentru consum, populaţia republicii era efectiv condamnată la subnutriţie şi la efectele dezastruoase ale foametei.

Seceta care a bântuit în Moldova în primii ani de după război  şi recolta proastă au coincis cu ruinarea ţinutului  din cauza operaţiunilor militare , îndeosebi din cadrul operaţiei  Iaşi-Chişinău.

Au fost distruse  întreprinderi industriale, case de locuit, spitale, şcoli etc. Populaţia era jefuită în proporții comparabile de ambele forțe beligerante, iar în rezultat nivelul de viaţă scăzuse considerabil.

De exemplu, două treimi din gospodăriile ţărăneşti din republică la momentul reinstaurării regimului sovietic nu dispuneau de forţă de tracţiune, o jumătate nu aveau vaci, a patra parte în genere nu aveau animale.

După mai multe estimări prejudiciile directe cauzate de război economiei republicii au constituit peste 11 miliarde de ruble la preţurile de atunci. 

Ca urmare a ravagiilor războiului, în comparaţie cu anul 1940, recolta globală de cereale, de floarea-soarelui, de sfeclă de zahăr ș.a. în anii imediat postbelici s-a înjumătățit.

Scăderea considerabilă a nivelului agrotehnic a dus la înmulţirea în masă a buruienilor şi dăunătorilor agricoli.

Situaţia populaţiei se agrava şi din cauza răspândirii alarmante a maladiilor infecţioase: tifosului, tuberculozei, malariei.

În republică în 1945 peste 70 mii de oameni erau bolnavi de tuberculoză, iar zeci de mii au zăcut de malarie.

Numai în luna martie a aceluiași an sufereau de tifos exantematic 17 mii de bolnavi, ceea ce atesta starea de epidemie.

Pe fundalul ruinei de război, republica a fost lovită de o secetă cruntă. În toamna lui 1944 cantitatea depunerilor atmosferice a fost neînsemnată, iar iarna anilor 1944-1945 a fost cu puţină zăpadă şi cu schimbări instantanee ale temperaturii de la ger la cald, ceea ce provoca uscarea excesivă a solului.

În mai-iunie 1945 depunerile atmosferice au fost iarăşi mult sub media anuală. Vânturile secetoase din acea perioadă au condus şi ele la evaporarea sporită a umezelii din sol.

Vara şi toamna anului 1945 se caracterizau tot prin precipitaţii neînsemnate, iar iarna a fost fără zăpadă şi cu fluctuaţii bruşte de temperatură.

Din amintirile bătrânilor, în acea iarnă vântul în loc de zăpadă mâna pe câmpuri nori de praf.  Aşa, de exemplu, în luna februarie, în raionul Vadul lui Vodă, se dezlănţuise un vânt puternic, care a suflat stratul de sol de la suprafaţă, smulgând din rădăcină semănăturile de toamnă de pe o suprafaţă de 2200 de ha. Şi în alte raioane din Centrul şi Sudul republicii situaţia nu era cu mult mai bună.

În istoriografia sovietică cauzele foametei şi creşterii în consecinţă a nivelului de mortalitate a populaţiei în anii imediat postbelici erau totalmente explicate prin proporţiile secetei şi ruinării de după război.

Această teză este şi azi reluată de unii cercetători-istorici, rămaşi în prizonieratul vechilor dogme istoriografice. 

Însă o abordare multilateral documentată și, deci, nepărtinitoare  a materialului istoric, înclină spre o concluzie mult mai nuanțată. Este bine cunoscut că asemenea calamităţi naturale cum sunt secetele periodice, niciodată n-au fost fenomene ieşite din comun pentru Basarabia.

În conformitate cu observările meteorologice de lungă durată norma precipitaţiilor, care garantează recolte stabile în agricultura ţinutului, se cifrează la media anuală de 350 mm pentru sudul republicii şi 500 mm pentru raioanele de nord.

Aceleaşi statistici meteorologice în perioada din 1854 şi până în 1946 au fixat 33 de ani secetoşi. Dintre anii cu secetă 16 ani au fost deosebit de secetoşi când deficitul de precipitaţii ajungea la 200 mm. O secetă dezastruoasă, asemănătoare ca proporţie cu cea din 1946 a lovit Basarabia în anii 1891-1892. În acei ani populaţia ţinutului suferea de o foamete cumplită, însă mortalitatea în masă a oamenilor a fost evitată.

Chiar mai mult, în judeţul Bender, care a suferit atunci cel mai mult de pe urma secetei, s-a înregistrat un spor al populaţiei.

Deci, Moldova se situează în zona agriculturii negarantate din punct de vedere al condițiilor meteorologice. Secetele și recoltele scăzute sunt fenomene frecvente în acest ținut.

Din generație în generație moldovenii acumulau experiența de supraviețuire în fața acestor calamități. Toate gospodăriile țărănești dispuneau în mod obligatoriu de rezerve de alimente pentru asemenea cazuri.

Odată cu apariția primelor semne ale secetei țăranii limitau consumul produselor alimentare cu condiția de a dispune de rezerve până la o roadă nouă. În perioada de foamete începeau să funcționeze mecanismele de asigurare a vieții la sate în condiții extremale, care își aveau rădăcinile în tradițiile comunei țărănești.

În lupta cu foametea satul folosea rezervele alimentare ale gospodăriilor înstărite. Evident, acest lucru nu se făcea gratuit, însă, de regulă, se reușea salvarea de vieți omenești.

Pe parcursul timpului depășirea fenomenului foametei devine și o sarcină a statului. Deja în timpul secetei și recoltei scăzute în Basarabia anilor 1891-1892  statul în persoana zemstvei basarabene a luat o serie de măsuri, care au permis evitarea mortalității populației de foame și epidemii.

De exemplu, din banii statului au fost procurate rezerve de cereale care erau păstrate în depozitele vânzătorului, iar plata era achitată în momentul în care cerealele erau ridicate pentru utilizare.

Prin acest procedeu simplu au fost garantate condițiile de păstrare fără pierderi a cerealelor predestinate ajutorării nevoiașilor, dar și operativitatea distribuirii lor către solicitanții ajutorului alimentar. 

Când însă autoritățile rămâneau indiferente față de destinele țăranilor înfometați, aceștia puteau recurge la ultimul remediu.

Ipotecau sau vindeau loturile de pământ şi averea de care dispuneau către bănci, persoane particulare etc.

Desigur, anii cu secetă și recolte sărace înmulțeau numărul gospodăriilor țărănești datornici cu sume mari de bani.

Însă acest mecanism economic bazat pe proprietatea privată garanta în perioada foametei că linia fatală nu va fi depășită și viețile omenești vor fi păstrate.      

În legătură cu seceta postbelică din RSS Moldovenească e de remarcat că această calamitate naturală a lovit grav şi alte regiuni întinse ale URSS, precum teritorii din Ucraina, Povolgia inferioară, Zona centrală de cernoziom, ţinutul Primorie, unele regiuni ale centrului ţării. Aici e de relevat aparte că seceta a fost tot atât de cruntă şi în Moldova de peste Prut.

  Ca rezultat, în ceea ce privește URSS per ansamblu, recolta de cereale în anul 1946 a constituit doar circa 40 mln. tone, ceea ce era de aproape 2,5 ori mai puţin decât în anul 1940 şi cu aproape 8 mln. tone mai puţin decât în anul 1945.

Cu toate acestea în anul de foamete 1946 regimul sovietic purcede la exporturi de cereale în volum de peste 1 700 mii tone.

Şi aceasta se întâmplă în condiţiile când pe teritorii întinse ale URSS, inclusiv în RSS Moldovenească, milioane de oameni sufereau de foame cumplită, iar sute şi sute de mii mureau din această cauză în chinuri teribile.

Regimul politic sovietic nu se preocupa de viețile propriilor cetățeni în raport cu considerentul ideologic al luptei de clasă.

Prin aceasta se explica exportul de pâine din URSS în anii de foamete către regimurile pro-sovietice recent instaurate într-un șir de state după cel de al Doilea război mondial.

În Moldova sovietică ruinarea agriculturii şi ravagiile secetei urmau să fie contracarate de  sistemul socialist de gospodărire proaspăt instaurat de sovietici și bazat, în principal, pe constrângerea extraeconomică.

Imediat după instalarea puterii sovietice toate gospodăriile ţărăneşti din republică au fost introduse în reţeaua de impozitare caracteristică pentru sistemul sovietic de gospodărire.

Şi dacă în anul 1944 gospodăriilor ţărăneşti li se impuneau reguli de război, atunci din vara anului 1945 printr-o hotărâre specială a Consiliului comisarilor poporului din RSSM şi CC al PC(b) din Moldova  a fost stabilit sistemul livrărilor obligatorii la stat ale produselor agricole, în primul rând ale cerealelor, caracteristic perioadei de pace.

Pe lângă cereale gospodăriile ţărăneşti erau obligate să livreze statului floarea-soarelui, cartofi, fân, fructe, legume, precum şi carne, lapte, brânză, lână, ouă ş.a.

Această practică a fost confirmată prin hotărârea guvernului URSS din 9 iulie al aceluiaşi an , care stipula şi înlesniri fiscale pentru unele categorii de populaţie în conformitate cu principiul apartenenţii la clasă socială.  

De înlesniri fiscale în republică, beneficiau în perioada 1945-1947 în diferită măsură de la 40 la 60 la sută dintre gospodăriile ţărăneşti.  Totodată, gospodăriile individuale erau împărțite, în conformitate cu gradul de înstărire, în cinci categorii.

Primele două aveau cele mai mari înlesniri fiscale. Iar categoriile a patra și a cincea, care în documentele timpului sunt numite chiaburești, suportau tot greul impunerilor, neavând nici un fel de înlesniri.

Anume aceste gospodării, care de obicei serveau depozite pentru surplusurile de alimente la sate în perioadele de calamități și de unde familiile țăranilor săraci aveau posibilitatea să se  împrumute în anii de secetă, duceau toată povara fiscală și nu mai aveau rezerve alimentare pentru împrumut.

După repunerea în acțiune pe teritoriul republicii a legislației funciare sovietice, peste 140 mii de gospodării țărănești fără pământ și cu puțin pământ au primit de la stat peste 245 mii ha de pământ, în marea sa parte confiscat de la gospodăriile înstărite.

Împroprietărirea cu pământ a țăranilor nevoiași a îmbunătățit starea materială a acestor familii. Însă majoritatea gospodăriilor țărănești proaspăt împroprietărite cu pământ nu dispuneau de forță de tracțiune  și utilaj agricol necesar pentru prelucrarea lui calitativă.

În rezultat, pământul expropriat de la gospodăriile înstărite era prelucrat de noii posesori foarte necalitativ, iar în multe cazuri chiar rămânea paragină. 

Împroprietărirea țăranilor nevoiași cu pământ era prezentată de istoriografia sovietică ca o întruchipare a grijii statului sovietic  pentru oamenii muncii.

În realitate această politică economică a avut consecințe contradictorii și chiar nefaste pentru starea alimentară a satului moldovenesc în anii imediat postbelici. 

O mărturie a eficienței economice joase a pământurilor tăiate o constituie faptul scutirii de colectările de produse agricole a fostelor gospodării fără pământ, împroprietărite în anii 1940, 1944-45.

Este evident, dacă foștii țărani nevoiași ar fi fost în stare să gospodărească eficient, fără îndoială, ar fi fost supuși colectărilor.

Însă realitatea consta în faptul, că de la gospodăriile proaspăt împroprietărite aproape că nu aveai ce colecta din cauza eficienței economice joase.

Vine să confirme acest fapt și statistica acelor ani, care fixează o sporire de 2-4 ori a cotelor de produse livrate statului de gospodăriile înstărite față de cele  împroprietărite recent cu pământ. 

Din punct de vedere economic aceasta însemna că pământurile tăiate de la gospodăriile înstărite nu mai aveau efectul scontat.

Din acest motiv, la rând cu altele, recolta anului 1946 în republică a avut de suferit, fapt ce a dus la scăderea nivelului de asigurare a populației cu produse alimentare.

Așa-numita grijă a regimului sovietic în raport cu țăranii nevoiași, materializată prin împroprietărirea acestora cu pământul tăiat de la gospodăriile înstărite, în realitate a dus la scăderea simțitoare a eficienței economice și la aprofundarea efectelor crizei alimentare în condițiile secetei.

Prin măsurile sociale necugetate statul sovietic provoca dezastrul foametei. 

După reinstalarea regimului sovietic, povara impunerilor asupra populației creștea permanent, îndeosebi asupra populației rurale. În condițiile când baza agriculturii o constituiau gospodăriile țărănești individuale , în republică aproape 90%  din suprafețele însămânțate erau lucrate de țăranii necooperativizați și, deci, anume aceste gospodării asigurau securitatea alimentară a republicii, din an în an creștea planul de predare a produselor agricole către stat. Așa în anul 1944 planul republicii de livrare a cerealelor la stat a fost de 201,2 mii de tone, în 1945 – de 252 mii, iar în anul 1946 – de 265 mii de tone.

Într-o măsură și mai mare s-a intensificat povara fiscală. Astfel, dacă în anul 1945 planul general de mobilizare a mijloacelor bănești de la populația republicii a fost de 147 340 mii de ruble, apoi în anul 1946 el a constituit 219 050 mii de ruble, ceea ce a însemnat un spor de 48,6%.

E de menționat că regimul n-a cruțat pe nimeni, nici pe cei săraci. În anii 1944-45 minimul de venit neimpozabil era de 1000 de ruble şi a scăzut la 600 de ruble în anul 1946.

Reducerea minimului de venit neimpozabil, precum și creșterea volumului de livrări obligatorii de produse agricole către stat, lipsea familiile țăranilor de rezerve alimentare, atât de necesare în perioada secetei și a recoltei scăzute. Iarăși suntem nevoiţi să constatăm influența nefastă a politicilor economice ale statului sovietic asupra gospodăriilor țărănești, fapt ce le netezea calea spre foamete.  

Seceta care s-a dezlănțuit în republică în anul 1945 nu a permis agricultorilor să obțină volumul mediu anual de recoltă.

Planul sporit de colectare a produselor agricole a lipsit majoritatea gospodăriilor țărănești de rezervele de pâine necesare pentru a ieși cu bine din iarnă.

Primul semnal de alarmă l-a dat sectorul zootehnic.

Deja în primăvara anului 1946 în gospodăriile țărănești a început sacrificarea în masă a vitelor. Iar până la finele anului 1946 în republică numărul cailor s-a micșorat cu 44,4%, vitelor  cornute mari – cu 35,3%, inclusiv a boilor –cu 52,3%.  

Afirmațiile unor istorici că sacrificarea în masă a vitelor a început sub influența propagandei chiaburești nu rezistă confruntării cu baza documentară.

Documentele mărturisesc că țăranii păstrau în gospodăriile lor doar numărul de vite pe care erau în stare să le asigure cu nutrețuri.

Întru confirmarea acestui fapt e necesar de adăugat că în condiţiile lipsei de hrană pentru întreținere, comercializarea și sacrificarea vitelor se făcea în contul grupei de remontă și al animalelor de muncă – îndeosebi al boilor. Pentru satul moldovenesc, care ducea o lipsă acută de forță de tracțiune, această tendință era deosebit de alarmantă.

Faptul sporirii volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic în republică  de material de însămânțare.

Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe ale colhozurilor constituia doar 88%, iar a gospodăriilor individuale – 71%.

Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul a împrumutat colhozurilor din republică 4 857 tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7 200 tone.

E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate  colhozurilor și gospodăriilor țărănești, în condițiile când nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale.  

Regimul sovietic a anulat aservirea țăranilor de către băncile particulare și cămătari. Însă majorarea nejustificată a normelor de predare obligatorie către stat a cerealelor și a altor produse agricole, alături de intensificarea presiunii fiscale, a dus la formarea unor datorii imense ale gospodăriilor țărănești față de stat. Majoritatea gospodăriilor țărănești din Moldova anilor 1945-46 aveau la mână chitanțe-angajament de achitare a împrumuturilor, care în această perioadă a atins un număr de 500 mii. Iar în martie 1947 numărul total al angajamentelor pentru achitarea împrumuturilor s-a ridicat la cifra de 3 milioane.

În aceste condiții se cere de specificat că în afară de colectările obligatorii de produse agricole și de impozitul agricol în bani, țăranii  erau obligați să achite din recolta nouă și împrumuturile din anii precedenți.

Aceasta șubrezea și mai mult rezervele alimentare din familiile țărănești, determinând extrema lor vulnerabilitate în fața pericolului foametei.

Deprins cu sistemul de gospodărire bazat pe proprietatea privată, țăranul basarabean devenea neputincios în fața sistemului economic sovietic bazat pe constrângerea extraeconomică. El nu avea experiența necesară pentru a confrunta sistemul, pentru a supraviețui în condițiile de gospodărire cu care nu era obișnuit.

Situația s-a agravat și mai mult în timpul  secetei cumplite din anul 1946, care a avut efecte dezastruoase pentru majoritatea covârșitoare a gospodăriilor țărănești.

Cu toate acestea colectarea cerealelor în anul 1946 a început în republică în condițiile planului majorat de predare obligatorie a pâinii către stat în volum de 265 mii de tone.

Era un plan-asasin, un plan-crimă, care ducea la exterminarea în masă a populației Moldovei sovietice prin înfometare.

Drept dovadă este faptul că oamenii în republică îndurau foame chiar în timpul recoltării cerealelor. Așa, deja în luna august în județul Chișinău, organele ocrotirii sănătății înregistrau 5200 de cazuri de distrofie alimentară. În 3600 dintre aceste cazuri, sufereau copii cu vârste de până la 14 ani.

În județul Bender, după date incomplete, în septembrie muriseră de distrofie 41 de oameni, în octombrie – 425, în noiembrie – 410. Iar la 31 iulie 1946 se atestă documentar și primul caz de canibalism  – în satul Milești, raionul Nisporeni.

 

 

 

 

Criza alimentară s-a început în Moldova sovietică încă în anul 1945 și a fost atât rezultatul calamităților naturale, cât și al politicilor fiscale ale statului sovietic, care îi deposeda forțat de alimente pe țărani prin planurile exagerate de colectări de produse alimentare.

 

În aceste condiții populația înfometată adresa rugăminți disperate către stat după ajutor de alimente. De obicei aceste adresări erau curmate cu brutalitate.

 

Astfel în mai 1946, țăranii satului Logănești, raionul Cotovschi, ajunși la ultimul grad al sărăciei, s-au adresat autorităților raionale după ajutor de alimente.

Reacția autorităților sovietice a fost tradițională și este reflectată de următorul fragment din hotărârea comitetului raional Cotovschi P.C. (b) din Moldova din 10 iunie 1946:

”comitetul raional de partid al P.C.(b) din Moldova apreciază cererea colectivă a țăranilor din satul Logănești de a li se acorda împrumut de alimente, ca o provocație a elementelor dușmănoase, având drept scop a trezi nemulțumirea țăranilor față de puterea sovietică.

A însărcina pe procurorul raionului tov. Andeliman și pe șeful secției raionale a Ministerului securității de stat tov. Sobolev să cerceteze faptele expuse în cererea țăranilor din satul Logănești și s-ăi tragă la răspundere pe organizatorii acestei cereri provocatoare ”.

Administrația sovietică le permitea țăranilor doar să îndure în tăcere foamea, fără s-ăi deranjeze cu diverse cereri pe deținătorii puterii.

Sistemul sovietic nu îngăduia acțiuni deliberate ale cetățenilor și le curma cu brutalitate. Acest mod de comportament al autorităților ducea la întârzieri fatale în luarea deciziilor, de care deseori depindeau viețile oamenilor.

Așa s-a întâmplat și în cazul planurilor exagerate de predare obligatorie către stat a produselor alimentare, care au fost aplicate în republică imediat după război.

Din această cauză cea mai mică scădere a recoltei avea urmări catastrofale pentru gospodăriile țărănești, care, fiind lipsite de stocuri-tampon de cereale, se transformau în victime ușoare ale foamei.

Cu toate că statul sovietic îi persecuta pe țăranii care semnalau abuzurile sistemului, în ultima instanță, autoritățile sovietice nu puteau să nu recunoască evidențele foametei care s-a abătut asupra Moldovei în anul 1946.

Deja în luna iunie a aceluiași an, criza alimentară în republică a fost recunoscută de autorități prin însuși faptul repartizării către populație a 125 mii puduri de produse alimentare în formă de împrumut, dintre care 97,5 mii puduri erau destinate țăranilor nevoiași din Basarabia.

Cu o lună mai târziu se produce și prima adresare a autorităților republicane către cele unionale cu rugămintea de a micșora planul-canibal de predare a pâinii către stat pentru anul 1946 de la 265 până la 100,59 mii tone.

Rugămintea de a micșora mai mult decât de două ori planul de predare a pâinii nu salva situația alimentară dezastruoasă din republică. Era nevoie de anularea completă a livrărilor obligatorii către stat a produselor alimentare, elaborarea și aplicarea măsurilor de urgență pentru ajutorare cu alimente a familiilor care deja în primăvara și vara anului 1946 îndurau foamea.

 

 

 

 

Însă sistemul politic sovietic nu era capabil pentru asemenea acțiuni de protejare a vieților omenești. El se conducea în acțiunile sale de cu totul alte priorități și cu ușurință sacrifica viețile oamenilor pe altarul raționamentelor luptei de clasă.

Mai sus, deja, s-a menționat exportul de pâine, pe care l-a înfăptuit regimul sovietic în volum de 1mln. 700 mii tone în anul 1946, când au murit de foame peste un milion de cetățeni sovietici, printre care moldovenii ocupau un loc deosebit. Și acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului, că Moscova nu a anulat planul de predare a pâinii către stat în Moldova, ci doar l-a micșorat în luna august până la 72 727 tone.Însă și acest plan micșorat era peste puterile de plată ale populației republicii.

 

După cum deja s-a menționat, în anul 1946 recolta globală de cereale a constituit în republică 365 mii tone. La 1 ianuarie, același an, populația republicii număra 2 mln. 183 mii locuitori.

 

După unele estimări ale timpului putem conchide că în perioada de la recolta anului 1946 și până la cea din anul următor, un om ar fi avut nevoie, pentru o alimentație foarte limitată, de 109,5 kg de cereale, iar întreaga populație – de circa 239 mii tone. Însă pe lângă cereale pentru hrană, țăranii mai aveau nevoie și de cereale pentru furaj, de cereale semințe pentru semănăturile de toamnă și primăvară. 

 

După calculele făcute de unii cercetători, cantitățile minime necesare populației republicii pentru hrană, întreținerea vitelor și pentru semințe în ajunul foametei, se cifrau la 410 mii tone cereale, cea ce depășea recolta globală din acel an.În aceste condiții se cerea imperios de a salva populația republicii de foamea iminentă prin scutirea populației de colectările de grâne și de alte produse agricole, și, chiar mai mult, era necesară ajutorarea republicii cu cantități suplimentare de alimente.

 

Este evident, că în cazul scutirii de rechiziții nu s-ar fi evitat foamea, însă cu siguranță ea n-ar fi dus la mortalitatea în masă a populației, cum s-a întâmplat de fapt.În realitate însă autoritățile au forțat îndeplinirea planului de predare obligatorie către stat a cerealelor și altor produse alimentare.

 

Documentele timpului vorbesc fără tăgadă despre presiunile fără precedent asupra țăranilor din partea organelor de partid și administrative cu scopul de îndeplinire a planurilor de colectare ale produselor agricole.

 

Agenții împuterniciți cu colectări, îngrijorați mai mult ca de obicei că nu vor îndeplini planul evident exagerat, au ”măturat podurile” nu numai în gospodăriile țăranilor înstăriți, dar și în ale celor săraci, mulți dintre care se bucurau de înlesniri la capitolul predări obligatorii către stat. Mai mult, deveneau frecvente cazurile când autorităţile obligau ţăranii să transmită în contul colectărilor obligatorii, produsele primite de la sat în formă de împrumut alimentar.

 

Autoritățile republicii în vara și toamna anului 1946 erau preocupate nu de salvarea populației de foame și de stoparea mortalității în creștere , ci de îndeplinirea cu orice preța planurilor de colectări. 

 

Altfel nici nu putea fi. Sistemul sovietic de administrare era conceput ca unul bazat, cu precădere, pe constrângere și centralizat până la refuz.

Orice agent al sistemului, chiar și cel sus-pus,  trăia cu frica represaliilor, care putea să se abată asupra lui pentru cea mai mică încălcare a directivei de la Centru.

 

Așa s-a întâmplat și după Hotărârea cca pcu(b) din 30 noiembrie din1946  «Cu privire la mersul colectărilor de pâine  în RSS Moldovenească»  în care conducerea republicii era avertizată despre lacunele în procesul de realizare a planului de predare a pâinii către stat și în care se cerea îndeplinirea necondiționată a planului.

 

Conducerea republicii a reacționat imediat la această directivă din centru prin înăsprirea cerințelor către toți responsabilii pentru colectări în privința  îndeplinirii planului cu orice preț. Agenții nemijlocit responsabili pentru colectări în sate au început a câta oară să scotocească prin podurile țăranilor , deja aduși în acea perioadă la limita disperării. Despre faptul că majoritatea familiilor țărănești au fost lipsiteprin colectările forțate de ultimele rezerve alimentare și nu erau capabile să furnizeze statului nici cea mai mică cantitate de cereale, vorbesc datele documentare despre creșterea numărului gospodăriilor acționate în judecată pe motiv de neachitare către stat a predărilor obligatorii.

 

Pe parcursul anului 1946 numărul acestor gospodării a crescut  considerabil ajungând până la 5 121.În toamna anului 1946 majoritatea familiilor țărănești au fost lipsite de ultimele rezerve de pâine în cadrul campaniei de îndeplinire a planului de predări obligatorii către stat a  produselor agricole.

 

Satele Moldovei au rămas fără nici o apărare în fața foamei. O mărturie vie a acestei realități este creșterea vertiginoasă a numărului de bolnavi de distrofie alimentară, care în luna noiembrie atinge deja cifra de 30 mii oameni. Acesta a fost primul val masiv de distrofie alimentară în republică, victimele ei fiind în temei familiile țăranilor care nu se bucurau de nici un ajutor din partea statului.Însă îmbolnăvirea în masă a populației republicii de distrofie alimentară n-a servit drept motiv pentru oprirea practicii criminale de deposedare a țăranilor  de ultimele rezerve de produse alimentare prin politica colectărilor obligatorii aplicate de statul sovietic.

 

Documentele timpului abundă în hotărâri drastice ale organelor de partid și sovietice, care obligau în termeni categorici agenții responsabili de colectări, să obțină cu orice prețpâinea da la țărani în contul îndeplinirii planului. Cu toate eforturile unei armate întregi de diverși împuterniciți ai regimului, care din zori scotoceau prin satele Moldovei în căutarea ultimului tăbultoc de grăunțe la familiile înfometate ale țăranilor, planul de predare obligatorie a pâinii către stat a fost împlinit de republică doar la sfârșitul anului cu un indice de 101%.

 

În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei sovietice în anul foametei 1946 25 659 mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4 477 tone de legume, 10082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole.

 

Prețul pe care l-a achitat republica pentru atingerea acestui indice consta în creșterea vertiginoasă a numărului de bolnavi de distrofie alimentară, alături de un salt brusc al mortalității populației. 

 

Deja în luna decembrie 1946 numărul cazurilor de distrofie aproape se dublează comparativ cu luna precedentă, iar peste două luni în februarie 1947 această cifră depășise 240 mii. Nivelul înalt de distrofie alimentară se va menține până la finele lui august 1947 și va servi ca motiv principal pentru menținerea nivelului catastrofal al mortalității populației republicii în perioada decembrie 1946 – august 1947.În toamna și iarna anului 1946 republica lupta cu foametea, folosind propriile resurse.

Însă cu fiecare zi situația devenea tot mai gravă și le scăpa autorităților de sub control.

Numai spre finele lunii decembrie când Chișinăul oficial a recepționat de la comitetele raionale de partid  informația privind starea lucrurilor în teritoriu, doar atunci autoritățile și-au făcut o închipuire clară despre catastrofa ce se declanșase.

 

În sate mureau familii întregi. Într-un șir de raioane erau sate unde lunar mureau de foame 120 – 180 de oameni. Se înmulțeau cazurile de canibalism. De exemplu, în județul Cahul, din decembrie 1946 și până la 24 februarie 1947 au fost oficial înregistrate 15 cazuri de canibalism și 10 cazuri de folosire în hrană a cadavrelor.

 

În ansamblu, în republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 cazuri de canibalism, cu40 de victime.

Cu siguranță, cazurile de canibalism au fost și mai frecvente pentru că nu toate au fost oficial depistate și mențiunea despre ele nu a nimerit nici într-un document.

 

Numărul cazurilor de canibalism pe motiv de foame, vorbesc elocvent despre proporțiile și profunzimea catastrofei alimentare care s-a abătut peste Moldova sovietică în 1946-1947. Începutul anului 1947 s-a caracterizat prin creșterea galopantă a mortalității pe motiv de foame. Mai jos reproducem un tabel, care indică nivelul lunar al mortalității oamenilor în republică în anii 1946-1947.

 

El e întocmit în baza datelor furnizate de Birourile orășenești și raionale de înregistrare a actelor stării civile, care au fixat documentar cazurile de deces al oamenilor.

 

                            Mortalitatea populației RSS Moldovenești în anii 1946-1947

 

 

            Mortalitatea populației RSS Moldovenești în anii 1946-1947

 

Lunile	1946	1947	Diferența
Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie	4466 4347 5633 4588 3782 3676 5235 5313 4544 5799 5753 9650	19133 23791 25953 15034 14938 24701 16418 8346 5248 – – –	14667 19444 20320 10446 10616 21085 11183 3033 – – – –

 

 
 
După cum se vede din datele tabelului de mai sus mortalitatea populației RSSM din decembrie 1946 până în august 1947 a depășit indicele mediu anual al mortalității din anul 1946 cu circa 115 mii de oameni.

 

Datele tabelului, după cum am menționat deja, sunt informații oficiale ale Birourilor stării civile orășenești și raionale, de aceea cifra de 115 mii poate fi considerată drept cea minimă, documentar stabilită, a numărului victimelor foametei. Minimă, deoarece oficiile stării civile atunci n-au reușit nici pe departe să înregistreze toți decedații din cauza insuficienței alimentare, îndeosebi e vorba de iarna din 1946-1947. În satele republicii, mai cu seamă la sud, sunt multe morminte comune ale jertfelor foametei, memoria multora dintre ele nefiind înveșnicită de nici un fel de documente. Iată, de exemplu, ce raporta Chișinăului președintele Comitetului Executiv raional Comrat în februarie 1947:

 

„În raion mortalitatea continuă a fi extraordinar de mare, în luna ianuarie constituind 2,3% din populația raionului.

Chiar conform unor date incomplete, în ianuarie au decedat 680 oameni, inclusiv din cauza distrofiei – 508 oameni. În afară de aceste cazuri înregistrate, eu personal am descoperit la cimitir 40 de cadavre în diferite locuri.

Dispar zeci de familii, despre care nu se știe nimic. Au ieșit la iveală multe cazuri când decedații sunt ascunși, pentru ca membrii familiei să primească în contul lor ajutor alimentar.”     

 

    Foamea îi gonea pe oameni în căutarea hranei dincolo de localitățile lor. În conformitate cu datele documentare ale  timpului în iarna și primăvara anului 1947 în fiecare 24 de ore circa 5-6 mii de locuitori ai republicii plecau în căutarea alimentelor în regiunile vecine ale Ucrainei.

Și aceasta se întâmpla în condițiile când însăși Ucraina a fost grav afectată de fenomenul foametei. Mulți dintre cei plecați în căutarea alimentelor și-au găsit moartea printre străini, iar decesul lor nu a nimerit în statisticele republicane.

 

 
 
 
 
 

Aceste circumstanțe au servit ca bază pentru concluziile în conformitate cu care cea mai verosimilă cifră despre pierderile umane din cauza foametei postbelice în RSS Moldovenească oscilează în limitele a 150 – 200 mii de oameni.     

    Situația alimentară gravă din republică a determinat Guvernul URSS să întreprindă măsuri de ajutorare a populației înfometate.

La 29 decembrie 1946 Guvernul de la Moscova adoptă hotărârea «Cu privire la acordarea de ajutor suplementar colhozurilor, sovhozurilor și gospodăriilor țărănești din RSS Moldovenească în legătură cu recolta slabă din anul 1946».

Ca și în august 1946, conform hotărârii din decembrie, republicii i s-au furnizat 1,5 mln. de puduri de cereale, care urmau să fie distribuite în lunile ianuarie-mai 1947 în cote egale a câte 300 mii puduri lunar.

Până pe data de 10 ianuarie 1947 se prevedea să fie înființate 500 de cantine subvenționate de stat, pentru deservirea a 100 de mii de oameni pe zi. Se mai prevedea aprovizionarea cantinelor cu 500 tone de carne-pește, 370 tone de crupe, 130 tone de zahăr și 65 tone de grăsimi.      

   În mare parte, acest ajutor alimentar era distribuit din cantitățile de produse colectate de la aceiași țărani în lunile precedente și stocate la depozitele de stat.

Documentele de arhivă abundă de date despre condițiile proaste de păstrare la depozitele de stat a produselor rechiziționate de la țărani în condițiile colectărilor obligatorii. Pierderile alimentelor din cauza condițiilor proaste de păstrare erau enorme.

Plus la toate se înmulțeau cazurile de furturi ale alimentelor în timpul transportării lor spre satele înfometate în condițiile drumurilor desfundate în iarna și primăvara anului 1947.

 

          
 
 
 
Toate aceste măsuri nu erau însă în stare să stăvilească foametea. Este suficient să menționăm că deservirea a 100 mii de oameni în cantinele subvenționate de stat nu cadrau nici cum cu rata distrofiei alimentare care în februarie 1947 atinsese cota de 240 mii cazuri. Statul sovietic se făcea neputincios din această cauză în lupta cu foametea și mortalitatea catastrofală a populației.

Deci, puterea sovietică a distrus sistemul tradițional de confruntare a calamităților naturale și sistemul vechi de asigurare a populației de cele mai nefaste consecințe ale foametei, dar nu a fost capabil să propună în schimb un sistem mai eficient de gospodărire și de protecție contra foametei.

Chiar mai mult, prin politicile sale dezastruoase de colectări obligatorii, puterea sovietică a lipsit familiile țăranilor din Moldova sovietică de rezervele absolut necesare de pâine și prin aceasta i-a condamnat pe mulți dintre ei la moarte chinuitore de foame.         Situația nu s-a redresat determinant nici după intervenția comisiei de stat în frunte cu locțiitorul șefului Guvernului sovietic A. Cosâghin, sosit în Moldova în februarie 1947. 

Cel mai elocvent mărturisește despre eficiența activității comisiei de la Moscova curba creșterii mortalității populației republicii din cauza foametei. În luna martie, deci după vizita în Moldova a comisiei Cosâghin, mortalitatea populației a atins cea mai mare cotă. Ea a scăzut puțin de tot în lunile următoare, menținându-se stabil la un indice ce depășea de trei ori nivelul lunar de reducere naturală a populației.       

  Guvernul sovietic, prin politicile sale dezechilibrate de colectări forțate, nu a fost în stare nici prin măsuri extraordinare, gen comisia Cosâghin, să stăvilească flagelul foametei și să salveze oamenii de moarte.

Spre deosebire de Moldova de dincolo de Prut, unde seceta și ruina din cauza războiului erau identice cu situația din Moldova sovietică și unde foametea ca fenomen a intrat în casele moldovenilor, mortalitatea populației nu a atins cote catastrofale.

Explicația acestui fapt constă în aceea, că guvernul pro-sovietic de la București nu a avut la îndemână suficient timp pentru o așa numită reconstrucție socialistă a satului și nu a distrus definitiv mecanismele economice tradiționale de protecție contra foametei.

Și a mai existat un factor determinant de salvare a populației de la moarte de foame, pe care guvernul de la București nu l-a interzis, dar l-a folosit, spre deosebire de guvernul sovietic. Este vorba despre ajutorul umanitar internațional, în primul rând pe linia Crucii Roșii.

În România în anii 1946-47 ajutorul internațional a salvat de foame sute de mii de vieți omenești. În Uniunea Sovietică, în care regimul separa țara prin cortina de fier de restul lumii, cetățenii nu aveau această șansă, chiar dacă milioane de vieți omenești urmau să fie sacrificate. Despărțiți a câta oară prin forță de consângenii săi de dincolo de Prut, populația Moldovei sovietice urma să achite în 1946 -1947 tributul de sânge pentru privilegiul îndoielnic de a fi cetățean sovietic.     

    În concluzie se cere relevarea faptului revenirii mortalității populației în RSS Moldovenească la limitele naturale doar în condițiile recoltei noi din anul 1947.

Deci, foametea și-a încetat efectele sale dezastruoase doar datorită factorilor naturali și nicidecum intervenției statului sovietic de salvare a oamenilor de efectele foametei.

Mai mult, analiza minuțioasă a politicilor statului sovietic în raport cu gospodăriile țărănești în anii 1944-47 atestă o implicare criminală a regimului politic sovietic în provocarea catastrofei alimentare în republică prin deposedarea forțată a familiilor țărănești de minimul necesar de alimente în condițiile secetei și ruinei de după război.

Este adevărat că penuria alimentară în Moldova sovietică în perioada imediat celui de-al Doilea Război Mondial a fost rezultatul secetei cumplite și a consecințelor războiului.

Însă de mortalitatea catastrofală a populației republicii în 1946-47 este totalmente responsabil regimul politic sovietic, care prin politicele sale economice canibale i-a deposedat pe țărani de minimul de alimente necesar pentru supraviețuire.

În acest sens foametea postbelică în Moldova sovietică și mortalitatea fără precedent din cauza ei a populației a fost un fenomen organizat de regimul sovietic, fapt care necesită condamnarea istorică a acestui regim ca și al unui criminal.

 

 

 

 

Anatol Țăranu, doctor în istorie, cercetător coordonator al Institutului de Istorie al AȘa RM

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/12/strict-secret-dosarul-009-canibalism-in-socialism-documente-din-arhiva-secreta-a-republicii-sovietice-socialiste-moldovenesti/

VIDEO :

STRICT SECRET. Dosarul 009 – Canibalism în socialism. Documente din arhiva secreta a REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENESTI. VIDEO

 

 

 

 

 

 

STRICT SECRET : Dosarul 009

 

 

 

Anii negri în istoria noastră sunt de ajuns şi de rămas. De aceea, din start avertizez  cititorul nostru, că nu este vorba de anul 1812, cînd Basarabia a fost ocupată de Rusia.

Nu este vorba nici de anul 1940, cînd tot aceşti „eliberatori” numai că deja sovietici, ne-au poposit a doua oară. Greşeşte cititorul dacă crede că se va vorbi de 1944, cînd tot „eliberatorii roşii” ne-au  făcut o vizită şi au tot uitat să se ducă pînă azi.

Fără îndoială, la anii negri din istoria Moldovei se înscriau şi anii 1940, 1941, 1944, 1949 cînd sute de mii de familii de moldoveni (şi nu numai-n.a) au fost represaţi, torturaţi, omorăţi , schilodiţi, aruncaţi de vii în gropi cu var.

Aceşti oameni sunt cu adevărat martiri ai neamului. Sigur, că anii nominalizaţi sunt ani tragici din istoria noastră, dar totuşi, nu pot fi comparaţi cu anul 1947, şi nu de aceea că acesta e anul cînd a fost organizată foamete de sovietici, dar, de aceea că RSSM a fost cuprinsă de canibalism în proporţii impunătoare.

Mai mult  decît atît – întrebuinţarea în calitate de hrană a cadavrelor umane.
Este binecunoscut faptul că, foamea din 1947 a fost un rezultat al deciziilor şi acţiunilor regimului sovietic.

Oricît s-a străduit istoriografia comunistă să dea vina pe o moştenire a fascismului şi a „secetei din 1945 – 1946”, n-a izbutit să justifice politica antinaţională şi antiumană a regimului stalinist.

 În 1946, cînd de acum mureau de foame zeci de mii de basarabeni, industria alimentară din RSSM a depăşit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33,2 la sută, a uleiului – cu 39,5, a cărnii – cu 32,5 , a conservelor – cu 101,9 procente. Acest lucru îl aflăm din sursa oficială – gazeta „Moldova Socialistă”, 1947 din 28 ianuarie.

 

 

 

 

 

 

 

E clar că aceste produse  alimentare  proveneau din producţia achiziţionată de la ţărani şi se exporta în URSS, în timp ce producătorii din Moldova mureau de foame.  Istoricul Anton Moraru în lucrarea „Istoria românilor.

Basarabia şi Transnistria 1812 – 1993” (Chişinău, 1995) scrie: „Foametea care s-a abătut pe capul nostru odată cu venirea armatei roşii şi a puterii sovietice a fost una dintre cele mai îngrozitoare pagini din istoria basarabenilor.

Numărul morţilor şi a distroficilor creştea necontenit. Conform datelor colectate de organele de ocrotire a sănătăţii, dacă la 25 decembrie 1946 erau înregistraţi în RSSM 53 mii de bolnavi de distrofie, apoi la 1 februarie 1947 numărul lor crescuse pînă la 190 mii.

 În timpul foametei din anii 1945 – 1947 în RSSM au decedat, doar din motive de subalimentaţie, peste 200 mii de oameni…”.

Cîţiva istorici şi ziarişti harnici şi îndrăzneţi, care au studiat tema respectivă au publicat un şir întreg de articole şi cărţi.

Printre aceştia se numără Ion Şişcanu, Larisa Turea, Ion Ţurcanu, Valeriu Pasat, Alexandru Moraru şi alţii. Dl V. Pasat a publicat la Moscova o culegere de documente inedite, foarte importante pentru specialiştii ce studiază perioada 1940 – 1950 din istoria Moldovei  (vezi V.I.Pasat „Trudnîe straniţî istorii  Moldovî 1940 – 1950”, Izd. „Terra” Moskva 1994).

 Tot la capitolul – culegeri vreau să menţionez munca neobosită a ziaristului Ilie Lupan, care încă în 1990 la editura „Cartea moldovenească” a lansat culegerea „Fărîmă cea de piîne…”.

Au mai urmat şi alte articole, materiale documentare, memorii – amintiri, dar cu toate acestea, consider că tema „Foametea şi canibalismul din 1947 în RSS Moldovenească” are o sumedenie de spaţii nevalorificate, fapt care m-a determinat ca prin publicarea cîtorva documente de arhivă din prezentul articol să aduc o modestă contribuţie la dezvăluirea  celor întîmplate în 1947 în RSS Moldovenească, ţară înjghebată de Iosif Stalin în 1940.

Dintre cele mai recente apariţii, se numără culegerea de documente secrete sovietice”Victimele terorii comuniste din Basarabia” (volumul I) semnată de istoricul-arhivist şi publicist Alexandru Moraru. Autorul a dedicat  cazurilor de canibalism în Basarabia din 1947 un capitol de documente aparte. Grozăvia celor expuse in carte este de ne maginat.Este o carte- şoc !

Odată ce veni vorba de anul 1940, atunci, la 2 august la Moscova, învăţătoarea din Orhei Zinaida Crăcinescu, care a fost o marionetă din scenariul de justificare a anexării Basarabiei de URSS, a exprimat „rugămintea norodului moldovenesc” de a o primi în componenţa URSS şi de a forma RSSM. Fapt care şi s-a produs.

 Dar, e mare Dumnezeu! N-au trecut nici 3 luni şi casa distinsei tovarăşe învăţătoare a fost naţionalizată de puterea sovietică. Mai popular spus, a vrut „drujba” şi a rămas fără casă. (vezi: ANRM, fond 3002).

Tot în 1940, apoi cu continuare în 1944 după operaţia Iaşi – Chişinău noii stăpîni au început a “duce” de aici tot ce era mai de preţ din patrimoniul naţional .

S-a furat din muzee, biblioteci, arhive şi multe alte instituţii. Poate că măcar urmaşii noştri vor îndrăzni să ceară înapoi aceste bunuri materiale ale neamului nostru.

Vezi: revista „Dosarele istoriei” nr.11 din 2001 „Tezaurul României la Moscova”. La acest capitol, nu sunt chiar atat de optimistă să cred, că urmaşii vor avea izbîndă ştiindu-i pe cei,care nici azi n-au scos armata de ocupaţie din Transnistria şi pe noi, plini de curaj pînă ce nu ieşim din casă!

Voi încerca să fac o descriere a situaţiei generale, imediat după august 1944.

Pe majoritatea teritoriului Basarabiei s-au dus lupte crîncene, majoritatea caselor erau distruse sau avariate, agricultura cu un număr impunător de terenuri minate era pusă la pămînt, lipsa acută de seminţe.

Satele lipsite de cei mai buni gospodari, care încă în 1940 – 1941 au fost împuşcaţi sau deportaţi în Siberia. Nu există familie, care să nu fi suferit de pe urma ocupanţilor sovietici.

La sate şi oraşe bîntuiau boli şi infecţii. Îndrăznesc să amintesc că colhozurile şi sovhozurile erau încă numai pe hîrtie.

Deci, dacă statul are nevoie de grîu, el trebuia de “luat” de la ţăranii particulari, care de abia începeau să se ridice din ruinele războiului.

Sigur, că pentru a face acest lucru era necesar de mai mult de patru luni. Dar, cu regret, n-a fost să fie aşa.

După 4 luni de pace, Sovietul Comisarilor Norodnici ai RSS Moldoveneşti a luat o hotărîre, înregistrată cu nr.13 din 6 ianuarie 1945. Îmi voi permite să citez documentul respectiv.

 

 

„CU PRIVIRE LA EXPORTAREA GRÂULUI  ÎN ŢINUTURILE HABAROVSC ŞI PRIMORSC” Întru îndeplinirea hotărîrii Sovietul Comisarilor Norodnici ai URSS din 29 decembrie 1944 „Cu privire la transportarea grîului în Orientul Îndepărtat”, Sovietul Comisarilor Norodnici ai RSSM hotărăşte:

 

1.  A-l obliga pe şeful oficiului „lugozagotzerno” tov. Tevosean să expedieze în ţinuturile Habarovsc şi Primorsc 40,0 mii tone de cereale, inclusiv: în ianuarie – 24,0 mii de tone şi în februarie – 16,0 mii de tone.

2.  În legătură cu faptul că hotărîrea din 29 decembrie 1944 „Cu privire transportarea grîului în Orientul îndepărtat” a fost primită prin telegraf abia la 1 ianuarie 1945, a intervenit, pe lîngă Sovietul Comisarilor Norodnici, să transfere cele 16,0 mii tone, preconizate pentru luna decembrie – în luna februarie.

3.  Şeful căii ferate Chişinău tov. Baniveţki să asigure vagoane pentru a fi încărcate şi expediate conform solicitărilor „lugozagotzerno” .

4.  A-i obliga pe preşedinţii comitetelor judeţene şi raionale să asigure îndeplinirea planului de transportare a pîinii din localităţile inaccesibile la staţii.

5.  Controlul pentru îndeplinirea hotărîrii în cauză se pune pe sema Comisariatului Controlului de Stat al RSSM.
Locţiitorul Preşedintelui Sovietului Comisarilor Norodnici a RSSM   N.Smorigo Şeful Cancelariei Comisarilor  Norodnici a RSSM   L.Diacenko

 

 

 

Din textul documentului publicat mai sus, putem trage concluzia că, nu numai patrimoniul naţional era încărcat în vagoane şi cărat în Rusia, ci şi pîinea, un produs necesar vital. Este destul de greu de vorbit despre canibalism.

Cu atît mai mult despre canibalism la noi în Moldova. Nu în junglele Africii şi nici în Amazonia, ci aici la Chişinău, Orhei, Bălţi, Cahul ş.a.

A se mînca unii pe alţii (la figurat!) e specific moldovenilor din părţile locului.

Noi cu uşurinţă primim în casa noastră un străin, acceptăm ca acesta să ne conducă, să culeagă roadele muncii noastre… dar cînd e vorba de cineva din conaţionalii noştri “îl păpăm”.

La fel procedează şi acel, care printr-o minune a ajuns şef.

 

 Cu regret, ceea ce vreau să vă prezint nu este la figurat ci de facto.

Canibalism în socialism. Anul 1947. Vă pun la dispoziţie cîteva documente extrase dintr-un dosar al Procuraturii RSSM din acel an.

Majoritatea documentelor acestui dosar poartă menţiunea: STRICT SECRET.

Aceasta se păstrează în fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova.

Nu intenţionez să comentez documentele care le pun la dispoziţia cititorului nostru şi să ne ferească Bunul Dumnezeu de cele ce veţi citi mai jos.

 

 

Strict Secret 09-96 CC

 

 Secretarul CC al PC (b) din Moldova 21.01.47

tov. Coval

 

       În raionul Cotovski, satul Caracui a avut loc un caz de ucidere şi folosire în mîncare a unui copil de 2 ani. Cetăţeana Şveţ Evdochia Sergheevna a plecat în ziua de 18 ianuarie 1947 ca să-şi primească porţia de pîine, unde s-a reţinut o oră – două.

Revenind acasă ea a găsit-o omorîtă pe fiică-sa Vasiliţa în vîrsta de 2 ani.

Corpul fetiţei era tăiat în două părţi. Criminali s-au dovedit cei trei copii ai ei: Serghei – anul naşterii 1935, Maria – anul naşterii 1938 şi Gavril – 1941.

Cu o zi mai înainte de omor, Serghei i-a propus mamei sale s-o omoare pe Vasiliţa. Mama s-a opus categoric şi i-a interzis să facă această crimă odioasă.

Dar cînd s-a întors de la punctul de distribuire a pîinii, cei trei copii de acum mîncaseră corpul şi picioarele. În urma controlului s-a constatat că familia Şveţ trăieşte într-o sărăcie de neînchipuit. Soţul ei a murit acum 10 zile, la întreţinere i-au rămas patru copii. Deţine 3,5 ha de pămînt.

A fost scutită de impozite. În anul 1946 a primit de la stat 130 kg de seminţe şi 160 kg pentru produse.

Copiii sunt bolnavi de distrofie de gradul 1 – 3. Actualmente ei au fost izolaţi într-o casă cu bolnavi de distrofie.

Procuror al RSSM  S. Colesnic 28.02.1947

 Strict  Secret Procurorului RSSM tov. Colesnic Notă specială În primele zile ale lunii februarie Petru Bursacovschi din satul Olăneşti a tăiat din trupul tatălui mort în vîrstă de 63 de ani şi a mîncat o parte din corp. La cîteva zile a decedat şi cet. P. Borsacovski.

Procuror ad-interim al judeţului Bender Scripnic

 

Strict secret 009-579 C 18.IV-47 Locţiitorul procurorului general al URSS general – locotinent de justiţie tov. Vavilov A.P. Notă specială Vă aduc la cunoştinţă că Repkin Ivan Vasilievici, anul naşterii 1898 din  judeţul Soroca împreună cu cetăţeana Repaţkaia Evdochia Ivanovna, în martie 1947, au ucis-o pe Repaţkaia Eufrosinia şi au mîncat-o.

În noaptea de 8 aprilie a-c- aceiaşi cetăţeni l-au ucis pe Mukomol Grigori Alexeevici în vîrstă de 12 ani şi o parte din corp au folosit-o în mîncare.

Persoanele în cauză au fost arestate şi trase la răspundere penală conform art. 56-17 al Codului Penal.

Procuror ad-interim al RSSM Drugobiţki

 

STRICT SECRET 27 C

 

Locţiitorului procurorului RSSM tov. Drugobiţki Notă specială La 27 martie 1947 Procuratura judeţului Bălţi le-a arestat pe locuitoarele satului Singereni – Ţurcan Afajia – anul naşterii 1887, Ţurcan Daria I., a.n.1928, Ţurcan Eudochia I. – a.n. 1932.

Ele sunt învinuite că la 17 martie 1947 au invitat-o în ospeţie pe cetăţeana Chiriac Zinovia I. şi au gâtuit-o.

O parte din carne au folosit-o în mîncare, iar altă parte au vîndut-o la piaţa din Bălţi la preţul de 40 de ruble kilogramul.

 Locţiitorul procurorului judeţului Bălţi Tureţki

 SURSA : ANRM , F.3085 , inv. 1 , d. 129

 

 

 

 

 

 

 

Cazuri de acest fel  au fost cu sutele. Nu avem mare plăcere să publicăm asemenea lucruri, dar istoria trebuie cunoscută aşa cum a fost.

 Făptaşii înfometarii de mult au dat seamă în faţa lui Dumnezeu.

Foametea organizată de cotropitorii sovietici a fost o tragedie naţională şi a fiecărei familii in parte.

Autor: Lenuţa Chiriac, absolventă a facultăţii de istorie (2010) Universitatea de Stat “Ion Creangă”

Sursa