CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Interese geopolitice și realități sociale legate de moldovenismul din Ucraina

 

 

Imagini pentru cap de bour photos

 

Moldovenismul din Ucraina. Interese geopolitice și realități sociale

 

De cele mai multe ori când se pune în discuție fenomenul moldovenismului, când se ia în dezbatere chestiunea „moldovenilor” ca o etnie separată de români, se invocă, de regulă, situația din Republica Moldova, moștenitoare a majorității problemelor create de mașinăria ideologică a URSS-ului în sfera construirii artificiale a unor identități noi cu scopul, mereu același de mai bine de două secole, de a dezbina și a stăpâni o comunitate prin inocularea în mentalul colectiv a conceptului-fetiș „popor moldovenesc” și, totodată, prin proiectarea în imaginarul popular a unei imagini atractive, pe cât de lipsită de sens, pe atât de măgulitoare. Din păcate, moldovenismul ca temă de reflecție geopolitică, sociologică și psihologică este actual într-o formă absolut specifică în Ucraina.

Quo vadis, Domine?

Din perspectivă sociologică, dar mai ales din punct de vedere al teoriei drepturilor omului, fiecare individ are dreptul la autoidentificare. Nu există o listă de identități corecte și incorecte. Nimeni nu are dreptul să interzică vreo formă anume de identitate națională. Dacă un om se consideră etnic moldovean și mai declară că această identitate este una diferită de cea românească, acesta nu încalcă vreo lege, iar etnopolitologia și etnosociologia, prin autorii săi consacrați, ne mai spun că nu pot fi interzise autoidentificări noi, or, identitatea nu poate fi suspusă procesului de verificare și operaționalizare științifică.

O cu totul altă abordare există în ceea ce privește identitatea lingvistică. Noțiunea de minoritate lingvistică este la fel de utilizată în sociologia politică modernă ca și noțiunea de minoritate etnică, explicând o sumedenie de procese și transformări majore în societățile moderne. Aici lucrurile stau cu mult mai simplu. Nimeni nu poate să-și asume identitatea lingvistică austriacă. Or, nu există o limbă austriacă, ci doar limba germană, care este limba nativă a austriecilor. Limba este un element socio-psihologic cuantificabil, fixabil, care poate fi suspus verificării științifice, existând instituții academice și centre analitice care se ocupă de asemenea chestiuni. În cazul Ucrainei, situația nu este chiar așa cum prevede teoria juridică sau sociologică, fiind vorba de un stat în care pot fi întâlnite atât identități lingvistice hibride, cât și elemente clare ale nedorinței autorităților de a europeniza politicile lingvistice rămase moștenire de la sovietici.

Din punctul de vedere al politicilor lingvistice și identitare, în Ucraina s-a creat un paradox: la nivel propagandistic se declară sus și tare că țara dorește să se elibereze de sechelele comunismului, să elimine din viața societății vechile practici sovietice, iar la nivel politic se încearcă, în mod selectiv, tocmai o consolidare a vechilor practici, pe care nu vom greși deloc dacă le vom numi neosovietice. Întrebarea pe care și-o pun cetățenii ei de rând, îngrijorați de ceea ce se întâmplă în marea politică, e: Când oare o să-i iasă în cale mântuitorul, ca să-l întrebe: „Quo vadis, Domine?”

Echipa Centrului Media BucPress din Ucraina investighează cazul minorității moldovenești

De la teorie, de la tipul ideal descris de sociologul german Max Weber, să trecem la realitatea ucraineană. Potrivit recensământului din 2001, în Ucraina locuiesc 150.989 de români (0,31% din populație) și  258.619 de moldoveni (0,54%). Recensământul păstrează divizarea veche în români și moldoveni, iar aceste cifre sunt folosite în continuare în rapoartele autorităților centrale, regionale și raionale. Potrivit aceluiași recensământ, marea majoritate a moldovenilor (adică a românilor declarați la recensământ „moldoveni”) locuiesc în regiunea Odesa (123.751 locuitori), căreia îi urmează regiunea Cernăuți (cu 67.225 locuitori „moldoveni”).

În același timp, recensământul din 2001 arată că românii locuiesc preponderent în regiunile Cernăuți și Transcarpatia, iar în Odesa au fost identificați doar 724 de români.

Este clar că o astfel de imagine demografică indică o divizare dublă: atât în plan etnic, cât și în plan lingvistic. Din cei 258.619 de moldoveni, 70 la sută au declarat că limba lor maternă este „moldoveneasca” (17,6% – rusa, 10,7% – ucraineana, 1,7% – alte limbi). Din cei 150.989 de români, 91,7% au declarat că limba lor maternă este limba română. Continuarea practicii sovietice de împărțire a comunității românești în două etnii separate are, totuși, o scuză teoretică (dreptul la identitate, existența statului Republica Moldova și extrapolarea identității politice asupra celei etnice), însă nu are nicio scuză în ceea ce privește includerea în anchetele recensământului a unei limbi care nu există – „limba moldovenească”.

Au trecut 18 ani de la ultimul recensământ efectuat în Ucraina, au fost adoptate o serie de legi care au ca scop să realizeze reforme pro-europene, iar cursul de integrare europeană și euroatlantică a fost fixat în Constituție. În același timp, principiul vechi de dezbinare și stăpânire nu a fost abandonat din motive pragmatice, geopolitice chiar. Cu scopul de a aduce mai multe date noi, am realizat împreună cu echipa Centrului Media BucPress (o asociație a jurnaliștilor români din Ucraina, cu sediul la Cernăuți și o filială în Transcarpatia) o investigație vizând susținerea de către autorități a moldovenismului din Ucraina. Pentru a nu fi acuzați că am luat în calcul perioada președintelui fugar Viktor Ianukovici, care a refuzat să semneze în 2013 Acordul de Asociere Ucraina – UE și a provocat Euromaidanul de la Kiev, am solicitat informații cu caracter public doar din ultimii 5 ani (perioada de după destituirea președintelui Ianukovici, numită și perioada „Revoluției Demnității”). Solicitările au fost adresate Consiliilor Regionale Cernăuți și Odesa, dar și Administrațiilor Regionale de Stat Cernăuți și Odesa, bizuindu-ne pe faptul că potrivit datelor guvernamentale în fiecare regiune se desfășoară procesul de susținere a minorităților naționale prin Programe regionale de sprijin al instituțiilor societății civile care aparțin minorităților naționale.

Solicitările Centrului Media BucPress către autoritățile ucrainene competente au fost trimise prin poșta electronică (în baza Legii „Privind accesul la informații publice”) în data de 18 septembrie 2019. Textul solicitării de informații publice a fost identic pentru toate instituțiile puterii regionale: „Vă rugăm să ne oferiții informații despre dimensiunea resurselor financiare (proiecte finanțate, granturi de stat, susținerea presei, evenimentelor culturale ș.a.) oferite de administrație / consiliul regional ONG-ilor sau presei care aparțin minorității naționale moldovenești în ultimii 5 ani”. Am primit răspunsuri de la toate organele competente într-un timp destul de rapid, iar în notele oficiale, nimeni din funcționarii de stat nu au negat existența limbii sau a etniei „moldovenești”.

Ce spun autoritățile despre „limba și naționalitatea moldovenească”

În scrisoarea nr. 173 din 24 septembrie 2019, guvernatorul interimar al regiunii Cernăuți, Mihailo Pavliuk, susține că în ultimii 5 ani „nicio organizație care reprezintă minoritatea națională moldovenească nu a depus proiecte de concurs către Direcția de Cultură pentru a fi finanțate din bugetul regional”. În același timp, Administrația Regională de Stat Cernăuți se arată a fi îngrijorată de soarta ziarelor raionale, menționând că după ce acestea au rămas fără susținere financiară din partea statului ucrainean (este vorba de reforma dezetatizării presei scrise), puterea regională a încheiat contracte cu 11 publicații, care au primit bani pentru reflectarea activității autorităților locale. „Printre aceste ziare se numără și gazeta din raionul Noua Suliță, care apare în limbile ucraineană și moldovenească. Suma contractului este de 10 mii grivne”, se spune în răspunsul semnat de guvernatorul interimar al regiunii Cernăuți. Presupunerea noastră este următoare: dacă ar fi fost solicitate sumele destinate presei de limba română, la fel ar fi fost amintite aceste 10 mii de grivne (circa 400 dolari americani) pentru reflectarea activităților autorităților regionale în ziarul „Cuvântul Adevărului”, care apare la Noua Suliță în limbile ucraineană și română și care are problemele financiare enorme după încetarea finanțării din partea Administrației Raionale și Consiliului Raional Noua Suliță.

Răspunsul Consiliului Regional Cernăuți a fost mult mai sec. Potrivit scrisorii semnate de președintele acestui consiliu, Ion Muntean (etnic român), în ultimii 5 ani „nimeni din reprezentanții societăților publice sau ai presei de limba moldovenească care locuiesc compact în regiunea Cernăuți nu a solicitat sprijin financiar de la Consiliul Regional Cernăuți”. În scrisoare se face și trimitere la Programul regional de sprijin al instituțiilor societății civile care aparțin minorităților naționale, implementat de Administrația Regională de Stat

Centrul Media BucPress a primit un răspuns asemănător și de la Consiliul Regional Odesa. În scrisoarea semnată de S. V. Parașcenko, este amintit programul regional de susținere a minorităților naționale și se menționează că mai multe detalii vor fi oferite într-un raport aparte al Departamentului Culturii, Naționalităților, Religiei și Protecției Patrimoniului Cultural al Administrației Regionale de Stat Odesa. La 25 septembrie 2019, directorul acestui Departament, O. Oliniik, oferă experților Centrului Media BucPress o serie de informații actuale privind susținerea „naționalității moldovenești, care constituie 5 la sută din populația regiunii”. În acest sens, Administrația Regională operează cu datele demografice din cadrul recensământului din 2001 pe care le-am prezentat mai sus. În scrisoare se precizează că „reprezentanții etniei moldovenești locuiesc compact în raionale Ismail – 15083 persoane (27,8%), Reni – 19938 persoane (49,0%), Sărata – 9435 persoane (19,0%) și Aneni – 18%. 90690 de moldoveni consideră că limba lor maternă este moldoveneasca, 22664 – rusa, 9474 – ucraineana și 23 – româna”. Așadar, din cei 123.751 de „moldoveni” din regiunea Odesa, doar 23 susțin că limba lor maternă este româna!

Potrivit Administrației Regionale de Stat Odesa, din cele 160 de societăți culturale din regiune, 10 reprezintă „minoritatea moldovenească”, între care sunt amintite Societatea raională „Luceafărul” din Chilia Nouă, Societatea raională național-culturală moldovenească „Izvor” din Reni, Asociația național-culturală a moldovenilor din Ucraina, Asociația național-culturală moldovenească „Luceafărul” ș.a. Pe două pagini, funcționarii de stat din Odesa dovedesc că Ucraina ca stat are grijă de cultura și presa moldovenilor din regiunea maritimă a țării. Sunt amintire reparațiile realizate la căminele culturale din satele regiunii, unde locuiesc compact „minoritarii moldoveni”, este menționată activitatea a două Centre ale Culturii Minorităților Naționale din Ismail și Reni, finanțate cu peste 1 milion grivne fiecare în anul 2018 pentru organizarea de evenimente culturale, inclusiv evenimente organizate de „minoritatea moldovenească”. Din 2005, potrivit Administrației Regionale de Stat Odesa, sunt finanțate în mod sistematic următoarele manifestări culturale: Festivalul pan-ucrainean al culturii moldovenești „Valul Nistrean”, festivalul regional al moldovenilor „Mărțișor” și festivalul de iarnă „Florile dalbe”, o serie de mese rotunde etc.

Ziarul moldoveniștilor odesiți, finanțat de statul ucrainean

Răspunsul la solicitarea noastră abundă în cifre privind emisiuni și ziare „în limba moldovenească”, finanțate de Ucraina. „Săptămânal, în limba moldovenească este realizată emisiunea televizată „Plaiul natal” de 30 de minute, cu o variantă radiofonică în reluare, la fel de 30 minute”. Administrația Regională de Stat Odesa se mai laudă că a finanțat pe parcursul mai multor ani 5 ziare ce aparțin minorităților naționale, dintre care unul redactat „în limba moldovenească”. Așadar, ziarul moldovenilor din Ucraina, „Luceafărul”, a primit în mod constant finanțare din partea Administrației Regionale de Stat Odesa, iar sumele au tot crescut de la un an la altul. Gazeta Asociației Național-Culturale Moldovenești „Luceafărul” apare, potrivit autorităților ucrainene, „săptămânal, în limba moldovenească, începând cu anul 2003. În 2015, ziarul a primit 510 mii de grivne, în 2016 – 530 mii, în 2017 – 580 mii, iar în 2018 – 640 mii de grivne”, potrivit informațiilor puse la dispoziție Centrului Media BucPress de către Directorul Culturii, Naționalităților, Religiei și Protecției Patrimoniului Cultural al Administrației Regionale de Stat Odesa.

Nu sunt menționate sumele alocate în 2019 pentru acest ziar, fie că nu sunt încă cunoscute, fie că ziarul nu mai este finanțat în legătură cu reforma dezetatizării presei scrie. Indiferent de acest detaliu, peisajul general este mai mult decât trist, mai ales dacă adăugăm alte informații demult cunoscute: manuale editate de Ministerul Educației de la Kiev în „limba moldovenească”, școli cu predare în limba moldovenească, nedorința autorităților de a discuta despre vreo schimbare măcar ipotetică a acestei abordări etnopolitice. Atât funcționarii de stat din regiunea Cernăuți, cât cei din regiunea Odesa, utilizează fără nicio ezitare noțiuni ca „limba moldovenească” și „minoritatea națională moldovenească”, considerându-le mai mult decât firești și corecte.

Limba „moldovenească” există doar din rațiuni geopolitice

Să încercăm să evadăm din acest peisaj financiar cu ajutorul unui exercițiu sociologic. O metodă de cercetare foarte populară în secolul trecut a fost observația sociologică imparțială. Această metodă presupune ignorarea de către cercetător a identității sale etnice, naționale, sexuale, geografice, neglijarea spațiului și timpului în care se află cercetătorul și realizarea de comparații de la distanță, cu „mintea rece”. Dacă ar fi să observăm modelul propus de Kiev în planul segmentării români/moldoveni, vom constata, ca sociologi imparțiali, că oricât de ermetic și ideal ar părea acest „ghetou social”, care divizează comunitatea românească și o segmentează demografic, politic și lingvistic, sistemul juridic și cel sociolingvistic construit/păstrat de Kiev nu este deloc perfect.

După (socio)logica expusă mai sus, ar fi cazul să punem câteva întrebări absurde, dar necesare. De ce pentru atâția „moldoveni” din regiunea Cernăuți (67.225 de persoane) nu a fost creată o redacție la tv și radio pentru realizarea de emisiuni în „limba moldovenească”? Răspunsul oficial este că redacția emisiunilor în limba română de la audiovizualul public din Cernăuți realizează emisiuni pentru români/moldoveni din întregul ținut. Apare o altă întrebare. De ce „moldovenii” din regiunea Cernăuți înțeleg limba română și o consideră maternă în cazul emisiunilor televizate și radiofonice, iar „moldovenii” din regiunea Odesa – nu. De ce în toate satele regiunii Cernăuți, unde potrivit autorităților ucrainene locuiește compact minoritatea „moldovenească”, funcționează școli cu predare în limba română și se predă limba română ca limbă maternă, iar „moldovenilor” din regiunea Odesa li se oferă un alt tip de școlarizare? Rezultatul acestei observații sociologice este unul absolut absurd, pentru că în mod real, nu există „limbă moldovenească”, iar păstrarea acesteia la nivel de politică de stat este convenabilă geopolitic. Și aici deschidem încă un capitol al acestei analize, schimbând metoda de cercetare.

Din punct de vedere geopolitic, acțiunile Kievului sunt absolut corecte, dacă luăm în calcul doar interesele și scopurile acestui stat. Însă, menținerea prin diverse metode a limbii și identității „moldovenești” vine în contradicție cu principiile europene declarate și consfințite de Constituție. Și aici situația diferă de Republica Moldova. Pe de o parte, Kievul ar recunoaște „limba moldovenească” ca fiind aceeași cu limba română, economisind astfel fonduri pentru manuale, programe școlare, cursuri de perfecționare a cadrelor didactice și stabilind o relație „mai caldă” cu Bucureștiul. Pe de altă parte, divizarea comunității românești în români și moldoveni permite Ucrainei să negocieze cu România strict despre drepturilor celor 150.989 de români (0,31% din populație), iar interesele celor 258.619 de „moldoveni” reprezintă o prioritate a relațiilor diplomatice cu Republica Moldova,  și ea destul de divizată lingvistic. Separarea celor două dosare este convenabilă Kievului, permițându-i să iasă învingător la mai multe ședințe bilaterale, inclusiv cele referitoare la divizarea artificială a comunității românești, argumentul principal al liderilor ucraineni fiind voința și dorința reală a „moldovenilor” din Ucraina de a-și păstra limba și identitatea. Ce-i drept, după cum am demonstrat mai sus, această voință este alimentată și susținută de Kiev la modul superlativ.

„Pentru a învinge într-o bătălie, ostașul trebuie cel puțin să se prezinte pe câmpul de luptă”

În același timp, atât identitatea lingvistică, dar mai ales cea etnică „moldovenească” au devenit deja o constantă sociologică. Trist, dar adevărat. Acest copil născut de URSS și neabandonat de Ucraina continuă să crească. Pentru românii din Ucraina, cheia succesului ar putea constitui doar șubrezirea permanentă a identității lingvistice moldovenești prin afirmarea puternică a identității lingvistice românești și, ca o primă etapă, promovarea de către instituțiile statului român a unei politici de sprijin pe cale largă a minorității lingvistice românești din Ucraina, minoritate care include întreaga comunitate etnică, indiferent de felul cum sunt catalogați oficial membrii ei – români sau moldoveni. Aici trebuie de menționat și faptul că, în plan diplomatic Bucureștiul pare a fi oarecum dezinteresat de acest subiect, care necesită o politică pro-activă nu numai în nordul Bucovinei, dar și în sudul Basarabiei, o politică fermă, eliberată de sentimentul că a izbândi o ameliorare substanțială a situației este o utopie. Situația nu poate să se amelioreze dacă nu sunt adaptate circumstanțelor metodele de luptă. Pentru a învinge într-o bătălie, ostașul trebuie cel puțin să se prezinte pe câmpul de luptă…

Cum poate să renască și să se afirme plenar identitatea lingvistică românească (ca o primă fază a reconstituirii identității naționale) fără o presă puternică la Ismail, Reni, Sărata sau Aneni, sprijinită financiar de țara-mamă? Cum poate să renască o identitate etnică pierdută, fără existența unor proiecte de impact, fără investiții, fără susținerea satelor, care să ducă la crearea unei imagini pozitive, mult mai atractive, a românității în acea zonă? Consulatul General al României la Odesa se află la o distanță enormă de comunitatea românească din regiune (de la Odesa  până la Ismail sunt 256 km) Cum poate fi promovată o politică pro-activă în sudul Basarabiei, dacă în regiunile Cernăuți și Transcarpatia asemenea acțiuni nu par a fi o poveste de succes? Elaborarea de către România a unei strategii, în comun cu românii din Ucraina, privind renașterea și consolidarea identității lingvistice românești este mai mult decât necesară. În același timp, nu poate să ne lase indiferenți inerția diplomației românești în privința promovării limbii române în spațiile geopolitice dificile și demonstrării în fața întregii lumi că așa-zisa „limba moldovenească” este doar un grai al limbii marelui Eminescu.

În această ecuație geopolitică regională România este absentă. Rămânând unul la unul cu realitatea severă, românii își erodează capitalul social, cultural și istoric, iar timpul lucrează împotriva lor. (autor: Marin Gherman, sursa: BucPress. Agenție de Știri din Cernăuți)

NOTĂ:

*Studiul reprezintă discursul rostit în cadrul conferinței științifice internaționale „Minorități naționale inventate. Moldovenismul: politici, cauze, efecte”, desfășurată în noiembrie 2019 la Cernăuți și publicat în revista „Mesager bucovinean”

13/03/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Ceangăii romano-catolici din Moldova și încercările propagandistice maghiare de a le falsifica istoria și însăși originile

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

MOTTO:

“ Ne străduim sa internaționalizăm cauza autonomiei maghiare din Transilvania și din Secuime, problemele ceangăilor și așa mai departe.”(Laszlo Tokes).

 

 

  

  Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-l pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.

Istoria romano-catolicilor din Moldova este parte a istoriei poporului român .

Ei,catolicii moldoveni,se identific cu trăirile românilor de-a lungul secolelor, cu aspiraţiile, cu suferinţele şi cu realizările naţiunii române.

Pe teritoriul regiunii istorice Moldova,creștinii au existat încă din primele secole de răspândire a creștinismului,când comunitățile care s-au dezvoltat aici se aflau sub jurisdicția Papei (episcopul Romei).

După marea schismă,prezența romano-catolicilor în regiune istorică  Moldova este atestată de existența și funcționarea pe acest teritoriu a unor structuri ecleziastice după cum urmează:

Episcopia de Milcov (1227-1241), Episcopia de Siret (1371-1434),  Episcopia de Baia (1418-1523), Episcopia de Bacău (1391-1392) și (1607-1818) , Vicariatul Apostolic al Moldovei (1818-1884), Episcopia de Iași (1884-prezent), s-au aflat sub jurisdicția unor structuri ecleziastice din Transilvania, Italia, Polonia, Cehia sau Ungaria.

Din relatările misionarilor catolici,rezultă pe lângă poverile economice grele și birurile uriașe  plătite de românii transilvăneni, ceea ce îi determina pe țăranii români se refugieze în Moldova,era serviciul militar forțat, introdus de autoritățile austriece  având ca scop  sporirea efectivelor armatei imperiale.       

Trăind pe acest teritoriu,romano-catolicii moldoveni au fost victimele luptelor dintre marile puteri, au luptat alături de românii ortodocşi  în războaie pentru eliberare, unire şi neatârnare.

În localităţile cu populaţie exclusiv romano-catolică,precum şi în localităţile în care romano-catolicii convieţuiesc alături de românii ortodocşi,există monumente istorice ridicate în memoria celor ce şi-au jertfit viaţa pentru apărarea ţării,printre cei căzuţi   ladatorie al căror nume este înscris pe aceste monumente,sunt numeroşi români de religie romano-catolică,ceea ce demonstrează ei(cei denumiţi ceangăi) şi-au apărat ţara cu preţul vieţii dacă a fost necesar.

Toate acestea dovedesc ataşamentul catolicilor moldoveni faţă de idealurile poporului român cu care s-au identificat.

De-a lungul istoriei au existat numeroase încercări de a prezenta realitatea istorică într-un mod convenabil unor forţe ce nu slujesc interesul naţional, aceste încercări primind replica celor ce doresc ca adevărul să fie cunoscut şi adus la cunoştinţa publicului

                       

 

Certitudini științifice

 

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

Teste ADN efectuate pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

 Aceste teste au demonstrat că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană, nu mongoloidă, că ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii, și că ungurii sunt descendenții populației europene care exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare, iar maghiarizarea a fost făcută de elitele aflate la conducere.

Ungurii contemporani nouă sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

 

            

Consemnări despre istoria romano-catolicilor din Moldova                       

 

 

• Domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir a consemnat despre catolicii din timpul său, că aceștia se declară catolici după neam și după religie.

În Divanul Ad-hoc al Moldovei, MihailKogălniceanu a apărat drepturile romano-catolicilor moldoveni respingând un proiect de lege care ar fi lăsat fără drepturi pe catolicii moldoveni.

CostacheNegria susținut drepturile catolicilor moldoveni afirmând aceștia“…împreună cu noi,de veacuri întregi,în toate zilele noastre de durere și amărăciune au tras și pătimit deopotrivă toate suferințele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a ne mustra, spre a ne aduce la înțelepciunea și dreptatea astăzi nouă trebuitoare…”.

Încă dela anul 1234,într-o scrisoare papală se menționează pe teritoriul episcopiei de Milcov,catolicii se amestecă cu valahii și  trec la credința lor, făcându-se un popor cu ei.

Aceeași mențiune, privitor la trecerea catolicilor la religia ortodoxă, o face și arhiepiscopul Marco Bandini în raportul întocmit de acesta la Bacău,la data de 02 martie 1648, document în care erau notate constatările făcute prilejul vizitei efectuate de înaltul prelat în localitățile catolice din Moldova.   

În anul 1763,episcopul de Bacău,Stanislau Jezierski a consemnat “…în toată Moldova numărul catolicilor nu sporește decât prin catolicii care vin din Transilvania…”și deoarece acești“catolici transilvăneni aparțin stăpânirii ungurești… moldovenii nu-i numesc catolici ci unguri…”.

Tot în anul 1763, Iosif Cambioli Prefectul Misiunii franciscane din Moldova,a consemnat “…de șapte ani încoace,numărul catolicilor noștri a crescut și crește în fiecare zi,nu pentru necatolicii ar trece la noi,ci pentru în Ungaria și maiales în  Transilvania a fost și este foamete și acum,de când s-a încheiat pacea între austrieci și prusieni,prind soldați cu forța și de aceea în această provincie au venit și vin într-una familii întregi și mare număr de tineret dela 14 ani în sus,fiindcă de la această vârstă îi înrolează în armată…”.

(Extras din lucrarea “Originea ceangăilor din Moldova”) – autor Dumitru Mărtinaș

 

 

 

Surse:

 

http://www.asrocatolic.ro/istorie.htm

ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

Asociaţia „Dumitru Mărtinaş” este reprezentanta Romano-Catolicilor din regiunea istorică Moldova – România (românii denumiţi de literatura maghiară „ceangăi”; în maghiară „csangok”; în franceză Tchangos; în germană Tschangos; în engleză Changos)  

23/12/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Septembrie 1939. În urma invaziei trupelor naziste germane și sovietice, președintele Poloniei, Guvernul și o parte a armatei poloneze trec granița, refugiindu-se în România.

Septembrie 1939. Guvernul, președintele Poloniei și o parte a armatei poloneze trec granița în România, fiind primiți la Cernăuți

 

Germania și URSS amenință Bucureștiul după ce autoritățile poloneze se retrag în România.

Drama Poloniei din anul 1939, când a fost atacată de cele două puteri totalitare cu care se învecina, nu a trecut fără ecou în România. Ca răspuns la solicitarea guvernului polonez din 13 septembrie 1939, Președinția Consiliului de Miniștri român a dat un comunicat, la 15 septembrie, în care preciza măsurile ce urmau a fi luate pentru primirea refugiaților polonezi.

 

 

polonezi_la_cernauti

Refugiați polonezi la Cernăuți, așteptând deschiderea unei banci pentru a schimba moneda poloneză cu lei românești Sursa: Gettymages

În noaptea de 17/18 septembrie, președintele Poloniei, Ignasy Mościcki, premierul Felicjan Skladkowski și alți membri ai guvernului au trecut granița în România, fiind primiți cu ospitalitate la Cernăuți, urmați de un mare număr de militari și civili, vehicule și materiale de război.

Conform statisticilor, numărul total al refugiaților polonezi în România a fost de circa 100.000, dintre care aproximativ 60.000 de militari, aflux de refugiați care a ridicat mari probleme din punct de vedere umanitar.

 

 

refugiati_polonezi

Reprezentanții Germaniei și ai Uniunii Sovietice au protestat vehement, Fabricius declarând că autoritățile germane vor privi asistența acordată Poloniei drept un act ostil față de cel de-Al Treilea Reich, în timp ce ministrul de Externe sovietic Molotov a cerut explicații ministrului român la Moscova cu privire la prezența „hoardelor înarmate” ale fostei armate poloneze pe teritoriul românesc.

În pofida acestor presiuni și a pericolelor iminente, România a acceptat cererea guvernului polonez și a asigurat în condiții bune tranzitul pe teritoriul său a rezervei de aur a Băncii Poloniei. La 12 septembrie 1939, tezaurul polonez (82.403 kg aur, valorând 45 de milioane de dolari) a fost îmbarcat în portul Constanța pe un vas britanic.

Pe parcursul lunii septembrie au sosit în România numeroase transporturi valoroase, inclusiv opere de artă, transferate inițial în Franța și apoi în Canada. …povestea integral pe Historia. ro.

romaniabreakingnews.ro – DANIEL SIEGFRIEDSOHN

 

 

ADDENDA

În etapa iniţială a celei de-a doua conflagraţii mondiale,   România a adăpostit peste 100.0000 de refugiaţi polonezi. În urma acţiunilor agresive ale lui Hitler împotriva Poloniei, România a îngăduit tranzitul de material de război pe teritoriul său, dar şi evacuarea tezaurului polonez, din care o parte s-a păstrat la Bucureşti şi restituit după terminarea războiului. Dar cel mai important lucru rămâne deschiderea graniţelor pentru refugiaţii polonezi, atât civili, cât şi militari, chiar şi autorităţi guvernamentale.

 

 

 

Ce atitudine a avut România faţă de refugiaţi la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial şi câţi bani primeau migranţii de pe teritoriul ţării noastre

 

 

“Drepturile băneşti acordate de statul român refugiaţilor polonezi găzduiţi şi de ţara noastră erau diferenţiate pe categorii de vârstă: 100 lei pentru fiecare adult şi 50 lei de copil.

În aceste sume erau incluse hrana şi plata locuinţei, a căror valoare nu trebuia să depăşească cota de 20% din sumele alocate pentru fiecare zi.

De asemenea, familiile ofiţerilor şi funcţionarilor civili care i-au însoţit pe ofiţeri aveau aceleaşi drepturi băneşti ca şi refugiaţii civili.

 

Citeste mai mult: adev.ro/pbfvz4

15/03/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: