Restabilirea graniței de vest a României Mari

„România nu poate fi întreagă fără Ardeal.
Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria,
e școala care i-a făurit neamul,
e farmecul care i-a susținut viața!” 

Nicolae TITULESCU
(Ploiești, 3 mai 1915)

Cum a fost restabilită granița de vest a României Mari

Cu trei ani înainte de înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, Nicolae Titulescu, pe atunci tânăr politician, rostea un discurs incendiar la Ploiești dedicat în întregime cauzei naționale, o pledoarie înflăcărată pentru unirea Transilvaniei cu România, vis secular al românilor de dincolo și de dincoace de Carpați.

Fără Ardeal, argumenta Titulescu, România nu poate fi întreagă, pentru că „Ardealul nu e numai inima României politice”, el este și „inima României geografice”.

Întâmplarea a făcut ca, în 1920, Nicolae Titulescu să fie semnatar al Tratatului de la Trianon din partea României. Peste 14 ani, la 4 aprilie 1934, când revizionismul maghiar împotriva Trianonului luase avânt, Titulescu, în calitate de ministru de externe, rostea în Adunarea Deputaților a Parlamentului de la București un discurs mult apreciat de întreaga clasă politică românească.

„Ungaria, afirma Titulescu, știe tot așa bine ca și mine, că prin propaganda la care se dedă, nu va putea clinti hotarele noastre nici pe un singur metru pătrat (…). Frontierele actuale ale Europei Centrale sunt rezultatul evoluției de secole a unei idei de justiție. Chestiunea frontierelor Europei Centrale constituie un proces sfârșit, iar nu un proces care trebuie să înceapă”¹.

În vara tragicului an 1940, România Mare se prăbușea sub loviturile puterilor revizioniste și era nevoită să cedeze rând pe rând, sub dictatul forței, mai întâi Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, apoi o mare parte din Transilvania, urmată de cedarea Cadrilaterului. Prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, prevederile Tratatului de la Trianon referitoare la România erau practic anulate de către puterile revizioniste.

Dar chiar și în acele împrejurări dramatice din acea perioadă, românii nu și-au pierdut speranța că nedreptățile suferite vor putea fi corectate în împrejurări mai favorabile dintr-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, scrie https://limbaromana.md/index.php?go=articole&n

Reamintim că după „arbitrajul” de la Viena și acceptarea „garanțiilor” din partea Germaniei și Italiei pentru noile sale frontiere, România a continuat să-și ridice vocea împotriva abuzurilor suferite și pentru reafirmarea drepturilor sale asupra provinciilor istorice înstrăinate din nou.

Un prim moment l-a prilejuit vizita la Berlin a noului conducător al statului, generalul Ion Antonescu, din 22-23 noiembrie 1940, la doar 10 zile după tentativa lui V. Molotov de a stabili cu liderii germani naziști noi înțelegeri secrete privind sferele de interes ale Germaniei și URSS în diverse regiuni ale lumii.

În discuția preliminară avută de Ion Antonescu în capitala germană, la 22 noiembrie, Ribbentrop se arată extrem de critic și totodată rigid în chestiunile românești, cea mai mare parte a discursului acestuia fiind dedicată admonestării noului lider român să accepte necondiționat rezultatul „arbitrajului” (Dictatului) de la Viena prin care, în opinia sa, României „i se făcuse un mare serviciu” deoarece, în alte condiții, ea „ar fi încetat să existe ca țară independentă”.

Sintagma potrivit căreia neacceptarea „soluției” impuse de Führer în relațiile României cu Ungaria ar fi însemnat „sfârșitul” statului român, care „ar fi încetat să existe”, este folosită în mod repetat de Ribbentrop, după cum consemnează Memorandumul german întocmit după convorbiri (Sturza 2016: 419-422).

În privința cedărilor teritoriale, atât față de URSS, cât și față de Ungaria, în pofida presiunilor germane, Antonescu va rămâne neînduplecat: România are dreptul istoric de a-și reîntregi granițele, inclusiv prin luptă. România, îi spunea el lui Ribbentrop, „fusese pedepsită prea sever pentru greșelile unei singure generații.

Națiunea română era eternă, dar generația care comisese greșelile era un fenomen trecător…”. Între ieri și azi, declara Antonescu, „există un zid impenetrabil. România mărșăluia acum fără rezerve spre Axă”.

Acest lucru însemna mai mult decât simpla aderare la Pactul Tripartit, care se va produce chiar pe timpul prezenței sale la Berlin.

„România era pregătită să-și verse sângele pentru Axă pe câmpul de bătălie”, după cum consemna memorandumul amintit. În discuția de a doua zi cu Hitler (23 noiembrie), Antonescu va relua cu și mai multă forță argumentele sale în susținerea drepturilor românești, dar și în privința alăturării țării Pactului Tripartit: „România nu avea niciodată să renunțe la lupta ei; românii fuseseră primii în acea regiune și aveau să fie ultimii care să o părăsească.

Greșeala unei singure generații fusese pedepsită prea aspru. Pentru întâia oară în istoria ei, fusese înfrântă fără să lupte”. În concluzie, a declarat Antonescu, el se va alătura Pactului Tripartit, iar în anul următor „avea să fie pregătit cu arma în mână să lupte alături de Puterile Axei…”.

Deocamdată, a mai spus Antonescu, România va păstra tăcerea în privința pierderilor teritoriale, însă la obținerea păcii generale, ea „avea să-și ridice din nou vocea pentru a i se face dreptate” (Ibidem: 423-426).

Hotărârea lui Ion Antonescu, întărită de comportamentul lui în primii ani ai războiului din Răsărit, au produs o impresie favorabilă Führerului, care a fost nevoit să admită că „desigur, nu găsise o soluție ideală prin Dictatul de la Viena” și că „nu venise încă timpul pentru a privi lucrurile în perspectivă. El putea însă să îl asigure pe general că îi înțelesese în întregime sentimentele, indignarea și durerea. Mai mult, istoria nu avea să se oprească în anul 1940” (Ibidem: 426).

Ceea ce, să recunoaștem, exprima o parte de adevăr. Paradoxal, însă, tot adevărat este și faptul că, în unele chestiuni, istoria pare să se fi oprit la anul de grație 1940. Impresia favorabilă creată de Antonescu lui Hitler este confirmată și de translatorul german (Paul Schmidt), care scria despre conducătorul român: „La fiecare vizită spunea destul de deschis că intenționa să recupereze într-o zi toată Transilvania prin forță armată.

Hitler se bucura în secret de izbucnirile lui Antonescu împotriva ungurilor și chiar mergea și mai departe, dându-i de înțeles că era posibil să-i dea mână liberă în această chestiune pe viitor”². Totuși, rezervele germanilor față de români aveau rădăcini mai adânci și vor persista pe tot parcursul alianței din război.

*

România a început războiul, în 1941, alături de Germania și l-a încheiat alături de Națiunile Unite. Începând din noaptea de 23/24 august 1944, Armata Română a eliberat teritoriul național de trupele germane, apoi a mărșăluit împreună cu Armata Roșie prin Ungaria, Austria și Cehoslovacia, ajungând până la Viena și în apropiere de Praga. Pierderile românești au fost considerabile. Mai întâi pe frontul de est (22 iunie 1941-23 august 1944), armata română a înregistrat 71 585 morți, 243 622 răniți și 309 533 dispăruți. Ulterior, pe frontul de vest, pierderile au fost, de asemenea, însemnate: 21 035 morți, 90 344 răniți și 58 443 dispăruți (Constantiniu 1997: 466).

Când victoria împotriva Germaniei devenise o certitudine, sovieticii au găsit de cuviință că Armata Română nu trebuie să ajungă prea departe la vest și s-a decis demobilizarea. În același timp, însă, au început și represiunile împotriva capilor armatei pentru participarea lor pe frontul de est, deși mulți dintre ei primiseră medalii și ordine de război sovietice pentru contribuția avută pe frontul de vest. Peste doi ani, însuși Regele Mihai, onorat de Stalin cu Ordinul „Victoria” pentru rolul său la întoarcerea armelor împotriva Germaniei și alăturarea țării Națiunilor Unite, era obligat să aleagă exilul.

România a solicitat statutul de aliat sau măcar de putere cobeligerantă la sfârșitul războiului, dar nu l-a obținut. S-a opus Uniunea Sovietică, dar nici SUA și Marea Britanie nu i-au oferit susținerea necesară, în pofida demersurilor Regelui Mihai pe lângă conducătorii celor două mari națiuni occidentale. Trebuie reamintit că chiar prima frază din preambulul Convenției de Armistițiu, semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, după mai multe tergiversări din partea sovieticilor, conținea un neadevăr, dar ilustra modul în care Aliații priveau viitorul statut al României:

„Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii (s.n.) României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite, acceptă condițiile armistițiului…”. În fapt, la 23/24 august 1944, România a decis să se alăture complet Națiunilor Unite printr-un act de voință proprie, nefiind un stat învins. De altfel, această inadvertență era înlăturată chiar din primul articol al Convenției, care preciza fără echivoc: „De la 24 august 1944, ora 4 a.m., România a încetat (s.n. – I.C.P) cu totul operațiile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit (s.n. – I.C.P.) din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt (s.n – I.C.P.) relațiile cu Germania și sateliții săi, a intrat (s.n. – I.C.P.) în război și duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României…”³.

În pofida unor angajamente clare, stipulate în documente asumate de toate statele semnatare, URSS a tratat România de la început ca pe un stat învins, intrat sub ocupație sovietică. Într-un amplu Memoriu trimis Președintelui Roosevelt, la 24 ianuarie 1945, Regele Mihai făcea o descriere amănunțită a abuzurilor și constrângerilor comise de sovietici pe teritoriul României, care „contraziceau categoric sensul și litera Convenței de Armistițiu”.

Unul dintre faptele cele mai grave, menționa suveranul României, îl reprezenta „cazul românilor prizonieri de război capturați după 24 august 1944… De fapt, deși atunci ostilitățile încetaseră pe frontul româno-sovietic, la 24 august 1944, nu mai puțin de 6 000 de ofițeri și mai mult de 150 000 de soldați au fost reținuți, concentrați în lagăre și trimiși peste Prut de către Înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei”³.

De fapt, în privința României lucrurile erau tranșate încă de la începutul războiului. La 5 septembrie 1940, după atacarea Poloniei, premierul Winston Churchill susținea corect, în Camera Comunelor, că „nu ne propunem să recunoaștem vreo schimbare teritorială care se petrece în timpul războiului, dacă aceasta nu s-a produs cu asentimentul și dorința părților în cauză” (Gardner 1993: 84). Un an mai târziu, pentru atragerea URSS de partea sa, Marea Britanie dădea însă asigurări că, la sfârșitul conflagrației, aceasta va redobândi toate anexiunile din 1939-1940, fără a pune în niciun fel în discuție faptul că ele erau rezultatul direct al înțelegerilor dintre Stalin și Hitler.

La începutul lui 1942, o asemenea perspectivă prindea și mai mult contur: „Gravitatea din ce în ce mai mare a războiului” – îi scria Churchill lui Roosevelt, la 7 martie 1942 – „m-a făcut să cred că principiile Cartei Atlanticului n-ar trebui interpretate în sensul negării frontierelor pe care le avea Rusia în momentul în care a fost atacată de Germania” (Ibidem: 153). Pe măsură ce finalul războiului se apropia, guvernul britanic își reafirma acordul deplin cu privire la rolul pe care URSS avea să îl joace la încheierea ostilităților. „Acum nu este momentul pentru un război ideologic”, îi scria Churchill lui Molotov, la 16 aprilie 1944. Apoi, mai apăsat: „Vă urez tuturor succes… în negocierile cu privire la România, în cadrul cărora considerăm că aveți cel mai greu cuvânt de spus” (s.n. – I.C.P.) (Ibidem: 221). De altfel, Churchill va recunoaște deschis, în Memoriile sale: „Nu am simțit niciodată că relațiile noastre cu România sau Bulgaria cereausacrificii speciale din partea noastră” (Churchill 1996: 381).

Nu este așadar deloc surprinzător că, după trecerea României de partea Națiunilor Unite, sovieticii au obținut acordul total al Aliaților vestici de a dispune de soarta acesteia după cum le dictau interesele. Sunt ilustrative în acest sens dezbaterile din Consiliul de Miniștri al României ce au urmat imediat după semnarea la Moscova a Convenției de Armistițiu. „În textul Armistițiului, în discuțiile cu cei trei ambasadori” – declara Lucrețiu Pătrășcanu (care condusese delegația română la negocierea și semnarea Armistițiului) – „Comandamentul aliat este reprezentat prin Uniunea Sovietică, o dată pentru totdeauna. În toate discuțiile noastre, Comandamentul sovietic este singurul care reprezintă Anglia și America… În România, Comandamentul sovietic este acela care reprezintă toți aliații”⁵.

În cazul României, sovieticii au dictat condițiile și au cules roadele. Niciunul dintre aliații occidentali nu a pus în vreun fel problema anulării înțelegerilor dintre Germania nazistă și URSS și, cu atât mai puțin, restabilirea frontierelor României de dinainte de dezmembrarea sa teritorială din vara anului 1940. Pe de altă parte, trebuie subliniat și recunoscut faptul că anularea de facto și de jure a „armistițiului” de la Viena, din 30 august 1940, impus de Hitler și Mussolini în privința Transilvaniei, a fost realizată cu sprijinul substanțial al lui Stalin și Molotov. Deși susținuse multă vreme revendicările teritoriale ale Ungariei în detrimentul României, din momentul în care armata ungară s-a alăturat Wehrmachtului la atacarea URSS, Stalin și-a schimbat atitudinea. În convorbirea cu ministrul de externe britanic, Anthony Eden, din 16 decembrie 1941, Stalin își exprima dorința de a restabili, după război, frontierele URSS de dinainte de atacul german, dar viza și o extindere a teritoriului românesc „în Vest, pe seama Ungariei, în cadrele căreia trăiesc astăzi până la 1,5 milioane de români”⁶. Mai târziu, la începutul lunii iunie 1944, când România se afla încă alături de Germania, o Comisie a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS de pregătire a tratatelor de pace și a organizării postbelice, condusă de fostul comisar al poporului pentru afaceri externe, Maksim Litvinov, punea în discuție și chestiunea viitorului Transilvaniei. În Nota cu propuneri întocmită de Comisie în urma dezbaterilor se consemna clar faptul că „este imposibil să se lase în vigoare o decizie luată în timpul războiului de Germania și Italia, mai ales că în urma unei asemenea decizii (arbitrajul de la Viena din vara anului 1940, n.n.) ar fi câștigat numai Ungaria”. Din punct de vedere etnic, subliniau autorii, „pretențiile față de Transilvania sunt întemeiate numai pentru România”, deoarece în această regiune „nu poate fi contestat faptul (și nu este contestat nici de Ungaria!) că românii constituie o majoritate neîndoielnică, în comparație cu toate celelalte naționalități luate la un loc, iar români sunt de două ori mai mulți decât unguri”.

În plus, mai subliniau autorii Notei, Ungaria trebuie pedepsită mai ales pentru atitudinea ei de a se alătura Germaniei împotriva URSS, deși nu avea pretenții teritoriale similare celor ale României și Finlandei. Pe de altă parte, considerau aceiași autori, „și România este un stat dușman care merită pedepsit, nu răsplătit. Dar e foarte acceptabilă cedarea Transilvaniei în schimbul unei garanții solide de colaborare strânsă și de lungă durată cu URSS și a unei renunțări totale la pretențiile sale față de Basarabia și Bucovina. România s-ar considera suficient de compensată cu Transilvania pentru pierdera Basarabiei și a Bucovinei, a căror posesie a considerat-o mereu problematică”⁷.

Atrage atenția faptul că sovieticii simțeau nevoia să ofere o compensație în schimbul „renunțării totale” de către România la Basarabia și Bucovina. Ideea nu era nouă în gândirea rusă. În aprilie 1877, în timpul războiului ruso-turc, consilierul de stat A.I. Nelidov, directorul Cancelariei diplomatice de pe lângă Statul-major al armatei ruse de la Dunăre, menționa următoarele într-un Raport destinat Curții imperiale de la Petersburg: „În timpul tratativelor preliminare referitoare la participarea României la războiul de dincolo de Dunăre, dl Ion Brătianu a primit doar promisiunea că, la încheierea păcii, interesele României și participarea sa la acțiunile comune vor fi avute în vedere… Pragmatic vorbind, noi am fi putut să nu promitem nimic României. Însă, întrucât trebuie acordată o compensație (s.n. – I.C.P.) pentru acea parte a Basarabiei care trebuie retrocedată Rusiei, este de la sine înțeles că trebuie lămurit punctul nostru de vedere în această problemă. În toamna trecută, la Livadia, s-a discutat problema despre transmiterea către România a Dobrogei și a Deltei Dunării”.

Invocând „motive strategice”, diplomatul Nelidov mai argumenta că Rusia ar trebui să-și asigure o cale liberă spre Bulgaria, dar pentru a evita opoziția puterilor europene, pretențiile ruse s-ar putea limita la luarea în stăpânire doar a brațului Chilia, iar Delta să aparțină României (Stroia 2009: 212-213). „Motive strategice” au fost invocate ulterior și de puterea bolșevică, iar brațul Chilia a rămas sub control sovietic pe toată durata existenței URSS. Este însă de reținut faptul că, atât în 1877/1878, cât și în 1944, Rusia țaristă și Rusia bolșevică luau cu seriozitate în calcul ideea unei compensații pentru România, în schimbul ocupației asupra Basarabiei și Bucovinei. În 1877/1878 „oferta” rusă se referea la Dobrogea, iar la finele celui de-al Doilea Război Mondial era pusă în cauză Transilvania. La timpul său, Ion C. Brătianu protestase, deoarece nu admitea ideea că Dobrogea ar putea fi primită în schimbul sudului Basarabiei. De fapt, atât Dobrogea, cât și Transilvania, „oferite” în compensație de Rusia, erau teritorii românești, iar „târgul” propus nu avea deloc înfățișarea unei recompense. În realitate, Rusia avea un anumit sentiment de culpabilitate, pentru că știa clar că Basarabia, iar apoi și Bucovina, erau teritorii românești și nu rusești. De altfel, nimeni și nicăieri în lume, mai ales o mare putere, nu oferă „compensații” pentru a păstra părți din propriul teritoriu! Oricum, însă, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, situația generală era cu totul alta decât cu mai bine de un secol în urmă. URSS a avut un cuvânt greu de spus, pentru a cita expresia lui Churchill, în revenirea integrală a Transilvaniei în componența României.

Discuțiile asupra Proiectului Tratatului de Pace cu România au început la 7 mai 1946 și s-au desfășurat în mai multe sesiuni ale Consiliului Miniștrilor de Externe ai celor patru mari puteri învingătoare (SUA, Marea Britanie, URSS și Franța). În ședința a 19-a, Consiliul a declarat nul și neavenit „arbitrajul” de la Viena  și s-a restabilit astfel starea de drept consfințită prin Tratatul de la Trianon. Pe parcursul anului 1946, au urmat mai multe ședințe ale Comisiilor Conferinței de Pace în cursul cărora reprezentanții Ungariei și României au pledat cauzele țărilor lor. Delegația ungară solicita insistent rectificarea frontierei româno-ungare, reclamând 4000 kmp, cu orașele Satu Mare, Carei, Oradea și Arad. Discuțiile generale asupra Tratatului de Pace cu România au avut loc la 10 octombrie 1946, în a 37-a ședință plenară a Conferinței. V. Molotov, care a prezidat această ședință, a evocat contribuția armatei României în războiul Națiunilor Unite și a susținut că „noi toți recunoaștem că este necesar și just a rezolva, prin Tratatul de Pace, chestiunea Transilvaniei de Nord, într-un mod care să corespundă intereselor naționale vitale și dorințelor poporului român”⁸. Poziția României a fost susținută călduros și de reprezentantul Cehoslovaciei. Hotărârea Conferinței privitoare la încheierea Tratatului de Pace cu România a fost confirmată în Consiliul celor patru șefi de guvern ai țărilor învingătoare, desfășurată la New York în decembrie 1946. Atunci s-a decis ca semnarea Trataului să aibă loc la Paris la 10 februarie 1947. 

În martie 1947, la mai bine de o lună de la semnarea Tratatului de pace între România și Puterile aliate și asociate, conducerea de la București găsea un mod cu totul special de a le aduce mulțumiri lui Molotov și Stalin: primul a fost declarat, la 18 martie 1947, cetățean de onoare al orașului Cluj (pentru serviciile aduse României și îndeosebi Ardealului); trei zile mai târziu, în 21 martie, Stalin era declarat cetățean de onoare al României, veste care, după cum comenta ziarul Scânteia, oficiosul PCR,„a umplut inimile românești de bucurie”, deoarece „țara care are astfel de prieteni poate privi cu încredere viitorul” (Neagoe 1996: 449). Declararea drept „cetățeni de onoare” a celor doi satrapi, Stalin și Molotov, care aveau la activ atâtea crime în masă împotriva românilor, reprezintă unul dintre paradoxurile istoriei românești de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, emblematic pentru modul în care politica României s-a pliat atunci față de pretențiile noului mare aliat din Răsărit.

La 23 august 1947, Parlamentul român s-a întrunit în ședință festivă pentru a ratifica Tratatul de Pace semnat în februarie la Paris. Gheorghe Tătărescu, încă vicepremier și ministru de externe, a depus proiectul de lege pentru ratificare și a prezentat o largă expunere cu privire la importanța acestui document: „Tratatul ce veți ratifica – declara Tătărescu – constituie nota de plată a unui război pierdut, dar el constituie în același timp și actul reparator al unei cauze câștigate; el abundă în griji și poveri, dar cuprinde și câteva clauze purtătoare de lumină și de nădejde: pacea, independența, colaborarea internațională, Transilvania” (Nistor 2003: 447).

În Partea întâi a Tratatului, privitoare la teritoriu, articolul 2 stipula: „Deciziile sentințelor de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule și neavenite. Frontiera între România și Ungaria rămâne stabilită prin prezentul articol, același care era valabil la 1 ianuarie 1938”.

În alte clauze definitive însă (nerecunoașterea statutului de cobeligeranță, teritoriile răpite de URSS, despăgubirile de război înrobitoare), deciziile Puterilor Aliate au fost considerate de Tătărescu „grele” și „injuste”. Una dintre obligații, de pildă, era ca restituirile și reparațiile către Națiunile Unite să înceapă cu data de 1 septembrie 1939, deși România intrase în război la 22 iunie 1941; de asemenea, România era obligată să renunțe la toate creanțele sale împotriva Germaniei, chiar și din perioada neutralității, dar în același timp să plătească Germaniei reparații.

Așa s-a încheiat un capitol important din istoria României din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Note:

¹ România și revizuirea tratatelor, Discursul domnului Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor străine, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, Ediția a II-a, Editura Semne, București, 2018, p. 45 și 61.

² Schmidt, Paul (1951), Hitler`s Interpreter, William Heinemannn, Londra. Apud L. Watts, Aliați incompatibili. România, Finlanda, Ungaria și al Treilea Reich, Editura RAO, București, 2014, Nota 2244, cap. III, p. 334.

³ Convenția de Armistițiu (Moscova, 12 septembrie 1944), vezi textul integral în Neagoe 1996, p. 53-56.

⁴ Memoriu adresat președintelui SUA, F.D. Roosevelt, de către Regele Mihai (24 ianuarie 1945); textul integral în Neagoe 1996, p. 172-186.

⁵ Stenograma ședințelor Consiliului de Miniștri al României, din 15 și 16 septembrie 1944, în Neagoe 1996, p. 57-77.

⁶ Înregistrarea convorbirii în V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret, op. cit., p. 494-501.

⁷ Extrase din Notă și din dezbaterile Comisiei în Sturza 2016, p. 531-539.

⁸ Poziția Uniunii Sovietice la Conferința de Pace, apud Dobrinescu & Tompea 2017, p. 184.

Referinţe bibliografice:

Churchill 1996 = W. Churchill, Al Doilea Război Mondial, vol. II, București, Saeculum I.O., 1996.

Constantiniu 1997 = Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Univers Enciclopedic, 1997.

Dobrinescu & Tompea 2017 = Vl. F. Dobrinescu, D. Tompea, România la cele două conferințe de pace de la Paris (1919-1920, 1946-1947), Iași, Tipo Moldova, 2017, p. 184.

Gardner 1993 = Lloyd Gardner, Sfere de influență. Împărțirea Europei între marile puteri, de la Munchen la Ialta, București, Elit, 1993.

Neagoe 1996 = Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947, București, Noua Alternativă, 1996.

Nistor 2003 = Ion I. Nistor, Istoria Românilor, București, Biblioteca Bucureștilor, 2003, vol. II, p. 474.

Stroia 2009 = Marian Stroia, România în relațiile internaționale pe continentul european (1866-1878), Anexa II, București, Editura Semne, 2009.

Sturza 2016 = V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret. Mărturii și documente istorice, București, Litera, 2016

Publicitate

28 iunie 1940 – Vinerea patimilor poporului român

28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României sau vinerea patimilor poporului român

Cea de-a doua ocupare a Basarabiei de către Rusia, la 28 iunie 1940, a reprezentat momentul declanşării procesului de destrămare teritorială a României Mari, scrie Dorin CIMPOEŞU în revista https://www.limbaromana.md.

Acesta a fost rezultatul unei înţelegeri politice secrete convenite între două regimuri totalitare criminale, respectiv cel naţional-socialist hitlerist şi cel comunist sovietic, concretizată în Dictatul de la Moscova, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov.

Foto: 28 iunie 1940. Deznădejde și doliu în România – URSS a cotropit Basarabia.

După reocuparea Basarabiei, România a trebuit să suporte şi poftele revizioniste ale regimurilor totalitare din Ungaria şi Bulgaria, sprijinite de Berlin şi Roma, fiind constrânsă să accepte, în următoarele două luni, condiţiile umilitoare ale Dictatului de la Viena şi Tratatului de la Craiova, pierzând astfel cea mai mare parte a Transilvaniei, precum şi Cadrilaterul.

Drept consecinţă, rapturile din vara anului 1940 au făcut ca România să revină la situaţia anterioară Primului Război Mondial din punct de vedere teritorial, demografic etc. şi să nu mai cunoască integritatea naţională deplină din 1918, nici după 70 de ani de la acea vinere a patimilor¹.

Trebuie remarcat însă faptul că, la 28 iunie 1940, Rusia sovietică nu a ocupat numai Basarabia, ci şi alte teritorii româneşti, care nu făceau obiectul art.3 al Protocolului adiţional secret al Dictatului de la Moscova, cum ar fi Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi unele insule din Delta Dunării. Acestea nu au mai revenit României nici până astăzi.

Iniţial, Rusia a intenţionat să ocupe întreaga Bucovină, lucru despre care Molotov l-a informat, la 23 iunie 1940, pe contele Von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova. Hitler, însă, nu a fost de acord cu revendicarea sovieticilor, considerând-o „un semn al puterii sovietice spre Vest”² şi o încălcare a Protocolului adiţional secret.

În acest context, dorind să nu deterioreze încă relaţiile cu Germania, dar nici să nu dea dovadă de slăbiciune, Stalin şi-a restrâns cererea doar la partea de Nord a Bucovinei.

Cedarea Basarabiei a avut o valoare strategică deosebită pentru Germania, deoarece i-a permis să obţină o poziţie binevoitoare din partea Rusiei şi să amâne viitoarea confruntare militară cu aceasta, în condiţiile unei angajări pe frontul de Vest, iar pe de altă parte, să determine România să adere la Axă, neavând altă alternativă.

Ocuparea Basarabiei nu a fost o surpriză pentru autorităţile române, aşa cum au acreditat unii istorici. Guvernul de la Bucureşti a conştientizat această ameninţare chiar la scurt timp după semnarea Dictatului de la Moscova.

Astfel, V.V. Tilea, ministrul român la Londra, comunica la 26 septembrie 1939 următoarele: „Pentru mine este clar că Sovietele urmăresc cel puţin ocuparea Basarabiei, având în vedere asentimentul Germaniei şi, în ultimă raţiune, bolşevizarea întregii Europe”³.

Ambasadorul României în Letonia, Grigore Niculescu-Buzeşti, semnala, la 4 noiembrie 1939, că în contextul tratativelor vizând tratatul militar ruso-leton, vicecomisarul Isakov, şeful delegaţiei sovietice, a afirmat că, dacă negocierile cu Finlanda ar fi fost încheiate, ar fi avut loc o acţiune militară împotriva Basarabiei, importante forţe militare fiind concentrate în acest scop la Harkov şi Odesa⁴.

La rândul său, Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului de Externe român, în perioada 1939-1941, arăta că Guvernul de la Bucureşti primise informaţii privind pregătirea unui atac al U.R.S.S. împotriva României⁵.

Pe de altă parte, revista „Internaţionala Comunistă” insera în paginile sale articolul Războiul imperialist şi România, semnat de Boris Stefanov, şeful Secţiei române a Kominternului, în care era prezentat planul de luptă al comuniştilor „români” privind sovietizarea României⁶.

Acest articol l-a determinat pe Gh. Davidescu, ambasadorul român la Moscova, să-i trimită o scrisoare, la 13 decembrie 1939, ministrului de externe român, Gr. Gafencu, în care să precizeze obiectivele urmărite de Soviete faţă de România şi „mijloacele la care ar putea recurge pentru realizarea scopurilor lor”⁷.

Între timp, pe plan internaţional se desfăşura o campanie intensă de „convingere” a României că, în cazul unui refuz al acesteia de a ceda Basarabia fără lupte, Kremlinul va recurge la mijloace militare. Gh. Davidescu transmitea, în acest sens, de la Moscova, la 7 decembrie 1939 că „În ceea ce ne priveşte, opinia generală a cercurilor conducătoare germane ar fi că «România nu este decisă a se opune cu armele unei încercări de ocupare a Basarabiei»”⁸.

În aceeaşi notă, Radu Irimescu, ministrul român la Washington, arăta că mass-media din capitala americană promova ideea că „nu am lupta pentru Basarabia”, iar V. P. Potemkin, adjunctul lui Molotov, preciza că „Odesa este un port fără viaţă”, întrucât „adevăratul hinterland al acestui port este Basarabia”⁹.

Avertizări la adresa României privind pretenţiile teritoriale ale Moscovei faţă de ţara noastră au venit chiar de la unii reprezentanţi ai Germaniei hitleriste.

Hans von Mackensen, ambasadorul german la Roma, afirma, la 7 martie 1940, într-o întâlnire cu omologul său român, Raoul Bossy, că „Balcanii încep la Prut” şi că „pentru Basarabia nu va lupta nimeni”¹⁰.

Mai mult, Wilhelm Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a înaintat Guvernului român, la 2 iunie 1940, o notă verbală în textul căreia solicita să se precizeze poziţia României în eventualitatea unor cereri de revizuire a graniţelor venite din partea vecinilor săi, dând exemplul Rusiei în problema Basarabiei¹¹.

Dar avertismentul cel mai serios dat României a venit din partea lui V. M. Molotov, în cadrul unui raport prezentat la 29 martie 1940, în şedinţa Sovietului Suprem al U.R.S.S., când a făcut un adevărat rechizitoriu la adresa Bucureştiului, învinuindu-l că din cauza problemei litigioase a Basarabiei nu s-a semnat pactul de neagresiune dintre cele două ţări.

Mesajul Kremlinului a fost recepţionat corect şi imediat de autorităţile române, lucru confirmat de Serviciul Special de Informaţii care preciza, la o zi după discursul lui Molotov, că „Moscova găseşte că se apropie momentul să oblige România la «retrocedarea» Basarabiei”¹².

Începând cu luna mai 1940, sovieticii nu au mai făcut niciun secret din intenţiile lor de a ataca România. Astfel, ofiţerii sovietici din zonele de dislocare din apropierea graniţei române afirmau fără reţineri că sunt pregătiţi pentru „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei”, la fel şi comisarii bolşevici în cadrul întrunirilor de pregătire a populaţiei pentru război¹³.Concomitent, din U.R.S.S. soseau persoane particulare, care declarau că Moscova pregătea o acţiune pentru „obţinerea Basarabiei”.

Iar datele culese de poliţia de frontieră arătau că la Odesa se constata „o mare afluenţă de ofiţeri şi trupe care veneau şi plecau”, în unele zone ale Ucrainei se făcea „o intensă propagandă antiromânească de către agenţii NKVD-ului îmbrăcaţi civil”, iar „de-a lungul Nistrului se lucrează febril la fortificaţii”¹⁴.

Pe de altă parte, sovieticii au început pregătirile militare la graniţa cu România încă din toamna anului 1939, ceea ce arăta intenţia fără echivoc a Kremlinului de a folosi un context favorabil formulării unor revendicări teritoriale.

Până în primăvara anului 1940, a fost constituit Frontul de Sud, ce regrupa unităţile din regiunile militare Kiev şi Odesa, cu un efectiv impresionant, format din: 32 de divizii de trăgători; 2 divizii motorizate şi 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri şi 3 brigăzi de trupe aeropurtate, la care se adăugau 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie¹⁵.

Acesta asigura o superioritate triplă de forţe militare pe principalele direcţii ale unei eventuale ofensive împotriva României.Marele Stat Major al Armatei române era la curent cu pregătirile militare şi lucrările strategice efectuate de sovietici la graniţele României, lucru despre care a informat Ministerul Afacerilor Străine în timp util.

În urma acestor semnalări, Ministrul român al Afacerilor Străine, Ion Gigurtu, i-a cerut lui Gh. Davidescu „a face pe lângă guvernul sovietic un demers cu caracter amical, arătându-i surprinderea noastră de a constata că se adună din ce în ce mai multe trupe sovietice la graniţele noastre şi că pregătirile ce se fac de către aceste trupe au un caracter îngrijorător”¹⁶.

Gh. Davidescu nu a mai avut timp să solicite audienţă la comisarul Afacerilor Străine sovietic, deoarece, la 26 iunie 1940, orele 22.00, V. M. Molotov l-a convocat şi i-a înmânat o notă ultimativă prin care U.R.S.S. cerea României să-i „înapoieze cu orice preţ” Basarabia şi să-i „transmită” Nordul Bucovinei. Răspunsul părţii române era aşteptat pentru ziua de 27 iunie. Verbal, Molotov a avertizat că în cazul unui răspuns negativ „atacul va fi lansat în seara următoare”¹⁷.

Pentru a crea o presiune psihică puternică, pentru a scurta termenul de răspuns şi pentru a determina autorităţile române să ia o decizie politică foarte importantă într-o stare de panică şi presiune maximă, serviciile de securitate sovietice au blocat legăturile telefonice ale Ambasadei României cu Secţia de Cifru a Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti, împiedicând transmiterea textului ultimatumului în timp util.

Acestea au fost refăcute abia a doua zi, la ora 07.00.Ultimatumul a produs o precipitare imediată a vieţii politice de la Bucureşti.

În prima fază, regale Carol al II-lea a avut o discuţie cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu, şi ministrul de externe, Ion Gigurtu, după care i-a convocat pe ambasadorii Germaniei şi Italiei la Bucureşti, pe care i-a anunţat de hotărârea sa de a rezista revendicărilor ultimative ale sovieticilor.

Din păcate, suveranul n-a putut conta pe sprijinul aliaţilor din cadrul Axei, reprezentanţii acestora având instrucţiuni clare să-l convingă că este mai bine să accepte cererile Moscovei „în numele interesului menţinerii păcii în această parte a lumii”¹⁸.

În paralel, pentru a câştiga timp şi a obţine o eventuală „ameliorare” a condiţiilor impuse de Moscova, Guvernul a elaborat un proiect de răspuns, exprimându-şi disponibilitatea pentru o discuţie „amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic” şi solicitând stabilirea unui loc şi a unei date în acest scop.

Răspunsul dat de guvernul român a fost apreciat de Moscova ca fiind inacceptabil.

Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană în aceeaşi zi de 27 iunie, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacţia României în noile condiţii create de ultimatumul sovietic.

Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanţi pronunţându-se împotriva ultimatumului, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru iniţierea de negocieri.

Printre cei mai vehemenţi adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga şi Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării. Ministrul Apărării, general Ion Ilcuş, şi şeful Marelui Stat Major, general Florea Ţenescu, s-au poziţionat în grupul celor care au fost de acord cu acceptarea ultimatumului, motivând că armata va fi în imposibilitatea de a lupta pe trei fronturi, în condiţiile unor cereri revizioniste similare venite din partea Ungariei şi Bulgariei.

Toţi participanţii au fost de acord cu mobilizarea întregii armate române, context în care regele a semnat în aceeaşi zi un decret ce întra în vigoare la ora 24.00 a nopţii de 28 spre 29 iunie 1940¹⁹.În condiţiile unui vot echivoc şi sub presiunea unui răspuns convingător la ultimatumul sovietic, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană în seara zilei de 27 iunie 1940.

Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi 1 abţinere. Din grupul celor şase făceau parte Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu. Monarhul a fost „amărât” şi a considerat că s-a făcut „o mare greşeală de a ceda fără niciun fel de rezistenţă aproape un sfert de ţară”²⁰.

La scurt timp după încheierea şedinţei Consiliului, în noaptea de 27 spre 28 iunie, la ora 02.30, autorităţile române au primit cea de-a doua Notă ultimativă a Moscovei, care cerea ca într-un termen-limită de 4 zile, începând cu 28 iunie, ora 14.00, România să evacueze Basarabia şi Nordul Bucovinei. În aceeaşi zi, la ora 11.00, C. Argetoianu, noul ministru al afacerilor străine, comunica Moscovei, prin intermediul ambasadorului Gh. Davidescu, că „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”²¹.

La ora 13.00, Armata roşie trecea Nistrul în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar postul de Radio Moscova anunţa încorporarea celor două provincii istorice româneşti la U.R.S.S.La 3 iulie 1940, ora 13.00, noua frontieră româno-sovietică de pe râul Prut a fost închisă, iar prin decizia Guvernului român s-a păstrat un moment de reculegere pentru românii rămaşi sub ocupaţia sovietică, următoarele trei zile fiind declarate zile de doliu naţional.

Abandonarea acestor teritorii naţionale fără luptă a fost pragmatică, dar, în acelaşi timp, dezonorantă pentru oamenii politici ai vremii. Umilinţa trăită avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave şi nedorite pentru românii din cele două provincii ocupate de Rusia sovietică.În urma ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940, România a pierdut un teritoriu de 55.500 km² şi o populaţie de 3,7 milioane de locuitori, care nici după 70 de ani nu au revenit la Patria-mamă.

Mai mult, populaţia din cele două provincii istorice şi ţinutul Herţa, ocupate samavolnic, a fost supusă unui proces de comunizare forţată, înfometare premeditată şi deportare în gulagurile sovietice, căruia i-au căzut victime sute de mii de români. * * *În întreaga perioadă de ocupaţie sovietică (1940-1991, cu o pauză între 1941 şi 1944), ziua de 28 iunie a intrat în simbolistica totalitară sovietică şi a fost aniversată anual, prin organizarea pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a unor ample manifestări, dedicate „eliberării de sub ocupaţia românească”.

Din păcate, şi după declararea independenţei şi proclamarea Republicii Moldova (1991), această zi neagră din istoria României şi, implicit, a Basarabiei, şi-a păstrat semnificaţia impusă de ocupaţia sovietică totalitară, mai ales în mentalul colectiv al rusofonilor şi al generaţiilor rusificate şi deznaţionalizate.

Toate regimurile care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova, până în anul 2001, indiferent de culoarea lor politică, nu au avut curajul să repună în drepturi adevărul istoric privind data de 28 iunie 1940, deşi trebuie precizat că nu i s-a mai acordat importanţa din vremurile totalitare.Odată cu restauraţia comunistă sovietică din 2001, prin revenirea la putere a Partidului Comuniştilor, simbolurile regimului stalinist, inclusiv data de 28 iunie, au fost readuse în actualitatea politică din stânga Prutului, pentru o perioadă de 8 ani, fiindu-le redate importanţa şi semnificaţia de altă dată.

După decomunizarea pentru a doua oară a Basarabiei, survenită în urma mişcărilor sociale din luna aprilie 2009 şi preluarea conducerii Republicii Moldova de către o coaliţie politică de centru-dreapta, proeuropeană, pentru prima dată în istoria acestei vechi provincii româneşti a început să se spună lucrurilor pe nume şi să fie întreprinse unele acţiuni concrete de restabilire a adevărului istoric. Iniţiativa şi curajul deosebit, în acest sens, au venit din partea preşedintelui în exerciţiu al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care, spre deosebire de predecesorii săi, este primul şef de stat care a declarat public că este român şi că vorbeşte limba română.

Mai mult, acesta a înfiinţat o Comisie²² de specialişti în domeniul istoriei şi nu numai, având ca sarcină principală elaborarea unui raport obiectiv şi ştiinţific privind regimul comunist totalitar sovietic din Basarabia şi crimele comise de acesta împotriva populaţiei româneşti, pe baza documentelor desecretizate, tot prin voinţa sa, provenite din arhivele vremii, care urmează să fie prezentat în actualul Parlament al Republicii Moldova şi apoi publicat.

De asemenea, Mihai Ghimpu este primul preşedinte care a emis, la 24 iunie 2010, un decret prin care 28 iunie 1940 a fost declarată ziua ocupaţiei sovietice a Basarabiei²³.

Demersurile actualului şef al statului privind repunerea în drepturi a adevărului istoric şi ştiinţific au fost contestate şi atacate atât de adversarii săi politici din Republica Moldova, unii chiar din cadrul coaliţiei aflate la putere(Marian Lupu, liderul Partidului Democrat), cât şi de către Rusia, care nu se împacă cu ideea pierderii Basarabiei şi face toate eforturile pentru menţinerea acesteia în sfera ei de influenţă.

Astfel, Duma de Stat a adoptat o hotărâre de condamnare a decretului privind ziua de 28 iunie, M.A.E. rus a calificat acţiunile lui Mihai Ghimpu drept „analfabetism politic”, iar autorităţile de la Moscova au introdus embargoul asupra vinului din Republica Moldova exportat pe piaţa Federaţiei Ruse²⁴.

Indiferent de reacţiile produse şi de consecinţe, adevărul istoric şi ştiinţific trebuie afirmat şi apărat prin toate mijloacele şi cu orice preţ, mai ales când acesta este de partea poporului român, fără a face niciun compromis pe baza acestuia, deoarece numai aşa vom deveni respectaţi şi admiraţi între celelalte naţiuni civilizate ale lumii.

Aleksandr Dughin, Geopolitica și Basarabia. VIDEO