Elena Lupescu şi Ana Pauker – O ANTOLOGIE A RUŞINII

 

 

 

Elena Magda LUPESCU (n. 15 septembrie 1895, Iaşi – d. 30 iunie 1977, Estoril, Portugalia).

Amantă, ulterior soţie (a treia, după Zizi Lambrino şi Elena de Grecia) a principelui/regelui Carol II. A fost fiica lui Nicolas Lupescu (pe numele său real Nahum Grünberg), evreu convertit la creştinismul de rit ortodox, de meserie farmacist, şi a Elizei Falk, care a optat la rându-i pentru religia creştină, însă de rit apusean.

 Declarată la naştere catolică, Elena Lupescu şi-a definitivat studiile la Bucureşti, într-un aşezământ catolic, „Diaconesele”, bine cunoscut protipendadei Capitalei, mai ales că era patronat de maicile bavareze de la Nymphenburg.

La 17 februarie 1919 s-a căsătorit la Iaşi cu locotenentul Ion Tâmpeanu, de care avea însă să divorţeze la o dată ulterioară (nu se ştie cu exactitate data pronunţării divorţului).

Conduita publică a Elenei Lupescu a făcut ca multe dintre amănuntele relaţiei sale cu viitorul rege al României să rămână încă învăluite în mister.

Despre momentul întâlnirii celor doi există mai multe variante. Oricum ar fi început legătura viitorului cuplu, cert este că Elena Lupescu a reuşit ceea ce rataseră pe rând Ella Filitti, Zizi Lambrino, Marie Martini şi regina-mamă Elena, anume să se impună în viaţa lui Carol.

Relaţia celor doi a stârnit mare nemulţumire în familia regală, iar Carol a fost în repetate rânduri somat să pună capăt întrevederilor cu „Duduia”.

Decizia regelui Ferdinand I ca principele moştenitor să reprezinte Coroana la funeraliile reginei Marii Britanii (1925) a fost un intermezzo în tumultuoasa viaţă a celor doi amorezi. Elena Lupescu a voiajat la rându-i în Italia.

Carol trimite de la Veneţia o scrisoare regelui Ferdinand, prin care îşi declina calitatea de principe moştenitor, în favoarea fiului său minor, Mihai.

Ulterior cei doi au părăsit Italia şi s-au stabilit la Paris (cartierul Neuilly), integrându-se vieţii mondene franceze.

Pe numele Elenei Lupescu a fost cumpărat un castel la Coësme, în Franţa. Revenirea lui Carol în România şi încoronarea sa ca rege la 8 iun. 1930 a fost condiţionată, de primul ministru Iuliu Maniu, de renunţarea la relaţia cu Elena Lupescu.

S-a întâmplat exact contrariul, pentru că la 12 august 1930, aceasta se întorcea în România folosindu-se de paşaportul soţiei lui Mihail Manoilescu, fiind găzduită o vreme la Sinaia.

După refuzul lui Carol de a reveni asupra divorţului de soţia sa, principesa Elena de Grecia (1928), ca şi după neînţelegerile avute cu mama sa pe tema vieţii sale intime, soldate cu „exilarea” reginei Maria la Balcic, Elena Lupescu a revenit în siguranţă în Bucureşti, unde avea să locuiască într-o vilă din Aleea Vulpache nr. 2.

Astfel, persoana sa avea să devină centrul vieţii mondene bucureştene, fiind cultivată de personalităţi precum Armand Călinescu, Ionel Ghika, Ernest Urdăreanu, Dimitrie Gusti, Max Ausschnitt, Aristide Blank sau Oskar Kaufmann. Implicată, prin intermediul industriaşilor români şi a lui Ernest Urdăreanu, în diverse afaceri, a reuşit să agonisească o avere considerabilă (două case în Bucureşti, două vile la Sinaia, o vilă pe malul Mării Negre, bijuterii).

Vânată de o parte a presei şi lumii politice româneşti, acuzată de a avea o influenţă nefastă asupra deciziilor regelui Carol II, ea a reuşit să-şi mobilizeze propriii informatori, astfel încât să poată contracara luările de poziţie publice ale lui Iuliu Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu sau Corneliu Zelea Codreanu.

Abdicarea regelui, pe 6 septembrie 1940, a presupus şi pentru Elena Lupescu acceptarea exilului. Cei doi au domiciliat în Spania, Portugalia, Mexic (1940–1944), după care, în final, s-au decis asupra localităţii Estoril, din Portugalia. La 3 iunie 1947 s-au căsătorit la Rio de Janeiro, în Brazilia, ea primind titlul de principesă de Hohenzollern.

Regele Mihai a sintetizat exemplar personalitatea „Lupeascăi”: „Dacă tatăl meu refuza vreo favoare, ea se apuca să plângă cu un debit de robinet deschis la maximum. Şi scena nu se oprea decât atunci când el, în sfârşit, ceda. Era o actriţă înăscută”.

 

 

 

 

 

Ana PAUKER (n. 1 decembrie 1893, com. Codăeşti, jud. Vaslui – d. 3 iunie 1960, Bucureşti).

Militantă comunistă, membru de elită al P.C.R. a fost fiica lui Herş Kaufmann şi a Surei Rabinsohn, o familie de evrei ortodocşi din Moldova, a urmat cursurile şcolii primare „Frăţia Sionului” (1905) şi şcoala profesională „Raşela şi Filip Focşăneanu” din Bucureşti, pentru ca ulterior să se îndeletnicească cu predarea limbii şi religiei ebraice (1910–1917).

În timpul primei conflagraţii mondiale a tatonat cercurile socialiste, asumându-şi diverse roluri, de la distribuirea de manifeste la înjghebarea unei tipografii puse la dispoziţia mişcării sau participarea la întruniri clandestine.

Influenţată decisiv de linia ideologică aleasă de Marcel Pauker, soţul ei (s-au căsătorit la 1 iunie 1921), se implică activ în profilarea nou formatului Partid Comunist, participând intens la viaţa internă a acestuia.

Arestările succesive şi perioadele de detenţie (noiembrie 1923 – februarie 1924, decembrie 1924 – iunie 1925) au fost aşezate sub semnul acţiunilor subversive de subminare a statului burghez.

Împreună cu Marcel Pauker părăseşte România, fiind condamnată, în urma procesului derulat în 1928, la 20 de ani de închisoare.

După o perioadă de circa 1 an de instrucţie la Şcoala de Cadre de Conducere a Cominternului „V. I. Lenin” (1927–1928), sprijină eforturile Uniunii Sovietice de coagulare a mişcării comuniste de pe continent.

Astfel, Ana Pauker a intrat în contact cu o serie de lideri ai partidelor comuniste din diferite ţări europene, cum ar fi Germania, Cehoslovacia, Franţa sau Austria.

Decretul de amnistie emis de guvernul ţărănist la începutul anului 1929 îi permite revenirea în ţară şi reluarea acţiunilor conspirative, menite să revigoreze firava activitate comunistă.

Concomitent, îşi păstrează o poziţie privilegiată şi în mişcarea comunistă internaţională, pe filieră cominternistă. În 1935 îşi deschide la Bucureşti un atelier de croitorie, care, în realitate, „servea” întrunirile tovărăşeşti şi interesele mişcării comuniste.

Reacţia autorităţilor nu a întârziat, la 12 iulie 1935 fiind arestată şi condamnată la 10 ani de închisoare (alături de Liuba Chişinevschi şi Donca Simo).

În timpul detenţiei îi parvin informaţii despre executarea soţului său ca trădător, fiind mandatată de Comintern să se folosească de acest episod în vederea consolidării muncii de propagandă printre deţinute.

Ana Pauker nu şi-a ispăşit pedeapsa în întregime, eliberarea ei a făcut obiectul unui târg între guvernul României şi cel al U.R.S.S., Bucureştiul reuşind astfel să-l elibereze din prizonieratul sovietic pe unul dintre liderii Partidului Naţional Ţărănesc din Bucovina.

În U.R.S.S., continuă să se ocupe de propagandă, de această dată printre soldaţii români prizonieri, demers soldat cu înfiinţarea, la finele anului 1943, a Diviziei „Tudor Vladimirescu”.

La 16 septembrie 1944 revine la Bucureşti cu misiunea expresă de a ajuta la afirmarea Partidului Comunist ca partid de guvernământ.

Conferinţa Naţională a partidului din 16–21 octombrie 1945 este un moment propice pentru accederea sa ca membru al Biroului Politic şi secretar al C.C. al P.C.R.

Ascensiunea sa politică s-a datorat în mare măsură sprijinului sovietic, astfel încât, la 7 noiembrie 1947, devine ministru de Externe al României, prima femeie din lume care a deţinut această funcţie.

Poziţia politică i-a permis să joace un rol esenţial în punerea la dispoziţia Moscovei a infrastructurii militare româneşti, în procesul de colectivizare a agriculturii şi în politica de cadre a partidului.

La 16 aprilie 1949 îşi asumă funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Intrată în conflict cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor români, abandonată de Moscova, este exclusă în mai 1952 din partid, acuzată de „deviaţionism de dreapta” (alături de vechii săi colaboratori Teohari Georgescu şi Vasile Luca), pierzându-şi astfel funcţiile politice deţinute în stat.

La 19 februarie 1953 este arestată şi supusă unui dur interogatoriu. Este atent supravegheată după eliberarea sa, la 20 aprilie 1953, ba chiar silită să-şi pledeze „nevinovăţia” trei ani mai târziu.

Ana Pauker a fost subiectul unui deşănţat cult al personalităţii în variantă cominternistă, asumat în primă instanţă de Partidul Comunist.

 Sursa: REŢEAUA LITERARĂ

 Autor: Profesor George Marcu

 

Publicitate

O INVENTIE SOVIETICA : „Granionnâi”, paharul lui Stalin care i-a alcoolizat pe moldoveni. VIDEO

 

 

 

„Granionnâi” – invenţie sovietică

 

 

 

Bătrânii povestesc că,în Moldova de la est de Prut,până în 1940, inclusiv la nunţi, bautura se consuma cu pahare mici care aveau maximum 50 ml.

Văzând acest lucru, în timpul primei ocupaţii din 1940, la ordinul lui Stalin (în 1943), sovieticii inventează un pahar special numit „granionnâi” de 250 ml, cu 14 faţete, şi îl aduc în Moldova.

Între 1944-1990 moldovenii au băut mult mai intensiv din cauza acestui pahar, supranumit şi “paharului lui Stalin” .

Din cauza degradării provocate de beţii ,anume atunci a apărut  toastul laconic şi greu de tradus – „Hai, davai!” (adică: „Ei hai!”)

Dr. Veaceslav Stavila

Jurnalul istoricului de veghe http://blog.nistru-prut.info/?author=1

 

 

 

 

 

POVESTEA IUBIRII MISTUITOARE DINTRE ”JUCĂUȘUL” LENIN ȘI ”MICUL GHERȘELE” ZINOVIEV, DEZVĂLUITĂ DE ARHIVELE K.G.B.

 

Din arhiva KGB – Zinoviev către Lenin: “Te pup pe tine şi fun­dul tău marxist”

Cotidianul bulgar “Trud” a publicat  un articol senzațional , în care  doctorul in istorie N. V. Sokolov face dezvăluiri despre  Vladimir Ilici Lenin ,pe baza unor documente din arhivele K.G.B.  .

Acesta  a  dedicat  mai mult timp cercetării  arhivelor rusești, iar ceea ce a descoperit a fost pur și simplu senzațional: marele  Lenin, iubitul conducător al revoluției proletare, a fost… homosexual!

 Aceste dezvăluiri au fost făcute publice de istoricul rus după descoperirea unor scrisori  in arhivele K.G.B , din care reieșea că  amantul lui Vladimir Ilici a fost un alt  lider legendar  al comunistilor- Grigori Zinoviev.

Iată ce se spune în articolul publicat de ziarul „Trud”, preluat de Altermedia.ro

 

 

Foto:”Tovarășul”Lenin, iubitul conducător al revoluției bolșevice din Rusia

 

Inainte de a se ocupa de materialele de arhivă,istoricul a cercetat cronica oficială, publicata in editia din 1981 a scrierilor lui V. I. Lenin. Acolo se putea citi: “Pe data de 8 iulie 1917, G. Aliluev si Stalin ii insoțeau pe Lenin până la Gara Razliv, unde Lenin s-a adăpostit în șura muncitorului N. A. Emilianov. (Autorităţile îl cautau pe Lenin, care era considerat un criminal.)

 Emilianov a arendat câteva hectare de pământ la 5 km de lacul Razliv și mai tarziu i-a dus pe Lenin si Zinoviev la coliba pe care a construit-o singur acolo…”

 Întrebarea este, de unde apare Zinoviev?

 

 

Zinoviev – partea masculină a acestei istorii

 

 

In biografie se spune: “Lenin a avut mult de lucru. A scris articole”. Da, intr-adevar, Lenin a scris cateva articole pentru care i-au fost necesare 5—7 zile. Dar el a stat în acea  coliba până la 5 august.

Citim mai departe: “Lenin se plimba, facea plaja, inota in lac, pescuia”. Cu alte cuvinte, Lenin s-a odihnit o luna, dupa care a plecat in Finlanda.

In aceste condiții, ce a facut acolo Zinoviev? De ce au locuit singuri? De ce in biografia lui Lenin putem gasi o sumedenie de amanunte, dar nu citim nici un rand despre coabitarea timp de o luna cu Zinoviev?

 La Razliv, relatiile dintre cei doi lideri comunisti a căpătat o dezvoltare interesanta… Ei au locuit singuri timp indelungat si aceasta a adus schimbari. In septembrie, Zinoviev i-a scris lui Lenin, care se afla in Finlanda:

“Draga Vova! Nu-ți poti inchipui cat imi este de trist fara tine, cât imi lipsesc mângâierile noastre… Poți sa fii sigur, de cand ai plecat nu m-am atins de nimeni. Poîi sa fii absolut sigur de sentimentele mele fața de tine si de loialitatea mea. Crede-mă, nu m-am atins de un barbat sau femeie si nu o voi face. Numai tu imi esti apropiat. Vino, nu te teme. Voi pregati totul in modul cel mai bun”.

Lenin nu raspunde la aceasta scrisoare si Zinoviev ii scrie din nou dupa o saptămână:

“Draga Vova! Tu nu mi-ai raspuns. L-ai uitat pe micul Ghersele… Eu am pregatit pentru noi un lacaș frumos. Putem trai acolo cât dorim… Este o locuință minunata, acolo ne va fi bine si nimeni nu va putea impiedica dragostea noastra. Va fi ca inainte. Imi amintesc ce mare bucurie a fost intalnirea noastra, iți amintesti cum la Geneva ne-am ascuns de această femeie ?… Nimeni nu va putea intelege sentimentele noastre. Vino, cat mai repede. Te astept, floarea mea. Al tau, Ghersele”.

 

“Tu eşti mare jucăuş”

 

 

După complotul din octombrie, Lenin revine la Petrograd. Zinoviev însă pleca la Moscova de unde îi scrie, din nou, lui Lenin:

“Ilici! Am executat toate ordinele tale. Aici este foarte greu şi complicat, dar ma incălzeşte gândul ca dupa cateva zile ne vom revedea si ne vom imbrăţişa. Numai speranța ca-mi esti fidel mă încalzește. Te sărut pe tine şi fundul tau marxist. Al tau, Gherşele”.

Aceste scrisori pun in prim-plan doua intrebari: de care femeie se ascundeau cei doi lideri comunisti si care din cei doi era pasiv si care activ ?

In 1918, Zinoviev este mai concret: “Vova! De fiecare data cand sunt departe de tine devin trist. Tu esti mare jucăuş. Te cunosc. Eu însă mă țin tare si nu-mi permit nimic. Ințeleg cât de greu este sa te prefaci. Acum insa este mai bine. Nu trebuie sa ne ascundem de Nadejda, spre deosebire de ce s-a intamplat la Geneva, unde ea ne-a prins pentru prima data”.

Trebuie deci sa intelegem ca la Geneva, unde Lenin si Zinoviev s-au culcat impreuna pentru prima data, au fost prinși de Krupskaia — sotia lui Lenin. Lenin recunoaște totul si ea nu-i mai face probleme.

Scrisoarea urmatoare este scrisa la Narva, in primavara lui 1918, cand Armata Rosie invinge forțele generalului Iudenici. Zinoviev triumfă. El scrie: “Vova! Voi sosi in curand si nu te voi lăsa orice ar spune aceasta nesimțită. Așteaptă-mă!”

In 1922, cand Lenin era grav bolnav, Krupskaia ii scrie lui Zinoviev: “Te rog sa nu-l mai deranjezi pe soțul meu cu cererile tale pentru intâlniri. A sosit timpul sa va liniștiți. Nerușinarea voastră nu se mai poate răbda. Ilici este bolnav”.

Spre finele anilor ’30, cand Zinoviev a fost executat, aceste scrisori au intrat in arhiva KGB. Fără indoială, Stalin știa de ele.

Rămâne intrebarea: “De ce nu a ordonat distrugerea lor?”

 

Petio PETKOV

 

 

Autopsia a dovedit ca moartea lui Lenin a fost provocată de “o afectiune incurabila a vaselor sangvine”, consecința a unui sifilis netratat in tinerețea sa “revoluționara”.

Marele Sifilitic, cum i se zicea la Zurich, era – cum au scris intre primii revolutionarii bulgari, cu marturii care au fost reproduse acum citiva ani in presa de pe mapamond, inclusiv in “Literatura si arta” – homosexual și in exilurile sale de la Razliv sau Siberia, n-o lua pe Nadejda Konstantinovna Krupskaia, ci pe “frumușelul” Grișka Zinoviev.

Scriitorul rus Ilia Ehrenburg menționa cu ironie: “E de ajuns sa te uiți la Krupskaia, ca sa-ți dai seama că pe Lenin nu l-au interesat femeile”. Dar poate s-a și casatorit cu Krupskaia, tocmai pentru ca semana leit cu un barbat matahalos?!

Cu creierul ciuruit de sifilis

Savantii sovietici au creat dupa moartea lui Lenin un Institut special care sa-i studieze creierul. (Institutul Creierului lui V.I.Lenin, condus de Vogt), deși creierul la moartea lui in urma bolii era “cit o nuca”. Si nu prea era ce studia.

V.I.Lenin se tragea dintr-o familie cu grave boli de creier, tatal sau isi pierduse facultațile mintale in jurul virstei de 40 de ani. Se stie ca V.I.Lenin a murit nebun: in ultimii ani de viata latra ca un ciine, in loc sa vorbeasca – scheuna jalnic, uitase sa citeasca si sa scrie, medicul Kojevnikov la 11 martie 1923 nota in jurnalul sau ca marețul orator “spunea “nu” unde trebuia sa spuna “da” si invers.

 Krupskaia e cea care il invața de la o vreme sa vorbească. In 1923 deprinsese doar citeva cuvinte. Iata cuvintele cele mai importante pe care reusise sa le insuseasca dupa luni de truda: “celula” (de inchisoare), “congres”, “țăran”, “muncitor”, “popor” si “revoluție”.