CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Povestea celui mai vechi monument din București

În istoria țării noastre și a Bucureștiului, în dreptul datei de 23 august 1631 stă înscrisă bătălia dintre oștile lui Leon Vodă și boierii răsculați veniți să-i ia domnia, în frunte cu Matei Aga, viitorul domn al Țării RomâneștiMatei Basarab.

Bătălia s-a dat „peste podul Boilicului de pe râul Dâmbovița, deasupra viilor cinstitului oraș București, mai jos de mănăstirea lui Mihai Vodă, spre drumul Giurgiului și pe lângă eleșteul zis mai târziu al lui Șerban Vodă, în apropierea mănăstirii lui Radu Vodă și zidurile lui Fana Vistierul.

În amintirea biruinței și în memoria celor căzuți, la 20 februarie 1632, Leon Vodă a făcut peste mormântul celor uciși în luptă, o movilă mare pe care a așezat o cruce de piatră, inscripționată cu o relatare a luptei, în limba română cu litere chirilice.

Această cruce cel mai vechi monument al capitalei și totodată cel mai vechi monument funerar feudal descoperit până în prezent pe teritoriul Bucureștiului.

image003

Astăzi, aceasta cruce este îmrejmuită de o troiță de lemn, se află la intersecția bulevardelor Mărășești și Dimitrie Cantemir, pe vechiul Pod al lui Șerban-Vodă din București, în curtea bisericii Slobozia, datând din  secolul al XVII-lea.

Bisericii i s-a spus Slobozia deoarece, în acele vremuri, cei care se așezau prin acele părți erau sloboziți (scutiți) de birurile percepute de domnie și de mănăstirea Radu-Vodă, bineînțeles în schimbul muncii pe pământurile acestora și a unei singure dajdii anuale.

Povestea a început cu luptele fostului căpitan din oastea lui Mihai Viteazul, aga Matei din Brâncoveni, pentru tronul Țării Românești, începute în timpul domniei lui Leon Tomșa.

După înfrângerea din 1631, aga Matei (care avea să ajungă doi ani mai târziu voievodul Matei Basarab al Țării Românești) s-a retras spre Transilvania, iar Leon Tomșa a ridicat deasupra mormântului oștenilor căzuți în luptă o cruce, care avea să pomenească peste veacuri despre crâncena bătălie de „peste podul Boilicului de pe râul Dâmbovița, deasupra viilor cinstitului oraș București, mai jos de mănăstirea lui Mihai Vodă, spre drumul Giurgiului și pe lângă eleșteul zis mai târziu al lui Șerban Vodă, în apropierea mănăstirii lui Radu Vodă și zidurile lui Fana Vistierul”.

Crucea, inscripționată în limba română, dar cu litere chirilice, a fost restaurată de domnitorul Radu-Leon, fiul lui Leon-Tomșa, între 1664-1665. După ce i-a zidit și un adăpost din cărămidă, dispărut astăzi, Radu-Leon a ridicat lângă ea o biserică, pe care a refăcut-o și mărit-o Marele Vistier Constantin Năsturel.

Clădită inițial pe un plan dreptunghiular, biserica a fost refăcută și mărită, pe un plan treflat, în anul 1743 de Marele Vistier Constantin Năsturel, nepotul soției lui Matei Basarab.

„După 13 ani dela zidirea bisericii Dobroteasa, Constantin Năsturel biv vel vistiernic a scoborât dealul pe care ridicase biserica, spre vale, și a dat de apa Dâmboviței . Se vede că o trecuse de atâtea ori în acest loc, mergând spre vii, cari erau presărate pe aceste locuri. Și trecând și acum, în anul mântuirei 1743, apa Dâmboviței pe acolo pe unde este azi podul de fier ce dă în ulița mare, ce-i spun bulevardul Neatârnării, care pe vremea aceia era presărat, precum am spus, numai cu vii, a cotit la dreapta și i-a eșit în cale din mijlocul acestor vii o mică biserică de lemn, pe podul lui Șerban-Vodă.

Era biserica Slobozia, ridicată la 1665 de Radu-Leon, alăturea de crucea pe care o ridicase tatăl acestuia Leon-Ștefan-Vodă la 1632 în cinstea Sf. Gheorghe, ca să se pomenească de războiul ce l-a avut într-acest loc cu pribegii la anul 1631. Și văzând-o de lemn Constantin Năsturel biv-vel-vistiernic a înlocuit-o cu una de zid și a sfințit-o la 8 septembrie 1743.”

Prin secolul XIX, în fața bisericii se întindea un mare loc viran transformat într-un fel de bâlci, numit Maidanul Dulapului, unde se „făcea Dulapul”, adică se dădea lumea în scrânciob.

Dulapul (scrânciobul)

Tot pe-atunci se zice că era un cântăreț tare mucalit la biserica Slobozia, unul zis Matache Pițirigă, care se ținea de farse împreună cu unchiul dramaturgului I.L. Caragiale, conu Iorgu Caragiale.

Surse:

Materiale de istorie și muzeografie, 1971, 2004;

https://bercenidepoveste.ro/povestea-bisericii-slobozia-din-sectorul-4-ridicate-pe-locul-infrangerii-lui-matei-basarab/;

https://www.bucurestiivechisinoi.ro/2013/08/biserica-slobozia/

06/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

ULTIMELE INVAZII TĂTARE ÎN MOLDOVA

 

 

 

 

De foarte multe ori în cronici sau chiar în istoriografie mongolii sunt desemnaţi inclusiv cu denumirea de tătari. Mult timp s-a crezut că tătar înseamnă mongol şi invers. Cercetătorii arată însă că între tătari şi mongoli sunt diferenţe demne de luat în seamă.

În primul rând tătarii sunt de origine turcică şi nu mongolă. Tătarii cunoscuţi în cronicile chinezeşti au locuit secolul al V lea în zona deşertului Gobi.

Au migrat apoi pentru a ieşi din sfera de influenţă imperială chinezească şi s-au alăturat mongolilor lui Ghenghis Han. Pentru cronicari, mongolii însă au primit numele de tătari, iar tătarii au devenit mongoli în concepţia acestora.

Explicaţiile sunt numeroase. ”Denumirea de tătari sub care aveau să ajungă să fie cunoscuţi aparţinea unui trib turcic, înrudit cu cel al cumanilor, avea să se impună în urma unui conflict îndelungat dintre mongoli şi aceştia, terminat prin victoria lui Temugin (viitorul Gingis Han), în 1202.

Triburile acestora au fost masacrate şi împrăştiate în cadrul celor mongole, dar, datorită vitejiei şi renumelui câştigat, etnonimul va fi păstrat, acoperind o mulţime de alte etnii, dintre care cele turcice erau majoritatare”, explică istoricul Daniel Ciucălău în articolul mai sus menţionat.

Louis Hambis explică la rândul său care este diferenţa între aceste triburi şi cum s-a ajuns la confuzie.

”Numele de mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec.VII-IX) un trib care trăia pe cursul superior al Amurului, şi care era cunoscut prin sălbăticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat catre sud-vest si a ajuns înregiunea udată de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urmă, Mongolia orientală şi s-a izbit de tătari, trib turc care trăia pe cursul inferior al Kerulenului, si cu care s-a luptat permanent suferind atunci înfrângeri grave.

Dintr-o întâmplare ciudată, numele tătarilor, pe care mongolii îi biruiseră, a ajuns sa le fie dat lor, atât de către chinezi, cât si de către populatiile occidentale, deoarece numele tătarilor dobândise un mare renume în toată Asia, datorită rolului important pe care aceştia l-au jucat timp de mai multe veacuri”.

  Totodată mongolii s-au amestecat cu tătarii turcici în zona Hoardei de Aur şi au creat o individualitate etnică. Numele a rămas de tătari, deşi era un mix etnic mongolo-turcic.

”Învinşi de tătari şi supuşi stăpânirii acestora, în decursul timpului s-au amestecat şi s-au înrudit cu aceştia, pământul biruind încetul cu încetul natura şi felul de-a fi al cuceritorilor; aşadar mongolii, întrucât se stabiliseră aici, s-au căsătorit cu kîpceacii, a căror patrie au preluat-o, au devenit asemănători lor, iar astăzi par să descindă din aceeaşi rasă”, preciza cronicarul arab al-Umar.

După marea invazie mongolă din secolul al XIII-lea, popoarele din Răsăritul Europei au fost secole de-a rândul  ținta unor atacuri pustiitoare în scop de jaf.

Istoria secolului al XVIII-lea consemnează numeroase invazii tătare în  Moldova, de multe ori atacurile acestora fiind coordonate împreună cu turcii.

 Astfel, în anul 1711, după înfrângerea rușilor conduși de însuși țarul Petru I, aliat cu Vodă Cantemir în bătălia de la Stănilești (Huși), turcii și tătarii au prădat și ars orașele și satele din Moldova de jos. De asemenea, în vara anului 1737, în timpul războiului ruso-austro-turc (1736-1739), tătarii prădau și pustiau din nou Moldova de jos, încât cronicarul Ion Neculce, care era contemporan cu evenimentele, scria, că ”bieții oameni rămăsese numai cu sufletele”.

În septembrie 1758, în timpul domniei lui Scarlat Ghica, populația din Moldova de jos suferă cea mai cumplită invazie a tătarilor din sec. al 18-lea.

Orașele Bârlad și Focșani și satele dintre Prut și Siret au fost pustiite și arse în întregime. Mii de locuitori au fost luați în robie de tătari.Pagubele provocate de tătari au fost atât de mari, încît unii călători străini ca Daponte, care se  afla în Moldova în timpul evenimentelor și Boskovic, care a trecut după cîțiva ani prin Moldova, le-au descris în lucrările lor.

În colecția de documente a Muzeului ”V. Pîrvan” de la Bârlad se găsește un document semnat de înaltul cler și boierii din Moldova, adresat hanilor tătari din hanatele Bugeac și Nogai, în care sunt descrise jafurile și nelegiuirile tătarilor în incursiunea lor în Moldova de jos.

Documentul scris pe hîrtie cu alfabetul chirilic,  având dimensiunile 72,5/46,5 cm și o stare de conservare bună, are următorul conținut:

 

”Noi robii măriilor voastre sultani, ce vă aflați la parte (poarta) Bucegului și asupra Nohailor, mitropolitul țării, episcopii, egumenii, boieri, caimacani, și alți boieri, și toți locuitorii din raiaua Moldovei, prin acest al nostru arzu magzar, cu acela de robi îndrăznire arătăm mare și multă jalbă a noastră, către pre înălțate și luminate picioarele măriilor voastre, că nu știm din ce pricină este că videm că toți săraci din raiaua Moldovei să pradă de tot să jăcuiescu, să-l omoară și să robescu, și să ardu cu focul fînațele și ariile cu pîne, și casele pe la tîrguri și pe la sate de către tătari Nohai și Bugegi, și toată raiaua s-au risipit și s-au bejenit prin păduri și aiure, unde nici acolo nu pot să se mistuiască, și nu numai că-i pradă de bucate și de altele ce au pe afară, ci necontenit și acolo prin pădure năvălind tătarii cu armele lor, mulțime de oameni din săraca raia, au omorît, și pe cîți prinde vii îi robescu și-și fac batjocoră de femeile și fetele oamenilor, și alte multe nevoi și supărări ce se face întru această ună dată, nu s-au făcut în sărăcile raiale aceștile de cînd sîntu și pînă acmu (acu), că mai la toate ținuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc neluat, pînile cele strînsă pe la arii le ardu, cele ce au rămas nesăcerate să prăpădescu pe pămînt, și mulți din locuitorii ținuturilor de sus de spaimă și groază aceasta s-au dus printraltele țări, lăsîndu-și toate ale lor la peire numai să scape cu sufletele de urgia aceasta pentru care și noi cu toții ne aflăm la mare întristăciune și ne mirăm ce va să fie această urgie și mare pradă asupra noastră și asupra săracilor din raia, că noi purure am fost și sîntem supuși spre toate poruncile împărăției și haini nu sîntem cum și către măriile voastre nici cu un chip de împotrivire n-am stătut, nici cu vre-o greșeală nu ne știm vinovați, și după dreptatea noastră avînd toată supunere ca niște robi către măriile voastre, am așteptat și așteptăm apărare și sprijineală, fiindcă de multe ori raiaua Moldovei, au avut în trecutele vremi multă folosință și sprijineală de către prea înălțații hani și sultani, ca de niște vechi împărați ai noștri, și păzitori de dreptatea lui Dumnezeu, domniilor sale, că toată hrana și bucatele lor, și pîră (pînă) astăzi sînt în pămîntul Moldovii, și nimeni oricît de puțin nu s-au supărat peste dreptate.

Pentru aceasta cu plecăciune, pînă la pămîntu, și cu fierbinți lacrimi ne rugăm măriilor voastre, să socotiți dreptate lui Dumnezeu că nu sîntem cu nimica vinovați, nici sîntem haini împărăției sau măriilor voastre, și să fie mila măriilor voastre, să porunciți să se oprească prada să se ridice tătarul deasupra săracilor raialei, că n-are margini răutatea aceasta ce sau făcut în ticăloasa țară, iară de sîntem greșiți și vinovați cu ceva iarăși, ne rugăm măriilor voastre, să fiți milostivi ca niște stăpîni și să ne arătați ce este greșeala noastră că noi nu știm.

Am trimis și un boier anume Vasile Stolnic, feciorul lui Negel, cu carile am și scris măriilor voastre, și de la atîtea zile nimica nu știm, nici vre-un răspuns nu am luat, și cum va fi mila măriilor voastre.

 

 

Iacov (de Putna) – mitropolit
Eonikie (Ioanikie) – episcop Romanului
Dositeu (Dosoftei) – episcop Rădăuțului
Enokentii (Inokentii) – episcop Hușului
Galata – egumen
Gole (Golla) – egumen
Mparnovsku (Barnovski) – egumen
Gaghlos Paraskiv – egumen
Treserarhis (Trei Ierarhi) – egumen
Gdancov – egumen
Răducan – logofăt
Ion Bogdan – logofăt
Constantin Balș – vornic
Manolache Costache – vistiernic
Vasile Roset – vornic
Dumitrașcu Paladi – vistiernic
Ion Palade – vistiernic
Jilgău Catar – postelnic
Ștefan Rosett – vistiernic
Ilie Costache – paharnic
Vasile Buhăescu – paharnic
Ionuț Calmaș – medelnicar
Constantin Cog(ălniceanu) – medelniciar
Ștefan Hermezău – jitniciar
Ștefan Boț – jitniciar
Constantin Mogîlde – șetrar
Mihalache Cheșco – medelniciar
Ștefan Izmază – medelnicar
Vasile Abază – vel-căpitan
Vasilache Cozma – vel-căpitan
Anastase – pomojnic
Polihron – pomojnic
Chiriac – căpitan
Huzun Gheorghe – căpitan
Toader – căpitan
Anastase – căpitan
Ioniț – căpitan
Enachie He – căpitan
Dumitru – căpitan
Gheorghe – căpitan
Neculai – căpitan

Și alți lăcuitori toci săraci a raialei Moldovei”.

(Urmează cincispezece semnături prin punere de deget).

 

Evenimentele din timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774 au răsturnat sistemul de securitate existent până atunci care era garantat de faptul că atât Principatul Moldova cât so Bugeacul si hanatul Crimeei se aflau sub suzeranitate turcească.

Victoriile rușilor în Moldova și retragerea marelui vizir la sud de gurile Dunării au dus la ruperea acestui sistem regional de securitate, în calitate de unica forţă componentă a lui în regiune rămânând doar hanul tătăresc.

Dar evenimentele din Moldova, ocupată de trupele ruse, şi în primul rând jurămintele de credinţă faţă de Rusia, depuse la Iaşi şi în ţinuturi, l-au înclinat pe Devlet-Ghirai  hanul Crimeei să planifice o invazie în principat. Scopul acestei invazii era, ca prin devastarea ţării, să lipsească armata ruşilor de provizii, impunând-o astfel la retragere peste Nistru.

În ianuarie 1770 hanul a permis conducătorii triburilor de tătari nogai şi ai altor categorii ale armatei sale să prade Iaşul „pentru a pedepsi raialele rebele” 

Către 3 ianuarie calga sultanului (primul locţiitor al hanului în ierarhia statului tătar crimeian), în fruntea unui corp de 16000 de călăreţi tătari şi nogai, cu susţinerea turcilor îi alungă pe ruşi din Galaţi şi Brăila. 

Astfel desfăşurarea evenimentelor în regiune au adus către luna ianuarie 1770 la situaţia, în care Moldova a fost de fapt expusă  invaziei hoardelor tătare.

Atunci, tătarii nogai sub conducerea mârzacilor lor au atacat  „marginea despre dânşii” a Moldovei, adică porţiunea centrală a teritoriului dintre Prut şi Nistru şi „stricând de istov” ţinuturile Lăpuşna, Orhei şi parţial Soroca. După cum mărturiseşte cronicarul Enache Cogălniceanu, robii luaţi în timpul incursiunii în aceste ţinuturi au fost duşi la Căuşeni, unde cu această ocazie se întoarce şi hanul Devlet-Ghirai. S-au dovedit a fi 16000 de suflete.

Numărul celor capturaţi, după cum afirmă Enache Cogălniceanu, a fost atât de impunător, încât au căzut preţurile la pieţile de robi de la Constantinopol şi din Anatolia, un rob în iarna anului 1770 se vindea aici pentru 7-8 lei 

În cele ce au urmat, desfăşurarea războiului ruso-turc şi rezultatele lui, fixate prin stipulaţiile păcii semnate pe data de 10 (21) iulie la Kuciuk-Kainargi, au avut drept urmare o migrare în masă a nogailor din Bugeac şi desprinderea Hanatului din Crimeea de sub suzeranitatea Porţii.

Acestea din urmă fac ca orice incursiune a cetelor tătaro-nogaice în Moldova să fie imposibilă, invazia din ianuarie-februarie 1770 însemnând în acest fel ultimul act de invazie tătaro-nogaică asupra principatului, consemnată în istorie.

În 1783 Hanatul tătar al Crimeei avea să dispară din istorie, fiind anexat la Rusia.

Emigrarea în masă a nogailor din Bugeac în urma ofensivei trupelor ruseşti din vara anului 1770, dar şi desprinderea Hanatului din Crimeea de sub suzeranitatea otomană în anul 1774 prin stipulaţiile păcii, semnate la Kuciuc-Kainargi, au însemnat pentru Moldova depărtarea de la hotarele sale a prădalnicilor săi vecini  tătari, curmând astfel situaţia care exista de secole în regiune, făcând imposibilă o incursiune de pradă a acestora, ceea ce a avut urmări evident binefăcătoare atât pentru dezvoltarea internă, cât şi pentru situaţia internaţională a Moldovei și în general a tuturor țărilor române.

 

 

 

 

 

Surse:

Memoria Antiquitatis (Acta Musei Petrodavensis) – Revista Muzeului Arheologic Piatra Neamț, Nr. I, 1969, p. 375. prin ”ВОЙНА ЗА ПРОШЛОЕ md.” blog.

Dan Haidarlî, ”Ultima invazie a hoardelor tătaro-nogaice în Moldova în anul 1770 pe fondalul războiului ruso-turc din anii 1768-1774”

Revista de Istorie a Moldovei, 1997, nr. 3-4

16/11/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Granițele României lui Ferdinand I nu sunt creațiunea unei clipe”. GHEORGHE I. BRĂTIANU – VIDEO

 

 

 

GHEORGHE I. BRĂTIANU, România lui Ferdinand I. Cuvinte către români. Zece conferinţe şi prelegeri, București, 1942.

 

„Graniţele României lui Ferdinand I nu sunt creaţiunea unei clipe, nici rezultatul unor hotărâri nesocotite. Temeiul lor se adânceşte în raţiunile înseşi de existenţă ale naţiunii noastre, ca şi în trecutul nostru cel mai îndepărtat.
Deşi împărţit între mai multe stăpâniri, poporul român a avut din zilele începuturilor sale instinctul, dacă nu chiar conştiinţa deplină a obârşiei sale comune şi a unităţii sale fireşti, ce numai în cuprinsul acestor hotare se putea desăvârşi.
Sentimentul acesta s-a desvoltat în urma neîncetatelor războaie pe cari strămoşii noştri le-au purtat împotriva năvălitorilor din Asia, tătari sau turci.

Alţii s-au mândrit cu rostul de apărători ai Creştinătăţii la marginile de Răsărit ale Europei; românii s-au mulţumit să-l înfăptuiască cu sângele şi cu jertfa lor.
Voievozii au întrevăzut din cele mai vechi timpuri primejdia, dar şi însemnătatea acestui loc de strajă. Ştefan cel Mare scrisese doar veneţienilor că cele două cetăţi ce le râvneau turcii, Chilia şi Cetatea Albă, erau toată Moldova, iar Moldova cu aceste două cetăţi, un zid de apărare al Ungariei şi al Poloniei.
La rândul său, Mihai Vitezul era să însemne, un veac şi jumătate mai târziu, că Ţara Românească şi Ardealul erau una şi aceeaşi pavăză a Imperiului şi a Creştinătăţii.
Din scrisul şi din jertfa lor se desprinde conştiinţa unei adevărate misiuni istorice, ce nu se putea înfăptui deplin, decât unind pentru aceeaşi luptă toate ţinuturile locuite de români.

Când unitatea graiului a fost şi ea recunoscută, când în şcolile umaniste ale Apusului s-a regăsit firul continuităţii latine şi al moştenirii romane, temeliile unităţii naţionale de mai târziu s-au găsit aşezate.
Ideea acestei unităţi, ce trebuia să strângă sub scutul ei tot ce au cuprins hotarele Regelui Ferdinand, s-a desvoltat din ce în ce mai puternic şi mai limpede, în ciuda vitregiei vremurilor.

Faptele se întreceau în a o desminţi şi a o fărâmiţa. În timpuri de restrişte au fost zmulse din teritoriul Principatelor noastre cetăţile de la Dunăre şi de la Nistru, Oltenia pentru câţiva ani, pentru un secol şi jumătate Bucovina, pentru mai bine de un veac Basarabia. Şi totuşi niciodată nu s-a rostit mai limpede, decât în această epocă tristă a anexiunilor şi a împărţirilor, credinţa în unitatea noastră şi în hotarele ce erau să vie.

Imaginea Daciei regăsite înscria în cercul ei toate graniţele pe cari, cu o profetică viziune, revoluţionarii din 1848 le revendicau pentru o Românie Mare.
În acelaşi an, un deputat german ridica în parlamentul din Frankfurt problema Transilvaniei, care numai în cuprinsul unui stat ce ar uni toate ţinuturile româneşti îşi poate împlini întreaga menire geografică şi economică.
Un deceniu mai târziu, un ambasador austriac întrevăzuse primejdia; vorbind de apropiata unire a Moldovei şi a Munteniei, adăuga:

„Românii ar găsi atunci suzeranitatea Porţii o ruşine şi o nedreptate. Ar găsi Ţara lor prea mică, ar râvni un stat independent, cuprinzând Bucovina, partea românească a Transilvaniei, Banatul şi poate o graniţă în Balcani”.
Graniţele din 1919 şi 1920 nu au constituit deci nici o improvizaţie, nici câştigul unui zar aruncat în voia norocului.

Ele au consfinţit împlinirea unui proces natural de desvoltare, care, din timpuri străvechi şi-au înscris concluziile în relieful însuşi al pământului românesc, aşezat parcă anume spre a aduna în jurul cetăţii de munte a Ardealului ramurile aceluiaşi popor, vorbind acelaşi grai, de-a lungul văilor ce pornesc spre Tisa, Dunăre şi Mare.
Dar aceste hotare, cerute de guvernul român din primul ceas al războiului european din 1914, recunoscute după lungi tratative de puterile alături de cari trebuia să intrăm în războiul din 1916 – cu toate riscurile ce le înfăţişa acea putere de la răsărit pentru existenţa noastră însăşi – nu numai că nu depăşeau marginile răspândirii noastre etnice, ci dimpotrivă rămâneau mult în urma lor.

„Dacă ar fi fost vorba, spunea memoriul înfăţişat Conferinţei de Pace la 1 februarie 1919, de a aplica cu o rigoare absolută principiul grupului lingvistic sau etnic, România ar fi trebuit să reclame, fără contestaţie posibilă, unirea cu sutele de mii de români, de limbă, obicei şi inimă, cari locuiesc în grupuri compacte pe ţărmul stâng al Nistrului şi dincolo de Bug, până la Nipru. // Ar fi trebuit să revendice sute de mii de români stabiliţi dincolo de Dunăre, în Serbia, între văile Timocului şi Moravei, mai bine de 100.000 pe malul bulgăresc al Dunării, satele româneşti împrăştiate în câmpia ungurească până la Tisa, în mai multe provincii ale Imperiului Ţarilor şi până în depărtata Siberie.

Ar fi trebuit să-şi amintească vechile populaţii româneşti sălăşluite în inima însăşi a Peninsulei Balcanice. Rechemând toate aceste suflete româneşti, ar fi putut uşor face abstraţie de elementele străine stabilite înlăuntrul graniţelor naturale ale ţării româneşti.”

(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2018/02/04/granitele-romaniei-lui-ferdinand-i-nu-sunt-creatiunea-unei-clipe/#more-30112 – selecția textului: Valentin-Nicolae Bercă).

 

 

 

 

 

Gheorghe (George) I. Brătianu  (n. 28 ianuarie 1898, Ruginoasa, judeţul Iaşi – d. 23 sau 27 aprilie 1953, Sighetu Marmaţiei), fiul lui   I.C.Bratianu (Ionel) si al Mariei Moruzi, istoric, om politic, profesor universitar, membru al Academiei Române.

 

 

 

A fost unul dintre cei mai mari istorici pe care i-a avut ţara noastră, cel mai stralucit din generaţiile care au activat in perioada interbelică, ilustrând una dintrte etapele cele mai rodnice din întreaga evoluţie a istoriografiei romanesti.În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi pe care a absolvit-o în 1919 când a susţinut licența în drept.

A obţinut titlul de doctor in filozofie la Universitatea din Cernăuţi (1923) şi în litere la Paris şi doctoratul în istorie la Sorbona cu teza „Istoria Mării Negre”.

În 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, s-a înrolat voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. A fost rănit în 1917, în timpul luptelor de pe Valea Trotușului, la Cireşoaia, împotriva armatei germane. Retras în spatele liniei, a revenit pe front în 1918, fiind rănit încă o dată în confruntările armate din Bucovina.

Timp de 17 ani (1923-1940) a fost profesor la Facultatea de litere (istorie) din Iasi, apoi, din 1940 pâna în 1947, la cea din Bucureşti, succedând Iui N.Iorga la Catedra de istorie universala.

Între 1940-1941 a indeplinit funcţia de decan al Facultăţii de litere, şi filozofie din Bucureşti, în perioada ieşeană, între anii 1935-1940, a fost directorul Institutului de istorie generală al Universităţii Alexandru loan Cuza, iar la Bucureşti, directorul Institutului de istorie universală Nicolae Iorga 1941-1947).

 Puţini dintre istoricii nostri l-au egalat în ce priveste varietatea preocupărilor şi amploarea operei publicate. O bibli­ografie selectivă, a lucrarilor sale, consemnează 38 de cărţi şi broşuri, precum şi 99 de articole în publicaţii ştiinţifice, tratând probleme de istorie medievală, dar şi de istorie modernă, contemporană şi de politică.

Valoarea ac­tivitatii sale multilaterale a fost apreciata prin alegerea ca membru al Academiei Romane si al altor societati stiintifice straine: membru al Societa Ligure di Storia Patria (Genova), membru al Institutului Kon-dakov (Praga), membru al Societăţii Regale de Ştiinţe si Litere din Boemia, membru in Comitetul international al studiilor istorice, membru în Comitetul National al Istoricilor Români. Gheorghe I.Bratianu şi-a consacrat o bună parte a energiei activităţii politice (aflându-se, din 1930, in fruntea unei disidenţe liberale).

Om de o aleasa integritate morala, el n-a urmarit prin activitatea politica sa parvina in viata sociala, in ierarhia stiintifica, in cariera universitara.

Ideologia lui, caracterizata printr-o larga deschidere umanistă, a fost lipsita de orice afinitate cu aceea a curen­telor şovine, rasiste sau mistice.

În seara de 7/8 mai 1950 a fost arestat din ordinul autorităţilor comuniste şi reţinut 3 ani fără a fi judecat sau condamnat.

Într-una din zilele dintre 23 și 27 aprilie 1953 a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiții încă neelucidate.

Potrivit mărturiilor altor deținuți, se pare că s-a spânzurat cu un laț făcut dintr-un cearșaf, neputând să mai suporte chinurile detenției.

După alte surse  se spune că a fost bătut de un gardian până când  a murit.  În 1971, familia a fost autorizată să-l dezgroape din cimitirul din Sighet și să-l reînhumeze în cavoul Brătienilor de la Florica/Ștefănești, din județul Argeș.

 

 

 

04/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: