CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care  i-am iubit așa de mult”

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pagini terifiante ale istoriei – Valurile de deportări prin care au trecut locuitorii Basarabiei și Bucovinei de Nord cotropite de barbarii sovietici. VIDEO (III)

URMAREA ARTICOLULUI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/06/pagini-terifiante-ale-istoriei-valurile-de-deportari-prin-care-au-trecut-locuitorii-basarabiei-si-bucovinei-de-nord-cotropite-de-barbarii-sovietici-video-ii/

Deportare - Wikipedia

Al treilea val de deportări. Operațiunea „Sever” („Nord”), 1951

„Martorii lui Iehova” au devenit ținta mecanismului sovietic de represiune din mai multe motive. Membrii acestei organizații au negat puterea statului: au refuzat serviciul militar și participarea la alegeri.

Regimul a perceput viziunea lor asupra lumii ca fiind anti-sovietică și potențial periculoasă pentru securitatea națională.

Merită remarcat că, din motive similare, Martorii lui Iehova au fost supuși și represiunilor din partea autorităților române.

Un exemplu în acest caz este cel al lui Gheorghe Vacarciuc din satul Corjeuți: în 1942, autoritățile române i-au trimis ordin de recrutare dar Vacarciuc a refuzat, invocând convingeri religioase.

În rezultat a fost închis 16 zile într-o celulă întunecată, aproape fără hrană și i-au promis că îl eliberează dacă va fi de acord să treacă serviciul militar.

Vacarciuc a rămas neclintit, fapt pentru care a fost condamnat la 25 de ani de temniță.

Dar la 25 septembrie 1944 a fost eliberat – se instaurase puterea sovietică. Pe scurt timp. Sovieticii l-au chemat și ei pe Vacarciuc în armată iar după ce a refuzat, l-au condamnat la zece ani de lagăr de muncă.

După eliberare, Vacarciuc a rămas un membru activ al cultului până la moartea sa în 1980.
Îmi amintesc bine ziua aceea. Dimineața, cam pe la cinci, au venit un grup de soldați. Ofițerul a spus că trebuie să ne strângem rapid lucrurile personale, pentru că vom fi trimiși în regiuni îndepărtate ale Rusiei. Nimeni nu ne-a spus exact unde suntem trimiși și ce ne așteaptă acolo. Ne-au permis să luăm cu noi o tonă jumătate de lucruri. Când au venit vagoanele, s-a dovedit că o tonă și jumătate era cantitatea totală permisă pentru patru familii. Am fost băgați în vagoane împreună cu lucrurile noastre. Îmi amintesc că eram 12-13 oameni și am luat cu noi doar strictul necesar.
 Din memoriile lui Serghei Shobe, activist al cultului religios „Martorii lui Iehova”, născut în 1934Serghei Shobe a devenit unul dintre cei 2.724 de membri ai organizației religioase Martorii lui Iehova, deportați din RSMM în noaptea spre 1 aprilie 1951, în cadrul sub operațiunea „Sever”.

Acest al treilea val de deportări rămâne cel mai puțin studiat de istoriografia moldovei. În majoritatea cărților de istorie studiate în cadrul pregătirii acestui proiect special, acestei perioade i se dedică doar câteva pagini. Și dacă e ușor de găsit amintirile celor care au supraviețuit deportărilor din 1941 și 1949, în bibliotecile din Chișinău, în cazul „Martorilor lui Iehova” nu au fost publicate deloc asemenea colecții.

Deportările lor nu sunt practic menționate la mitingurile comemorative organizate deja în zilele noastre.

Unul dintre cele mai ample studii ale deportărilor „Martorilor lui Iehova” – e cartea lui Nicolae Fuștei „Persecutarea organizației religioase „Martorii lui Iehova”. Operațiunea „Sever” (1951) în RSSM”.

Cartea este disponibilă într-un singur exemplar la biblioteca Academiei de Științe a Moldovei și a devenit principala sursă pentru acestui capitol. Merită de remarcat faptul că Fuștei este redactor-șef al publicației ortodoxe „Curierul Ortodox”.

Primele represiuni ale Martorilor lui Iehova au început încă în 1949. În timpul operației „Sud”, 354 membri activi ai comunității religioase au fost expulzați în Kazahstan. Dar acest lucru nu a speriat „martorii”.

Dimpotrivă, rândurile lor pe teritoriul RSSM au continuat să se completeze.

Tot în 1949, în RSSM au fost arestați patru lideri ai Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Autoritățile au argumentat arestul lor astfel: „membrii grupărilor lichidate în raionul Târnova, județul Soroca și raionul Lipcani, județul Bălți practicau sistematic propaganda anti-sovietică.”

În 1950, conducerea URSS a decis să ia măsuri suplimentare, mai stricte contra „martorilor”. La 19 februarie 1950, atotputernicul ministru al securității naționale al URSS, Viktor Abakumov, a emis un ordin „Cu privire la deportarea a 1.670 de persoane din RSSM”. Era vorba de aproximativ 670 de familii, enoriași ai cultului religios „Martorii lui Iehova”.

Coordonarea operațiunii i-a fost însărcinată primului secretar al Partidului Comunist din Moldova, Leonid Brejnev. Operațiunea avea numele de cod „Sever” („Nord”) și, la sugestia lui Stalin, a avut loc în perioada martie-aprilie 1951.

Deportările au vizat și membrii acestei comunități religioase din alte republici sovietice: RSS Ucraineană (2020 de familii), RSS estonă (130 de familii), RSS lituaniană (48 de familii), RSS Belarusă (153 de familii) și RSS letonă (27 de familii).

Există două versiuni privind originea numelui operațiunii. Cele mai multe surse spun că operațiunea a fost numită astfel din cauza punctelor finale de sosire ale deportaților – Irkutsk și Tomsk. Dar există o altă versiune: nordul în interpretarea Martorilor lui Iehova este iadul, așa că numele operației a fost unul de batjocură la adresa adepților cultului.

La două săptămâni după ordinul lui Abakumov, cei mai activi membri ai cultului au fost arestați. Acest lucru a devenit posibil datorită faptului că minim 25 de ofițeri de informații au fost incluși în rândurile organizației, inclusiv în conducerea sa.

Astfel, agentului „Isak”, i-au trebuit trei ani de lucru sub acoperire pentru a ajunge lider al organizației. Angajații serviciilor speciale au obținut astfel listele membrilor organizațiilor regionale pe care i-au deportat ulterior.

La 25 martie 1951, Ministrul Securității Naționale al RSSM, generalul-maior Misurov, a aprobat listele de „martori” pentru deportare.

Au fost incluși „martori” din 14 regiuni ale țării, mai ales din nord. Din cele 2.684 de persoane propuse pentru deportare, 790 erau copii.

Conform ordinelor emise, Martorii lui Iehova urmau să fie deportați în vagoane potrivite transportului de persoane. De asemenea, ei trebuiau să dea suficient timp pentru colectarea lucrurilor personale. În realitate, totul a fost exact invers. Soldații veneau pe neașteptate, noaptea, prezentau ordinele de deportare și dădeau câteva ore pentru pregătiri.


“În organizarea deportărilor, s-au implicat șapte grupuri operaționale. Printre acestea se remarcă în mod deosebit maiorul Matcovschi și împuternicitul Ministerului Securității Naționale pentru raionul Balatina, locotenentul Stirbul. Se prevedea deportarea a 15 familii din Balatina, incluzând 50 de persoane: 18 bărbați, 17 femei și 13 copii. Cu toate acestea, au fost găsite 48 de persoane în timpul arestărilor. La momentul deportării, doi membri ai organizației – Andrei Stanțieru și Elena Vatavu – nu erau acasă și astfel s-au salvat. În timpul transportului a trei familii, camionul s-a răsturnat pe pod. Nu s-au înregistrat victime. Din rapoartele privind organizarea deportării Martorilor lui Iehova din raionul BalatinaDin istoria operațiunii „Sever” mai fac parte și istorii ale solidarității umane. Au existat cazuri în care oamenii, care nu erau membri ai Martorilor lui Iehova, au insistat să fie și ei deportați. Motivul – voiau să fie cu cei dragi.Istorii de solidaritate umanăNatalia Curtiș, care nu era „martoră”, a decis să meargă în Siberia pentru a fi cu sora ei, Olga Balan, care avea nevoie de îngrijiri, fiind bolnavă. Acest lucru a devenit cunoscut din scrisoarea ei adresată șefului secției locale a Ministerului Securității Naționale.


Claudia Chislinski a scris o scrisoare către șeful eșalonul de deportați cerând să o trimită în Siberia, împreună cu soțul ei, activist în „Martorii lui Iehova”.

Se căsătoriseră cu puțin înainte de deportare, în februarie 1951.
În ciuda acestor măsuri, „Martorii lui Iehova” au continuat să-și promoveze ideile.Operațiunea „Sever” a început pe teritoriul RSSM pe 1 aprilie 1951 la patru dimineața și a durat până la opt seara. Un total de 2724 de persoane au fost deportate, inclusiv 846 de copii.

În Siberia, Martorii lui Iehova au continuat să adere la principiile lor. Ei au refuzat să semneze documente pentru primirea salariilor și uniformelor de lucru.

Astfel, apare decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din octombrie 1951, stipulând că „martorii” deportați vor rămâne în teritoriile nordice „permanent”. Au fost obligați să se prezinte periodic la miliție și li s-a interzis să părăsească raioanele.

Autoritățile au încercat să-i convingă pe restul „martorilor” cu lecții ateiste și procese demonstrative.

De exemplu, la 15 octombrie 1959 în satul Răuțel, raioul Bălți a avut loc o ședință în deplasare a Curții Supreme a RSSM, în timpul căreia, liderul organizației locale I. Jitariuc a fost condamnat la șase ani de închisoare pentru distribuirea literaturii Iehoviste publicate în SUA și pentru opoziția sa față de serviciul în armata sovietică. Când a fost pronunțat verdictul în sală au fost prezente 700 de persoane.

În ciuda acestor măsuri, „Martorii lui Iehova” au continuat să-și promoveze ideile.
Din conversația unuia din liderii „Martorilor lui Iehova” în RSSM, V.I. Cucoș cu un agent al serviciilor speciale cu numele de cod Isak.

Discuția a avut loc după eliberarea lui Cucoș din închisoare în 1956:

La întrebarea dacă poate un adept al „Martorilor lui Iehova” să facă serviciul militar în armata sovietică, un pastor veritabil trebuie să spună că un credincios este obligat să asculte pe Domnul, iar Domnul spune: „Să nu ucizi.

Documentele de arhivă demonstrează că „Martorii lui Iehova” au refuzat să participe la alegerile din RSS Moldovenească în anii 1970 și 1985.

Ministrul securității lui Stalin, Abakumov, care a jucat un rol important în organizarea persecuției „Martorilor lui Iehova”, a fost executat în decembrie 1954.

Mai multe detalii despre soarta sa pot fi găsite aici.

VA URMA

Sursa: Articolul ”Nu se va întoarce nimeni și niciodată — aici vă vor putrezi oasele». Cum au fost deportați locuitorii Moldovei sovietice

06/11/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Pagini terifiante ale istoriei – Valurile de deportări prin care au trecut locuitorii Basarabiei și Bucovinei de Nord cotropite de barbarii sovietici. VIDEO (II)

(URMAREA ARTICOLULUI https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/11/06/pagini-terifiante-ale-istoriei-valurile-de-deportari-prin-care-au-trecut-locuitorii-basarabiei-si-bucovinei-de-nord-cotropite-de-barbarii-sovietici-video/)

Al doilea val de deportări. Operațiunea „Iug”, 1949

După ce s-au răfuit cu principalele „elemente antisovietice” în 1941, autoritățile locale sovietice din Basarabia ocupată au avut o altă problemă după război: colectivizarea mergea prea lent.

Următorul val de deportări în masă a avut loc sub steagul luptei cu „chiaburii”, țăranii prosperi.



Maria Cultuclu, Originară din Orhei, născută în 1946.

Tata nu a acceptat propunerea autorităților sovietice de a participa la crearea kolhozului (fermă colectivă) și a fost pedepsit – era zilnic dus la raion unde era amenințat cu tot felul de pedepse.

Așa a durat până în iulie 1949, când odată, la ora 3 noaptea … Tata nu era acasă, fusese chemat la raion. Nici bunicul nu era, fiind în câmp. <…> Acasă a rămas singură mama gravidă cu trei copiii și bunica bolnavă.

Soldații au venit și au rupt ușa. <…> Mama îmi povestea că de îndată ce au intrat în casă, au rupt pătura de pe ea și i-au ordonat: „Ridică-te! Ia copiii și ieșiți în stradă!” Neînțelegând ce se întâmpla, ea, săraca, m-a luat pe mine în brațe, pe sora mea de mână și a ieșit în curte.

Acolo doi soldați stăteau la uși, unul în fața mașinii, la poartă, iar al doilea în mașină. Părea că râd de noi. Pe mine, cea mai mică, m-au luat de mână și m-au aruncat în mașină ca pe o piatră, ca pe o cârpă.Apoi mi-au luat sora.

Doi soldați au târât-o pe bunica paralizată împreună cu așternutul, au deschis bordul mașinii și au aruncat-o, pur și simplu în remorcă.

Operațiunea, numită ulterior „Iug” (Sud), a început de fapt cu un memorandum al ministrului Afacerilor Interne al RSSM Fedor Tutushkin,către șeful Ministerului Unional al Afacerilor Interne (MVD) Serghei Cruglov.

Într-o scrisoare din 12 octombrie 1948 Tutushkin indică faptul că „rămășițele elementelor naționalist-burgheze moldo-române, chiaburo-banditești și speculative” rezistă procesului de „modernizare” a agriculturii.

În acest sens, șeful Ministerului local al Afacerilor Interne a cerut permisiunea de a deporta de pe teritoriul RSS Moldovenești 15 mii de familii de chiaburi sau cel puțin „partea cea mai ostilă și mai puternică economic a chiaburimii în număr de până la 5 mii de oameni”.

În următoarele luni, autoritățile locale au raportat repetat privind creșterea activităților „ostile” și „subversive” ale chiaburilor, și chiar a acuzat țăranii bogați de organizare a actelor de terorism.

Pe 17 martie 1949 liderii RSSM V. Ivanov, N. Kovali și G. Rudi i-au trimis lui personal lui Stalin o notă asemănătoare.
Elementele chiabur-naționaliste au fost întotdeauna un bastion al regimurilor reacționare românești din fosta Basarabie, aceștia provenind din diferite partide burgheze naționaliste care au existat în România, sunt dirijorul politicii antisovietice în mediul rural, au fost agenți credincioși ai agențiilor de informații în lupta contra maselor orientate revoluționar.

În timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, elementele chiabur-naționaliste au trecut deschis de partea dușmanilor puterii sovietice și au fost pilonul principal al regimului de ocupație.

Cu mâinile lor au invadatorii germano-români jefuiau Moldova, efectuând expediții punitive contra partizanilor comițând acte de violență și hărțuire contra patrioților sovietici.

— Din adresarea autorităților RSSM către Iosif StalinMagistrul în Istorie Alexei Tulbure a povestit despre modul în care au fost pregătite și efectuate deportările, motivele exilului în Siberia și cum supraviețuiau exilații.https://www.youtube.com/embed/2wo3w5KBQZ8?rel=0&fmt=18&html5=1&showinfo=0

Sovietul de Miniștri al URSS a răspuns cererii de expulzare. Conform unui decizii semnate la 6 aprilie 1949, se prevedea deportarea a peste 11 de mii de familii de chiaburi sau 40 850 de persoane în afara RSSM în Kazahstan și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen si Tomsk.

Fiecărui raion i s-a atribuit o „cotă” de deportați. Listele nominale au fost făcute de șefii sovietelor locale și de organizațiile de partid.

Împreună cu chiaburii în ele nimereau negustorii, foștii alb-gardiști care, care cooperau cu administrația românească și preoții care au supraviețuit ca prin minune epurărilor anterioare.

Dar principalul motiv al deportărilor au fost hectarele de pământ, vacile și găinile: țăranii plăteau din 1944 un impozit majorat pentru gospodăriile lor, intrând prin urmare automat în listele „negre”.

Cei care au încercat să scape de această soartă erau uneori turnați de către concetățenii lor.


(Textul deciziei
)

«Pe tata l-au șters din listă. Dar pe 6 iulie 1949, l-au deportat oricum. În dosar, am văzut că, într-adevăr, fusese scos de pe listă dar după două săptămâni a avut loc o nouă ședință, și pe tata l-au pus din nou în listă.

Cineva din cunpștințele noastre s-a străduit mult să iasă astfel. <…> În dosar mai figurează și un denunț scris de un oarecare Ganeev.

Acolo scria că familia noastră avea un restaurant, 20 de hectare de teren, 4 hectare de vie, patru cai și multe altele. Și nu trebuia mult de scris atunci, câteva rânduri și gata.

Această hârtie și-a jucat rolul când au decis să-l deporteze.»


Grigore Ciobanu,originar din Căușeni, născut în 1942

Operațiunea „Iug” a început la ora două noaptea pe 6 iulie și s-a încheiat la ora opt seara pe 7 iulie 1949. Conform ordinului oficial al autorităților, deportații aveau dreptul să ia cu ei până la 1,5 tone de lucruri pe familie.

De fapt, majoritatea abia de reușea să ia ce putea duce: o mașină de cusut sau, de exemplu, un butoi de miere. Mulți au plecat în Siberia fără haine calde și unelte de lucru. Soldații nu le-au acordat timp pentru pregătiri minuțioase.

Toate bunurile rămase, inclusiv casele și terenurile, au fost confiscate și predate statului și colhozurilor. Bunurile mărunte erau deseori luate de vecinii care au avut norocul să rămână acasă. În timpul acestui val de deportări multe familii s-au îndreptat nu doar fără lucruri dar și fără tați: bărbații se ascundeau în speranța că fără capii familiei, pe cei dragi nu îi vor ridica, așa cum a fost în 1941. Însă regulile se schimbaseră.

Din memoriile Elenei Pohila din satul Gaspar, raionul Edineț, născută în 1944:

La gări familiile erau transportate în principal cu camionul. Apoi deportații erau încărcați în vagoane de marfă. În Kazahstan și Siberia au fost expediate 30 de eșaloane (1.573 vagoane) într-o singură zi.

Drumul spre așezările speciale a durat de la două până la patru săptămâni. Asistentele și medicii promiși de ordinul oficial nu au fost prezenți pe lângă deportați.

Este aproape imposibil să se stabilească astăzi cifrele exacte, dar se știe că mulți au murit până a ajunge la locul de surghiun.

Ca urmare a operațiunii „Iug” de pe teritoriul Basarabiei au fost deportați 34.270 de persoane, dintre care 13.651 femei și 11.245 copii.

La sosire, deportații au fost repartizați pe la localnici sau prin barăci – unele construite special pentru operațiunea „Iug”, altele rămase de la valurile anterioare de represiune de pe teritoriul URSS. Trăiau „prin colțuri”, mai multe familii într-o baracă.

Cu timpul, familiile în care erau bărbați construiau bordee sau chiar case de lemn. Prima iarnă sa dovedit cea mai dificilă: unele din persoanele internate în colonii speciale nu au putut suporta clima neobișnuită și munca grea de tăiere a pădurii.

Istoricii încă nu au reușit să stabilească exact câte persoane au murit spre locurile de exil și câte nu au supraviețuit condițiilor dure de existență.
Am mers zi și noapte, noapte și zi. <…> În timpul opririlor lungi ne dădeau de mâncare.

Ne spuneau: „Două persoane, un sac și două găleți.” <…> Așa ne aduceau de mâncare. Unul aducea un sac de pâine, altul – găleți cu terci sau supă. Când trenul se oprea, ni se permitea să ieșim din vagon și ni se spunea: „Recuperați-vă”.

Aceasta însemna să ne facem nevoile. Așa și mergeam cu toții laolaltă, bătrâni, tineri, bărbați, femei. Apoi am ajuns la Krasnoyarsk. Acolo ne-au dat jos pe toți. <…> Ne-au împărțit în grupuri, ca să ne ducă la baie, pentru că ne umpluserăm de păduchi. Trei săptămâni să nu ne spălăm și să ne culcăm îmbrăcați ca porcii! Ne-am spălat, ei ne-au dezinfectat hainele.

Și iarăși ne-au băgat în vagoane. Așa am mers încă o zi de la Krasnoiarsk la stația Parcium, raionul Ciunski, regiunea Irkutsk. Când am sosit, ne-au descărcat sub paza soldaților, pe malul unui râu. Toți aveau copii, lucruri. Apoi, a venit un militar și ne-a spus: „De azi înainte, aici vă e locul. Nu se va întoarce nimeni și niciodată în Moldova—aici vă vor putrezi oasele”.


Anna Vlas (născută Istrati),originară din satul Bălăurești, raionul Nisporeni, născută în 1938

Printre victimele celui de-al doilea val de surghiun erau mulți din cei care nu au fost goniți de acasă pentru prima dată.

Valentina Sturza, întoarsă pe teritoriul Basarabiei după deportarea din 1941, a fost exilată din nou în Siberia în 1949.

Revenind din Kazahstan pentru a doua oară, Sturza a primit o educație bună, însă statutul de „fostă deportată” i-a complicat serios creșterea în carieră.

A relatat despre acestea într-un interviu cu NM.


https://www.youtube.com/embed/9LT57EDfLuk?rel=0&fmt=18&html5=1&showinfo=0

Valentina Sturza, șefa Asociației foștilor deportați și deținuți polițiști, co-fondator al Partidului Național-Român din Moldova.

Maria Tulbure, locuitoare a raionului Nisporeni a fost de asemenea, deportată de două ori. În 1941, a fost trimisă în Kazahstan pentru domiciliu forțat permanent, ca soție de primar.

A evadat și s-a întors acasă, dar nu pe mult timp: în 1949 a fost condamnată pentru evadare la trei ani într-un lagăr de reeducare, cu expulzare ulterioară în colonie specială.
Rezultatele deportărilor au depășit toate așteptările autorităților. Din iulie până în noiembrie 1949, procentul gospodăriilor țărănești incluse în kolhozuri a crescut de la 32% la 80%. Până în ianuarie 1950, ponderea kolhoznicilor era de 97%.

Temându-se de noi valuri de deportări, țăranii au cedat statului terenurile și alte proprietăți.
Dovezile represiunilor continuă să apară și în prezent.

La sfârșitul anului 2014, în timpul reparațiilor clădirii Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, a fost găsită o placă de parchet, semnată de un deținut politic.

Nichifor Popa din raionul Strășeni, condamnat la zece ani de lagăre în 1949.

Potrivit istoricilor, a fost dus în Ivdellag în regiunea Sverdlovsk. Placa de parchet cu semnătura sa a fost transferat, în august 2017, în colecția Muzeului Național de Istorie a Moldovei.

Mesajul deținutului a fost ascultat până acum doar de cercetători: nu a fost găsită încă vreo informație privind soarta sa ulterioară sau a rudelor sale.


Din colecția Muzeului Național de Istorie a Moldovei.

-VA URMA –

Sursa: ArticolulNu se va întoarce nimeni și niciodată — aici vă vor putrezi oasele». Cum au fost deportați locuitorii Moldovei sovietice

06/11/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: