CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Țara Moldovei și unitatea românească

Foto: Acad. prof.I.A. Pop

 

 

 

 

Textul conferinței susținute de Acad. I.A. Pop la Universitatea de Medicină și Farmacie ,,Grigore T.Popa” din Iași, în 28 martie 2018:

 

Țara Moldovei și unitatea românească

De multe ori, în țara aceasta a noastră, prejudecățile, clișeele și remarcile pripite țin loc de adevăr, iar adevărul – atât cât este acesta omenește posibil – este obturat, blamat, trunchiat sau ocolit cu bună știință. În acest an al Centenarului Unirii de la 1918, se aud fel de fel de remarci în spațiul public, unele chiar despre țările Țării, despre provinciile istorice (cum li se mai spune), despre temeiurile noastre de a exista ca stat.

Cele mai multe și mai aspre privesc Transilvania, dar nici Moldova nu este scutită. Ba, aș spune că cele legate de Moldova sunt mai adânci și mai dureroase, fiindcă – spre deosebire de Transilvania – Moldova este încă sfâșiată și, parțial, înstrăinată.

1. Recent, în contextul marii sărbători de la 24 ianuarie, am auzit formulări de genul „unirea Moldovei cu Țara Românească” sau, mai rău, „alipirea Moldovei la Țara Românească”. Este drept că țara românească de la sud de Carpați și-a asumat și prin nume misiunea de reconstituire a unității politice a poporului român, a poporului omonim și că am învățat cu toții de mici că „soarele, pentru toți românii, la București răsare”, dar formulările de mai sus sunt greșite.

La 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Țara Românească, ci s-au unit două țări românești împreună. Când s-au luat deciziile de la Iași și București, în ianuarie 1859, nici nu se știa unde avea să fie capitala. În al doilea rând, Moldova era o țară la fel de românească precum era și Valahia.

La 1859, s-au unit Moldova și Țara Românească prin voința națiunii române și cu acordul parțial al unora dintre marile puteri. Evident, au fost și unii moldoveni și munteni temători, geloși sau chiar contrari unirii – cum se întâmplă în orice gest major omenesc – dar voința majorității era aceea de unitate.

2. Se mai aude câteodată și observația că Moldova este mai săracă, că a venit la „concertul” politic național cu multă sărăcie. Se poate ca ea să fi venit în statul nostru unitar cu o zestre materială mai mică decât alte provincii românești. Dar oare este asta de mirare? Dacă ne gândim la soarta acestei țări românești dinspre răsărit, mirarea se transformă în admirație.

Să luăm în calcul numai cetele de barbari, venite toate dinspre imensele stepe și atrase de mirajul celor două Rome (Roma Eternă și Noua Romă): jaful lor atingea mai întâi, dintre toate țările românești, Moldova și iar retragerea lor, însoțită de robi, poame, foc și sânge, se făcea tot prin Moldova; cu alte cuvinte, Moldova era cea dintâi atacată și cea din urmă eliberată.

Treaba aceasta s-a petrecut aproape constant, cu intensitate mai mare la început, din secolele al IV-lea-al V-lea până în pragul secolului al XVIII-lea, adică aproape un mileniu și jumătate.

Ultima invazie tătară în Moldova a fost la 1717 (aceasta atingând și Maramureșul). Ar trebui să ne mirăm nu că Moldova este săracă, ci că au mai rămas în ea piatră peste piatră și om lângă om. Au venit apoi – după o scurtă și grea perioadă de adunare a pământurilor românești răsăritene, întreprinsă sub domnii cei vrednici, de la Bogdan I la Ștefan cel Mare – frângerile sau răpirile teritoriale dureroase și grave: mai întâi, „plămânii Moldovei”, adică cetățile Chilia și Cetatea Albă (1484), apoi Tighina (1538), Hotinul (1715), Bucovina (1775), Basarabia (1812)și altele. Rivalitatea ungaro-polono-otomană pentru stăpânirea și dominarea Moldovei, a fost urmată de cea austriaco-rusească, mai tenace și mai primejdioasă.

Seria de războaie austro-ruso-turce, derulate de dinainte de 1700 până după 1800, cu multe dintre lupte petrecute chiar între Carpați și Nistru, au secătuit țara noastră de la răsărit mai mult decât pe oricare dintre celelalte provincii. Jaful acesta nou, din Epoca Modernă, este jaful neamurilor civilizate, celălalt, mai vechi, era jaful „barbarilor”.

Nu este de mirare că țăranul moldovean s-a învățat să producă doar strictul necesar, din moment ce tot surplusul îi era luat cu japca, prin pradă, de străini, iar ceea ce mai rămânea era pretins de boieri și de domnie (ca să meargă, în mare parte, tot la străini, sub forma tributului).

3. Se face uneori distincția nepotrivită și se promovează chiar opoziția dintre Bucovina și Moldova, cu remarca nefericită despre „civilizația superioară” din Bucovina: „Eu nu sunt moldovean, ci bucovinean!”. Mai întâi, trebuie spus că regiunea Bucovinei a fost chiar vatra Moldovei, a fost inima de unde a pornit țara cea mare a Moldovei.

În Bucovina se găsesc cele trei capitale vechi ale țării, adică Baia, Siret și Suceava, aici se află marile ctitorii și tot aici sunt gropnițele domnești cele de demult.

Aici își doarme somnul de veci părintele Moldovei, domnul Ștefan cel Mare și Sfânt, care, așa viforos cum era, a deschis calea țării românești est-carpatice spre înveșnicire. În al doilea rând, distincția dintre Bucovina și restul Moldovei este de dată recentă (din secolul al XVIII-lea), anterior neexistând decât Țara de Sus și Țara de Jos.

Diviziunea cea veche nu a fost pe meridian (pe linia nord-sud) – cum au încercat și au reușit rușii să facă de-a lungul Prutului – ci pe paralelă (pe linia vest-est), după cum era structura țărilor românești tradiționale, aflate între munți și Nistru încă din primul mileniu al erei creștine. Prin urmare, bucovinenii nu sunt numai moldoveni, dar sunt chiar cei mai vechi și mai neaoși moldoveni, dacă ținem seama de formarea voievodatului Moldovei.
Nevoia de distincție a bucovinenilor vine din cel puțin două motive. Primul este sensul peiorativ pe care-l dau unii, ignoranți sau răuvoitori, numelui de moldovean, iar al doilea este legat de pătrunderea mai timpurie a Bucovinei sub influența civilizației occidentale, în urma anexării ei de către austrieci. E rău să te stăpânească străinii – cum zicea Eminescu – dar nu este totuna să te stăpânească un imperiu înapoiat sau unul mai avansat.

Când spun „înapoiat” și „avansat” mă gândesc la modelul civilizației de succes care domină (încă) azi în lumeși care nu este cel răsăritean sau bizantin, axat pe lumea rurală, pe lentoare și fatalism, ci cel occidental, urban, concurențial-individualist, bazat pe competiție, pe capital, pe bănci, pe comerț. Bucovina, cu toată drama sfâșierii și deznaționalizării ei parțiale, a ajuns sub înrâurirea Occidentului, deși, la scara istoriei, este greu de spus dacă a fost un noroc sau nu. Oricum, pentru mine bucovinenii rămân neaoși și vrednici moldoveni.

4. Mai există însă în spațiul public și o distincție mult mai gravă, aceea dintre moldoveni și români, pe care mulți dintre noi, în țară, o luăm în derâdere sau o socotim minoră. Aceasta este însă sistematic cultivată de către unii străini, mai ales în Răsărit, dar și de către unii români din Republica Moldova, moștenitori ai educației (propagandei) sovietice sau cumpărați spre a o răspândi și susține.

Românii din țară tratează superficial această deosebire inventată, pentru că orice om știe că toscanii sunt italieni, că saxonii sunt germani, că normanzii sunt francezi, că toate națiunile au ramuri locale și regionale etc. La fel, moldovenii, muntenii, oltenii, ardelenii, bănățenii sunt români și nu poate să existe nicio contradicție între unii și alții.

Ca urmare, suntem și una și alta, nu doar una sau doar alta! Această dihotomie falsă dintre români și o ramură a românității este însă mai primejdioasă decât se poate crede, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre. De când există pe scena internațională Republica Moldova, confuzia se răspândește cu repeziciune și în Occident, pentru că „statalitatea” creează identitate (mai ales acolo unde, precum în Franța, statul se confundă cu națiunea și naționalitatea sau etnia cu cetățenia).

Din moment ce patria lui Eminescu este România („Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?”), iar Eminescu este poet național și în Republica Moldova, cum să se poată vorbi de moldoveni ca popor deosebit de acela al românilor? Este lipsit deorice logică! Dar s-au mai văzut lucruri lipsite de logică ridicate la rang de realitate. Firește, datoria oricărui intelectual român este să spulbere confuzia și să evidențieze adevărul.

Și mai acută în acest sens este datoria statului numit România, a țării-mamă, care pare adesea adormită, dar aceasta este o altă chestiune, care nu-și are locul aici. Din pricina despărțirii voite dintre moldoveni și români, unii, înverșunați, ne propun să uităm de vorba „moldoveni” și să folosim numai etnonimul consacrat de români. Nu cred că asta este soluția.

„Moldovenii” și „Moldova” sunt mai mult decât două nume frumoase; ele sunt realități care exprimă esența calității noastre de români. Datoria noastră este, dimpotrivă, să le propagăm cu înțelepciune, astfel încât străinii și detractorii să poată înțelege cât de români sunt moldovenii și cât de mult datorează moldovenilor națiunea noastră românească.
5. Mai spun unii că Moldova și moldovenii s-au mișcat greu în istorie, dovadă că până și descălecatul, adică întemeierea țării, s-a făcut din Ardeal, cumva din afară sau din străinătate. Mai întâi, trebuie precizat că descălecatul nu e totuna cu întemeierea țării.

Întemeierea Moldovei s-a făcut – ca și fondarea Țării Românești – pe parcursul câtorva secole (secolele XI-XIV), prin reunirea tuturor țărilor românești de pe cuprinsul dintre Carpați, Nistru, Dunăre, Mare și Ceremuș. Descălecatul a fost doar un impuls politic (și nu demografic) venit dinspre vestși rezultat din presiunea regalității ungare asupra românilor din Maramureș.

Această presiune grea a creat două tabere în rândul nobilimii (cnezimii) românești maramureșene: una colaboraționistă, în frunte cu nobilul Dragoșși alta revoltată, în frunte cu voievodul Bogdan. Dragoș a ajuns voievod abia în Moldova, cu învoirea regelui Ungariei, iar Bogdan a fost voievod în Maramureș, cu voia adunării cnezilor Țării Maramureșului și apoi în Moldova (Țara de Sus), cu învoirea boierilor Țării Moldovei și împotriva intereselor Ungariei. Acest impuls politic (Bogdan a venit 100-200 de familii de cnezi maramureșeni) nu a fost însă extern.

Pe vremea comunismului stalinist, i s-a spus acad. David Prodan – când preda istoria medie a României la Cluj – că, susținând descălecatul,nu este marxist-leninistfiindcă privilegiază factorul extern în istorie. Pe vremea aceea, „determinant” trebuia să fie „factorul intern”. David Prodan și-a înfruntat cenzorii, spunându-le că „factorul extern” era inexistent în acest caz, deoarece descălecatul s-a produs pe același fond de civilizație românească.

Cu alte cuvinte, românii (maramureșeni) au trecut la alți români (moldoveni). Evident, consilierii sovietici din Universitate au înghițit în sec, dar au contracarat cu altă aberație: maramureșenii erau valahi, iar moldovenii erau volohi, adică două popoare înrudite, dar distincte.

6. În fine, ultima aberație despre care vreau să vă vorbesc este sărbătorirea în acest an, 2018, peste Prut, a lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar. Nimic mai fals și mai neinspirat! Se vede că sunt slabi consilierii propagatorilor moldovenismului. Ștefan al III-lea cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, „Țara Românească”.

În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că „cealaltă Valahie” (adică Muntenia) nu este statornică în alianța contra turcilor. Prin urmare, adevărata Valahie (=adevărata Țară Românească) și cea dintâi era pentru domnul de la Suceava Moldova.

Dar Ștefan a fost un unificator al românilor ante litteram: a adus Țara Românească de la sudul munților sub ascultarea sa de mai multe ori (fie și cu sabia), a fost numit „conte” sau guvernator al Transilvaniei, a stăpânit aproape 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, a creat episcopie (ajunsă apoi mitropolie) românească la câțiva kilometri de Cluj (la Feleacu), apus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului etc.

Recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare este numit „regele Daciei”.

De altminteri, Dacia figurează în mărturii venețiene pentru circa trei decenii, la finele secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea (sub Ștefan și urmașii săi), ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de Mihai Viteazul și chiar de principii din familia Báthory, care visau formal această mărire.

Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în secolul al XIX-lea drept precursor al României unitare moderne. Ștefan cel Mare este cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, un conducător de talie europeană.

*

Dar Moldova mai are o bogăție uitată de unii, spiritualitatea, cultura românească. Afirm asta bazându-mă pe cel puțin două argumente: primul este dat de personalitățile și operele de excepție ivite din spațiul moldovenesc, iar al doilea este dat de susținerea ideii de român și de România.

Ideea de român a fost apărată în Moldova încă din Evul Mediu și a condus pas cu pas la formarea identității românești:

a. În secolul al XIII-lea (1234), românii din sud-vestul viitoarei Moldove refuzau slujba religioasă a catolicilor și se îndreptau, după tradiție, spre propriii episcopi de rit bizantin, rezistând și atrăgându-i și pe alții la modelul lor de viață spirituală.
b. În secolul al XIV-lea (circa 1370-1380), românii din Moldova îi ajutau în rezistența lor pe românii din Transilvania și respingeau prozelitismul catolic, cerând, în locul preoților unguri, preoți vorbitori ai limbii române.
c. În secolul al XV-lea (1477), în Moldova lui Ștefan cel Mare, ca și în Occident, se știa bine că existau două „Valahii”, adică două Țări Românești, în care se vorbea aceeași limbă și se cultiva aceeași credință.
d. În secolul al XVI-lea (1514; 1562), moldovenii se mândreau cu originea lor romană (comună cu a celorlalți români), iar oștenii erau încurajați la luptă de domnul țării prin invocarea acestei obârșii ilustre.

e. În secolul al XVII-lea, marii cronicari moldoveni au scris, pentru prima oară în românește și pentru prima oară pe întreg spațiul românesc (înaintea transilvănenilor și muntenilor), că românii din Moldova, Transilvania și Țara Românească formează un singur popor, de origine romană, că vorbesc o limbă neolatină (înrudită cu italiana, spaniola și cu celelalte limbi romanice), că denumirile regionale de moldoveni, munteni, olteni, ardeleni etc. nu fac decât să întărească unitatea românească și numele general de români (rumâni), identic cu acela de vlahi (valahi, volohi, blaci etc.), dat de străini poporului nostru.
f. La începutul secolului al XVIII-lea, principele savant Dimitrie Cantemir, – primul cărturar român de valoare europeană și cu conștiință clară de român – scriind în latină și alte limbi de circulație și cunoaștere internațională, a făcut cunoscută în mediile intelectuale ale lumii unitatea și romanitatea românilor, latinitatea limbii, specificul moldovenilor și al tuturor românilor”.

 

 

 

 

 Foto: Harta Cantemir a Moldovei

Harta a fost publicată prima dată în 1769 – 1770 în Magazin für die neue Historie und Geographie, partea a III-a şi a IV-a, ediţia în limba germană a Descriptio Moldaviaeîngrijită de Büsching. De aici a fost preluată în ediţia în limba română Operele principelui Demetriu Cantemiru typarite de Societatea Academica Romana, tomu II. Descrierea Moldaviei tradusa din textulu originale latinescu aflatu in museulu asiaticu alu Academiei imper. scientifice de la St. Petropole, cu charta geographica a Moldaviei si unu fac-simile. Bucuresci, Typografia curtii (lucratorii associati), 12, Passagiulu Romanu, 12, MDCCCLXXV.

 

De la Cantemir pornește și Școala Ardeleană, ca și toată izbucnirea de afirmare culturală națională a românilor din secolul al XVIII-lea, prezentă în toate cele trei țări, de la Blaj la București și de Iași la Râmnic.

g. Toți marii învățați moldoveni din secolul al XIX-lea au susținut unitatea românească, de la Kogălniceanu la Xenopol și Iorga.

Numai știind și pătrunzând toate acestea, se poate înțelege creația lui Nicolae Iorga – calificat de unii drept „istoric naționalist”, deși el a fost unul național și internațional în același timp –, mesajul său peste decenii și secole, intuițiile lui, verbul lui înaripat, atunci când a scris inclusiv despre „neamul românesc din Basarabia”.

Iorga, care știa aproape toate mărturiile de mai sus, a scris cele mai frumoase cuvinte care s-au văzut și auzit vreodată despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească.

Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români.

N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”.

Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moși-strămoși este român, cum își cheamă și acum locuitorii din țările ungurești, și muntenii țara lor și cum scriu și răspund cu graiul: Țara Rumânească”.

Cu alte cuvinte, în scrisul istoric din Moldova, de la 1600 până la 1900, se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție, a reflectării identității românești. Aici nu este vorba despre naționalism sau despre românism, ci despre realitate, iar această realitate vine de departe, tocmai de la 1200, când și Țara Moldovei era o țară de țări. Firește, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, pot părea cu iz romantic stimulat de ideea națională, cum au și fost.

Pot părea așa, fiindcă se află în ele, pe lângă o nețărmurită erudiție, multă simțire, multă osândă și durere, toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărțit.

Firește, criticii știu că Țara Românească și limba română nu au existat în realitatea palpabilă așa cum le prezintă Nicolae Iorga, și Dimitrie Cantemir, și Miron Costin, dar ei nu pot înțelege că ele au dăinuit în suflete și în inimi și că marii învățați moldoveni despre această dăinuire vorbesc.

Concluzii

După toate acestea, oare nu era în firea lucrurilor ca cea mai impresionantă doină („Balada”) românească s-o compună Ciprian Porumbescu, cea mai frumoasă poezie dedicată României s-o scrie Mihai Eminescu, cea mai emoționantă definiție a patriei române s-o dea Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă odă închinată limbii noastre s-o alcătuiască Alexe Mateevici?

Toți acești mari români au fost moldoveni! Ei ne-au fost cei mai buni dascăli din lume întru românism și românitate!

Oare mai putem avea mirări, nelămuriri și îndoieli în această privință? Mai mult decât atât, cunoscute fiind aceste antecedente cu rădăcini la începuturile mileniului al doilea, adică acum aproape o mie de ani, nu era oare de așteptat ca cele mai înalte culmi ale culturii românești să fie atinse în Moldova?

Cel mai mare poet român a fost și este Mihai Eminescu, cel mai mare povestitor este Ion Creangă, cel mai mare compozitor este George Enescu, cel mai mare istoric este Nicolae Iorga, cel mai mare autor de romane istorice este Mihail Sadoveanu, cel mai mare sonetist – Mihail Codreanu. Cea mai mare mișcare literară de modernizare a culturii românești și de sincronizare a sa cu spiritualitatea europeană s-a născut și s-a afirmat la Iași – este vorba de ”Junimea” – și l-a avut în frunte pe un fiu de transilvănean, Ioan Maiorescu.

Acesta, stabilit la Craiova, și-a dat băiatul la școlile bune de la Brașov, apoi în Germania etc. Fiul acesta, întors în patrie, nu s-a dus nici la Sibiu, nici la Craiova, nici la Brașov și nici măcar la București, ci la Iași, acolo unde se edificase prima universitate modernă românească și unde se făurea, la cel mai înalt nivel, cultura modernă românească. Dacă programul de modernizare al societății românești l-au făcut pașoptiștii, programul de modernizare al culturii românești l-au făcut junimiștii, la Iași, și l-au făcut foarte bine.
De la moldoveni am învățat ce înseamnă sacrificiul pentru țară, de la ei știu de ce țara trebuie să fie mai presus de fire, știu de ce nu mă pot niciodată supăra pe țară, de ce țara trebuie să se cheme România și de ce poporul acesta – oricum s-ar numi – este și rămâne poporul român.

Tot de la ei știu – de la Iorga și Eminescu, de la Miron Costin și Dimitrie Cantemir, de la Mihai Viteazul, întregitorul de la Iași, de la anonimii din 1374, protectorii limbii noastre la curia papală, de la țăranii-oșteni morți la Războieni și la Stănilești, de la boierii apărători ai Tighinei și Bugeacului, de la morții căzuți la Mărășești și de la plugarii și păstorii din toate timpurile – că unirea noastră este prea tânără, că ea abia are o sută de ani încheiațiși că ne mai căznim s-o facem și acum.

Astfel, pomeniții mari bărbați ai Moldovei ne transmit să judecăm drept și să nu ne pripim, să nu plecăm urechea la cârtitorii care îndeamnă la dezbinare. Ce sunt – exclamă ei, cu înțelepciune – o sută de ani de unire (șchioapă și ea!) pe lângă un mileniu de dezunire românească sau de unire prezentă numai în suflete? Ca să judecăm dacă unirea e bună sau rea, trebuie mai întâi s-o trăim măcar tot atât timp cât a durat dezbinarea!

Acest mesaj despre țară, despre unitate și despre limbă ni l-au transmis învățații moldoveni. De aceea, se poate spune că ei au făcut, într-adevăr, cultura românească modernă și ei ne-au învățat ce este România și cum trebuie făurită ea; dar tot ei ne-au arătat, cu modestie, că mesajul lor este numai o descifrare, o decriptare a ceea ce a făcuse veacuri la rând poporul român.
În acest fel, Dumnezeu a răzbunat Moldova cea obidită, cea săracă și asuprită, Moldova cea atacată și jefuită de tătari și de câți alții, Moldova frântă de dușmani, cu gropnițele domnești și cu vechile capitale furate de austrieci, Moldova cea cu Tighina și Căpriana, cu Hotinul și cu Marea cea Mare înstrăinate, Moldova ceea mereu micșorată, dar niciodată îngenuncheată.

Este acea Moldovă în care până și baciul din Miorița se resemnase cu moartea! Dar este vorba numai o moarte simbolică, a trupului, fiindcă spiritul Moldovei rămâne mereu viu și puternic: sacrificiul Moldovei și al moldovenilor a născut România și pe români. Iar dacă cele mai frumoase, mai mari și mai impresionante valori culturale românești sunt făurite de moldoveni, atunci eu, român fiind, cum să nu mă simt moldovean?

Cum să nu laud Suceava și Orheiul, Academia Mihăileană, actul de la 5 ianuarie 1859 sau înființarea Universității la 1860, „Luceafărul” scris la 1883 sau „Rapsodia română” a lui Enescu? Cum să nu mă las „cuprins de acel farmec sfânt” și să mă pătrund de razele lunii „sara pe deal”?
Moldova este parte integrantă a edificiului național românesc, dar, mai presus de toate, este făuritoarea, păstrătoarea și întăritoarea culturii românești și al celui mai valoros tezaur al ei – limba noastră comună, limba română.

Cel mai înalt imn închinat limbii noastre s-a întruchipat prin creația lui Mihai Eminescu, moldoveanul, românul, universalul, acela care a ieșit din toate tiparele și ne-a împins pe toți în nemurire. Când am citit prima oară „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…”, am înțeles de ce Mihai Eminescu este mai întâi român – cel mai vrednic dintre români – și de ce abia apoi este moldovean și universal.

După ce am învățat temeinic, pas cu pas, ceea ce au făcut moldovenii pentru români și România, am înțeles de ce mă sunt moldovean, așa cum ar trebui să fie și să se simtă toți românii. Moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecție de românism !

Acad. Ioan Aurel Pop

N. Iorga, Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9. Vezi și I.-A. Pop, Istoria și semnificația numelor de român/valah și România/Valahia, discurs de recepție la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, București, 2013, passim.

03/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

PAGINI DIN ISTORIA STRAVECHIULUI PAMANT ROMANESC AL DOBROGEI

 

Povestea Dobrogei

Asezata la rascrucea a doua drumuri stravechi care uneau Marea Nordului ca Marea Neagra strabatand Europa Centrala, si porturile Marii Mediterane Orientale cu ale Stepelor Pontice, istoria a fost dura cu aceste locuri,  zbuciumate de tropotele cailor armatelor Persilor, apoi ale Romanilor, iar mai tarziu urmate de stapanirea musulmana.

Dobrogea a devenit drum de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani si Constantinopol.

Din cele mai vechi timpuri, asezarile umane au rasarit pe aceste teritorii, dovada stand siturile arhelogice datate in perioada neolitica.

Incepand cu secolul 8 i.e.n. Litoralul Marii Negre este colonizat de Greci, astfel sunt intemeiate cetatile-port:Histria, Callatis si Tomis cu o structura social-politica copiata  dupa modelul Polis-ului Grecesc.

De-a lungul timpului Tomis-ul devine cea mai importanta cetate dintre aceste colonii, iar influenta asupra teritoriilor ocupate creste.

O vreme aceste cetati se comfrunta cu stapanirea persilor,incepand cu 514 i.e.n., In circa 330, Alexandru cel Mare i-a infrant pe tracii vasali ai persilor, si a ocupat Dobrogea, imperiul sau ajungand pana la Dunare.

In 322, anul destramarii imperiului lui Alexandru, Dobrogea este inclusa in regatul macedonian, iar geto-dacii isi reiau autonomia locala de care dispuneau pe vremea persilor, apoi se aliaza cu Regatul Pontului, putere dominanta in Marea Neagra.

In 55 i.e.n. Dobrogea si cetatile grecesti de pe malul marii au fost inglobate in statul dac al lui Burebista, pana in anul 44 e.n., iar din anul 46 trece sub stapanire Romana, fiind incluse in provincia Moesia, de catre imparatul Octavian Augustus mai tarziu fiind cunoscuta sub numele de Scythia Minor si joaca un rol foarte important in sistemul de aparare al Imeriului Roman.

Tot acum vine si prima marturie, cea a istoricului antic Pliniu cel Batran, care sustinea ca “teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra este populat de geti, pe care romanii ii numesc daci “

 

 

 

In timpul razboaielor dacice Dobrogea a fost un  teatru de razboi dintre dacii, aliati cu sarmatii si armatele romane.

Una din cele mai stralucite victorii ale romanilor in aceste razboaie a fost cea de la Adamclisi (102), unde s-a ridicat monumentul de la Tropaeum Traiani.

Printre barbarii care au Inceput sa apara pe teritoriul Dobrogei in secolul al III-lea se numara gotii, gepizii si hunii.

Odata cu impartirea definitiva a imperiului roman din 395, Dobrogea intra in componenta Imperiul Roman de Rasarit, treptat crestinat si denumit mai tarziu  “Imperiul Bizantin”.

Imparatul Iustinian I a Intarit cetatile de pe Dunare, cartea lui Procopius (“Despre constructii”) enumerand 90 de cetati restaurate de Imparat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 In Dobrogea.

Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptari din latina vulgara (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle).

Paralel cu reorganizarea militara au fost Intreprinse si schimbari In domeniul bisericesc. In Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numarul mare de bazilici crestine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indica importanta ierarhiei ecleziastice zonale, aceasta nefiind in partibus.

Dupa anul 534, invazii pustiitoare ale hunilor, ale avarilor si bulgarilor, vor avea loc si In Dobrogea, zona decazand treptat din stralucirea sa de pe vremea lui Iustinian. Sapaturile arheologice au scos la iveala urmele unei parasiri bruste si violente a teritoriului undeva la sfarsitul secolului al VI-lea. La Tropaeum s-a purtat o batalie importanta, care a pecetluit de altfel sfarsitul orasului antic. Urme de incendieri serioase au fost gasite la Ulmetum, Callatis si Histria.

In secolul VII bulgarii au invadat teritoriile la sud de Dunare, ajungand pe raul Marita si la Marea Adriatica.

Prima faza a fost consumata in 679, cand hanul Asparuch trece Dunarea si se instaleaza in Moesia si Scythia Minor.

Dobrogea a ramas sub dominatie bulgara pana in 971. In acest rastimp, populatii slave s-au asezat printre Tracii latinizati sau elenizati din regiune. Mai tarziu, cand puterea bulgara a inceput sa scada, Dobrogea a retrecut in stapanirea bizantina In 971, iar Bulgaria a fost in cele din urma integral cucerita de bizantini in 1014.

In secolul al X-lea, sunt mentionati si doi jupani (conducatori), probabil de origine bulgara: Gheorghe si Dimitrie (cca. 943).

Imperiul bizantin a reusit cu greu sa mentina Dobrogea sub dominatia sa din cauza atacurilor pecenegilor si a cumanilor si a rascoalelor bulgarilor si proto-romanilor (Valahi).

Un alt pericol l-au reprezentat armatele cneazului rus Sviatoslav, care in 971 au asediat Dristra (Silistra). Aceasta cetate, impreuna cu Constanta si altele s-au pus sub protectia Imparatului bizantin, reusind astfel sa respinga asediul.

Dupa acest eveniment, Imparatul Ioan I Tzimiskes a alcatuit In acele locuri o thema, numita “Mesopotamia Apusului” cu centrul la Licostomo (Gura Lupului In greceste) sau la Dristra[1].

Aceasta thema era alcatuita din doua strategate: cel de Dristra in nord si cel de Ioannopolis In sud. Primul strateg a fost un anume Leon.

Prin 975 – 979, strategatul de Ioannopolis a fost incorporat in thema Thracia, in vreme ce thema Mesopotamia Apusului era Impartita intr-un strategat omonim (in nordul Dobrogei) si cel de Dristra (in sudul Dobrogei).

Porturile Dristra, Aegyssos si Constantia adapostesc atunci dromoanele care apara Mesopotamia Apusului. Dupa 986, bulgarii au cucerit strategatul Dristrei, pana la linia Intarita Constanta – Cernavoda.

Teritoriul ramas (practic strategatul Mesopotamia Apusului si cateva fortificatii dunarene Intre Cernavoda si Dristra) au fost reorganizate intr-o toparhie cu o larga autonomie politica, administrativa si decizionala.

Campania din anul 1000 pornita de Imparatul Vasile II Macedoneanul a readus teritoriile de est ale Bulgariei sub ascultarea unui strategat al Dristrei, thema Mesopotamia Apusului fiind desfiintata.

Aceasta formatiune noua a fost pentru scurta vreme subordonata themei Thracia, urmand ca dupa cativa ani sa fie separata.

Dupa 1020, Imparatul Vasile II a Infiintat o noua thema, numita Paristrion sau Paradunavon. Aceasta cuprindea teritoriile dintre Muntii Balcani, Dunare (de la Vidin pana la gurile de varsare) si Marea Neagra.

Centrul noii formatiuni era tot orasul Dristra, iar conducatorul ei se numea katepan, duce sau arhonte. Aceasta tema, fara alte subdiviziuni, va ramane sub stapanirea bizantina pana In secolul al XII-lea (cu scurte Intreruperi In 1047/48–1053, 1056–1059, 1064–1065, 1072–1091, cand granita a fost retrasa temporar pe aliniamentul Muntilor Balcani).

In 1072, Imparatul Nicefor III Botaneiates l-a trimis In zona Dobrogei de sud pe generalul Nicefor Bryennus sa Il pedepseasca pe rasculatul Tatrys.

In 1087, imparatul Alexios I Comnen, impreuna cu aliatii sai cumanii, duce o campanie la nord de Dunare Impotriva pecenegilor.

Sora imparatului, Anna Comnena, mentioneaza in opera sa „Alexiada” trei mici formatiuni in Dobrogea in perioada 1086-1091: Tatos/Chalis (probabil acelasi cu Tatrys), in zona Silistrei; Sacea (Satza/Sata), in zona Deltei Dunarii si Sestlav, in zona Vicinei:„[…]

„Voind sa povestesc o navalire impotriva Imparatiei romeilor mai groaznica si mai mare decat cea dinainte, iau lucrurile din nou de la inceput; caci s-au amestecat ca valurile marii.Un neam scitic, pradat zilnic de sauromati, parasindu-si salasele, a coborat la Danubios, cazand de acord asupra acestui lucru, au intrat In tratative cu conducatorii lor, cu Tatos, numit si Chalis, cu Sestlav si Sata, caci trebuie sa amintesc si numele celor mai de seama dintre ei, desi trupul istoriei se murdareste cu acestia, unul, tinand In stapanirea sa Dristra, ceilalti Vicina si celelalte.” (Anna Comnena)

Nicolae Iorga socoteste ca acesti trei conducatori ar fi fost romani, iar actiunea lor ar fi reprezentat o incercare de emancipare de sub tutela bizantina.

Aceasta ipoteza a fost sustinuta si de catre Nicolae Banescu si C. Bratescu, acesta din urma comparand aceste „voievodate romanesti” cu cele ale lui Litovoi si Seneslau.

Unii istorici bulgari contesta in limbaj polemic caracterul romanesc al celor trei formatiuni statale. Gheorghe Bratianu presupune ca Tatos era peceneg, Sestlav un sef slav al Vicinei iar Sata un sef local, insa lasa loc la interpretari:

„Este foarte greu de stabilit precis care le este nationalitatea.Fapt este ca din momentul acela Dobrogea este ocupata aproape permanent de neamuri turcesti. Rand pe rand urmeaza pecenegi, uzi, cumani, […] pe urma si elemente venite din Asia Mica selgiukida.Este deci o permanenta de viata turceasca […].

Fata de unele teorii emise In tara vecina cu noi dinspre sud, aceasta constatare nu este lipsita de interes, pentru ca arata ca, In orice caz, sub o forma turceasca, destinele Dobrogei au fost din momentul acela pentru multa vreme deosebite complet de ale Bulgariei din Balcani.” (Gheorghe Bratianu)

In 1094 este mentionat un conducator local al Valahilor, numit Pudila.

Pe harta calatorului arab Idrisi, alcatuita in 1154, zona aflata intre Dunare si Marea Neagra este denumita Burgean sau Brugean.

In 1185, in urma rascoalei fratilor valahi Asan si Petru, Dobrogea intra sub dominatia statului Imperiului Vlaho-Bulgar, numit in documentele epocii Regnum Valachorum, dar In istoriografia moderna “Al doilea Imperiu Bulgar”.

Aceasta dureaza pana in 1320/5, cand devine independenta sub numele de Principatul de Carvuna, denumit in istoriografia moderna “Despotatul Dobrogei”.

In acest timp se vorbea In zona graiul dician mentionat In lucrarile lui George Valsan, un grai al limbii romane influentat de limba greaca.

In 1320 este mentionat un anume Balica sau Balko In Principatul Carvunei (Dobrogea), care se intindea de la zona actualului Babadag in nord, pana la Mesembria (azi Nesebar) la sud.

In 1346, fii lui Balica, Dobrotici si Teodor, se implica in luptele dinastice din Imperiul Bizantin de partea imparatesei Ana de Savoia.

Din cauza aceasta, in 1347, din ordinul imparatului Ioan V Paleolog, un vasal al Bizantului, emirul Bahud din Umur, conduce o expeditie impotriva lui Balica, in timp ce dromoanele bizantine distrug porturile de la Marea Neagra. Balica si Teodor mor in timpul confruntarii, Dobrotici devine conducator.

 

 

Intre 1352-1359, odata cu scaderea puterii Hoardei de Aur, apare un nou stat la sud de gurile Dunarii sub printul tatar crestinat Demetrius, in timp ce Tara Romaneasca ia in stapanire regiunile situate la nord de gurile Dunarii (Vrancea, Galati, si fasia de teritoriu de la Prut la limanul Tuzla din actualul Bugeac).

In1357, Dobrotici sedeclara despot. In acelasi an, pierdeMesembria si Anhialos cucerite de imparatul bizantin Ioan V Paleolog.

Dar doi ani mai tarziu, In 1359, Dobrotici cucereste gurile Dunarii cu cetatile Vicina si Chilia de la Demetrius, expulzandu-i de acolo pe Genovezi care pastreaza doar portul Licostomo. Arhiepiscopul Vicinei, Iachint, devine primul metropolit al Tarii Romanesti tot In 1359.

In 1366 Ioan V Paleolog viziteaza Roma si Buda, incercand sa capete ajutor pentru campania sa impotriva Dobrogei, in cursul careia este capturat la Varna.

O noua campanie condusa de Amadeus VI de Savoia, sprijinita de Venetia si Genova incearca sa-l elibereze pe Imparat.

Dupa ce Amadeus cucereste unele cetati din sud, Dobrotici negociaza pacea eliberandu-l pe imparat si casatorindu-si fiica cu Mihail, fiul Imparatului.

In 1369, Dobrotici impreuna cu aliatul sau Vladislav I al Tarii Romanesti l-au ajutat pe Ivan Stratimir sa revina la tronul Vidinului.

Cu acest prilej cetatile Darstor si Chilia trec In posesia Tarii Romanesti. In 1379, flotele munteana si dobrogeana blocheaza flota genoveza In fata Constantinopolului.

In 1386, Dobrotici moare si Ii urmeaza la tron Ivanko sau Ioan, care accepta pacea cu Murad I al Imperiului Otoman si semneaza un tratat comercial cu Genova.

Ivanco moare In 1388 In timpul expeditiei Marelui Vizir Çandarli Ali Pasha impotriva Taratului Tarnovo (si a cetatii Darstorului atunci In stapanirea Tarii Romanesti).

In urma expeditiei, peste jumatate din teritoriul Dobrogei cade sub dominatia Imperiului Otoman, In timp ce Dobrogea de Nord intra In componenta Tarii Romanesti, care Il Invinge pe Marele Vizir.

Odata cu sosirea Slavilor si a Bulgarilor, Dobrogea dobandeste un grad de autonomie, ca apoi sa devina independenta, tot acum capata si numele actual, provenit de la despotul Dobrici, in secolul 14.

Mai tarziu urmeza sa fie alipita Tarii Romanesti de catre Mircea cel Batran, aparand in cronicile si hartile vremii sub numele de Valacia Minor, Bulgaria Tertia, Grecia Tomitana sau Despotatus Vicinensis, cronici care remarcau si compozitia etnica variata.

 

dobrogea - mircea cel batranTot acum Iachint, episcop de Vicinia, o cetate Dobrogeana disparuta,devine primul mitopolit al Tarii Romanesti in 1359.

Mircea cel Batran a alipit Tarii Romanesti Dobrogea In 1388. In 1393, Baiazid I cucereste sudul Dobrogei si Il ataca pe Mircea In Tara Romaneasca, dar fara succes, iar In 1395 Mircea recucereste teritoriile pierdute cu ajutorul aliatilor sai, Regatul Ungariei.

A treia ocupatie otomana a avut loc intre 1397 si 1404.

Infrangerea lui Baiazid I de catre Timur Lenk la Ankara In 1402 deschide o perioada de anarhie In Imperiul Otoman.

In 1403, Mircea ocupa cetatea genoveza Licostomo de la gurile Dunarii, iar in 1404 recucereste Dobrogea si se implica in luptele dinastice din Imperiul Otoman.

Dupa moartea lui Mircea, in 1418, fiul sau Mihail I, reIncepe luptele cu turcii, pierzandu-si viata intr-o lupta in 1420.

In anul acela, sultanul Mehmed I cucereste Dobrogea, Tara Romaneasca ramanand doar cu Delta Dunarii, dar nu pentru mult timp.

Dobrogea intra in componenta Imperilui Otoman, dar dupa anuniti cercetatori se pare ca in acest timp a mai reintrat pentru scurt timp in componenta Tarii Romanesti in timpul lui Vlad Tepes in anul 1462 si in timpul lui Mihai Viteazul intre 1599 – 1601.

In ceea ce priveste momentul intrarii definitive a Dobrogei sub dominatia turca, opiniile istoricilor sunt impartite.

Nicolae Iorga socoteste ca acest teritoriu a intrat definitiv sub stapanirea otomana in 1416. C.C. Giurescu, Stefan Stefanescu si Gheorghe I. Bratianu sunt de parere ca acest lucru s-a intamplat In 1417, iar Viorica Pervain — in 1420.

Exista, de asemenea, o serie de istorici care considera ca Dobrogea a cazut sub stapanirea otomana treptat, in etape.

Astfel, M.M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru este de parere ca ofensiva otomana in acest sens a inceput In 1417 si s-a terminat In anii 1445 – 1452, in urma cruciadei europene cu sfarsitul tragic la Varna, iar Anca Ghiata plaseaza inceputul In 1420 si finalul In 1484, cand otomanii cuceresc si gurile Dunarii.

Maria Chiper argumenteaza ca Dan al II-lea a stapanit si el, vremelnic, macar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Stefan Ciobanu, bazandu-se pe dovezile arheologice descoperite in cetatea Enisala, impinge aceasta stapanire cu dese intreruperi a domnilor romani pana In vremea lui Vlad Tepes.

Stapanirea lui Vlad Tepes, pentru cateva luni, peste cel putin o parte a Dobrogei este legata de campania sa pe malul drept al Dunarii din primavara lui 1462.

In 1594 si in anii urmatori Mihai Viteazul a condus o campanie militara la sudul Dunarii, cucerind cetatile Isaccea, Macin, Cernavoda, Babadag, Targul de Floci, Silistra si chiar Razgrad, Rusciuc, Sistova, Nicopole si Vidin.

Potrivit istoricului Nicolae Iorga, calaretii lui Mihai Viteazul ajunsesera pana la Adrianopole In est si Plevna In vest.

Aceasta actiune a fost coroborata cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stapanirea sa Bugeacul, in aceeasi perioada.

In 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o data cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel incat Dobrogea si gurile Dunarii s-au aflat sub stapanirea sa pana la moarte.

 

 

Dupa cucerirea Dobrogei, otomanii au transformat-o intr-un sangeac al provinciei Rumelia, dupa care, In 1599, a fost Infiintat elayetul Silistra, ce cuprindea toata Dobrogea, Bugeacul si Edisanul.

In secolul al XVII-lea, acestui elayet i-au mai fost adaugate o mare parte din Bulgaria si Turcia europeana de astazi. In 1864 ce mai ramasese din elayetul Silistrei (partile la nord de Dunare fiind anexate de Imperiul Rus) a fost transformat In vilayetul Dunarii.

Sub dominatia otomana, Dobrogea, pe langa Turcii si Tatarii musulmani asezati aici din ce In ce mai numerosi, cuprinde in continuare o populatie de “Ghiauri” printre care administratia otomana ii deosebeste pe Ladinlar (Evrei de limba spaniola, veniti in Imperiul otoman din Andaluzia, dupa cucerirea Grenadei de catre catolici), pe Ermenlar (Armeni), pe Gök-Oğuzlar (Gagauti), pe Rumlar (Greci), pe Cingene (Tigani), pe Bulgarlar (Bulgari) si pe Iflaklar (Romani), aceste doua ultime grupuri fiind cele mai numeroase.

Romanii dobrogeni bastinasi, care Isi spuneau Dicieni (nume care dupa George Valsan provine de la cetatea Vicina mentionata In cronicile medievale) erau raia (adica supusi otomani), si ca atare plateau, ca toti ghiaurii, haraciul (impozit pe necredinciosi), in timp ce Romanii veniti din partile Sibiului, din Moldova sau din Tara Romaneasca, zisi mocani erau partial scutiti.

In decursul celor peste patru veacuri de stapanire otomana, un numar neverificabil, dar insemnat de ghiauri s-au turcit pentru a scapa de acest haraci, astfel ca o parte din turco-musulmanii dobrogeni sunt, de fapt, de origine crestina.

Imperiul Otoman avansa catre Europa Centrala, Dobrogea o posesiune periferica devine de o importanta strategica si economica  mai scazuta iar numarul musulmanilor crestea, ajungand pe alocuri sa fie majoritar.

In multe locuri cultura dispare in profitul ciobanitului extensiv, fostele orase de coasta devin simple sate de pescari, iar in locul lor se dezvolta Babadagul si Medgidia ca targuri rurale.

Ciobani din Ardeal, Moldova si Tara Romaneasca, multi dintre ei Mocani transhumeaza in fiecare iarna, si incet incet se stabilesc aici, amestecandu-se cu Dobrogenii denumiti atunci Dicieni

Situatia se modifica dramatic intre secolele 18 -19 odata cu extinderea teritoariala a Imperiului Rus, atingand apogeul in 1812 cand acesta anexeaza Basarabia, astfel ca Dunarea devine frontiera intre Rusia si Turcia. Cu aceasta ocazie Sulatnul si Tarul fac schimb de populatii: Tatrii Nogai si Turcii vin in Dobrogea, in locul unui numar echivalent de Bulgari si Gagauzi, care se stabilesc in sudul Basarabiei.

Dupa schisma din Biserica Otodoxa rusa, adepti ai Bisericii de rit vechi, care se opuneu reformelor lui Petru cel Mare, se stabilesc in nordul Dobrogei asa numitii Lipoveni, iar mai tarziu pe la 1840 au fost colonizati aici si germani proveniti din Basarabia si Rusia de Sud.

 

Unirea Principatelor Romane in anul 1859 a pus bazele Romaniei moderne si a reprezentat o veriga importanta in lantul eforturilor poporului roman pentru implinirea aspiratiilor sale fundamentale de unitate nationala si libertate politica.

Pe fondul simtamantului de neam, a constiintei vechimii si permanentei lor, evenimentele din istoria nationala a veacului al XIX-lea au avut ecou si in randul romanilor din Dobrogea, acesta amplificandu-se pe masura ce Intreaga natiune a simtit apropiindu-se clipa independentei statale.

Escaladarea “crizei orientale”, prin rascoalele antiotomane din Bosnia si Hertegovina din vara anului 1875, care s-a resimtit in Dobrogea printr-o sporire a incordarii generale si printr-o inasprire a atitudinii autoritatilor turcesti, a oferit conducatorilor tanarului stat roman prilejul de a incheia cu succes indelungata lupta pentru independenta.

 

 

 

carol I

Regele Carol I al Romaniei

 

 

domnitorul Romaniei (1866-1881)
regele Romaniei
(1881-1914) – See more at: http://www.comune.ro/?/tema_consultanta/icon26/#sthash.3KSlvJ6c.dpuf

Dobrogea devine parte a Romaniei dupa Razboiul de Independenta si prin decizia Congresului de la Berlin din 1878 care a specificat ca linia de frontiera cu Bulgaria sa porneasca in continuarea Dunarii, astfel incat sa cuprinda populatia compact romaneasca din aceste zone, iar  partea din sud, Cadrilaterul a revenit Bulgariei.

Prin Tratat s-a recunoscut independenta Romaniei in a carei componenta intrau Delta Dunarii, Insula Serpilor si Dobrogea pana la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia.

Pentru o parte a despagubirilor de razboi pe care trebuia sa le plateasca, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urma Isi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierduta pe nedrept In opinia Curtii de la Sankt-Petersburg la 1856.

In anul 1879 Romania a Cerut Bulgariei Orasul Silistra si chiar a ocupat Arab Tabia, fortareata Orasului, Marile puteri au convenit acordarii fortaretei Romania, dar Silistra a ramas tot a Bulgariei.

Opozitia categorica a delegatiei tariste, lesne de Inteles prin prisma intereselor sale, a dus la esecul intentiei puterilor europene de a stabili frontiera Dobrogei la sud de Silistra si de capul Caliacra, traseul definitiv al frontierei romano-bulgare urmand a fi stabilit abia In 1880 de catre o comisie internationala.

Cele trei judete romanesti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad si Ismail – reveneau Rusiei, Insa Tratatul de la Berlin nu a pus In legatura revenirea Dobrogei la Romania cu cedarea celor trei judete mai sus-amintite.

O va face insa Curtea imperiala de la Sankt-Petersburg, prin “fortarea” unui schimb de teritorii romanesti, care nu i-au apartinut niciodata de drept, starnind revolta unanima a clasei politice romanesti fata de cedarea Bugeacului in schimbul Dobrogei, stare de altfel interpretata ulterior de istoriografia bulgara ca fiind o lipsa de dorinta a romanilor pentru a prelua teritoriul “eminamente bulgaresc” dintre Dunare si Marea Neagra.

Integrarea Dobrogei In Regatul Romaniei a sporit importanta provinciei,deoarece asigura iesirea la mare a statului roman.

 Tot acum are loc o stabilire sistematica a romanilor din alte provincii ,in special din Muntenia si Transilvania, sporind ponderea romanilor din regiune, ducand la o populatie rurala relativ bogata, deoarece aici pamantul nu era arendat.

Unirea Dobrogei, stravechi pamant getic intrat primul in lumina istoriei, a insemnat in realitate implinirea aspiratiilor romanilor dobrogeni.

Pe tot parcursul razboiului, romanii dobrogeni, autohtoni ai regiunii, au sperat victoria armatei romane si posibilitatea unirii cu Romania, dupa cum o demonstreaza primirea cu toata cinstea din iunie 1877 facuta la Macin trupelor ruse si apoi in decembrie 1877 petitia dobrogenilor care, acoperita de nume si semnaturi, cerea unirea Dobrogei cu Romania.

Mai mult, numerosi romani dobrogeni s-au inrolat in armata ca voluntari in timpul razboiului.

 

 

ion c bratianu

 

Ion.C. Bratianu-primul ministru al Romaniei

 

Unirea Dobrogei cu tara a fost dorinta guvernului si populatiei romanesti in aceasi masura si nu o situatie impusa de rusi, pe care oamenii politici romani ar fi Incercat sa o evite.

(Geograful Grigore Cobalcescu scria referindu-se la Dobrogea: “In aceste circumstante nu vad ce am putea face decat sa privim Dobrogea ca o proprietate a noastra si sa ne gandim ce vom face cu ea, pentru a profita de aceasta stapanire legala, si desigur sa facem tot ce putem pentru a-i multumi pe etnicii stabiliti pe acest pamant si sa cautam sa pastram fratia lor.”; poetul Mihai Eminescu vorbind despre Dobrogea afirma: “Din punct de vedere istoric, noi avem dreptul indisputabil asupra Dobrogei.

Roman in perioada lui Augustus, locul de exil al lui Ovidius, marele poet, candva a bizantinilor, trecand de la dinastia Assanizilor la Valahia, a continuat sa ramana Valahiei, pana la momentul cand ne-a fost luata de turci”; I. C. Bratianu, cu ocazia unui discurs in Senat pe 28 septembrie 1878 pleda de asemenea pentru dreptul istoric al Romaniei asupra Dobrogei: “Provoc pe oricine poate demonstra cu dovezi ca Dobrogea ar fi apartinut statului bulgar.

La inceputul secolului al XV-lea turcii au furat Dobrogea de la noi cu sabia. […] Nimeni nu trebuie sa Indrazneasca sa spuna ca Dobrogea a apartinut Bulgariei; noi suntem stapanii legali prin sange, am pierdut-o prin sabie si acum este a noastra… prin sabie!”)

Ceea ce a incercat in fapt clasa politica romaneasca, a fost evitarea pierderii sudului Basarabiei, pentru ca nu s-a dorit o tranzactie teritoriala pe seama unor teritorii romanesti. Romania obtinea deci, prin ceea ce avea sa devina cunoscut drept “Razboiul de Independenta”, recunoasterea suveranitatii sale asupra teritoriului dintre Dunare si Marea Neagra.

Participarea Romaniei la razboiul din 1877-1878 si cucerirea independentei de stat a insemnat egalitatea juridica cu toate statele suverane, avand o adanca semnificatie morala pentru ca a ridicat constiinta natiunii romane libere si a permis realizarea in perspectiva, atunci cand istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918.

Nu mai putin important a insemnat eliberarea altor populatii balcanice de sub dominatia otomana, contribuind decisiv la evolutia acestora ca state moderne Intr-o epoca de afirmare a spiritului national.

Prin Trataul de Pace de la Bucuresti in anul 1913 , imediat dupa cel de-al doilea Razboi Balcanic, Cadrilaterul a fost alipit Romaniei. Dar imediat cu inceperea Primului Razboi Mondial, aici au loc operatiuni militare importante in Cadrilater, impotriva Romaniei .

La lupte a participat, de partea romana, o divizie de prizonieri sarbi si croati din armata austro-ungara, formata in Rusia. Bulgaria a anexat Cadrilaterul si fasia de teritoriu pana la linia Rasova-Agigea timp de 2 ani, si a ocupat restul Dobrogei pana la sfarsitul Razboiului.

Prin Trataul de Pace de la Neuilly sur Seine, se restabilesc granitele cu Bulgaria la frontiera de la 1913, Cadrilaterul redevenind al Romaniei.

Cu totul altfel stau insa lucrurile, in privinta Dobrogei de Sud (Cadrilaterul), unde populatia de crestini (minoritara fata de Turci) era bulgareasca in proportie de opt zecimi conform recensamantului otoman, si pe care Romania nu o revendicase niciodata (cu exceptia Silistrei) inainte de 1913.

Constantin Dobrogeanu-Gherea a protestat vehement impotriva acestei politici care, afirma el, va provoca dusmania vecinilor sudici ai Romaniei pe o frontiera de peste 700 de km.

Daca populatia turceasca, majoritara In cele doua noi judete Durostor si Caliacra, a primit alipirea la Romania cu indiferenta sau chiar favorabil (Romania fiind pentru Turci un stapan mai putin anti-otoman), populatia bulgaresca in schimb s-a socotit ocupata, colonizata, si a rezistat prin toate mijloacele, inclusiv violente.

In vara lui 1916 Romania se afla in razboi cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria si Imperiul Otoman. Primele succese ale armatei romane in eliberarea Transilvaniei nu au putut fi consolidate.

Din partea aliantei Puterilor Centrale, Bulgaria intrase in razboi cu interesul manifestat deja in numeroase randuri, al reanexarii Dobrogei de Sud (Cadrilaterului), ce revenise Romaniei prin tratat In urma razboaielor balcanice din anii 1912-1913.

Ofensiva trupelor bulgare incepe chiar Inainte ca declaratia de razboi sa fie inaintata ministrului Romaniei la Sofia. De partea romanilor, Dunarea si frontiera terestra erau aparate de Armata a III-a, aflata in vara anului 1916 intr-o pozitie de inferioritate fata de Armata a III-a bulgara, bine dotata gratie armamentului austro-german, beneficiind de sustinerea ofiterilor si trupelor specializate germane.

Elementul esential care dadea forta acestei armate il reprezenta comandamentul sau german si Insasi experienta sefului ei suprem, maresalul von Mackensen.

In aceste conditii, la 1 septembrie 1916 a avut loc batalia de la Turtucaia, ce avea sa marcheze prima mare InfrIngere militara a Romaniei in acest razboi.

Dupa cinci zile, in urma gravelor pierderi suferite, silit sa faca fata inevitabilului, anume razboiului pe doua fronturi, tanarul stat modern roman avea sa piarda Intregul teritoriu al Dobrogei.

In aceasta batalie, conform prevederilor lui C. Dobrogeanu-Gherea cu trei ani mai devreme, ostasii romani macelariti (inclusiv o parte din raniti si din prizonieri) de armata bulgara indoctrinata cu ura fata de ocupantul roman, au platit un sangeros tribut pentru politica de extindere teritoriala voita de cercurile politice si militare bucurestene In 1913.

La 22 octombrie 1916, coloane de trupe germano-bulgare isi faceau intrarea in Constanta, devastata de bombardamente si In mare parte pustie, autoritatile si populatia romaneasca locala fiind In prealabil evacuate.

Ceea ce indeobste se cunoaste mai putin de catre publicul larg, este ca ocuparea vechii cetati a Tomisului a reprezentat un episod tragic, nedemn fata de secolul In care se desfasura.

Soldatii bulgari, in ciuda regulilor razboiului si a acordurilor internationale in vigoare privind teritoriile ocupate, populatia civila si prizonierii de razboi, se simteau eliberati de orice regula, in numele razbunarii pentru pierderea Cadrilaterului in 1913, si s-au dedat la acte de o cruzime deosebita, comportament cu totul diferit de cel al aliatilor germani, “oameni practici” care, desi aflati In stare razboi au oprit abuzurile.

Constanta, la momentul ocuparii de catre trupele Puterilor Centrale, reprezenta principalul debuseu economic al Romaniei si cel mai mare port comercial la Marea Neagra, gasindu-se intr-o situatie prospera, daca ar fi sa dam ca exemplu doar faptul ca “nu era an sa nu se construiasca 300-400 locuinte”

Poate tocmai de aceea, orasul de la malul marii a avut de suferit de pe urma distrugerilor ocupantului bulgar.

Acestea, pe langa rechizitia militara de bunuri, au permis etnicilor bulgari din Constanta sa dispuna si de avutul romanilor evacuati.

Statuia lui Ovidius a fost data jos de pe soclu si a trebuit interventia superiorilor militari germani pentru ca statuia sa fie repusa la locul sau.)

Vara anului 1917 avea sa aduca insa victoriile romanesti istorice de pe frontul din sudul Moldovei, de la Marasti, Marasesti si Oituz, care au rasturnat toate calculele militare pe Frontul de est, spulberand mitul invincibilitatii armatelor Kaiserului.

La aceste momente de epopee militara si-au adus o importanta contributie si ostasii Diviziei a 9-a Constanta.

Din pacate, retragerea Rusiei din razboi a izolat total Romania in fata puterilor centrale.

In ciuda victoriilor de la Marasti, Marasesti si Oituz care au permis mentinerea unei “Romanii Libere” in teritoriul Moldovei dintre Carpati, Siret si Prut, Regatul Romaniei, prin tratatul de pace de la 9 decembrie 1917, a fost obligat sa cedeze Austro-Ungariei pasurile Carpatilor si o fasie de teritoriu de-a lungul granitei comune, iar Bulgariei teritoriul Dobrogei situat la sud de o linie Rasova-Techirghiol (nordul Dobrogei, lasat Romaniei, ramanand totusi sub ocupatia militara Bulgaro-Germana).

La sud de linia Rasova-Techirghiol, limba bulgara era declarata limba oficiala,facandu-se totodata importante schimbari de denumiri toponimice in interesul Regatului Bulgar.

Constanta si Dobrogea aveau sa ramana sub aceasta grea ocupatie timp de doi ani.

Aceasta era, de altfel, situatia si In cea mai mare parte a Intregii tari, unde distrugerile materiale si umane erau extrem de mari.

Doua treimi din teritoriul statului roman antebelic erau sub ocupatie militara straina, fiind supus unui regim de exploatare a tuturor resurselor naturale si economice.

Pierderea Constantei si a Dobrogei la sud de linia Rasova-Techirghiol a implicat si slabirea considerabila a fortelor militare romanesti.

Pacea de la Buftea la 24 aprilie/7 mai 1918, prin care recunostea ocupatia militara a Puterilor Centrale asupra teritoriului dobrogean, Bulgaria anexand teritoriul situat la sud de linia Rasova-Techirghiol, iar accesul Romaniei la Marea Neagra fiind permis numai de-a lungul unui drum ingust militarizat Cernavoda-Constanta.

Tratatul nu a fost niciodata ratificat de catre regele Ferdinand, astfel Incat acesta a ramas nul de drept.

Toamna lui 1918 a inclinat definitiv balanta armelor de partea Antantei pe Frontul de Vest, momentul de deruta al Puterilor Centrale fiind in mod just sesizat de conducerea politico-militara a Romaniei, care a decis reintrarea in “Marele Razboi” pentru eliberarea teritoriilor ocupate vremelnic de fortele militare straine si pentru implinirea idealului national al tuturor romanilor: Marea Unire.

Astfel, dupa ce in septembrie 1918 Bulgaria a fost Infranta decisiv de Antanta, Dobrogea a redevenit parte a Romaniei. Armistitiul cu Germania (11 noiembrie 1918) avea sa gaseasca Romania in stapanirea teritoriului dintre Dunare si Marea Neagra.

Populatia dobrogeana a reusit sa inlature in mod rapid toate vicisitudinile create de razboi, ceea ce o demonstreaza nivelul dezvoltarii sale generale din perioada interbelica.

Unirea tuturor romanilor intr-un singur stat national n-ar fi cunoscut implinirea fara revenirea Dobrogei, cu accesul la Marea Neagra, la patria-mama.

Cu ocazia marii sarbatori inchinate acestui act, la Iasi, la 7 decembrie 1918, un student constantean afirma: “Noi dobrogenii privim cu bucurie si cu veselie acest ceas ce ne-a fost dat sa traim, ca sa vedem dupa atatea jertfe unirea tuturor romanilor in Romania Mare”

In perioada interbelica continua procesul de modernizarea a Dobrogei. Porturile au o perioada de declin datorita incertitudinilor legate de tranzitarea stramtorilor Bosfor si Dardanele.

Continua stabilirea in Dobrogea a romanilor din alte provincii, iar incepand cu 1920 in special in partea de sud se stabilesc aici numerosi aromani, astfel ca dicienii devin minoritari , tot in aceasta periooada are loc si o emigrare masiva a turcilor, catre Republica Turca, datorata noii politici a statului.

In anul 1940 Cadrilaterul este recuperat de Bulgaria prin Tratatul de la Craiova cand Hitler a ordonat lui Carol al 2-lea sa regleze diferentele teritoriale cu Bulgaria, astfel s-au restabilit granitele dinainte de 1913.

Trataul de la Craiova a insemnat si un transfer obligatoriu de populatii intre Romania si Bulgaria, adica, toti Bulgarii din Nordul Dobrogei si toti romanii din Cadrilater, urmau sa se instaleze pe teritoriile statelor respective.

Urmeaza o perioada si mai grea pentru Dobrogea, comunistii preiau puterea.

Autoritatile comuniste au facut presiuni asupra taranilor pentru a colectiviza regiunea, astfel ca in anul 1955, Dobrogea a devenit prima regiune colectivizata a Romaniei, iar Nicolae Ceausescu si-a inceput carierea aici.

Dobrogea a ripostat impotiva intrusilor comunisti, aici aflandu-se grupuri armate de rezistenta, dar colectivizarea a ruinat satele Dobrogei, determinand un exod catre orasele mari, in special catre Constanta.

Imediat dupa revolutia din 1989, Dobrogea are si ea de suferit in  criza generala a economiei romanesti.

Disparitia flotei comerciale a Romaniei, si declinul in general al navigatiei pe Dunare ca urmare a razboaielor din fosta Iugoslavie, pierderea locului privilegiat al Constantei ca principal punct de tranzit la exporturilor romanesti si declinul turismului la Marea Neagra, au afectat negativ economia Dobrogei.

O perioada noua se naste pentru Dobrogea, dupa o serie de masuri si Hotarari Locale importante, in judetul Constanta, turismul cunoaste un avant considerabil, agricultura devine profitabila dinnou, iar nivelul de trai creste, pozitionand Constanta ca al doi-lea oras al tarii.

 

Bibliografie:

 

– infodobrogea.ro

Lia Romanov-ND Constanţa

– Grigore Arnăutu – 12 invazii ruseşti în România
– Ovidiu Drâmba – Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti
– Nicolae Iorga – Chestiunea Dunării
– George Vâlsan – Graiul românesc
– Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru reîntregirea României
– Constantin Velichi – România şi renaşterea bulgară
– Adrian Rădulesc, Ion Bitoleanu – Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare
– Constantin Giurescu – Istoria românilor.

25/12/2012 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , | 4 comentarii

„Cum suntem vazuti de catre rusi, ce imagine au ei despre noi si respectiv ce imagine aveti despre rusii din Basarabia?”

Pentru că am văzut că multă lume este interesată de problematica identității și relațiilor interetnice cred ca la întrebarea de mai sus există răspunsuri multiple . Asadar,ntrebarea este: „Cum suntem vazuti de catre rusi, ce imagine au ei despre noi si respectiv ce imagine aveti despre rusii din Basarabia?”

Răspuns:
Cred că ar fi mai realist dacă am întreba ce cred românofonii despre rusofoni și viceversa. Este greu de spus cine sunt rușii și cine sunt românii în Republica Moldova. În ce categorie încadrăm etnicii români care vorbesc rusa? Dar actualii comuniști? Deseori am impresia că românii și rușii în RM reprezintă două comunități, care nu comunică, nu dialoghează. Există prea puţine excepții … De altfel nici în Uniunea Europeană, din cauza barierelor lingvistice dialogul între culturi nu reuşeşte. Diversitatea lingvistică poate fi uneori un obstacol, nu doar o bogăţie.

Nu am imagini unitare despre întreaga etnie rusă sau românească, de fapt sunt mai multe fragmente. O primă imagine este a românofonilor din mediul rural venind în orașele dominate de rusofoni care aleg diverse strategii de adaptare: unii dezvoltă complexe de inferioritate și încearcă să asimileze cacealmaua numită cultură urbană din orașele basarabene, în timp ce alţii se împotrivesc și aduc cultura populară la oraș încingând hore în centrul Chișinăului. Sunt puţine oraşe europene, unde cultura populară este atât de preţuită de sărbători. Pe de altă parte, rușii se împotrivesc aprig celor mai neînsemnate tentative de integrare crezând greşit că riscă să fie asimilaţi. Mulţi se încăpățânează să se izoleze în cultura lor admirând de la mii de kilometri Moscova. De altfel, şi rușii, și românii din RM au dezvoltat o mentalitate de periferici, unii admirând Moscova, iar alții privind cu speranţă spre București.

La fel ca națiunile, cele două comunităţi sunt două “comunități imaginate” cum ar spune Benedict Anderson, pentru că în definitv identitatea naţională ţine de imaginaţia fiecăruia ajutată de mass media. Am discutat cu ruși, care se încăpățânau să numească limba română – “limbă moldovenească”. De multe ori ne acuzau pe noi vorbitorii de română că nu știm ce limbă vorbim și că-i băgăm și pe ei în ceață cu dilemele noastre identitare. Şi occidentalii au aceleaşi nedumeriri lingvistice. Totuşi, de multe ori am impresia că vorbitorii de rusă încearcă să profite de criza identitară a majorităţii pentru a poza în victime naive, iar unii chiar încearcă să o acutizeze promovând “ideologia moldovenismului” pe post de ideologie națională. Probabil că cei din urmă sunt conştienţi că odată cu dispariţia problemelor identitare îşi vor pierde influenţa politică. Nu prea avem multe sondaje despre cum ne văd pe noi rușii sau cum îi percepem noi pe ei. Dar faptul că peste 50% din populație îl consideră pe Vladimir Putin un lider model spune multe despre modul în care se raportează mulți la Rusia.

Incidentele de la Bălți, când tineri ruși au atacat vorbitori de română doar pentru că aceștia cereau retragerea armatei ruse din Transnistria demonstrează că tensiunile interetnice sunt latente. Din fericire nu avem încă organizaţii extremiste. Oare agresivitatea minoritarilor la Bălţi a fost un mecanism de auto-apărare, expresie a fricii de a fi asimilaţi sau a fost manifestarea brută a urii faţă de ceea ce este românesc, o urmare a educaţiei din şcolile ruse?

Unii ruși le spun românilor “bîki” (în rom. boi), iar unii români le răspund „cemodan, vokzal, Rossia” (în rom. geamantanul, gara, Rusia). Paradoxal, dar atunci când le răspund, românii din RM le răspund ruşilor în limba rusă, bănuind că cei din urmă nu cunosc limba română.
Cu cât o zonă este mai compact populată de o anumită etnie cu atât riscul ca aceasta să fie mai intolerantă crește. “Românii sunt fasciști” este o imagine exacerbată mai ales la Tiraspol, iar lozinca oricăui patriot basarabean este „toţi rușii sunt ocupanți”. Acuzaţiile reciproce de şovinism, xenofobie, naţionalism nu contenesc. Pentru a înţelege cum are loc manipularea minorităşii ruse este suficient să citim acuzaţiile de nazsim ale presei transnistrene şi ruse la adresa lui Grigore Vieru după moartea sa. În aceste condiţii de ură reciprocă, dialogul este imposibil. Puţini înţeleg că dialogul între etnii este necesar, pentru că nu există altă cale, suntem constrânși să locuim împreună paşnic pe această bucăţică de pământ.

De multe ori, în Chișinău observ cum în magazine clienții trec la limba rusă, pentru a se înțelege cu vânzătorul. Uneori cred că ruşii simulează, joacă teatru, că ei ar înţelege, dar nu vor să recunoască. Unii spun că ruşii nu pot învăţa limbi străine şi atunci îmi aduc aminte de teoriile lui Chomsky despre structurile gramaticale, învăţare şi genetică. Nu sunt adeptul lui Chomsky, pentru că după trei săptămâni în Kosova ştiam o sută de cuvinte în albaneză. Deci se poate. Unii basarabeni îşi imaginează greşit că utilizarea rusei reprezintă distincţia superiorităţii intelectuale. După protestele pentru limbă din 1989, cred că ar fi logic şi firesc ca fiecare să folosească limba sa maternă în spaţiul public. Dacă noi nu ne preţuim limba, bineînţeles că nu-i vom covinge nici pe alţii că merită învăţată. Unii ruşi vor să o înveţe, dar nu au unde, cum, cu ce.

Îmi aduc aminte cum un rus din Transnistria mă întreba unde poate găsi manuale de română sau cursuri audio pe net. Am întâlnit ruși, care vorbeau o română excelentă, mult mai bună decât a multor academicieni basarabeni. Îmi amintesc rușii, care veniseră la studii în România, de cei care stăteau cuminţi la coadă pentru a obține cetățenia română, cei care declară deschis că limba este română, cei care vorbesc rusa şi care se declară români. Realitatea identitară basarabeană este prea complexă pentru a o înghesui pur şi simplu în dihotomia reducţionistă ruşi-români.

Îmi aduc de cursurile de franceză de la Alianță, unde ruşii şi românii vin pentru că vor să plece în Quebec. Pe vremea URSS, românii se căsătoreau cu rusoaice pentru a face mai uşor carieră. Urmăriţi protestele pensionarilor la cale participă românii și rușii sau protestele deținătorilor de patente; etniile uită de stereotipuri atunci când au revendicări economice comune. Iar stereotipuri sunt multe de la rușii beau multă vodkă, rusoaicele sunt ușuratece şi blonde, la românii – băutori de vin, mămăligari sau numiţi (probabil) peiorativ ţigani. În ceea ce priveşte orientările politice nu am dubii că ruşii sunt în mare parte anti-NATO şi pro-PCRM. M-am convins că ruşii votează diferit numârând buletinele de vot în limba rusă de la alegerile locale din Chişinău. Totuşi, comparaţi-i pe Valeri Klimenko şi Valentin Krylov şi veţi vedea că politicienii ruşi adoptă comportamente diferite: unii sunt românofobi, alții învață româna. Atenţie mare însă la pensionarele care stau la coadă după pâine la „Franzeluţa”; de două ori am fost rugat acolo să vorbesc o limbă omenească (în rusă: govori na chelovecheskom iazyke). Nu ştiu dacă ar avea rost, pentru că vecinii mei de bloc nu m-au salutat niciodată în română.

Sursa: Blogul lui Ion Marandici

25/06/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: