Obrăznicia președintelui Zelenski scuzată de ambasadorul Ucrainei la București

 

Nu doar Viktor Orban dezavuează Unirea de la 1918, ci si președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski

 

În acest an, România se află în fața unei situații pe care a evitat sistematic (sau programatic) să o preîntâmpine. Agresivitatea lui Viktor Orban privind contestarea Unirii de la 1918 și revendicarea Transilvaniei a fost tolerată și chiar susținută de mediul nostru politic, prin complicitatea tuturor partidelor aflate la putere, timp de 30 de ani, cu ONG-ul numit UDMR.

Situația este extrem de gravă, România fiind, practic, înconjurată de o lume slavă, în care joncțiunea dintre slavii din nord și răsărit (rușii și ucrainenii) cu slavii din sud (sârbii și bulgarii) a fost făcută de Rusia lui Putin prin Ungaria lui Orban.

În paralel, se exercită o presiune imensă asupra cancelariilor europene pentru discreditarea tratatului de la Trianon, cel puțin în privința României, și nu este exclus ca această presiune să ducă în final la autonomia Transilvaniei sau a așa-zisului Ținut Secuiesc.

Obrăznicia Ungariei și tăcerea României (interpretabilă, la nivel diplomatic, ca o formă de consimțământ) i-a încurajat și pe alții să să se alinieze la poziția lui Viktor Orban.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De pildă, pe tânărul președinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski care, cu ocazia Zilei Unității și Libertății Ucrainei (22 ianuarie), în discursul său oficial, a afirmat, printre altele, că, în 1918, „Bucovina de Nord  fost ocupată de români”.

Ambasadorul Ucrainei la București și-a cerut ulterior scuze pentru gafa președintelui Ucrainei, motivând că, de fapt, a fost o greșeală de traducere.

Reacția MAE al României a fost atât de jenant de timidă încât, în comunicatul pe care l-a emis după „incident”, părea că-și cere scuze Ucrainei că e nevoit să dea acest comunicat.

Singura replică bărbătească venită din mediul politic a fost cea a deputatului liberal Daniel Gheorghe, care face notă discordantă chiar cu linia politica a partidului său (să nu uităm că, în prima ședință a noului guvern liberal, prima măsură luată a fost eliminarea „Identității Naționale” din denumirea Ministerului Culturii).

Atitudinea lui Daniel Gheorghe a fost atât de fermă și de documentată (deputatul PNL este profesor de istorie) încât merită citată:

„Afirmația președintelui Ucrainei potrivit căruia România a ocupat Bucovina la 1918 este o mare ofensă gratuit adusă țării noastre de către un înalt demnitar al unei țări partenere. MAE este obligat să răspundă. Cel mai bun răspuns pe care îl poată da România este sistarea oricărei forme de susținere internațională acordată Ucrainei.

Până una alta programul sistematic de deznaționalizare a Românilor din Ucraina îmbracă forme care amintesc de timpurile sovietice, timpuri a căror moștenire este vizibilă în discursul public exacerbat dar și în tipul de legislație abuzivă pe care statul vecin înțelege a o impune în politica sa privind drepturile minorităților naționale.

Ceea ce nu cunoaște fostul actor de comedie este exact faptul că etnicii ucrainieni au fost salvați de la teroarea bolșevică de actul Unirii Bucovinei cu Regatul României, votat democratic în Congresul de la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918.

La fel precum uită să spună cum, în 1940, nordul Bucovinei a fost rupt brutal din trupul României și atașat la Ucraina de către aceiași bolșevici.

Comuniștii ucrainieni ar fi vrut chiar ca întreaga Basarabie să fie alipita la republica sovietică ucraineană însă au reușit să pună mâna abuziv pe sudul Basarabiei și pe o parte din nordul ei. În tot acest timp în care președintele Zelenski,  pe fondul unui dezastru economic al țării sale, flutură steagul naționalismului ucrainean, legile anti-europene care desființează învățământul în limba minorităților pe teritoriul merg înainte repede și agresiv.

Mai răbdăm mult bătaia de joc la care sunt supuși, de către statul vecin și așa zis „partener”, frații noștri, Românii autohtoni din Bucovina, Basarabia, Herța și Maramureș?

Tratamentul josnic și constant discriminatoriu la care este supusă minoritatea românească de pe teritoriul Ucrainei necesită un răspuns! Un răspuns modern, în baza legislației internaționale si compatibil cu statutul european al României, care să însemne sancțiuni politice și economice limpezi și oprirea oricărui tip de susținere a Ucrainei în parcursul său către aderarea la UE!”.

Salutăm riposta demnă a lui Daniel Gheorghe, cu atât mai mult cu cât „gafa” președintelui Zelenski nu este gafă, ci atitudine. Și nu e vorba de atitudinea singulară a unui stat, Ucraina, ci și de cea a Ungariei, Rusiei, Bulgariei și Serbiei, care nici măcar nu se mai obosesc să-și disimuleze intențiile, recompensându-și mercenarii pe față.

Unul dintre ei este Lucian Boia, istoricul „oficial” al statului român (sau maghiar?), care a fost decorat recent de preşedintele Ungariei, János Áder, cu titlul „Crucea de cavaler al Ordinului de Merit al Ungariei”, pentru „activităţile deosebite desfăşurate ca istoric, precum şi pentru întreaga operă, prin care contribuie în mod semnificativ la îmbunătăţirea relaţiilor dintre poporul maghiar şi român”.

România este „asediată”, așadar, din toate părțile, de dușmani puternici și uniți. Cam mulți pentru o țară condusă de incompetenți și de alogeni, cum e România, încât te miri cum de mai existăm ca stat.

Mai ales în condițiile în care asistăm la o „inflație”  fără precedent: numărul cozilor de topor a depășit cu mult numărul topoarelor.

Articol apărut în numărul 56 al revistei „CERTITUDINEA”

 

O reţetă ungurească de fabricare a eroilor

 

 

 

Foto: Statuia lui Károly Kratochvil de la Târgu Secuiesc. Domnul cu pălărie  este Tamás Sándor, un  demnitar al statului român, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna.

  

 

În criză de eroi din Transilvania, sunt inventaţi eroi de conjunctură, cărora li se dedică statui, expoziţii, conferinţe etc.

Aşa au fost fabricaţi Albert Was, József Nyirő şi, mai nou, Károly Kratochvil.

În 17 ianuarie 2019 s-a depus o coroană de flori la statuia lui Károly Kratochvil din Târgu Secuiesc în prezenţa unui demnitar al statului român, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, Tamás Sándor.

Statuia era flancată de doi bărbaţi,  îmbrăcaţi în uniforme militare maghiare.

Patrioţii de ocazie au vrut să pozeze artistic, însă a ieşit o caricatură: soldăţeii de ornament se pierdeau în uniformele improvizate din mai multe resturi….

 

Cine a fost Károly Kratochvil, dacă i-au ridicat statuie în Târgu Secuiesc? 

Prima condiţie: o biografie revoluţionară a tatălui. Deşi avea doar 16 ani, József Kratochvil, tatăl eroului, a luptat în Revoluţia din 1848-1849.

Probabil că a lustruit cizmele tunarilor maghiari, că de-abia i-au ieşit tuleii la 16 ani!

A doua condiţie: originea nobiliară. În mitologia maghiară, eroii trebuie să aibă origine nobiliară neapărat, altfel nu pot fi eroi.

Aşa că biografii lui Károly Kratochvil subliniază că tatăl acestuia, József Kratochvil,  a fost foarte viteaz în războiul din 1866, când a comandat o companie din armata austro-ungară şi a cucerit Monte Santa Croce.

Ca răsplată, a fost înnobilat şi a obţinut particula de nobilitate „szentkereszthegyi”, formată din numele muntelui cucerit.

A treia condiţie: o biografie militară a eroului.

Károly Kratochvil s-a născut în Brno în 1869. A urmat şcoala militară în Hranice na Moravě, apoi la Viena.

La începutul Primului Război Mondial, cu gradul de locotenet-colonel, a fost numit comandatul regimentului 4 de infanterie din Oradea.

La terminarea războiului a revenit cu regimentul său la cazarma din Oradea, care a fost demobilizat.

Autorităţile de la Budapesta l-au numit în Noiembrie 1918 şef al circumscripţiei militare V., Transilvania, cu sediul la Cluj, o funcţie pur şi simplu administrativă, în condiţiile în care guvernul de la Budapesta îşi pierdea autoritatea în Transilvania.

Colonelul Károly Kratochvil nu a avut la dispoziţie nicio armată, pentru că armata Ungariei, conform armistiţiului, era demobilizată. 

Fără o armată regulată maghiară la dispoziţie, Károly Kratochvil a organizat o unitate de mercenari, formată din secui demobilizaţi.

La somaţia comandantului trupelor româneşti, Kratochvil şi-a retras trupele de mercenari către Oradea.

Ulterior această unitate s-a numit „Divizia secuiască” şi a ocupat poziţii în faţa liniei de demarcaţie la care s-a oprit armata română.

Istoricii maghiari îi atribuie lui Kratochvil şi  mercenarilor săi din aşa-numita „Divizie secuiască”, meritul de fi oprit avansarea armatei române.

În fapt, românii s-au oprit din cauza condiţiilor stabilite de reprezentanţii Antantei, care au impus o nouă linie de demarcaţie în zona Ciucea-Huedin – Zalău – Sighet.

Izvoarele istorice atestă atrocităţile mercenarilor secui de sub conducerea lui Károly Kratochvil:  jefuirea şi maltratarea românilor aflaţi în teritoriul de dincolo de linia de demarcaţie, arestarea fruntaşilor români, dezarmarea gărzilor naţionale româneşti şi arestarea comandanţilor lor etc.

 În 26 Februarie 1919, în timpul slujbei de înmormântare a patriarhului luptei naţionale a românilor ardeleni, George Pop de Băseşti, secuii au tras cu mitralierele asupra românilor din cimitir!

Tot mercenarii secui conduşi de  Károly Kratochvil sunt autorii crimelor din Oradea: asasinarea liderilor românilor Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş în 3 Aprilie 1919!

În aprilie 1919, când s-a dat ordin de atac, aceste trupe de mercenari secui au fost spulberate de armata română, iar Károly Kratochvil a fost luat prizonier şi închis în lagărul de la Braşov.

Cum a ajuns un obscur ofiţer din armata austro-ungară erou al  secuilor?

Autor: Marius Diaconescu

Integral pe adevarul.ro

Cum confecţionează falsurile istorice antiromânești istoriografia iredentistă maghiară

Cum se confecţionează o “istorie”?

 

Este cunoscută preocuparea constantă a istoriografiei maghiare de a demonstra şi legitima întâietatea prezenţei ungurilor într-un spaţiu geografic ce se întinde de la Marea Adriatică până în Ucraina şi Curbura Carpaţilor.

Trecându-se, adesea cu dispreţ, peste istoria altor popoare, falsurile, semi-adevărurile şi adevărurile sunt amestecate, ca ierburile în ceaunul unei vrăjitoare, rezultând o literatură-otravă, băută cu voluptate de producători şi oferită cu generozitate consumatorilor creduli.

Obiectivul strategic al unei asemenea medicaţii îl cunoaştem.Românul aflat în străinătate, turist sau în interes profesional, este curios (acesta ar trebui să fie primul instinct al celui care-şi iubeşte patria) să afle ce spun, ce scriu alţii despre noi, ce urme- bune şi rele,- au lăsat strămoşii şi contemporanii prin acele locuri.

Pasionaţilor de cărţi nu le vor scăpa librăriile (fie şi numai pentru a răsfoi cărţile) şi bibliotecile. Cu puţină răbdare, vor găsi suficientă literatură de genul celei amintite mai sus, literatură care a proliferat mai ales după 1980, când România nu publica în străinătate decât “operele” soţilor Ceauşescu.

Editarea unor astfel de lucrări “de istorie” continuă şi astăzi cu mai mult spor, un ajutor de loc neglijabil dându-l şi “istorici” români atraşi de lipsa de miros a banilor într-o societatate deschisă vraişte.

Pentru românul care ştie puţină franceză şi nu vrea sau nu poate să se deplaseze în străinatate recomand să consulte fondul de carte al Bibiotecii Franceze din Bucureşti. Acolo va găsi, printre altele, şi „HISTOIRE DES PAYS DE L’EST – Dès origines à nos jours” de Henry Bogdan.

Cartea a aparut în 1992 la editura franceză Perrin.Dintr-o scurtă prezentare a autorului aflăm că s-a născut la 9 ianuarie 1936 la Beauvais, din tată ungur şi mamă franţuzoaică, este (sau a fost) profesor la Liceul “Voltaire” (Paris), conferenţiar la EMSST (Şcola Militară) şi membru în comitetul director al PANEUROPE-FRANCE.Observaţia că, după nume, autorul ar fi un român maghiarizat este irelevantă deoarece există români, cu nume foarte româneşti sau cu rezonanţă tot atât de istorică ca şi cel de Bogdan, şi care ne-au demonstrat ( şi ne demonstrează) că sângele se poate face apă, şi nu una obişnuită, ci chiar apă clocită.

Răsfoind cartea profesorului H. Bogdan (altminteri conţinând multă istorie necontrafăcută) cititorul va descoperi o reţetă simplă de fabricare a dreptului de preemţiune asupra unui teritoriu revendicat, reţetă care, sub alte farduri, o găsim în toată literatura iredentistă maghiară. Iată reţeta:

1. Golirea teritoriului de strămoşii actualei populaţii majoritareAutorul realizează această operaţie de anvergură prin căteva fraze pe care le citez în traducere: “… Traian a supus Dacia şi a facut din aceasta o provincie romană. O mare parte din daci au fost masacraţi, restul vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în tot imperiul. Dacia a fost repopulată cu colonişti veniţi din toate provinciile, şi mai ales din provinciile asiatice.” ( pag.39)

De ce “şi mai ales din provinciile asiatice” ne vom lămuri în etapa următoare a reţetei. “… conform celor susţinute de ei, românii de astăzi ar fi descendenţii dacilor şi romanilor care ar fi rămas în Dacia şi după 270, dar această teză, inspirată mai ales de preocupări politice, este lipsită de seriozitate.” (pag.41).

Nici noii veniţi n-au rezistat mult, pentru că urmează anul fatidic 476 , când oficial Imperiul Roman de Apus se desfiintează. “…dincolo ( la nord – n.t.) de Sava şi de Dunăre, vechile provincii Panonia şi Dacia, golite de o mare parte din populaţia lor de valurile succesive de invazii, cunoşteau vidul politic care se adaugă vidului uman.” ( pag.43).

2. Aducerea presupusilor strămoşi ai ungurilor de astăzi în provinciile în care s-a instalat “vidul uman şi politic.”

Deoarece Traian a repopulat Dacia cucerită cu colonişti veniţi “mai ales din provinciile asiatice”, ar fi îndreptăţită ipoteza precum că strămoşi ai ungurilor ar fi pus piciorul în Dacia încă în vremea lui Traian. otodata este clar că dacii şi romanii nu sunt strămoşii românilor deoarece primii fuseseră exterminaţi şi împrăştiaţi iar secunzii, din dispreţ faţă de metalele preţioase şi alte prăzi de război, au dat cavalereşte întâietate celor din provinciile asiatice.

Cine s-a instalat după căderea Imperiului Roman de Apus (476), în “vidul uman şi politic”, fie chiar şi numai temporar? Cronologic vorbind, după 476, adică între 480 -600, îi găsim prin părţile noastre pe avari.

E drept că mai înainte fuseseră hunii (350-453, anul morţii lui Attila), dar aceştia nu pot constitui un blazon de nobleţe, deoarece Attila “biciul lui Dumnezeu” a rămas pentru creştini o personificare a brutalităţii şi barbariei. Care este legatura dintre avarii din sec.V-VI şi ungurii din sec.IX-XI? Ambele seminţii vorbeau ungureşte!

De unde rezultă aceasta? Din pasajul următor:

“Istoricul ungur G. Laszlo suprapunând harta mormintelor avarilor din sec.VIII-IX cu hărţile mormintelor maghiare din sec. X şi sec. XI, a demonstrat că nu este o coincidenţă ci o juxtapunere; lucrând în continuare pe o hartă a toponimelor din sec. XI, el a gasit nume slave şi ungureşti.

Confruntând harta toponimelor cu cele două hărţi ale mormintelor, el a remarcat că harta toponimelor ungureşti din sec.XI conincidea atât cu locurile unde existau morminte ungureşti cât şi cu cele unde existau morminte avare.

Pentru Laszlo nu există nicio indoială: avarii cărora el le-a reperat mormintele vorbeau ungureşte. De altfel, demonstraţia lui se referă la teritoriul vechii Ungarii, ceea ce include şi Transilvania.”

Este cât se poate de logic (după logica lui G. Laszlo), că morţii nu s-ar fi acceptat unii peste alţii sau unii lângă alţii dacă n-ar fi vorbit aceeaşi limbă. De remarcat că, deşi după nul 600 avarii dispar din istorie, nemaivorbindu-se de ei, în Dacia mai sunt avari care-si înmormântează morţii în secolele VIII-IX, după care predau ştafeta ungurilor care-şi fac apariţia în sec. IX.După alte câteva consideraţii cu privire la populaţiile din această parte a Europei, autorul conchide:

“Astfel, la începutul sec.X, popoarele ai căror descendenţi constituie populaţiile actuale din Europa centrală şi orientală sunt la locul lor , en place, cu excepţia românilor care, sub numele de valahi, la această epocă încă rătăcesc cu turmele lor la fruntariile albano-macedoniene de unde se pregătesc să coboare către câmpiile Dunării de Jos.”(pag.48).

În această etapă a reţetei istorice s-a realizat caracterul sedentar al ungurilor şi se prefigurează caracterul migrator al românilor.

3. Transformarea românilor în popor migrator care se infiltrează în teritoriile populaţiilor “sedentare” ale Europei centrale şi orientale.Despre românii “ migratori” aflăm că în timpul împăratului bizantin Vasile al II-lea “bulgaroctonul” “triburile muntene de albanezi şi valahi erau supuse Bizanţului, dar se observă încă în această perioadă o lentă mişcare de migrare a ciobanilor valahi către câmpiile Bulgariei” (pag.54).

În continuare aflăm că regele Bela al III-lea ( 1172-1196) “încurajează venirea colonilor germani pe care el îi stabileşte mai ales în estul Transilvaniei. (…) Din această epocă datează, deasemenea, probabil primele infiltrări ale ciobanilor valahi în Transilnavia.” (pag.58). Asta ca să ne fie clar că germanii au venit cu voia regelui Bela iar românii au trecut fraudulos fruntariile regatului, cu timpul devenind majoritari (devansarea ungurilor în materie de copii fiind pusă pe seama consumului de lapte de capră şi de oaie!)

Cum-necum, românii devin şi sedentari şi majoritari. Aceasta l-a determinat pe Mihai Viteazul, sub alte pretexte, să-şi însuşească şi Transilvania şi Moldova.” Succesorul lui Maximilian, Rudolf (1576 – 1608) interveni în 1601-1602 în Transilvania, pe care pusese stăpânire – sub pretextul că luptă împotriva turcilor,- domnitorul Valahiei, Mihai Viteazul. Acesta îşi luase chiar titlul de domnitor al Valahiei, Moldovei şi Transilvaniei.” (pag. 87).

Înarmat cu această reţetă, autorul mai parcurge câteva secole de istorie şi ajunge la tratatele de la Trianon.

“În ceea ce priveşte Ungaria, a fost în mod deosebit brutalizată (în text “malmenée”) prin tratatele de la Trianon care i-au luat 2/3 din teritoriile milenare. Ţara a fost redusă la 93.000 km² cu o populaţie de 8.500.000 locuitori, peste 90% maghiari.

Ungaria a devenit astfel un stat national cu o populaţie omogenă (subl. trad.); numai două minorităţi naţionale aveau o anumită importanţă, germanii în număr de 400.000 şi slovacii cam 100.000. Dar mai mult de 3 milioane de unguri se găseau încorporaţi împotriva voinţei lor în statele vecine.”(pag. 261).

După dezaprobarea tratatelor trianonice urmează satisfacţia, greu disimulată, pricinuită de Pactul Ribbentrop-Molotov şi Dictatul de la Viena.

“Aceasta a fost sfârşitul visului Marii Românii, concretizat prin tratatele din 1919-1920, dar totodată naşterea unei noi Românii, bineînţeles mai puţin întinsă, dar mai conformă cu principiul naţionalităţilor, mai omogenă prin populaţia sa.

Această nouă Românie nu conţinea nici bulgari, nici ruşi, nici ucrainieni (subl.trad.); singurele minorităţi naţionale erau ca.500.000 de maghiari şi cam tot atâţia germani, adică 7% din populaţie.”(pag.348).

De remarcat mâna pe care autorul o întinde altor “istorici” din vecinătatea noastră apropiată prin aserţiunea că “România nu conţinea nici bulgari, nici ruşi, nici ucrainieni” insinuându-se că România nu a pierdut ci a restituit teritorii ce nu-i aparţineau.

Atunci când se referă la asimilarea minorităţilor din Ungaria, H. Bogdan nu spune “au fost asimilate” ci “s-au asimilat” sugerând că acestea s-au lăsat asimilate de o civilizaţie superioară, de bună voie şi nesilite de nimeni.

Acesta este un exemplu de istorie confecţionată pentru a servi unor scopuri practice. Şi nu s-ar putea spune că nu are cine să urmărească realizarea acestor scopuri.

Speranţa reuşitei este cu atât mai mare cu cât Marko Bela & Co. află un ajutor nesperat în comportamentul românilor aleşi să administreze treburile ţarii, care aleşi alcatuiesc un putregai politic, mai flămând, mai mincinos si mai nemilos decât fanarioţii. Noii fanarioţi români!

Nicuşor Gliga

altermedia_ro