CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

7 iulie 1807 – Se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit, care obliga Rusia să-şi retragă toate trupele din Valahia şi Moldova. VIDEO

 

Napoleon Bonaparte (n.1769-d.1821), împărat Francez 1804-1815 Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

Napoleon Bonaparte (n.1769-d.1821), împărat Francez 1804-1815

Alexandru I, împărat al Imperiului Rus 1801-1825

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit care avea și o prevedere ce viza principatele românești.

Prin articolul XXII al tratatului, Imperiul Rus se obliga să-şi retragă toate trupele care ocupau principatele române Valahia şi Moldova după declanşarea  războiului ruso-turc (1806-1812).

Rusia a ajuns să fie în război cu Franța după ce a susținut militar armata Prusiei în lupta sa împotriva împăratului francez Napoleon Bonaparte.

Înfrîngerea rapidă a Prusiei și ocuparea de către trupele franceze a ducatului Poloniei, l-au silit pe țarul Alexandru I să încheie pace cu Napoleon la Tislit, Tratatul încheiat între Rusia şi Franţa  stipulând o alianţă împotriva Angliei, ba mai mult și cucerirea și împărțirea între aceste două puteri europene a Imperiul otoman .

Pe frontul otoman, Rusia urma să semneze un armistiţiu la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Valahia şi Moldova.

Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul Alexandru I a refuzat ratificarea lui, acuzîndu-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei.

Tratatul de pace de la Tilsit, din 7 iulie 1807, stipula la articolul 22: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia și Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălțimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia și Poarta Otomană”.

Condiția rămânerii turcilor în afara Principatelor Române a fost folosită de ruși în august, după ce turcii s-au grăbit să intre în Brăila după încheierea armistițiului de la Slobozia, iar sub acest pretext țarul Alexandru a refuzat să își mai retragă trupele.

De fapt, la Moscova, decizia de a menține Principatele Române sub ocupație fusese luată independent de acțiunile turcilor.

Pe 19 august 1807, baronul Budberg îi prezenta țarului Alexandru I un referat în care afirma că retragerea trupelor țariste dincolo de Nistru ar fi constituit un avantaj mult prea mare pentru turci, care puteau traversa Dunărea mult mai repede în cazul reizbucnirii ostilităților.

Recomandarea baronului Budberg era ca trupele ruse să rămână în Valahia și Moldova, iar pe 20 august 1807, generalul Michelson a primit ordin să lungească negocierile pentru armistițiul cu turcii și să nu se retragă din Principatele Române .

Mai apoi, țarul Alexandru I avea să motiveze păstrarea principatelor prin nerespectarea armistițiului de către turci și prin faptul că nici Napoleon nu își retrăsese trupele din Prusia.

În cursul discuțiilor și a schimburilor de scrisori referitoare la retragerea trupelor ruse din principate, un mesaj al contelui Rumianțev – ministrul rus de Externe – către ambasadorul rus la Paris, contele Tolstoi, dezvăluie faptul că rușii știau foarte bine ce înseamnă Basarabia:

„Majestatea sa dorește să păstreze Moldova și Valahia și acea fâșie strâmtă de pământ care deși nu este o provincie, poartă numele de Basarabia”.

De fapt, în majoritatea corespondenței diplomatice ruse se face diferența între Principatul Moldovei de la Carpați la Nistru și fâșia numită Basarabia dintre Dunăre și Marea Neagră.

Relatând discuțiile dintre ambasadorul rus Tolstoi și împăratul Napoleon din 10 ianuarie 1808 (p. 714), diplomatul rus spune că „vorbind de evacuarea Moldovei și Valahiei l-am făcut să înțeleagă că eu nu cuprind în acestea și Basarabia”.

Replica lui Napoleon a fost că Basarabia nu a fost cuprinsă în Tratatul de la Tilsit; contele Tolstoi avea însă răspunsul pregătit: „ocuparea acestei fâșii ar reprezenta o chestiune de foarte mică importanță ca să merite atenția guvernului său”.

tilsit

Întâlnirea dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I al Rusiei la Tilsit

 

În cursul acestei discuții Napoleon a avansat și ideea unui atac comun franco-rus împotriva posesiunilor britanice din Indiile Orientale. Contele Tolstoi trimitea la Moscova cu acest mesaj și două proiecte de convenții între Franța și Rusia.

În primul proiect, la articolul 2, evacuarea Moldovei și a Valahiei de către trupele ruse era oferită în schimbul evacuării Prusiei de către trupele franceze, iar la articolul 3 se stabilește ca țarul Alexandru I să alipească la imperiul său provincia Basarabia, „drept compensație legitimă pentru cheltuielile provocate de ocuparea principatelor”.

Al doilea proiect de convenție prevedea un schimb: Napoleon urma să ocupe Silezia, iar țarul Alexandu I primea în schimb „Moldova și Valahia, împreună cu Basarabia și gurile Dunării, astfel încât talvegul acestui fluviu de pe ultimul braț din partea Imperiului Otoman să servească drept graniță între cele două state”.

În baza acestor proiecte de convenții, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt, și ministrul rus de Externe, Rumianțev.

Aceste dezbateri au fost rezumate într-o notă alcătuită de Rumianțev pe 9 martie 1808, document care merită redat integral pentru a vedea cum doreau Rusia și Franța să împartă sud-estul Europei:

„În ideea tratatului de alianță: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia și Bulgaria; Franța va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea și Candia; Austria, Croația și o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă și dată unui prinț din casa de Austria sau unui alt prinț străin căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei.

În ideea marii împărțiri: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia, Bulgaria și o parte din Rumelia, frontiera rusă urmând să treacă prin cea a Bulgariei și prin cea actuală a Serbiei până la lanțul muntos care trece pe lângă Traianopolis, de acolo râul Marița urmând să servească drept frontieră a acestei puteri până la mare.

Franța va primi Bosnia, Albania, Moreea, Candia, Ciprul, Rodosul, toate insulele arhipelagului, Smirna, Siria și Egiptul. Austria va primi Serbia în stăpânire deplină ca provincie austriacă, Macedonia până la mare, mai puțin părțile pe care Franța le poate dori pentru a-și fortifica frontiera sa din Albania, într-un mod asemănător cu ce va dori această putere la Salonic.

Va fi trasată o linie de la Scopia până la Orfana prin care frontiera austriacă va ajunge la mare. Croația, chiar dacă nu s-a vorbit despre ea, va putea aparține Franței sau Austriei, după cum va dori împăratul Napoleon. Fie că va fi adoptată una sau alta dintre aceste idei, cele trei puteri vor contribui la o expediție în Indii, Rusia nu pretinde nimic în Indii pentru cooperarea sa”.

 

Alipirea Basarabiei, una dintre cererile țarului

 

Dacă împărțirea Balcanilor a fost ușoară, negocierile dintre francezi și ruși s-au blocat în momentul în care a venit vorba de Constantinopol și de strâmtorile către Marea Neagră. Rușii doreau să ocupe capitala Imperiului Otoman, francezii doreau să pună mâna pe strâmtori.

În cea mai bună tradiție a diplomației ruse, împăratul Napoleon avea să-i spună ambasadorului francez să uite de această propunere, când acesta i-a reamintit de un mai vechi proiect al unui Constantinopol independent.

Pe 12 martie 1808, contele Rumianțev alcătuia o sinteză a cererilor ruse, în care formula clar cererile țarului:

„Alipirea Moldovei și Valahiei la Rusia, astfel ca granița acestui imperiu să fie Dunărea, ceea ce cuprinde și Basarabia, care de fapt este o fâșie la malul mării și care în general este considerată ca făcând parte din Moldova”.

Negocierile s-au încheiat prin convenția secretă de la Erfurt din 12 octombrie 1808, fiind lăsat deoparte proiectul invadării Indiilor britanice, dar și proiectul împărțirii Imperiului Otoman.

Vara anului 1808 s-a dovedit dificilă pentru Napoleon, care a trebuit să se confrunte cu rebeliunea spaniolă, astfel că marile proiecte din est au trebuit să fie abandonate.

Problemele dintre cei doi împărați au rămas nerezolvate, iar soarta Principatelor Române avea să fie stabilită tot în cadrul unor negocieri care nu au ținut seama de voința românilor.

Ostilităţile ruso-turce vor fi reluate în 1809, iar în data de 16 mai 1812 s-a semnat Tratatul de pace ruso-turc de la București, prin care jumătatea estică a Moldovei, botezată printr-o escrocherie „Basarabia„, a fost anexată Imperiului Rus.

Acel sector din sudul teritoriului pruto-nistrean numit Basarabia, după numele dinastiei muntene care a  stăpânit  gurile Dunării, nu mai era menţionat în izvoare; călătorii ruşi scriau despre această regiune ca despre una tătărească.

Exista, într-adevăr, un spaţiu care, conform tratatului de la Bucureşti (mai 1812), a intrat în componenţa Imperiului ţarist; dar acesta nu avea o denumire stabilă şi era şi neomogen din punct de vedere politic.

Provincia „Basarabia” trebuia, aşadar, „inventată”; sau, cum am spune noi astăzi, „construită” în imaginarul locuitorilor şi al autorităţilor…

Ruşii prezintă anexarea de la 1812 ca pe un act mesianic

 

Harta Moldovei (1774 – 1812)

Până la 1812, în spaţiul pruto-nistrean existau trei entităţi politice distincte. La nord se afla raiaua Hotinului, aflată sub administrare otomană directă, condusă de un paşă.

Era o regiune multiculturală şi polietnică, având un amestec de populaţie creştină (români şi ruteni), musulmană, evreiască.

Cam aceeaşi situaţie era şi în sudul regiunii, unde se aflau alte două raiale: cea a Benderului (cu centrul la Căuşeni) şi cea a Izmailului. Stepele din Bugeac (Basarabia istorică, după numele dinastiei munteneşti a Basarabilor) erau populate de triburi de tătari nomazi, spaima de odinioară a creştinilor din întreaga zonă.

Între aceste regiuni se aflau şase ţinuturi ale Ţării Moldovei sau, cum i se mai spunea, ale Moldovei „de peste Prut”sau „de răsărit”, populate în covârşitoarea lor majoritate de români.

Râul Prut nu a constituit niciodată un hotar administrativ în cadrul Moldovei, de aceea toate ţinuturile de la nord spre sud se întindeau pe ambele maluri ale sale, cum ar fi spre exemplu ţinutul Iaşi, Greceni sau Fălciu.

Prutul a devenit hotar administrativ abia după 1812; şi de atunci a căpătat  în conştiinţa românilor faima de „râu blestemat”.

Rusia a încercat să îmbrace un act de cucerire ordinar într-unul mesianic, de eliberare a provinciei de „jugul otoman”. Mitul ocupaţiei turceşti a fost de atunci încoace utilizat de propaganda ţaristă, apoi de cea sovietică şi astăzi chiar de cea „moldovenistă”, pentru a justifica raptul teritoriului pruto-nistrean de la Principatul moldav.

De altfel, Imperiul otoman nici nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu, deoarece era legat de un acord cu Principatele dunărene (Capitulaţiile), iar prin acest acord otomanii se obligau să păstreze integritatea statelor vasale.

Din acest motiv, ruşii au pus accent pe caracterul „eliberator” al actului de la 1812; ei, chipurile, ar fi fost animaţi de dorinţa „sinceră” de a civiliza popoarele creştine din Balcani, inclusiv pe români, induşi în stare de barbarie de turci.

Astfel, Rusia îşi aroga rolul „civilizator”, al unui stat european, faţă de popoarele orientale „înapoiate”. Dar în ce măsură Rusia putea pretinde la acest rol?

Pentru cultura rusă din secolele XVIII-XIX, conceptul de „Europa” se afla într-o strânsă legătură cu cel de „civilizaţie”, ambii termeni fiind asimilaţi simultan în discursul public rusesc. Însăşi Rusia a fost „civilizată”, mai mult cu forţa, abia în timpul lui Petru cel Mare, marele reformator şi fondator al Imperiului rus; de la el, Rusia se va numi în mod oficial Imperiu.

Astfel, vocaţia imperială a Rusiei mergea alături de cea europeană, iar misiunea sa civilizatoare era percepută ca dorinţa de a scoate periferiile – mai ales pe cele răsăritene (siberiene), caucaziene sau din Asia Mijlocie – din starea de „barbarie”.

Sunt bine cunoscute ideile lui Feodor Dostoievski, care, la 1881, scria în Jurnalul unui scriitor:

„În Europa am fost tătari, dar în acelaşi timp în Asia suntem europeni”. La începutul secolului al XIX-lea, Asia/Orientul nu avea doar o accepţiune strict geografică, ci mai ales una civilizaţională.

De aceea, atunci când expansiunea în Sud-estul Europei, dominat de Imperiul otoman, a devenit una dintre priorităţile strategice majore ale ruşilor, acest concept a început să fie aplicat şi asupra acestor regiuni, inclusiv asupra Principatelor române.

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/26/destinul-basarabiei-de-la-tilsit-erfurt-1807-1808-la-pactul-ribbentrop-molotov-1939-2/

 

 

 

Surse:

Historia.ro; http://www.istoria.md ; Dimitrie A. Sturdza, „Acte și documente relative la istoria renascereri României”, vol. I, tipărit la București în anul1900; http://www.eurotv.md 

06/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Acad. Ioan Aurel Pop – România noastră şi momentele ei de cumpănă. VIDEO

 

 

 

Imagini pentru ioan aurel pop photos

 

 

Gânduri despre români și România în momente de cumpănă

 

Există în istoria popoarelor victorii pe câmpurile de război care nu valorează nimic, dar există și cedări nepermise în timpuri de pace care reprezintă prețul a zeci de înfrângeri militare.

Poporul român, umilit și disprețuit adesea de-a lungul istoriei, și-a dobândit cu greu demnitatea din vremurile moderne, construindu-și de la 1848-1849 până la 1918, o țară numită Țara Românească sau România, cu un loc recunoscut între țările lumii.

Sărbătoarea națională a acestei țări – „binecuvântate între toate de Domnul pre pământ” (Nicolae Bălcescu) – este ziua de 1 Decembrie, ora noastră astrală, cum ar fi spus Ștefan Zweig.

Această zi dragă nouă, Ziua Națională a României, a fost ignorată în 2016 de către diplomații maghiari, care au primit ordin de la Budapesta să nu participe la ceremoniile firești din cercurile oficiale, pe motiv că evenimentul „îi jignește”, că „maghiarii nu au ce să sărbătorească la 1 decembrie”, când „Transilvania a fost ruptă din trupul țării-mamă, Ungaria”.

În ciuda acestui fapt, fără precedent în analele diplomației între țări aliate, diplomații români au primit cuvânt de ordine să participe peste tot la celebrările organizate de misiunile Ungariei oriunde în lume.

A fost gestul civilizat al unei țări europene către o altă țară europeană, vecină și aliată.

Acesta s-a petrecut cu un mare sacrificiu de mândrie națională românească, fiindcă la 15 martie 1848, la Bratislava (numită pe atunci, oficial, Pozsony, capitala legislativă a Ungariei multinaționale, parte a Imperiului Habsburgic), revoluționarii unguri, care visau reconstituirea „Ungariei Istorice”, a Coroanei Sfântului Ștefan, au decis „unirea Transilvaniei cu Ungaria”.

Cu alte cuvinte, cea mai avansată parte a elitei ungare de atunci, fără să țină seama de voința majorității românești, reprezentând două treimi din populația Transilvaniei, a desființat printr-o trăsătură de condei individualitatea istorică a provinciei în cauză și i-a readus pe români la situația de supuși ai stăpânilor unguri.

Acest fapt s-a petrecut sub lozinca libertății, egalității și fraternității, adică a „primăverii popoarelor”, când toate națiunile aveau dreptul la un statut de existență de sine stătătoare.

Iar această elită „avansată” nu înțelegea de ce românii, slovacii sau croații se arătau recalcitranți față de marile „binefaceri” care li se pregăteau.

 

 

 

Imagine similarăImagine similară

   Avram Iancu              Simion Bărnuțiu

 

 

Atunci, Avram Iancu, craiul românilor, cu susținătorii lui i-au ridicat pe români la luptă pentru apărarea existenței lor.

La scurtă vreme, Simion Bărnuțiu, a rostit în Catedrala Blajului memorabilele cuvinte:

„Împăratul ne-a înșelat, patria (statul habsburgic) ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul românesc ne poate mântui”.

Oare să fi uitat politicienii români toată această zbatere istorică salvatoare, care ne-a condus spre deciziile fundamentale de la 1918 ?

Oare să nu mai existe deloc credință în națiunea română ?

Oare să fi ajuns noi, românii și țara noastră, o marfă la masa de negocieri murdare a politicienilor ?

Noi respectăm ziua de 15 martie, deși ne jignește sentimentele și demnitatea națională.

De aceea, credem că autoritățile române, înainte de a recunoaște în România vreun alt privilegiu pentru concetățenii noștri, trebuie să se asigure de garantarea de către Ungaria și de către minoritatea ungară din România a respectării Zilei Naționale a României, de recunoașterea oficială a meritului armatei române care, în 1919, a salvat Europa Centrală de „Republica Sovietică Ungaria” (mai corect, de pecinginea comunistă), de crearea condițiilor de conservare a identității naționale a românilor din Ungaria.

Ar fi bine ca politicienii de la București să nu se joace cu demnitatea și cu onoarea milioanelor de români, fiindcă s-ar putea să vină curând un moment când „mămăliga va exploda” din nou.

 

Acad. prof. universitar dr. Ioan Aurel Pop

preluare din

http://www.napocanews.ro/2017/06/ganduri-despre-romani-si-romania-in-momente-de-cumpana.html

 

 

 

 

 

21/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

In TOATĂ istoria sa, Rusia a fost un stat AGRESOR

 

 

De fapt, în toata istoria sa, Rusia a fost un stat agresor.

Doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si-a pierdut complet capacitatea de a gândi, după o doza de propaganda a Kremlinului, ar putea să creada că Rusia a cucerit o șesime din suprafata planetei, numai ca urmare a războaielor de aparare, scrie editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul ru.krymr.com.

De fapt, totul este complet diferit. Și nu doar diferit, dar exact opus. Să ne întoarcem la istorie.

Aleksei Kuropatkin (29 martie  1848 – 16 ianuarie  1925)

Faimosul general rus Aleksei Kuropatkin, fost ministru imperial de razboi,  în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că, „în ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani.

Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire”.

Practic, in toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine. Să dau câteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia.

1558.  Razboiul Livonian. A fost un război pentru teritoriile actualelor tari baltice si Belarus.

Defensiv acest razboi nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pura împotriva unui stat vecin.

Rusia a câștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi-a dorit foarte mult teritoriile Livoniei. Istoricii sovietici spun că războiul s-a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.

Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.

1654. Războiul cu Polonia și „unirea” cu Ucraina. Această poveste este plina de pete negre. Ucrainenii se intreaba si astazi cine l-a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki sa decida pentru întreaga Ucraina?

Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris „Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s-a gândit la crearea unui stat comun cu Moscova.

Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pana la dorința de „unire”…

Documentul istoric original privind „unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut si cel mai probabil nu intamplator.

Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s-a grăbit să-si alipeasca intreaga tara. Asta nu va aminteste despre nimic?

Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarasi, agresiuni deghizate.

La inceput, Rusia le-a motivat de apararea comercianti rusi oprimati de otomani, apoi si-a amintit de crestinii din Balcani.

1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare. Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuie să ocupe cetatea turceasca Azov.

Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi războiul de apărare.

Cu Turcia rusii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pamant.

1700. Marele război cu Suedia. Temeiul – Rusia avea nevoie neaparata de acces la mare, deși rusii nu au fost niciodata vazuti la Marea Baltică.

Pretextul traditional cu apararea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur si simplu ei nu erau acolo.

Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit „pamant rusesc stramosesc”.

Apoi au fost alipite alte teritorii „stramosesti” – Finlanda, tarile baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că rusi nu se gaseau acolo nici pomina.

1772-1775 ani. Au fost trei impartiri ale Poloniei. Prusia a propus împaratesei Ekaterina să imparta Polonia. Ea evident ca nu a refuzat.

Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tarziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze. De fapt, nu era nimic mai mult decât rezistența populației la invazia unui agresor strain.

1783. Anexarea Crimeei. Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.

A fost agresiune pura, justificata de preintampinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.

Justificarea anexarii cu apararea ortodocșilor nu poate fi luata de buna, pentru ca in Crimeea acestia erau o minoritate absolută.

Si, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea până la anexarea ruseasca, au fost alungati de acolo după capturarea peninsuleis, deși acestia sunt ortodocși. Iata asa o grija mare fata de fratii crestini.

1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus. Se pare ca a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influenta Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar ca se pastreaza tacerea cu privire la Imereti. Ce s-a întâmplat de fapt?

De când regatul independent georgian a devenit dintr-o dată o parte a Imperiului Rus? Sau anexarea Georgiei pe bucati este o alta traditie ruseasca in regiune?

ăzboiul Crimeii 1853-1856. Ei bine, aici pare a fi un razboi de aparare.

Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cand vorbesc despre acest razboi, istoricii rusi uita sa mentioneze ca, in paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.

Câteva puteri si-au unit fortele pentru a tine piept agresorului.

Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.

Rusia isi facuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe intre ei, ca Moscova efectua o alipire „pașnica”. Asa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.

Secolului XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei „apararii active”.

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea. Oricine l-a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, insotit de genocidul populatiilor locale.

Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, asa ca despre ce fel de alipire pasnica a Caucazului poate fi vorba?

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez. Despre acest razboi istoricilor sovietici nu le place să vorbească.

Acesta a fost complet pierdut si șters din cărțile de istorie. Rusiei nu-i place să vorbească despre infrangeri.

1939. Armata muncitoresc-taraneasca a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.

Desigur, totul in scop de pace. Nici despre aceste pagini de istorie rusilor nu le place să-și amintească.

1939. Războiul sovieto-finlandez. Agresiva aramata finlandeza, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care intamplator avea la granita cu Finlanda 2.300 de tancuri.

Evident ca lumea nu a crezut asa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l-a exclus din randul membrilor săi. Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tacerea de istoriografia sovietică si ruseasca.

1940. Absolut „pașnică” anexarea țărilor baltice. Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanieni visau cu ochii deschis intrarea in frateasca Uniune Sovietică.

1941. Marele Război pentru Apărarea Patriei. Aici, aparent, razboiul este defensiv. Dar povestea e mai complicata.

Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene si proliferarea „revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.

Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiza împotriva Germaniei.

Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul miselesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensiva și şi-a luat-o în dinți.

Istoricii rusi tac atunci cand este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.

Lipsa de amenajari defensive și concentrarea unui numar mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.

Următorii pasi de politică „pașnică” a URSS? Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968.

1979. Afganistan. Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să-şi ceară iertare pentru afganii uciși.

2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.alcoolism rusia

2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei. Ca si alta data in istorie, Rusia a atacat o tara vecina in momentele de slabicune interna.

Noi teritorii

De ce Crimeea? De ce nu Alaska. Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, „pamant rusesc stramosesc”.

Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia „omuletilor verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.

Rusia ataca numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.

Si totusi, de ce Rusia nu se poate opri? La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila sa dezvolte teritoriile detinute deja, si cu toate acestea continua expansiunea.

De ce Yakutia, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decât Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?

Raspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodaririi.

De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a carei granite sunt neschimbate de aproape 800 de ani.

Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic. Pompeaza resursele in avanatajul unei duzine de „imperialisti”.

Toti acestia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosesc ca pe o exploatatie coloniala.

Cetățeanul de rand al Imperiului trebuie sa se multumeasca cu vodcă și locuințe de urgență, drumuri sparte, ecologie moarta, alimentatie surogat și o   propagandă ieftină.

O Rusie cu un „dumnezeu  inamovibil” la Kremlin, cu orașe plictisitor de cenusii, scari de bloc jegoase si locatari care nu se ingrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orase, tara…

Surse: http://ru.krymr.com./ timpul.md/; paginaderusia.ro/

11/08/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | 15 comentarii

%d blogeri au apreciat: