CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum s-a înarmat Germania nazistă cu arme produse în secret pe teritoriul URSS pentru a ocoli interdicțiile din Tratatul de pace de la Versailles

După semnarea Tratatului de pace de la Versailles, Germania înfrântă în Primul Război Mondial fusese obligată să accepte demobilizarea, dezarmarea armatei și demilitarizarea țării.

La rândul său, Rusia care ieșise din război în 1917, inainte de incheierea acestui tratat, ca urmare a izbucnirii revolutiei bolsevice,era izolată din punct de vedere politic, economic și diplomatic, după ce schimbarea regimului său politic a avut ca efect ruperea majoritatii legăturilor cu foștii aliați occidentali.

Exponenţii democraţiei germane din perioada interbelică, liderii Republicii de la Weimar, au fost primii care au au încheiat în secret la 16 aprilie 1922 cu Rusia, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret care îi va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin Tratatul de pace de la Versailles, scrie https://timpul.md.

Era primul pas făcut de Germania spre remilitarizare, care se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său iar Germania trimitea ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii.

Hitler a conntinuat și a extins reînarmarea Germaniei pe teritoriul URSS, începută în 1922.

URSS a ajutat decisiv Germania să eludeze prevederile Tratatului de la Versailles şi să constituie pe teritoriul URSS acea formidabilă maşinărie de război, care a declanşat la 1 septembrie 1939 – prin invadarea Poloniei – Al Doilea Război Mondial.

Conform înţelegerilor sovieto-germane, Armata Roşie a intrat în Polonia la 17 septembrie 1939, două săptămâni mai târziu.

Foto: Ribbentrop, Stalin și Molotov zâmbesc satisfăcuți după încheierea Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, prin care URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial.

Zeci de documente ultrasecrete din arhivă Kremlinului ne dau astăzi posibilitatea să apreciem amploarea acestei alianţe militare, unice în felul său, și totodată să ne revizuim radical perspectiva istorică din anii Războiului Rece asupra marilor linii de forţă ale istoriei secolului al XX-lea.

Această alianţă secretă cimentată de dictatorii Stalin şi Hitler, ne face să înțelegem cum a fost posibilă încheierea atât de rapidă şi neaşteptată a Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 și tranşarea între cei doi aliaţi a împărţirii teritoriale a Europei Orientale.

Pactul Molotov-Ribbentrop care avea la bază antecedentele mai vechi de colaborare militară secretă între URSS şi Germania, a fost în fapt, episodul ultim al acestei cooperări de amploare dintre Moscova şi Berlin, departe de ochii Marii Britanii şi Franţei.

Așa se face că, deși la nivelul discursului public Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe pământ, timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate naţiunile: cercetarea militară.

În perioada interbelică, ofiţerii germani şi cei sovietici au experimentat împreună gaze toxice şi bombe incendiare, în timp ce în fabrici secrete de pe teritoriul URSS s-au construit avioanele militare, blindatele şi tancurile germane care au făcut posibil blitzkrieg-ul lui Hitler, care doar a accelerat după 1933, un proces care era deja în plină desfăşurare.

Așadar, departe de a fi fost rivali, Stalin şi Hitler erau vechi aliaţi, care aveau, la 23 august 1939, o foarte îndelungată colaborare militară secretă, soldată cu constituirea formidabilei maşini de război a Wehrmacht-ului.

Acum este limpede că fără URSS, Germania nu ar fi putut să se înarmeze serios, iar Hitler nu ar fi putut declanşa războiul.

La prima vedere, Germania părea a fi partea mai avantajată de acest acord, însă și Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament.

Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați în perioada colaborării cu specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său aliat german.

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici.

Frăţia de arme sovieto- germană

Germaniei i se interziceau prin Tratatul de la Versailles activitățile legate de reînarmare, iar capacitatea sa militară era sever restricţionată, in vreme ce Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice necesare pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional.

În 1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia, scrie istoricul George Damian.

Documentul a fost semnat de catre ministrul de externe al RSFS Ruse, Gheorghi Cicerin si omologul sau german, Walther Rathenau.

Dacă tratatul dintre Germania şi URSS era în aparență doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete ulterioare au stabilit exact un cadru de cooperare militară menit să accelereze reînarmarea, ocolind restricțiile tratatelor internaționale.

Liderii militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică.

Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice, precum și principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament.

Seriile de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles.

În schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul aplicaţiilor din URSS, urmând să ofere de asemenea şi toate informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară.

În anul 1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine.

Această colaborare secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul 1926.

În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine.

În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă de aceste importuri secrete.

Pe 2 decembrie 1926, ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o adevărată furtună mediatică.

Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.

Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă.

Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi parlamentarilor.

Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici.

Datorită faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci.

Se estimează că Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane.

Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri.

Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS.

Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii” ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea de fapt Tratatul de la Versailles.

În cazul în care un ofiţer german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese metalice.

În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru a elimina orice fel de confuzii.

După încheierea programului de pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente.

Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie construită în 1926.

În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm.

Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici.

Şcoala a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian.

În cadrul acestei şcoli nu erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, însă fără însemne.

În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei.

Producţia prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că ruşii furau tot ce le pica sub mână.

La şcoala de aviaţie de la Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente.

În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene.

Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk.

Germanii au efectuat inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926.

Pe lângă toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetările germane. Ei erau extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde.

Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate mult superioară.

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii.

Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului.

Germanii erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici, deoarece le erau furate bunuri (săpunuri, stilouri, pastă de dinţi, unelte, dulciuri) aparent mărunte dar care însă lipseau în totalitate din Uniunea Sovietică.

20/04/2022 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Expansionismul rus. Desfiinţarea Poloniei, Finlandei şi anexarea Basarabiei

Romanofobia-6

O istorie a expansionismului rus.  Desfiinţarea Poloniei a Finlandei şi anexarea Basarabiei

 

  Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune.

De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el. 

 În iulie 1774, după şase ani de război cu Turcia, se semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi.

Rusia obţine fortăreţele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda şi stepa dintre Bug şi Nistru, accesul la Marea Neagră şi la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane şi jumătate de ruble şi dreptul de a veghea asupra libertăţii religioase a supuşilor creştini ai sultanului.

La 21 iulie 1783, ţarina rusă anunţa, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează acum şi Marea Neagra.

În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este refuzat şi asta înseamnă război.

Anglia şi Prusia se declară de partea Porţii Otomane; Franţa îşi proclamă neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei.

La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia şi Suedia.

Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale, însă va recunoaşte noua formă de guvernământ din Suedia.

În ianuarie 1792, la Iaşi este semnată pacea dintre Rusia şi Turcia.

Pentru prima dată românii  ajungeau să aibă graniţă comună cu Rusia.

Tratatul lăsa Rusiei întregul teritoriu situat între Bug şi Nistru, recunoştea oficial că regiunile Crimeea şi Otsakov sunt ruseşti şi confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

  În 1796, în Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, ţarina Ecaterina a Rusiei se stingea din viaţă.

Procurorul general Samoilov anunţă “Împărăteasa Ecaterina a murit şi fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron.”

  Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite.

Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români.

„În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică.

Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.

                        Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg:

„În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei. Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».”

   La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol.

Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni.

Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor.

În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

  Principala continuatoare a acestei politici expansioniste a fost împărăteasa Ecaterina a II-a, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă.

Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg:

„Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” 

                       

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793.

Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti.

În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac, partea de sud a Moldovei , devenită pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.

  Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti.

Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei.

Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.

La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.”  

 În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon.

Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I  îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808:

„Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”   Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că:

„Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.” 

    Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

                        Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

        Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că:

„Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.”

Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

     Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.” 

      În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra.

Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.

De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

  Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810:

„M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.

   Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici.

Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia.

Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

   Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus.

Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului.

În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

   Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov.

Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia.

Imediat se începură tratativele de pace.

Până la 1812, ruşii nu au căutat niciun fel de argument pentru a-şi justifica vreo pretenţie asupra Basarabiei, cu care nu aveau nimic comun din punct de vedere geografic, etnic, economic sau istoric.

În 1782, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Petersburg, istoricul rus Levensk publica la Paris o masivă Istorie a Rusiei, în cinci volume. În cadrul acestei lucrări era publicată şi harta Rusiei occidentale, pe care sunt trasate clar hotarele răsăritene ale Moldovei, incluzând fireşte şi Basarabia. 

Lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de savantul rus Nikolai  Durnovo :

„Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război.”  

Basarabia “ţaristă”

 

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în urma Tratatului încheiat cu Turcia la Bucureşti, în 1812. 

 

„Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană – scria K. Marx în 1855 – n-a fost niciodată stăpânitoare asupra Ţărilor Române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz (1699), presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo concesie teritorială, deoarece capitulaţiile (încheiate cu Ţările Române) nu-i confereau decât un drept de suzeranitate” ( Karl Marx: însemnări despre români. Madrid ).

A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare.

Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat şi prin colonizarea unor reprezentanţi ai altor etnii din Imperiul Rus, din spaţiul germanic sau din Imperiul Otoman : ruşi şi ucrainieni desigur, dar şi germani, evrei, bulgari şi găgăuzi.

 

Imagini pentru harta moldovei 1812

 

 

Simultan, s-a implementat la populaţia  băştinaşă ideia că, spre deosebire de  populaţiile române din Moldova apuseană, din Ardeal, din Ţara Românească sau din Dobrogea,moldovenii nu sunt români, iar limba lor nu poate fi numită română.

Încă din acea perioadă, Imperiul Rus nu îi recunoştea altă identitate, decât cea moldovenească.

Prin această politică, procentul populaţiei locale în recensăminte a scăzut continuu :

Recensământ rusesc din 1817: 86% români
Recensământ rusesc din 1856: 74% români
Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea măcar identitatea moldovenească, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat bisericile moştenite de la Principatul Moldovei în paragină, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, în domeniul toponimiei a rusificat nenumărate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

 La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, Rusia, care devenise o supraputere europeană, nu a putut să nu fie implicată în războaiele cu Franţa napoleoniană.

Imagini pentru ţarul pavel I al rusiei photos

Foto: Ţarul  rus Pavel I  (1754 – 1801)  

Ţarul Pavel a devenit un oponent ferm al Franţei, Rusia alăturându-se Marii Britanii şi Austriei în războiul împotriva lui Napoleon.

Între 1798 şi 1799, trupele ruseşti sub comanda unuia dintre cei mai faimoşi generali ai imperiului, Alexandr Suvorov, s-au comportat strălucit în Italia şi Elveţia.

Imagine similară

Aleksandr Suvorov  (1730 – 1800)

Sprijinul ţarului pentru Cavalerii ospitalieri (Cavalerii Ordinului de Malta) şi recunoaşterea funcţiei Marelui Maestru, au îndepărtat numeroşi membri ai Curţii Imperiale.

Alături de politicile mai liberale faţă de clasele de jos şi de descoperirea corupţiei din trezoreria imperială, interesul pentru reforme i-au pecetluit soarta.

Pavel I al Rusiei a fost asasinat în martie 1801.

 Noul ţar, Alexandru I al Rusiei (care a domnit între 1801 şi 1825), s-a suit pe tron ca urmare a uciderii tatălui său, în moartea căruia zvonurile susţineau că ar fi fost implicat.

Imagini pentru Alexandru I al Rusiei photos

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825)

Pregătit ca să devină ţar de către bunica lui, Ecaterina a II-a, crescut în spiritul iluminismului, Alexandru avea o înclinaţie către romantism şi misticism religios, tendinţe manifestate în special spre sfârşitul domniei. El a modificat structura guvernamentală, înlocuind colegiile înfiinţate de Petru cel Mare cu ministere, dar fără a desemna şi un prim-ministru coordonator al întregii activităţi.

Strălucitul om de stat Mihail Speranski, care fusese principalul sfătuitor al ţarului în primii ani de domnie, i-a propus suveranului reforme constituţionale ample, dar Alexandru l-a destituit în 1812 şi şi-a pierdut interesul pentru reforme.

 Interesul lui Alexandru nu a fost centrat pe politica internă, ci pe cea externă, în mod particular în problemele conflictului cu Napoleon. Temându-se de ambiţiile expansioniste ale lui Napoleon şi de creşterea puterii Franţei, Alexandru s-a alăturat Marii Britanii şi Austriei în lupta împotriva noii ameninţări.

Napoleon a învins armatele austriece şi ruseşti în bătălia de la Austerlitz din 1805 şi a înfrânt în mod zdrobitor pe ruşi la Friedland în 1807.

Alexandru a fost constrâns să accepte pacea şi, după semnarea tratatului de la Tilsit din 1807, a devenit aliatul lui Napoleon.

Rusia a pierdut puţin teritoriu ca urmarea a prevederilor tratatului, dar Alexandru s-a folosit de alianţa cu Franţa pentru a face alte cuceriri.

După ce i-a învins pe suedezi în războiul finlandez din 1809, el a ocupat Marele Ducat al Finlandei, iar, după încheierea victorioasă a războiului ruso turc din 1806-1812, a ocupat Basarabia.

 Alaianţa ruso-franceză a devenit din ce în ce mai fragilă. Napoleon era îngrijorat de intenţiile Rusiei în ceea ce priveşte strâmtorile strategice Bosfor şi Dardanele.

În acelaşi timp, Alexandru privea cu deosebită neîncredere Marele Ducat al Varşoviei, statul polonez reconstituit şi controlat de francezi.

Cererea francezilor ca Rusia să se alăture blocadei împotriva Angliei aducea atingere intereselor comerciale ale imperiului.

În 1810, Alexandru a refuzat să respecte obligaţiile care i-ar fi revenit din participarea la blocadă.

În iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia cu 600.000 de militari, o forţă de două ori mai mare decât cea a armatei regulate ruseşti. Napoleon a sperat să provoace o înfrângere majoră a ruşilor şi să-l oblige pe Alexandru să ceară începerea tratativelor de pace.

Deşi Napoleon a reuşit să împingă forţele ruşilor spre est, liniile franceze au devenit extrem de întinse şi solicitate. Rezistenţa îndârjită a ruşilor, care proclamaseră deslănţuirea Războiului pentru Apărarea Patriei, combinată cu temperaturile extrem de scăzute ale iernii ruseşti şi cu tactica pământului pârjolit a dus până în cele din urmă la înfrângerea dezastruasă a francezilor. Mai puţin de 30.000 de francezi s-au mai întors în Franta.

Romanov-8

În vreme ce francezii se retrăgeau, ruşii i-au urmărit prin toată Europa Centrală şi Occidentală, până la porţile Parisului. După ce Napoleon a fost învins, Alexandru a devenit cunoscut drept salvatorul Europei şi a jucat un rol hotărâtor în redesenarea hărţii politice continetale în timpul Congresului de la Viena din 1815.

În acelaşi timp, sub influenţa misticismului religios, Alexandru a iniţiat crearea Sfintei Alianţe, o alianţă a celor mai multe naţiuni ale Europei, ai căror conducători ar fi trebuit să acţioneze conform principiilor creştine.

Din punct de vedere practic, funcţională a fost însă Cvadrupla Alianţa dintre Rusia, Anglia, Prusia şi Austria, formată în 1814.

Aliaţii au creat un sistem internaţional pentru menţinerea status quo-ului teritorial şi pentru prevenirea renaşterii expansionismului francez.

Alianţa Cvadruplă a asigurat influenţa Rusiei în Europa. În acelaşi timp, Rusia şi-a continuat propria expansiune.

Congresul de la Viena a dus la apariţia Regatului Polonez , căruia Alexandru i-a asigurat o constituţie.

În acest fel, Alexandru I a devenit rege constituţional al Poloniei, rămânând în acelaşi timp ţar autocrat al Imperiului Rus. Alexandru era de asemenea monarh al Finlandei, ţară pe care o anexase în 1809, dar căreia îi acordase un statut de autonomie.

În 1813, Rusia a cucerit teritorii în regiunea Baku din Caucaz, după ce a înfrânt Persia într-un război început în 1804.

În acelaşi timp, Rusia era ferm instalată în Alaska.

 

Prin fraude, războaie, terorism sângeros, ruşii au devenit stăpâni cruzi ai Basarabiei. Sute de mii de români basarabeni au fost transformaţi în „animale de muncă”.

Guvernul rus n-a fost în stare să apere populaţia Basarabiei. Ruşii le spuneau ţăranilor români:

„Nu ne interesează să ştim cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate”.

Armata Rusiei ţariste, împăratul  Alexandru I şi generalul M. Kutuzov, au călcat în picioare demnitatea românilor basarabeni.

Această nedreptate istorică a fost apreciată de F. Engels, fără nici un echivoc, obiectiv şi ştiinţific:

„Niciodată Rusia nu avusese (în sec. XIX) o poziţie atât de puternică. Dar ea mai făcuse încă un nou pas dincolo de graniţele ei naţionale. Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nici vorbă nu putea fi de aşa ceva.

Finlanda este populată de finlandezi şi suedezi, Basarabia – de români, iar Polonia Congresului – de polonezi.

Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite care poartă toate numele de ruşi: aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă, a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf „.

Timp de peste 200 de ani, românii basarabeni au fost jefuiţi, maltrataţi, deportaţi, împuşcaţi şi nimiciţi. Impactul Tratatului de pace de la Bucureşti din 16 mai 1812, dintre Turcia şi Rusia, a fost foarte dur şi dezastruos.

Ţarismul rus a dezmembrat mai multe popoare, printre care poporul român.

Aceasta este însă o altă chestiune, care trebuie să fie studiată mai pe larg.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/29/ziua-de-29-iunie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/29/o-istorie-a-zilei-de-29-iunie-video-3/

 

Surse:

https://istoriabasarabiei.wordpress.com/

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/o-istorie-a-expansionismului-rus-5-marea-neagra-si-basarabia/25610/

https://www.zdg.md/editia-print/politic/anul-1812-in-discursul-public-sau-de-ce-anexarea-basarabiei-la-rusia-ramane-o-problema-de-actualitate

http://www.dacoromania-alba.ro/nr58/tratatul_ruso_turc.htm

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România – o țintă a Rusiei pentru destabilizarea regiunii Mării Negre

 

 

Imagini pentru romania tinta a rusiei photos

 

 

România este o țintă a Rusiei pentru destabilizarea regiunii Mării Negre, conform unei analize publicate pe Foreign Policy Research Institute (FPRI).

Conform FPRI, Rusia acționează duce un război informațional în care România este o miză puternică pentru a împiedica o alianță a țărilor de la Marea Neagră.

Totodată, Moscova militarizează Marea prin intermediul Crimeei. Mai mult, dacă România vrea să își atingă obiectivul de a fi un promotor al democrației și securității în regiune, atunci trebuie să combată tacticile de sabotaj ale Moscovei, arată sursa citată.

 Tacticile folosite de Rusia sunt aceleași și slăbesc regiunea per total și fiecare țară individual:

  1. reinterpretarea istoriei pentru a pune sub semnul îndoielii granițele stabilite și alimentarea conflictelor etnice prin exploatarea unor frici

  2. alimentarea unui sentiment de frică și dispersarea de știri false sau teorii ale conspirației, unele dintre ele referindu-se la agenda Vestului de a transforma acele țări în „colonii” și de a le folosi ca pe niște pioni în jocurile lor geopolitice

  3. folosirea de știri negative dintr-o țară pentru a influența cum este percepută în țările vecine

  4. exploatarea sentimentelor anti-establishment și sprijinirea partidele politice eurosceptice

  5. aruncarea vinei pe „străini”, mai ales în țările în care chestiunea imigranților și a globalizării polarizează societatea

FPRI mai arată că aceste povești, odată construite, sunt răspândite în țările respective prin intermediul unor platforme online și cu ajutorul social media.

Se crează un sistem de dezinformare foarte bine pus la punct, care se multiplică rapid și dă senzația de credibilitate și de legitimitate.

Spre exemplu, în presa rusească în limba engleză NATO este portretizat ca o instituție agresoare, iar Rusia pur și simplu încearcă să își protejeze interesele în regiune.

De asemenea, informațiile că Rusia militarizează Marea Neagră prin intermediul Crimeei sunt tratate ca mijloace de intimidare a vecinilor, în timp ce poziții din NATO considerate „dizidente”, precum recentele luări de poziție din Bulgaria, sunt relatate într-un mod pozitiv.

Prin aceste tactici se urmărește răspândirea îndoielilor cu privire la alianțele cu Occidentul, care potrivit presei ruse, urmărește să începerea unui nou Război Rece și pune sub semnul întrebării suveranitatea țărilor respective.

În cazul României, o astfel de narațiune induce ideea că țara noastră este marioneta Occidentului, iar tacticile propagandistice folosite de Rusia acționează pe mai multe planuri:

  1. Politica internă: Obiectivul pe termen scurt al Rusiei este să semene neîncredere în democrația României și să pună sub semnul întrebării aderarea la NATO și la UE a țării noastre. Pe termen lung, Moscova urmărește să slăbească solidaritatea în interiorul relațiilor trans-atlantice stabilite de România, în special prin alimentarea unei opinii negative despre NATO și UE.

  2. Republica Moldova: Relația istorică dintre România și Republica Moldova a fost mereu un subiect controversat în relațiile diplomatice ale ambelor țări cu Rusia.

    În Republica Moldova, se vehiculează imaginea unei Românii expansioniste care vrea să își ocupe vecinul. De asemenea, România este dată și ca exemplu negativ de integrare ratată în UE pentru a opri Republica Moldova să o ia pe același drum. În România, tactica este opusă.

    Impulsurile naționaliste sunt exploatate și manipulate în vederea solicitării din partea românilor de reunificare cu Moldova. O astfel de cerere i-ar conveni de minune Rusiei, care ar avea pretextul perfect pentru a interveni în Republica Moldova ca să își protejeze minoritatea rusă.

  3. Ucraina: Relațiile României cu vecinii ucraineni au fost mereu reci, scrie Foreign Policy. Disputa teritorială cu privire la Insula Șerpilor, neajungerea la o înțelegere cu privire la exploatarea economică a Deltei Dunării și un conflict latent cu privire la minoritatea română din Ucraina au amplificat această stare. Totuși, Euromaidanul și mai recent anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia au forțat România să se poziționeze ca partener al Ucrainei. Propaganda rusă a denunțat Euromaidanul drept o amenințare la stabilitatea statului și chiar la adresa integrității Ucrainei. Mișcarea din Ucraina ar fi trebuit să fie un motiv de teamă pentru moldoveni și pentru români.

  4. Rusia: De la căderea comunismului, relațiile diplomatice româno-ruse au fost neproductive și reci. O problemă recurentă a fost cea a recuperării tezaurului României depozitat în Rusia în timpul Primului Război Mondial. Obiectivul Rusiei în acest caz nu a fost să schimbe opinia românilor despre Rusia, sentimentul anti-rus fiind puternic aici, ci să portretizeze Moscova drept „singura apărătoarea a valorilor conservatoare și a tradițiilor creștine”.

    Totuși, investițiile în amplificarea sentimentului anti-Occident și a fricii că legăturile cu NATO și UE ar pune-o în pericol este un obiectiv mai realist. De altfel, retorica anti-scutului de la Deveselu a Moscovei, criticarea prezenței militarilor americani în România și a exercițiilor NATO terestre și maritime este exemplul perfect al tacticilor folosite de Moscova pentru a crea un mediu în care Rusia devine o alegere politică plauzibilă pentru liderii României.

Foreign Policy spune că mizarea doar pe componenta militară nu este suficientă și că și spațiul informațional contează pentru contracararea amenințărilor rusești.

Este greu de cuantificat în ce măsură un război al informației poate distruge securitatea regională, dar este totuși o vulnerabilitate majoră.

De asemenea, solidaritatea și cooperarea regională este vitală, fără a înlocui totuși importanța unor instituții ca NATO și UE (http://www.libertatea.ro/stiri/romania-rusia-)

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/11/in-toata-istoria-sa-rusia-a-fost-un-stat-agresor/comment-page-1/

În încheiere, vă invit să urmăriţi interesantele analize politice din videoclipul de mai jos:

 

 

 

15/07/2017 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: