RECONFIGURAREA CENTRELOR DE PUTERE ÎN LUMEA DE AZI ȘI EVOLUȚIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE DE LA IALTA PÂNĂ ÎN PREZENT

Foto: Ronald Reagan, președintele SUA și Mihail Gorbaciov, conducătorul comunist reformator al URSS

Reconfigurarea sistemului de relații internaționale: de la Ialta-Potsdam la Madrid (1997)

(Citiți: https://www.aesgs.ro/reconfigurarea-sistemului-de-relatii-internationale-de-la-ialta-potsdam-la-madrid-1997/).

În ianuarie 1904, geograful englez Halford J. Mackinder (1861-1947 a susținut o comunicare la Societatea Geografică, intitulată „Pivotul geografic al istoriei”, în care va ana­liza trăsăturile care deosebesc puterile continentale de cele maritime și va vorbi despre faptul că Puterea care va reuși să-și asigure o bază suficient de puternică pe mări, dar și pe continent, va provoca o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial. Halford J. Mackinder va reveni, în 1919, asupra concepției sale despre „Regiunea-pivot” (Eurasia) a politicii mondiale, simplificând la maximum lectura planisferei și vorbind despre o masă continentală unică, înconjurată de oceanul planetar, pe care o denumește „Insula Mondială” (ansamblul Europa-Asia-Africa). Inima acestei mase continentale (HEARTLAND) coincide cu Rusia.

Analizele geopolitice au evidențiat că „zona-pivot” eurasiatică și heartland-ul central-estic european reprezintă trambuline esențiale pentru atingerea dominației asupra continentului. „Cine conduce Europa de Est stăpânește heartland-ul; cine conduce heartland-ul stăpânește Eurasia și Africa; cine conduce Eurasia și Africa stăpânește lumea” sintetiza geopoliticianul Mackinder concepția sa despre geopolitica lumii.

Cel de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945) urmat de perioada Războiului Rece (1946-1991) au relevat pe deplin bătălia ce s-a dat și se mai dă pentru dominarea acestui spațiu geografic. În 1943, Halford J. Mackinder revine în articolul The Round World and the Winning of the Peace asupra conceptului de „Heartland”, propunând înlocuirea lui cu expresiile „regiune-pivot” și „stat-pivot”. „Heartland-ul” anului 1943 se întindea de la coastele Arcticii până la deșerturile Asiei Centrale, iar în vest, până la istmul larg care separă Marea Baltică de Marea Neagră.

În cadrul acestui „Heartland” se pot întâlni cea mai vastă câmpie de pe glob și câteva fluvii care străbat această zonă, unele dintre ele vărsându-se în Oceanul Arctic și nefiind accesibile dinspre ocean, iar altele în mări interioare cum este Marea Caspică. Această zonă corespundea, în 1943, cu spațiul URSS, cu o singură excepție: direcția siberiană, respectiv regiunea siberiană, la est de Yenisei, pe care o numește „Lenaland”, după numele fluviului Lena.

Un „Heartland” cu o suprafață de 10.000.000 km² și o populație de peste 170.000.000 de locuitori.

În cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, Armata Roșie a apărat o frontieră deschisă spre vest, având în spate vasta câmpie a „Heartland–ului”, cu o imensă valoare strategică, întrucât are pe laturi zone inaccesibile (Oceanul Arctic în nord, masivi muntoși în sud). Mackinder concluziona în studiul din 1943:

 „Dacă Uniunea Sovietică termină războiul victorioasă, atunci va fi sigur că este cea mai mare putere de uscat, mai mult, va fi puterea care ocupă poziția de apărare cea mai avantajoasă din punct de vedere strategic. Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortăreață de pe pământ și pentru prima dată în istorie este ocupată de o forță militară care își este suficientă atât din punct de vedere al cantității, cât și al calității”.

Integrând strategic Europa de Vest, Statele Unite obțineau controlul asupra unei părți considerabile a țărmului eurasiatic, astfel încât toate conflictele potențiale au fost scoase în afara teritoriului strategic de bază.

Blocul sovietic avea doar două soluții:

 1) să între­prin­dă o expansiune militară în Occident – cu scopul de a cuceri Europa până la Atlantic pentru a-și putea asigura niște frontiere maritime liniștite și un potențial intelectual, industrial și tehnologic – urmată, în paralel, de eforturi similare și în sud, pentru a ieși la mările calde și a rupe „inelul anacondei” sau

 2) retragerea URSS și a Armatei Roșii din Europa Centrală și de Est în schimbul retragerii din Europa Occidentală a forțelor NATO și crearea unui Bloc European neutru.

 Zbigniew Brzezinski, fostul consilier în probleme de securitate al președintelui american Jimmy carter, va consemna în lucrarea Marea tablă de șah (1997) că scopul geopolitic central al Statelor Unite îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat trans­atlan­tic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Eu­ro­pa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o tram­bulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaționale con­cep­ute în Biroul Oval de la Casa Albă.

În urma Summit-ului NATO de la Madrid (8 – 9 iulie 1997), Polonia, Ungaria și Cehia vor fi invitate să adere la Alianța Nord-Atlantică.  În Comunicatul Final al Summit-ului se menționa: „Reafirmăm că NATO rămâne deschis pentru noi membri conform articolului 10 al Tratatului Atlanticului de Nord”. România, Slovenia și Țările Baltice (Letonia, Estonia, Lituania) puteau să spere și să viseze.

Noile obiective strategice și geopolitice ale Occidentului

Pe 21 octombrie 1997, Warren Christopher (fost secretar de stat) și William Perry (fost secretar al apărării) vor publica în New York Times un articol (NATO’s True Mission) în care menționau: 

„Deplasarea accentului Alianței de pe apărarea teritoriului membrilor săi pe apărarea intereselor comune constituie un imperativ strategic. (…) Pentru a contracara asemenea amenințări, membrii Alianței au nevoie să fie capabili să dispună de o modalitate de a forma rapid coaliții care pot atinge obiective dincolo de teritoriul NATO”.

Cu ocazia desfășurării lucrărilor Forumului româno-american în probleme economice de la Washington, la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie 1998, fostul secretar de stat din MApN, Ioan Mircea Pașcu, va înregistra mesajele politice și economice pe care Jay Burgess (director de spațiu în Departamentul Comerțului al SUA) și ambasadorul Richard Burt le-au transmis decidenților de la București, respectiv obiectivele Statelor Unite în relația cu România:

 1) amplificarea raporturilor bilaterale;

2) transformarea României într-un pilon al SUA în regiune;

3) integrarea deplină a României în structurile europene și euro-atlantice.

Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care s-au făcut pentru includerea unor state ex-sovietice în spațiul de valori euroatlantice, în diferite formule de angajament (asocierea la UE sau intrarea în NATO), ne îndreptățesc să concluzionăm că Statele Unite au declanșat, în contextul remodelării sistemului de relații internaționale, operațiunea de cucerire a celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla „Rimland”-ul.

Într-un interviu acordat presei ruse în 2007, generalul-locotenent (r) Alfred Gaponenko, fost comandant al Grupului de Sud al Tratatului de la Varşovia, a evidenţiat importanţa strategică a României în ansamblul bazinului Mării Negre şi influenţa pe care o vor exercita bazele aero-terestre americane din România asupra securităţii regionale, a zonei moldo-transnistrene şi implicit asupra securităţii naţionale a Federaţiei Ruse. Fostul înalt demnitar militar al Uniunii Sovietice considera că decolând de la Baza aeriană „Mihail Kogâlniceanu”, avioanele militare americane pot zbura fără alimentare până la orice punct al aşa-numitului „arc al instabilităţii”, care traversează, în opinia Pentagonului, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.

Totodată, bazele militare americane din România vor deveni puncte de sprijin pentru armata americană în efortul acesteia de-a impune supremaţia Statelor Unite asupra Europei Răsăritene, Orientului Mijlociu şi Caucazului, facilitând astfel încercuirea Federaţiei Ruse şi avansarea grupurilor armate mobile ale NATO (SUA) până la graniţele spaţiului CSI.

Publicitate