CONTURAREA „IDENTITĂȚII TRANSNISTRENE” ȘI GENERAȚIA POST- CONFLICT DIN R.MOLDOVA

TRANSNISTRIA ÎNTRE CHIȘINĂU ȘI MOSCOVA. GENERAȚIA POST-CONFLICT ȘI CONTURAREA „IDENTITĂȚII TRANSNISTRENE” ÎN MANUALELE ȘCOLARE

În timpul Uniunii Sovietice, pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), astăzi, Republica Moldova, împreună cu teritoriul din stânga Nistrului, alipit de Stalin în 1940, toată atenția în domeniul educației era acordată vorbitorilor de limba rusă.

Nici măcar ucrainenii nu beneficiau de condiții pentru studierea limbii lor în școală.

Accentul impus de la centru, Moscova, cădea pe dezvoltarea interetnică în stil leninist, iar băștinașii români, vorbitori ai unei limbi neolatine, cu istorie și tradiții similare cu a românilor din statul vecin, România, s-au pomenit într-o situație dificilă: limba lor nu se mai dezvolta, lipseau școlile și grădinițele de copii în limba maternă, nimeni nu mai citea ziare și reviste românești.

Abia după ce și-a declarat independența de U.R.S.S., noul stat Republica Moldova a renunțat la utilizarea limbii române cu litere rusești sau așa-zisa „limbă moldovenească” scrisă în chirilică, adoptând limba română cu alfabetul său firesc, cel latin, drept limbă de studiu în școli (deși în continuare o numește în Constituție „limbă moldovenească în grafie latină”).

Procesul de transformare a sistemului de educație publică a continuat cu introducerea studierii istoriei românilor și a celei universale, dedicată populației majoritare și minorităților, cu anumite amendamente pentru minorități.

În Transnistria, cu excepția celor opt școli care se află sub coordonarea Ministerului Educației din R. Moldova, s-a studiat și continuă să se studieze în limba rusă. Pregătirea cadrelor și perfecționarea lor au loc în cadrul fostului institut pedagogic din Tiraspol.

Curriculum-ul este inspirat în proporție de peste 90% din cel rus. Școlile cu predare în limba română sunt calificate drept „străine”.

Toate aceste concluzii l-am desprins după o cercetare calitativă realizată în regiunea separatistă, prin metoda interviu, cu experți de generații diferite.

Cercetarea noastră a mai fost însoțită de o analiză calitativ-comparativă a manualelor de istorie și geografie din care au studiat elevii după anul 1990.

Studiul sociologic ne arată că această generație, numită, în continuare, generația post-conflict, nu a trăit evenimentele din vara anului 1992 și nu a avut posibilitatea să învețe foarte multe lucruri despre semenii lor de pe celălalt mal al Nistrului.

În manualele de geografie și istorie din stânga Nistrului, Republica Moldova este o țară străină, iar în manualele din Republica Moldova aproape că nu se găsesc informații despre trecutul, viața și activitatea comunității de peste Nistru.

Prin urmare, aceste scăpări intenționate periclitează securitatea Republicii Moldova și confirmă confruntarea pentru legitimitate a celor două entități.

În acest timp, clasa politică de la Chișinău ignoră faptul că noua generație de pe cele două maluri ale Nistrului exprimă manifestări sociale care nu converg – adică, simt, cred, știu, vorbesc diferit.

Tinerii cu vârsta cuprinsă între 18-29 de ani din cele două societăți au atitudini și valori total diferite. Vorbim despre o filiație ruptă și greu de recuperat între ele. Explicația pe care o putem oferi are legătură cu factorii ce au intervenit asupra cultivării acestei generației. Fiecare grup social a fost influențat din sensuri opuse.

Miturile, simbolurile, ritualurile, limba, sentimentul de mândrie față de trecut a celor din dreapta Nistrului au fost alimentate, făcând abstracție de unele sincope sau pauze, dinspre București. Pentru cei din stânga Nistrului influența a venit din cultura, mass-media, istoria și limba rusă, adică, dinspre Moscova. În esență aceste grupuri sociale nu îndeplinesc condițiile de bază pentru a constitui generația unită al aceleiași societăți.

Datele culese de către Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA” pentru Fundația Universitară a Mării Negre, prin intermediul sondajului de opinie, în regiunea transnistreană, ne indică următoarea configurație. 

Populația tânără cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, generația pe care o supunem analizei în articolul de față, asociază Transnistria cu termenul de „european” în proporție de doar 1,2 %, iar cu „lumea rusă” în proporție de 36%.

Foto: captură din Sondajul de opinie, „Opinia locuitorilor din Transnistria față de situația socio-economică din regiune”, realizat de către Centrul de Investigații Sociologice și Marketing „CBS AXA” pentru Fundația Universitară a Mării Negre în 5 raioane ale unității administrativ-teritoriale din stânga Nistrului, Chișinău, 2018).

 În același timp, în Republica Moldova, așa cum arată rezultatele ultimului sondajului efectuat la comanda International Republican Institute (IRI), tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, au declarat în proporție de 64% că își doresc aderarea statului în care locuiesc la Uniunea Europeană. 

În cel mai clar mod cu putință, datele ne arată că opțiunile celor două grupuri sociale de vârste aproximativ egale nu converg, iar ca să putem discuta despre o așa-zisă coeziune la această generație avem nevoie „de un mediu spiritual propriu creat nu prin ştiinţă, ci mai ales prin credinţe şi idealuri”.

Studiile sociologice ne indică imaginea unui stat cu două grupuri sociale mari și deosebite, cu o nouă generație educată diferit, la a cărei divizare a contribuit atât sistemul educațional, cât și simbolurile, modelele sau practicile culturale.

În analiza de astăzi, ne vom opri asupra educației, pe fond, asupra conținutului manualelor de istorie (în prima parte) și geografie (în partea a doua) din Republica Moldova și regiunea separatistă.

 Educație în dezbinare. Analiza manualelor de istorie

Educația în Republica Moldova este împărțită în două subsisteme: un sistem educațional național și un sistem organizat în Transnistria, în conformitate cu normele regimului separatist. Regimul separatist de la Tiraspol a păstrat sistemul și manualele sovietice în primii ani.

Mai târziu a adoptat standardele sistemului educațional din Federația Rusă. Pentru educația istorică (folosind aceeași programă școlară, cu același număr de ore și aceleași manuale de istorie).

Aria curriculară istoria cuprinde două discipline: istoria universală și istoria Patriei, care se referă la istoria Rusiei, a URSS și a Transnistriei. Un alt curs este dedicat istoriei locale: istoria radnogo kraja – istoria plaiului natal (Sergiu Musteață (2009), Predarea istoriei în școlile din regiunea separatistă nistreană, în A. Galben, Gh. Postică (ed.), Probleme actuale de istorie naționale. Studii în onoarea profesorului Pavel Parasca, Chișinău: ULIM, p.335-345, apud. Sergiu Musteață (2018), Noi despre vecini și vecinii despre noi: manualele de istorie în Republica Moldova, România și Ucraina, Târgoviște, Cetatea de Scaun, p. 46).

De peste 27 de ani, cele două societăți separate de râul Nistru și o frontieră instabilă, învață lucruri aproape opuse despre trecutul lor.

Diferențele dintre manualul intitulat Istoria românilor și universală din R. Moldova și Istoria plaiului natal din regiunea transnistreană sunt enorme.

Am selectat patru evenimente istorice importante.

1. Prima anexare a Basarabiei

„Pământul transnistrean, după includerea în Imperiul Rus la sfârșitul secolului al XVIII-lea, s-a subordonat unei serii de diviziuni și guverne teritoriale, care au făcut parte din Rusia încă din 1775” (Babilunga N. V., Bomeshko B. G. (2005), Istoriya radnovskogo kraya, Tiraspol, RIO GIPK, 2005, p. 5), așa începe manualul de istorie din care învață elevii din regiunea separatistă.

Mai apoi, anexarea fâșiei de pământ alipită din Țara Moldovei la Imperiul Rus în anul 1812, cu limitele geografice între Nistru și Prut, este prezentată de autorii tiraspoleni ca o ispășire pentru populația autohtonă.

„Teritoriul dintre Prut și Nistru s-a pomenit sub protecția unei Rusii puternice care, din punct de vedere economic și socio-politic, a fost, fără îndoială, mai avansată decât Imperiul Otoman.

În Basarabia au apărut toate condițiile pentru dezvoltarea cu succes a industriei, transportului și comerțului, creșterea producției agricole, ridicarea nivelului cultural și educațional al populației”. Fragmentul descrie, în limba rusă, evenimentul istoric care a avut loc în Principatul Moldovei după Războiul ruso-turc.

Între timp, vecinii lor din Republica Moldova susțin, despre același eveniment, cu totul altceva.

„În anii 1812-1830 economia Basarabiei a trecut printr-o perioadă de ruinare și stagnare, determinată de consecințele războiului ruso-turc și de instalarea noului regim. Fuga masivă a moldovenilor peste Prut, cu toate că a fost interzisă de autoritățile țariste, a dus la depopularea multor sate.

Pentru a redresa situația, guvernul de la Sankt Petersburg a inițiat un proces de colonizare cu reprezentanți ai altor etnii (germani, elvețieni, bulgari, găgăuzi, sârbi ș.a.) (Vezi în N. Chicuș, I. Șarov, I. Ojog, P. Cerbușca, V. Pâslariu, M. Dobzeu, T. Nagnibeda-Taverdohleb, Istoria românilor și universală, Manual pentru clasa a XI-a, Chișinău, Cartdidact, 2014, p. 26).

Foto: captură din manualul de istorie clasele 8-9 din regiunea transnistreană.

2. Acțiunile Rusiei în regiune

Pe tot cuprinsul manualului de istoria românilor și universală din care se învață în Republica Moldova, Rusia este prezentată drept un stat agresor, care a anexat o parte din teritoriul Moldovei lui Ștefan cel Mare, iar poporul rus este portretizat ca un popor asupritor în raport cu băștinașii.

În manualul de la Tiraspol, Rusia ocupă un loc aparte, de frate mai mare. Ea apare ca un stat prezent în zonă dintotdeauna, cu o implicare firească în treburile interne ale celor din regiune.

Autorii sugerează că Rusia a fost o entitate statală care s-a bătut cu alte puteri pentru a-și menține acest teritoriu care, conform narațiunii autorilor separatiști, îi aparține, dar, uneori, a fost nevoit să-l cedeze. Imperiul Rus mai este prezentat drept garantul exercitării dreptului la autodeterminare a popoarelor situate dincolo de Nistru.

În narațiunea lor, cei doi autori, chiar și atunci când tratează perioada de până la 1924, anul nașterii acestei republici mai degrabă ucrainene, întăresc existența unui „popor transnistrean” constituit din mai multe etnii.

Babilunga și Bomeshko includ teritoriul de dincolo de Nistru ca parte al Basarabiei, respectiv al Rusiei, iar după 1924, anul constituirii R.A.S.S. Moldovenești, tratează cele două teritorii ca pe două entități statale distincte.

Sesizăm acest lucru din utilizarea conceptelor de „noi” și „ei”, tratate în mod diferit. În cele mai multe cazuri, conform explicației istoricului Sergiu Musteață, „noi” este înțeles ca cel care deține poziția dominantă, ca un grup eroic sau, în unele situații, ca victime ale „celuilalt”. „Celălalt”, între timp, este prezentat ca un stat, un grup puternic sau o armată, ca o grupare etnică, religioasă sau culturală.

3. Revoluția rusă din 1917

De exemplu, lovitura de stat de la Petrograd și preluarea puterii de către bolșevicii lui Lenin este prezentată în manualul de istorie din regiunea separatistă ca fiind un eveniment istoric deosebit și binevenit. Autorii sugerează o prezentare cât mai activă a organizațiilor bolșevice locale din orașele Dubăsari, Bender sau Tiraspol.

Pe Vladimir Ilici Lenin aceștia îl prezintă drept principalul teoretician și conducător al partidului bolșevic, „un lider ca nimeni altul din rândurile contemporanilor săi, unul care a reușit să evalueze cursul evenimentelor, alinierea forțelor politice clasice, a cărei accedere la putere se datorează realismului analizei sale în ce privește starea de spirit a maselor muncitoare”.

În schimb, pomenesc foarte puține evenimente legate de violențele bandelor bolșevice.

Accentul este pus, exclusiv, pe organizarea sovietelor, iar interbelicul este prezentat, întru totul, din unghiul de vedere al istoriografiei sovietice. Narațiunea lor susține că România a cucerit Basarabia prin forța armelor, că statul român este agresorul și inamicul care a profitat de momentul 1917-1918 pentru a se extinde în aria ce revine, de drept, Moscovei.

Manualul de istorie de la Chișinău redă abdicarea țarului, ca urmare a revoluției din februarie 1917 și proclamarea republicii în Rusia, ca pe un eveniment neprielnic, care a incitat spiritele în rândul ostașilor ruși de pe frontul român.

„La frecventele mitinguri se adoptau rezoluții contra continuării războiului. Puciul bolșevic de la Petrograd din noiembrie 1917 a aprofundat spiritul de anarhie printre soldații ruși de pe frontul român. Debandada a căpătat astfel de proporții, încât nici chiar comandanții bolșevici nu mai constituiau o autoritate și nu erau ascultați de nimeni”.

Soldații ruși sunt prezentați cu o ușoară tentă negativă, „ei părăseau în masă linia frontului, punând în mare dificultate armatele române”. În continuare, istoricii de la Chișinău susțin că „unitățile rusești se retrăgeau în dezordine peste Prut”.

Elevii din dreapta Nistrului învață că soldații ruși „au întreprins acțiuni armate împotriva statului român, iar Armata română a fost nevoită să intervină în forță”.

La toate aceste aspecte se adaugă și cel mai disputat moment din istoria relațiilor româno-ruse, cel legat de tezaurul românesc de la Moscova. Manualul Istoria românilor și universală prezintă situația ca pe o răzbunare a bolșevicilor.

„Regimul bolșevic de la Petrograd, iritat de aceste măsuri, a arestat personalul diplomatic român de la Petrograd, a sechestrat tezaurul român depus la Moscova în 1916 și a rupt relațiile diplomatice cu România”.

Antagonismul relatărilor se resimte din ce în ce mai intens și crește o dată cu apropierea de evenimentele din anul 1918.

Foto: captură din manualul de istorie utilizat în Republica Moldova

4. Unirea Basarabiei cu România

Această perioadă este prezentată elevilor din regiunea separatistă într-un text intitulat „Ocupația românească și austro-germană (martie-noiembrie 1918)”. Noua putere de la Petrograd este prezentată pe post de victimă în fața agresorului român și german, după cum am putut sesiza și din titlu. „Primele lovituri, spun ei, asupra victorioasei puteri sovietice le-au provocat forțele armate române”.

În timp ce românii moldoveni i-au cunoștință despre o armată românească ce le-a apărat teritoriul și integritatea,  elevii din stânga Nistrului învață despre o existență aproape apocaliptică sub administrația din perioada respectivă.

„7 februarie forțele române au ocupat orașul Bender. Locuitorii lui au trăit zile groaznice”, povestesc autorii de la Tiraspol. „Cotropitorii au distrus cazărmile lucrătorilor feroviari care au luat parte la apărarea orașului, au ucis și rănit oamenii săi.

A avut de suferit și populația civilă: câte 5 oameni erau duși în câmp la atelierele feroviare, iar fiecare al douăzecilea era împușcat. Au murit peste 250 de persoane”, continuă ei.

Textul încropit în manualul de istorie a regiunii separatiste justifică apariția Transnistriei prin așa-numita „problemă a Basarabiei”, pe care autorii o definesc „anexarea Basarabiei de către România”.

Mai târziu, autorii tiraspoleni scot în evidență organizațiile ilegale bolșevice, bandele de partizani, o serie de lideri bolșevici, din care se evidențiază Grigore Ivanovici Cotovshi (Revoluționar bolșevic născut în orașul Hîncești, cunoscut drept activist politic comunist din Basarabia).

În manualul de la Chișinău momentul Unirii de la 1918 este intitulat „Mișcarea de eliberare națională din Basarabia și Transnistria în anul 1917”.

În text este stipulat faptul că, inițial, provincia tindea spre o autonomie politică, iar mai apoi, „ca urmare a disoluției armatei ruse pe frontul românesc și a pretențiilor teritoriale ale Radei ucrainene asupra Basarabiei care deveneau tot mai amenințătoare”, s-a reorientat către unirea cu Regatul României.

În continuare, conținutul din manual nu stipulează nimic despre românii din stânga Nistrului.

Singurul fragment pe care autorii îl dedică acestora se intitulează „Revigorarea conștiinței naționale a moldovenilor din Transnistria”.

Pasajul evidențiază faptul că „mii de transnistreni au fost înrolați în armata rusă și au luptat pe diferite fronturi ale Primului Război Mondial. Contactele cu soldații din armata română le-au demonstrat că, alături de românii basarabeni și de românii din dreapta Prutului, ei fac parte dintr-un singur popor”.

Aceeași secțiune sugerează că moldovenii din această regiune ar fi dorit o unire cu România și, imediat, explică de ce nu a mai avut loc. „În decembrie 1917, la Tiraspol și-a ținut lucrările Congresul Românilor Transnistreni, care s-a pronunțat pentru utilizarea limbii române în învățământ, justiție, biserică. În școlile moldovenești se preconiza utilizarea alfabetului latin.

Delegații la Congres au revendicat unirea teritoriilor din stânga Nistrului cu Basarabia. Realizarea acestui deziderat n-a fost posibilă, deoarece în Transnistria s-a instaurat regimul bolșevic, pe care l-a substituit ulterior ocupația militară austro-ungară, urmată de cea a Antantei și a lui Petliura și din nou de cea bolșevică”.

Autorii moldoveni accentuează, fără intenție, diferența dintre cele două teritorii, atribuindu-i celui din stânga Nistrului numele de Transnistria, așa cum i se spune astăzi, deși el făcea parte la vremea respectivă din teritoriul Ucrainei.

Gândim diferit, vedem diferit, simțim diferit

Foto: Sărbătoare în Tiraspol, capitala așa zisei Republici Moldovenești Transnistrene

Analiza noastră subliniază faptul că unul din factorii care va îngreuna și mai mult soluționarea conflictului transnistrean este modul cum percep părțile aflate în conflict memoria istorică.

În actualele condiții, când domnitorul român al Țării Moldovei, Ștefan cel Mare, desemnat de locuitorii României, în urma unei campanii media, cel mai mare român al tuturor timpurilor, ajuns să monopolizeze imaginarul politic din Republica Moldova, este considerat erou al poporului doar de 4% din respondenții generației post-conflict din regiunea transnistreană, nu poți fi optimist nici dacă ești moldovenist „pro-rus”. 

În acest caz, întrebarea firească ce trebuie adresată celor care se preocupă de o eventuală reintegrare a regiunii transnistrene în R. Moldova, este cum intenționează să integreze un grup social care îl consideră erou al poporului în proporție de 68,8% pe generalul rus Alexandr Suvorov, iar de Mihai Eminescu aproape că n-a auzit?

În concluzie, atunci când președintele Republicii Moldova, I. Dodon, a declarat că este aproape de soluționarea conflictului transnistrean și că lucrurile în acest sens se pot mișca destul de repede deoarece actuala situație internațională este favorabilă pentru reglementarea conflictului, nu s-a bazat pe nimic concret sau calculat.

În urma studiilor efectuate de Fundația Universitară a Mării Negre înțelegem că cele două maluri ale Nistrului nu sunt pregătite să coexiste într-un singur stat.

Mai grav este că timpul și acțiunile trec în defavoarea realizării acestui obiectiv. Exemplul manualului de istorie nu este singular.

Curriculum de geografie ne dă lesne de înțeles că cele două societăți învață să locuiască separat.

Despre asta vom vorbi într-un material separat.

Datele prezentate în acest material fac parte din cadrul proiectul de cercetare demarat de Fundaţia Universitară a Mării Negre (FUMN) – „A Demystified Transnistria. Giving the Public Opinion a Voice”, implementat  în perioada mai, 2018-martie, 2019, cu sprijinul financiar al the Black Sea Trust for Regional Cooperation.

Studiului integral al opiniei publice din Transnistria va fi lansat pe 27 martie, 2019, la Bucureşti. Pentru detalii urmăriţi pagina de Facebook a FUMN şi site-ul fumn.eu.

Opiniile exprimate în acest material nu reflectă în mod neapărat poziţia the Black Sea Trust sau a partenerilor săi.

*Radu Cupcea este cercetător în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române și doctorand al Universității din București.

Publicitate

Patriotul român basarabean Nicolae Lupan despre românitatea ţinuturilor de la est de Prut şi impostura unor aşa zişi istorici „moldovenişti”. VIDEO

 

Pagina „Între Prut şi Nistru” din ziarul „Cuvântul Românesc” din Hamilton, Canada

 

 

 

 

Şovinism şi impostură

Urmăresc cât se poate de sistematic presa periodică de la Chişinău.

Mai ales în praguri de sărbători sovietice, cum ar fi cea a lui 2 August – ziua formării Republicii Moldoveneşti. Aşa încât, nu duc lipsă de informare, mai bine zis, dezinformare oficială.

Şi de fiecare dată constat că istoria şi limba vechilor noastre cazanii sunt două domenii în care oameni de pretinsă specialitate se străduiesc, de decenii, să pună pe picioare lucruri ce nicidecum nu vor să stea „smirno”.

În tendenţiozitatea lor partinică, de a întoarce totul cu fundul în sus, istoriografii moldoveni de azi preferă să treacă sub tăcere, bunăoară, faptul că primul domnitor român care-şi întinse stăpânirile până la gurile Dunării, limanul Nistrului şi spre Bug a fost un oltean, Ion Vodă Basarab.

Iar urmaşii lui, cum scriu cronicile, „lărgiră hotarele Basarabiei la răsărit de Argeş până la Siret, Prut, Nistru şi Mare”.

Aici, desigur, pe Artiom Lazarev, istoric făcut, cel mai mult îl irită cuvântul Argeş, având în vedere distanţa dintre acesta şi Nistru.

Ca să nu mai vorbim de Mircea cel Bătrân, ca „mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea, până la marea cea mare şi cetăţile Dârstorului stăpânitor”.

Nu mai puţin îl înfurie şi pe Simion Grossu precizarea istoricului Ion Nistor privind aceeaşi parte românească „a toată Dunărea, până la marea cea mare şi liman, căci nu e vorba de altceva decât de litoralul basarabean al Mării Negre, ce porneşte de la Chilia spre vărsarea Nistrului”, care astăzi nu mai aparţine moldovenilor, ci ucrainenilor.

Cu alte cuvinte, Moldova Sovietică nu mai are ieşire la marea ce scaldă în continuare ţărmurile României. În schimb, nu-i o bucurie mai mare pentru diriguitorii de la Chişinău decât, atunci când au ocazia, să dovedească „adversarilor români” că litoralul cu pricina n-a ţinut multă vreme de Basarabia lui Ion Vodă Basarab, dat fiind faptul că moldoveanul Bogdan cel Bătrân „i-a izgonit pe acaparatorii valahi”, punând din nou stăpânire pe gurile Dunării şi pe cea a Nistrului.

 Şi mai e un ghimpe înfipt în pingeaua diriguitorilor chişinăueni: cetăţile de strajă din lungul Nistrului. Că le-au înălţat bizantinii, treacă-meargă.

De ce însă, toate până la una, sunt pe malul drept şi gurile cazematelor numai către răsărit?

Această întrebare, voit naivă, i-a lăsat pe mulţi basarabeni, de la ’44 încoace, fără bucata lor de pâine.

  Şi pentru că naivitatea nu întotdeauna este luată drept trăsătură negativă, cei ce aplică, în dreapta şi în stânga, calificativul de naţionalişti celor cu „filozofiile naive” întreabă, la rândul lor, dacă nu cumva Carpaţii noştri au făcut vreodată hotar despărţitor de neam? Iar dacă-i aşa, de ce atunci Prutul face dintr-o Moldovă – două, când acesteia i-ar sta mult mai bine să se întindă „volnic” de la Nistru până la vârf de Carpaţi?

  Glumă-glumă, dar nu ştiu de ce mă gândesc la diriguitorii bucureşteni. Vorba e că printre aşa-zişi istorici de la Chişinău se mai găseşte câte unul, cum ar fi acelaşi Lazarev sau Esaulenco, cărora le place să strecoare, din loc în loc şi din când în când, câte un „abia” filozofic cu aluzie la Bogdan, care „abia” la 1359 făcu descălecatul Moldovei!

Dar că şi atunci venea nu de undeva din Moldova, ci… tocmai din Maramureş!

Iar din moment ce trecea Carpaţii din altă parte a României de mai târziu, vedeţi dumneavoastră, nu poate fi calificat drept moldovean.

Chiar dacă aducea el acestei ţări libertate faţă de craiul unguresc.

   Pentru istoricii de la Chişinău, angajaţi şi struniţi politiceşte, puţin importă că încă cu mult înaintea descălecatului făcut de Bogdan existau deja aşezări româneşti spre Siret, Prut şi pe malul Nistrului: Ţeţin, Hotin, Lăpuşna, Lycostmo. Aceasta din urmă nefiind altceva decât Cetatea Albă.

Cu ce drept, se întreabă amintiţii istorici, au rebotezat-o românii pre limba lor, când ea a fost ridicată în vremuri de demult de către greci?

Ce, adicătelea, Bielgorod-Dnestrovsc nu sună frumos? Cât despre Hotin, chipurile, la început el nu era decât un loc de popas şi de strajă a vadului, pentru tot felul de treceri civile şi militare. Foarte bine.

Cum rămâne însă cu scrierea unui mare cronicar polonez care atestă, negru pe alb, că „Hotinul a fost înjghebat de români încă pe vremea când umbla pe pământ Dumnezeu şi Sfântul Petru”?

Crezându-l pe cronicar, deci, nu întâmplător Cazimir cel Mare puse la dispoziţia voievodului român de Şepenit, Ştefan, mijloace băneşti şi materiale pentru construirea a două cetăţi dintre cele mai importante: cea de la Hotin şi cea de la Ţeţina, de lângă Cernăuţii de azi.

O dovadă în plus a românismului acestor ţinuturi este şi un „act domnesc de la 1387, prin care Petru Muşat, fiul lui Ştefan, numeşte pârcălabi la Hotin şi Ţeţina”. Operă continuată şi de Alexandru cel Bun, atât pe plan administrativ, cât şi militar.

 

*** *** ***

---

 

Foto: Nicolae Lupan  

 

Despre Nicolae Lupan şi activitatea sa: Nicolae Lupan s-a născut la 16 Martie 1921, în satul Cepeleuţi, judeţul Hotin, în familia de ţărani mijlocaşi Ion şi Vera Lupan, el fiind ultimul din cei zece copii.

A urmat scoala elementară din sat, Şcoala de Agricultură din Grinăuţi, Soroca şi Liceul nr. 10 din Cernăuţi, Şcolii de subofiţeri în rezervă din Botoşani. Repartizat, cu gradul de sergent major TR a luptat în cadrul Regimentului 30 Dorobanţi din Câmpulung-Muscel pe frontul de la Iaşi contra ruşilor şi pe cel din Transilvania şi Ungaria contra nemţilor.

A obţinut licenţa în litere la Universitatea din Cernăuţi, (1956-1961).A lucrat ca Învăţător de matematică la Şcoala de 7 ani din satul natal, la Şcoala nr. 11 din Ţeţina-Cernăuţi, redactor-şef la Televiziunea Chişinău şi la postul de radio „Luceafărul”, de unde în 1970, a fost concediat.

Colaborează cu articole, reportaje, schiţe, povestiri la radio, la televiziune şi în mai toate ziarele şi revistele din Chişinău (1958-1970).

Împreună cu soţia şi trei copii, este expulzat de la Chişinău, în martie 1947, „pentru naţionalism românesc şi propagare a culturii occidentale la radio şi televiziune”.

Se stabileşte la Bruxelles şi apoi la Paris.Fondator şi animator al Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina”, cu sediul la Bruxelles şi Paris (1975-2008), asociaţie ce numără circa 100.000 de membri în 24 de ţări!…

Obţine echivalarea studiilor la Universitatea Liberă din Bruxelles, 1978.Difuzează timp de 12 ani, emisiuni săptămânale de zece minute la Radio Europa Liberă.

Colaborează cu pagina „Între Prut şi Nistru” la ziarul Cuvântul Românesc din Hamilton, Canada, aproape 20 de ani.

 

 

 

 

Foto: O parte a cărţilor lui Nicolae Lupan 

 

Conferenţiează pe teme legate de soarta Basarabiei la: Bruxelles, Paris, Köln, München, Londra, Frankfurt, Los Angeles, Washington, Nürnberg, New York, San Francisco, Miami, Montreal, Toronto, Praga, Roma, Rădăuţi, Bucureşti, Făgăraş, Alba Iulia, Iaşi, Galaţi, Roman, Rm. Vâlcea, Tg. Neamţ, Chişinău.Cărţi publicate: „Plânsul Basarabiei”, 1981, Carpatii, Madrid / „Bessarabie, terre roumaine”, 1982 / Pământuri româneşti: Schiţe, studii şi versuri, Bruxelles 1984 / „Basarabia şi Bucovina sunt Pãmânturi Românesti”, Ed. Nistru, Bruxelles 1984 / „Scrisoare fratelui meu”, Editura Nistru, Bruxelles, 1984, 156 pp. / „Imagini nistrene”, 2 volume, 1986, 1990 / „Alexandru Cristescu, erou si martir”, 1987 / „Pământul Basarabiei. Bruxelles, 1989 / „Însemnări de desţărat” Bruxelles, 2001 / „Din coapsa Daciei şi a Romei ” / „Străin la mine acasă”, 1996 / „Gânduri de proscris”.

A încetat din viaţa, miercuri, 25 ianuarie 2017, la Paris.

Vineri 27 ianuarie a fost condus pe ultimul drum.