Patriotul român basarabean Nicolae Lupan despre românitatea ţinuturilor de la est de Prut şi impostura unor aşa zişi istorici „moldovenişti”. VIDEO

 

Pagina „Între Prut şi Nistru” din ziarul „Cuvântul Românesc” din Hamilton, Canada

 

 

 

 

Şovinism şi impostură

Urmăresc cât se poate de sistematic presa periodică de la Chişinău.

Mai ales în praguri de sărbători sovietice, cum ar fi cea a lui 2 August – ziua formării Republicii Moldoveneşti. Aşa încât, nu duc lipsă de informare, mai bine zis, dezinformare oficială.

Şi de fiecare dată constat că istoria şi limba vechilor noastre cazanii sunt două domenii în care oameni de pretinsă specialitate se străduiesc, de decenii, să pună pe picioare lucruri ce nicidecum nu vor să stea „smirno”.

În tendenţiozitatea lor partinică, de a întoarce totul cu fundul în sus, istoriografii moldoveni de azi preferă să treacă sub tăcere, bunăoară, faptul că primul domnitor român care-şi întinse stăpânirile până la gurile Dunării, limanul Nistrului şi spre Bug a fost un oltean, Ion Vodă Basarab.

Iar urmaşii lui, cum scriu cronicile, „lărgiră hotarele Basarabiei la răsărit de Argeş până la Siret, Prut, Nistru şi Mare”.

Aici, desigur, pe Artiom Lazarev, istoric făcut, cel mai mult îl irită cuvântul Argeş, având în vedere distanţa dintre acesta şi Nistru.

Ca să nu mai vorbim de Mircea cel Bătrân, ca „mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea, până la marea cea mare şi cetăţile Dârstorului stăpânitor”.

Nu mai puţin îl înfurie şi pe Simion Grossu precizarea istoricului Ion Nistor privind aceeaşi parte românească „a toată Dunărea, până la marea cea mare şi liman, căci nu e vorba de altceva decât de litoralul basarabean al Mării Negre, ce porneşte de la Chilia spre vărsarea Nistrului”, care astăzi nu mai aparţine moldovenilor, ci ucrainenilor.

Cu alte cuvinte, Moldova Sovietică nu mai are ieşire la marea ce scaldă în continuare ţărmurile României. În schimb, nu-i o bucurie mai mare pentru diriguitorii de la Chişinău decât, atunci când au ocazia, să dovedească „adversarilor români” că litoralul cu pricina n-a ţinut multă vreme de Basarabia lui Ion Vodă Basarab, dat fiind faptul că moldoveanul Bogdan cel Bătrân „i-a izgonit pe acaparatorii valahi”, punând din nou stăpânire pe gurile Dunării şi pe cea a Nistrului.

 Şi mai e un ghimpe înfipt în pingeaua diriguitorilor chişinăueni: cetăţile de strajă din lungul Nistrului. Că le-au înălţat bizantinii, treacă-meargă.

De ce însă, toate până la una, sunt pe malul drept şi gurile cazematelor numai către răsărit?

Această întrebare, voit naivă, i-a lăsat pe mulţi basarabeni, de la ’44 încoace, fără bucata lor de pâine.

  Şi pentru că naivitatea nu întotdeauna este luată drept trăsătură negativă, cei ce aplică, în dreapta şi în stânga, calificativul de naţionalişti celor cu „filozofiile naive” întreabă, la rândul lor, dacă nu cumva Carpaţii noştri au făcut vreodată hotar despărţitor de neam? Iar dacă-i aşa, de ce atunci Prutul face dintr-o Moldovă – două, când acesteia i-ar sta mult mai bine să se întindă „volnic” de la Nistru până la vârf de Carpaţi?

  Glumă-glumă, dar nu ştiu de ce mă gândesc la diriguitorii bucureşteni. Vorba e că printre aşa-zişi istorici de la Chişinău se mai găseşte câte unul, cum ar fi acelaşi Lazarev sau Esaulenco, cărora le place să strecoare, din loc în loc şi din când în când, câte un „abia” filozofic cu aluzie la Bogdan, care „abia” la 1359 făcu descălecatul Moldovei!

Dar că şi atunci venea nu de undeva din Moldova, ci… tocmai din Maramureş!

Iar din moment ce trecea Carpaţii din altă parte a României de mai târziu, vedeţi dumneavoastră, nu poate fi calificat drept moldovean.

Chiar dacă aducea el acestei ţări libertate faţă de craiul unguresc.

   Pentru istoricii de la Chişinău, angajaţi şi struniţi politiceşte, puţin importă că încă cu mult înaintea descălecatului făcut de Bogdan existau deja aşezări româneşti spre Siret, Prut şi pe malul Nistrului: Ţeţin, Hotin, Lăpuşna, Lycostmo. Aceasta din urmă nefiind altceva decât Cetatea Albă.

Cu ce drept, se întreabă amintiţii istorici, au rebotezat-o românii pre limba lor, când ea a fost ridicată în vremuri de demult de către greci?

Ce, adicătelea, Bielgorod-Dnestrovsc nu sună frumos? Cât despre Hotin, chipurile, la început el nu era decât un loc de popas şi de strajă a vadului, pentru tot felul de treceri civile şi militare. Foarte bine.

Cum rămâne însă cu scrierea unui mare cronicar polonez care atestă, negru pe alb, că „Hotinul a fost înjghebat de români încă pe vremea când umbla pe pământ Dumnezeu şi Sfântul Petru”?

Crezându-l pe cronicar, deci, nu întâmplător Cazimir cel Mare puse la dispoziţia voievodului român de Şepenit, Ştefan, mijloace băneşti şi materiale pentru construirea a două cetăţi dintre cele mai importante: cea de la Hotin şi cea de la Ţeţina, de lângă Cernăuţii de azi.

O dovadă în plus a românismului acestor ţinuturi este şi un „act domnesc de la 1387, prin care Petru Muşat, fiul lui Ştefan, numeşte pârcălabi la Hotin şi Ţeţina”. Operă continuată şi de Alexandru cel Bun, atât pe plan administrativ, cât şi militar.

 

*** *** ***

---

 

Foto: Nicolae Lupan  

 

Despre Nicolae Lupan şi activitatea sa: Nicolae Lupan s-a născut la 16 Martie 1921, în satul Cepeleuţi, judeţul Hotin, în familia de ţărani mijlocaşi Ion şi Vera Lupan, el fiind ultimul din cei zece copii.

A urmat scoala elementară din sat, Şcoala de Agricultură din Grinăuţi, Soroca şi Liceul nr. 10 din Cernăuţi, Şcolii de subofiţeri în rezervă din Botoşani. Repartizat, cu gradul de sergent major TR a luptat în cadrul Regimentului 30 Dorobanţi din Câmpulung-Muscel pe frontul de la Iaşi contra ruşilor şi pe cel din Transilvania şi Ungaria contra nemţilor.

A obţinut licenţa în litere la Universitatea din Cernăuţi, (1956-1961).A lucrat ca Învăţător de matematică la Şcoala de 7 ani din satul natal, la Şcoala nr. 11 din Ţeţina-Cernăuţi, redactor-şef la Televiziunea Chişinău şi la postul de radio „Luceafărul”, de unde în 1970, a fost concediat.

Colaborează cu articole, reportaje, schiţe, povestiri la radio, la televiziune şi în mai toate ziarele şi revistele din Chişinău (1958-1970).

Împreună cu soţia şi trei copii, este expulzat de la Chişinău, în martie 1947, „pentru naţionalism românesc şi propagare a culturii occidentale la radio şi televiziune”.

Se stabileşte la Bruxelles şi apoi la Paris.Fondator şi animator al Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina”, cu sediul la Bruxelles şi Paris (1975-2008), asociaţie ce numără circa 100.000 de membri în 24 de ţări!…

Obţine echivalarea studiilor la Universitatea Liberă din Bruxelles, 1978.Difuzează timp de 12 ani, emisiuni săptămânale de zece minute la Radio Europa Liberă.

Colaborează cu pagina „Între Prut şi Nistru” la ziarul Cuvântul Românesc din Hamilton, Canada, aproape 20 de ani.

 

 

 

 

Foto: O parte a cărţilor lui Nicolae Lupan 

 

Conferenţiează pe teme legate de soarta Basarabiei la: Bruxelles, Paris, Köln, München, Londra, Frankfurt, Los Angeles, Washington, Nürnberg, New York, San Francisco, Miami, Montreal, Toronto, Praga, Roma, Rădăuţi, Bucureşti, Făgăraş, Alba Iulia, Iaşi, Galaţi, Roman, Rm. Vâlcea, Tg. Neamţ, Chişinău.Cărţi publicate: „Plânsul Basarabiei”, 1981, Carpatii, Madrid / „Bessarabie, terre roumaine”, 1982 / Pământuri româneşti: Schiţe, studii şi versuri, Bruxelles 1984 / „Basarabia şi Bucovina sunt Pãmânturi Românesti”, Ed. Nistru, Bruxelles 1984 / „Scrisoare fratelui meu”, Editura Nistru, Bruxelles, 1984, 156 pp. / „Imagini nistrene”, 2 volume, 1986, 1990 / „Alexandru Cristescu, erou si martir”, 1987 / „Pământul Basarabiei. Bruxelles, 1989 / „Însemnări de desţărat” Bruxelles, 2001 / „Din coapsa Daciei şi a Romei ” / „Străin la mine acasă”, 1996 / „Gânduri de proscris”.

A încetat din viaţa, miercuri, 25 ianuarie 2017, la Paris.

Vineri 27 ianuarie a fost condus pe ultimul drum.

 

 

 

Publicitate

Istorisirile din cronicile chineze despre „Tinutul Da Qin”si ce stiau chinezii despre Dacia

 

Se spune ca in cele mai vechi timpuri, Apusul si Rasaritul nu stiau unul de celalalt, cele doua jumatati de lume ducandu-si veacul fiecare in felul ei.

Totusi, o alta istorie, mai putin cunoscuta, incepe sa se scrie, pe baza documentelor vechi, chineze, si a ultimelor descoperiri arheologice.

Europenii au ajuns in China acum patru mii de ani, iar chinezii, la randul lor, au batut la poarta Europei in vremea lui Decebal, dorind sa ajunga in „tara Daqin”, aflata la vestul Marii Negre.

 

 

 

 

     

  

  Decebal                               Generalul Ban  Chao

 

Ca si astazi, europenii stiau putine lucruri despre orientali, iar pentru chinezi, Roma era aproape un tinut mitic, la capatul lumii, locul unde soarele se cufunda in mare.

Cele doua mari imparatii, erau cele mai mari de pe Pamant la acea vreme: la soare-rasare Imperiul Chinez, iar la soare-apune Imperiul Roman.

In vremea dinastiei Han, cand tara de la rasarit se afla in epoca sa de aur, romanii isi traiau si ei perioada de glorie, sub primul lor imparat, Augustus. 

Intre cele doua mari puteri exista o a treia, nu la fel de intinsa, dar puternica si apriga, care impiedica cu buna stiinta legaturile dintre ele : persii.

Ei erau cei care intermediau comertul Chinei cu Occidentul si pe cel al Romei cu Orientul, percepand taxe pentru trecerea caravanelor pe teritoriul lor.

Persii au dat mare bataie de cap romanilor. Pentru Cezar, supunerea dacilor si a persilor au constituit ultimele sale planuri, pe care nu a apucat sa le duca la indeplinire.

Mai tarziu, Traian ii va implini visul, cucerind o parte din Dacia si o parte din regatul part, cu mari eforturi.

Imparatul Hadrian, care a venit pe tron dupa Traian, si-a dat seama cat era de dificil sa mentina aceste doua noi cuceriri.

A renuntat repede la teritoriile persilor si era cat pe ce sa renunte si la Dacia, daca prietenii sai nu l-ar fi sfatuit sa se razgandeasca.

Oricum, nu mult mai tarziu, Dacia va fi abandonata.

Dacii si persii, ultimii cuceriti si primii eliberati, sunt simbolul dusmanului greu de infrant, dar si mai greu de tinut sub ascultare.

Sub regii dinastiei Han, si mai ales in dinastia Han tarzie, puterea chineza s-a extins departe, spre vest, unde niciodata nu mai ajunsese.

In vremea imparatului Wu, in secolul al doilea inainte de Cristos, prima ambasada chineza a plecat spre vest, pana in Persia si Mesopotamia.

Mai tarziu, in anul 97 dupa Cristos, generalul Ban Chao ajunge pana la tarmul Marii Caspice.

De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la tarmul Marii Negre, ravnind sa treaca marea, pentru a pune piciorul in „tara de la vest de Marea cea Mare”, numita „Tara Daqin”.

In acelasi timp, sub Traian, puterea romana a inaintat spre rasarit cel mai departe in istoria sa multiseculara.

 

 

 

 

 

Harta Imperiului Roman in sec.II e.n.

 

 

 

Era momentul ca cei doi giganti sa se intalneasca.

Prima ambasada romana in China, consemnata in documente, dateaza din anul 166, cand imparatul Andun (identificat cu Marcus Aurelius Antoninus) trimite un grup de romani cu daruri pentru imparatul Chinei.

Aceleasi documente sustin ca Roma dorea de multa vreme sa lege contacte cu China, dar ca mereu era impiedicata de persi, care aveau tot interesul sa nu lase cele doua puteri sa intre in legatura directa, pentru a nu pierde rolul de intermediator al produselor.

Multa vreme, istoricii nu au dat crezare acestor informatii, mai ales ca documentele romane nu pomeneau nimic despre intentiile de alianta cu China.

Totusi, ele au fost confirmate de sapaturile arheologice din Vietnam, unde au fost descoperite monede cu efigia imparatului Marcus Aurelius.

Din nou, documentele au avut dreptate.

Romanii stiau de existenta chinezilor, iar tara lor o numeau Serica, „Tara matasii”.

Geograful Ptolemeu o reprezinta in hartile sale cu destula precizie.

 

 

 

 

Harta Chinei 202 i.I.Hr. –  221 d.I Hr.

Istoricul roman Florus sustinea ca gloria lui Augustus ajunsese atat de departe, incat veneau sa i se inchine neamuri din toata lumea, precum inzii si „oamenii matasii”, care locuiau „sub soare”, si care au calatorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma.

Acesta este primul contact atestat in scris intre chinezi si romani.

Matasea chinezeasca ajungea la Roma prin intermediul persilor, si devenise un produs extrem de ravnit, pentru care cei bogati erau dispusi sa plateasca orice suma.

S-a ajuns intr-acolo, incat senatul a trebuit sa dea decrete care sa interzica purtarea matasurilor, atat din pricini economice, caci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cat si din motive de moralitate: matasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contra, il expunea.

Dar in vreme ce „nebunia matasii” crestea la Roma, chinezii nu pareau interesati de produsele romane.

Doar sticla transparenta ii seducea, caci ei nu ajunsesera sa o produca decat sub forma mata.

Ambasada trimisa spre vest de imparatul Wu, pentru a cerceta tinuturile ce se margineau cu China, a fost primul pas in aparitia Drumului Matasii, viitoarea magistrala comerciala care lega capitala Chinei de atunci, Changan (azi Xian), cu tarmurile rasaritene ale Marii Mediterane, strabatand toata Asia Centrala.

Tot in aceeasi vreme, relatiile chinezilor cu persii au cunoscut o mare inflorire.

Noua cale comerciala a ajuns sa aiba peste 8000 de kilometri, in cea mai mare parte pe uscat, cu mai multe ramificatii.

Marco Polo este primul european care a strabatut Drumul Matasii, de la Venetia pana in China, la sfarsitul secolului al XIII-lea.

Dupa dezintegrarea imperiului mongol si a celui bizantin, Drumul Matasii a fost parasit, iar europenii au cautat noi cai catre China, de data aceasta maritime.

 

Dar sa ne intoarcem acum la generalul Ban Chao, care ajunsese pe tarmul Marii Caspice, de unde l-a trimis pe Gan Ying in tara Daqin, care se afla la vest de „Marea cea Mare”. Cei mai multi comentatori ai celor doua cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu („Istoria dinastiei Han Tarzie”) si cronica Weilue („Scurta relatare despre dinastia Wei”), sunt de parere ca „Marea cea Mare” este Marea Neagra.

Sub numele de Daqin, incepand cu aceste cronici si pana in Evul Mediu, este cunoscut Imperiul Roman. Numele mai vechi al Imperiului Roman era Lichien. Alti comentatori spun ca solul a ajuns, de fapt, la Oceanul Indian, in sud, iar Daqin se refera la teritoriile romane din Orient, anume Egiptul si Mesopotamia.

Totusi, descrierile exploratorului nu se potrivesc deloc cu ipoteza inaintarii spre sud, caci Peninsula Arabica nu este pomenita, si nici stramtorile Hurmuz si Bab-el-Mandeb, care separau Golful Persic si Marea Rosie de Marea Arabiei.

Din contra, este vorba de o mare intinsa, a carei traversare ar dura cateva luni, si dincolo de care incepe Imperiul Roman. Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe tarmul estic al Marii Negre, in actualul port Batumi, din Georgia.

De aici urma sa traverseze marea si sa ajunga in imperiu. Dar comerciantii persi l-au descurajat, spunandu-i ca marea este atat de intinsa, incat ar putea dura chiar trei ani ca sa o traverseze, daca nu are vanturi prielnice.

Acesti comercianti nu aveau nici un interes ca romanii si chinezii sa faca comert direct, fara sa le plateasca lor taxe. Desi s-a oprit la tarmul marii, Gan Ying nu s-a intors in China cu mana goala.

El a cules informatii despre tara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut in zona pontica. Aceste informatii stau la baza relatarilor despre Daqin, din cele doua cronici chineze.

Prima cronica, cea despre dinastia Wei, a fost scrisa in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han tarzie, in sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi.

Anul in care solul a cules aceste informatii este 96 dupa Cristos, cand in China domnea imparatul He din dinastia Han, la Roma imparatul Nerva, iar in Dacia regele Decebal.

  Asa cum s-a demonstrat pana la urma solul chinez a ajuns la vest de Marea Neagra.

Ce se afla, in acea vreme, imediat la vest de Marea Neagra? Dacia! Pentru chinezi, acolo incepea Occidentul.

Chiar daca la vremea aceea Dacia nu era cucerita, Dobrogea si tarmul marii erau deja romane de ceva timp, si in doar zece ani urma sa se constituie provincia Dacia.

Tinand cont si de faptul ca documentele chineze pomenite au fost redactate la cateva sute de ani dupa expeditia generalului Ban Chao, nu are de ce sa ne mire daca pamantul de la apus de Marea Neagra era considerat ca facand parte din Imperiul Roman.

Asadar, numele Daqin ar putea veni de la Dacia.

Dar ca sa nu ramanem la o pura speculatie lingvistica, ar trebui sa vedem cum este descris acest teritoriu de catre autorii chinezi si daca descrierea se potriveste cu Dacia sau, mai degraba, cu alta parte a Imperiului Roman.

Primul lucru pe care il aflam este acela ca Tara Daqin este condusa de un rege, care nu domneste pe viata, ci poate fi schimbat, daca semnele divine o cer (in caz de calamitati naturale, de pilda), iar regele se retrage de buna voie, fara nici o suparare.

Istoricii n-au reusit sa gaseasca vreo asemanare cu sistemul de conducere de la Roma.

Acolo imparatul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Daca insa privim spre Dacia, ne amintim ca tocmai in acele vremuri, in anii 80 dupa Cristos, Duras ii cedase tronul de buna voie lui Decebal, simtindu-se prea batran ca sa faca fata amenintarii romane care se ivea la orizont.

Cu siguranta, in astfel de imprejurari, era consultata vointa lui Zamolxe.

Se mai spune in documentele chineze ca, pe langa rege, exista si un grup de 36 de capetenii militare, care deliberau in diverse probleme.

Daca unul singur era absent, intalnirea nu mai avea loc. Cine erau acesti 36 generali, cum ii numeste cronica chineza?

Consulii nu puteau fi, caci acestia erau doar doi, alesi anual.

Numarul cel mai mare de consuli intr-un singur an s-a inregistrat in vremea imparatului Commodus, 25 la numar, dar nu au functionat simultan si a fost o exceptie. Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea cateva sute de membri.

Daca insa luam in considerare Dacia, e posibil si chiar firesc ca, alaturi de rege, sa fi existat si un consiliu alcatuit din capeteniile cetatilor (davelor) supuse lui Decebal.

Pe langa rege si consiliul generalilor, exista si un departament al arhivelor, mai spune cronica.

Urmatoarea informatie este despre capitala acestei tari, care este inconjurata de ziduri de piatra. Din nou, nici o asemanare, nici cu Roma, nici cu alte orase mari ale imperiului.

Cetatile dacice din Muntii Orastiei erau, intr-adevar, inconjurate de ziduri de piatra, insa despre Roma nu se poate spune asa ceva: Roma nu era aparata de ziduri la vremea aceea!

In timpurile vechi, cand se lupta cu cartaginezii si cu galii, Cetatea Eterna avea ziduri de aparare.

Insa cand puterea sa a inceput sa creasca si toate teritoriile din jurul sau ii erau supuse, nu a mai avut nevoie de o astfel de protectie.

Vechile ziduri construite in vremea regelui Servius au mai fost de folos pana spre sfarsitul republicii. Abia in vremea imparatului Aurelian, in secolul Iii dupa Cristos, s-a construit un nou zid, dar de caramida.

Capitala descrisa de chinezi nu seamana deloc cu Roma.

Ea este alcatuita dintr-un sediu central si alte patru palate, iar regele petrecea cate o zi in fiecare din cele cinci sedii, rezolvand diversele probleme.

Perimetrul capitalei avea o suta de li (41,6 km), deci aceasta era distanta parcursa de rege in cinci zile, intre cele cinci cetati.

Cu toate eforturile de a intelege acest pasaj, istoricii au trebuit sa se dea batuti: nu este vorba despre Roma.

Daca ne gandim insa la Sarmisegetuza Regia, in preajma careia se afla cateva cetati puternice, asemanarea este destul de mare. Sarmisegetuza era probabil un centru religios.

Aproape de ea se aflau cetatile de la Costesti, Blidaru, Banita, Piatra Rosie, cu functii militare si religioase, dar si asezarea civila de la Fetele Albe.

De asemenea, e posibil sa existe si alte cetati sau asezari in zona, inca nedescoperite de arheologi.

Drumul total insumat intre cele cinci cetati enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri.

Daca mergem pe firul acestei speculatii, e drept, nu putem sti cu precizie care erau celelalte patru „palate”, dar trebuie sa recunoastem ca este cea mai apropiata varianta de descrierea cronicii chineze, si ca Roma nu are nici o legatura cu acest pasaj.

  

Istoricii n-au reuşit să gasească vreo asemănare cu sistemul de conducere de la Roma. Acolo împaratul nu era deranjat de semnele divine, iar consulii se schimbau anual, indiferent de starea vremii. Dacă însă privim spre Dacia, ne amintim că tocmai în acele vremuri, în anii 80 după Cristos, Duras îi cedase tronul de bună voie lui Decebal, simţindu-se prea bătrân ca să facă faţă ameninţării romane care se ivea la orizont.

Cu siguranţă, în astfel de împrejurări, era consultată voinţa lui Zamolxe. Se mai spune în documentele chineze că, pe lângă rege, exista şi un grup de 36 de căpetenii militare, care deliberau în diverse probleme.

Dacă unul singur era absent, întâlnirea nu mai avea loc. Cine erau aceşti 36 generali, cum îi numeşte cronica chineză? Consulii nu puteau fi, căci aceştia erau doar doi, aleşi anual.

Numărul cel mai mare de consuli într-un singur an s-a înregistrat în vremea împăratului Commodus, 25 la număr, dar nu au funcţionat simultan şi a fost o excepţie.

Nici despre senatul roman nu poate fi vorba, care avea câteva sute de membri. Dacă însă luăm în considerare Dacia, e posibil şi chiar firesc ca, alături de rege, să fi existat şi un consiliu alcătuit din căpeteniile cetăţilor (davelor) supuse lui Decebal.

Următoarea informaţie este despre capitala acestei ţări, care este înconjurată de ziduri de piatră. Din nou, nici o asemănare, nici cu Roma, nici cu alte oraşe mari ale imperiului.

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei erau, într-adevăr, înconjurate de ziduri de piatră, însă despre Roma nu se poate spune aşa ceva: Roma nu era apărată de ziduri la vremea aceea! Capitala descrisă de chinezi nu seamană deloc cu Roma.

Ea este alcatuită dintr-un sediu central şi alte patru palate, iar regele petrecea câte o zi în fiecare din cele cinci sedii, rezolvând diversele probleme.

Perimetrul capitalei avea o sută de li (41,6 km), deci aceasta era distanţa parcursă de rege în cinci zile, între cele cinci cetăţi. Cu toate eforturile de a înţelege acest pasaj, istoricii au trebuit să se dea bătuţi: nu este vorba despre Roma.

Dacă ne gândim însă la Sarmisegetuza Regia, în preajma căreia se aflau câteva cetăţi puternice, asemănarea este destul de mare.

Sarmisegetuza (în traducere “mă grăbesc să curg”) era probabil un centru religios. Aproape de ea se aflau cetăţile de la Costeşti, Blidaru, Baniţa, Piatra Roşie, cu funcţii militare şi religioase, dar şi aşezarea civilă de la Feţele Albe.

De asemenea, e posibil să existe şi alte cetăţi sau aşezări în zonă, încă nedescoperite de arheologi. Drumul total însumat între cele cinci cetăţi enumerate mai sus este de aproximativ 40 de kilometri.

Ţara Daqin este o ţara foarte bogată. Pământurile sale sunt pline de aur şi argint, iar locuitorii ei se ocupă cu agricultura, cultivând cinci feluri de cereale.

Comercianţii sunt foarte cinstiţi, nu au două preţuri. Daqin are mult grâu şi resurse alimentare din belsug şi ieftine. Oamenii sunt primitori, iar când la hotar sosesc soli din ţările vecine, li se trimit cai de poştă, pentru a ajunge în capitală, unde regele le face daruri în aur.

Nu există hoţi şi bandiţi. Zece bănuţi de argint valorează cât un ban de aur.

Oamenii din Daqin prelucrează sticla şi fabrică arcuri şi săgeţi . Ca să ajungi în această ţară, poţi să mergi şi pe uscat din Persia, înconjurând marea pe la nord.

Se spune chiar că ar fi existat un pod imens, de câteva sute de kilometri, care lega nordul mării cu ţara Daqin…

 

 

 
 În vremea impăratului  chinez Wou-ti (140 – 87,secolul 2), dregătorul Tchang K’ian a introdus în China viţa de vie nobilă, adusă în urma unei călătorii făcute în “Tara geţilor”.

Drumul dobrogean al mătăsii… Daqin, Dacia ….

…O hartă misterioasă aflată la Beijing,  indică Dobrogea ca fiind unul dintre ţinuturile străbatute în sec. VII–X de celebrul traseu comercial „Drumul Mătăsii”.

Se pare că la un moment dat negustorii Orientului au încercat să îşi vândă mărfurile şi în Nordul căilor tradiţionale, ajungând la Marea Caspică, apoi în Crimeea şi ulterior pe malul dobrogean al Mării Negre.

De aici, ei ar fi ajuns extrem de uşor la Constantinopole, unul din punctele de destinaţie preferate de comercianţii Asiei.
Izvoarele istorice demonstrează că imperiul chinez cunoştea ţinutul get înca din timpul domniei lui Decebal.Harta respectivă se află în prezent în Muzeul de Istorie din Beijing şi este un document care provine din timpul dinastiei Tang, care a domnit in China între 618 si 907 d.H.

Pe acest document cartografic este însemnata o misterioasă buclă a Drumului care ocolea Marea Caspică şi Nordul Mării Negre şi cobora prin Dobrogea, până în Bizanţ.

Nu se ştie cine anume a făcut aceasta hartă, care sunt bazele sale şi cât timp a funcţionat acest drum auxiliar.

În Bizanţ se ajungea pe un drum clasic care ocolea Marea Caspică, ajungea la coasta Mediteranei, urca apoi prin Anatolia, pentru ca, în final, marfa să fie descărcată la Constantinopol (Byzantium).

 

 

 

 

 

 

 

Drumul mătăsii Iată povestea…În vremea împăratului Wu, în secolul al doilea înainte de Cristos, prima ambasadă chineză a plecat spre vest, până în Persia şi Mesopotamia.

Mai târziu, în anul 97 după Cristos, generalul Ban Chao ajunge până la ţărmul Mării Caspice. De aici, trimite un sol la Roma, pe Gan Ying. Solul chinez ajunge la ţărmul Marii Negre, râvnind să treacă marea, pentru a pune piciorul în “ţara de la vest de Marea cea Mare”, numită “Ţara Daqin”.Romanii ştiau de existenţa chinezilor, iar ţara lor o numeau Serica, “Ţara mătăsii”.

Mătasea chinezească ajungea la Roma prin intermediul perşilor, şi devenise un produs extrem de râvnit, pentru care cei bogaţi erau dispuşi să plătească orice sumă.

S-a ajuns într-acolo, încât senatul a trebuit să dea decrete care să interzică purtarea mătăsurilor, atât din pricini economice, căci sume enorme se scurgeau spre Orient pe acest produs, cât şi din motive de moralitate: mătasea nu ascundea trupul matroanelor romane ci, din contră, îl expunea.

Dar în vreme ce “nebunia mătăsii” creştea la Roma, chinezii nu păreau interesaţi de produsele romane.

Istoricul roman Florus susţinea că gloria lui Augustus ajunsese atât de departe, încât veneau să i se închine neamuri din toată lumea, precum inzii şi “oamenii mătăsii”, care locuiau “sub soare”, şi care au călătorit timp de patru ani pentru a ajunge la Roma.

Acesta este primul contact atestat în scris între chinezi şi romani.Cei mai mulţi comentatori ai celor două cronici chineze care povestesc despre Daqin, cronica Hou Hanshu (”Istoria dinastiei Han Târzie”) şi cronica Weilue (”Scurtă relatare despre dinastia Wei”), sunt de părere că “Marea cea Mare” este Marea Neagră.

Sub numele de Daqin, începând cu aceste cronici şi până în Evul Mediu, este cunoscut (fals) Imperiul Roman.

Solul chinez a ajuns, foarte probabil, pe ţărmul estic al Marii Negre, în actualul port Batumi, din Georgia. De aici urma să traverseze marea şi să ajungă în imperiu.

Dar comercianţii perşi l-au descurajat, spunându-i că marea este atât de întinsă, încât ar putea dura chiar trei ani ca să o traverseze, dacă nu are vânturi prielnice.

Aceşti comercianţi nu aveau nici un interes ca romanii şi chinezii să facă comerţ direct, fără să le plătească lor taxe.Deşi s-a oprit la ţărmul mării, Gan Ying nu s-a întors în China cu mâna goală.

El a cules informaţii despre ţara de la vest de mare, probabil de la oamenii pe care i-a cunoscut în zona pontică.Aceste informaţii stau la baza relatărilor despre Daqin, din cele două cronici chineze.

Prima cronică, cea despre dinastia Wei, a fost scrisă in sec. Iii d.Cr, iar cea de-a doua, despre dinastia Han târzie, în sec. V, dar pe baza unor documente mai vechi.

Anul în care solul a cules aceste informaţii este 96 dupa Cristos, când în China domnea împaratul He din dinastia Han, la Roma împaratul Nerva Traian, iar în Dacia regele Decebal.

Academicianul Mircea Malita a fost printre primii romani care au îmbraţisat ipoteza „drumului dobrogean al mătăsii”.

El s-a numărat printre ce dintâi  care au putut studia  misterioasa hartă chineză, care indica Dobrogea ca un ţinut străbătut de unul dintre traseele comerciale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In acest context, nu ar trebui sa ne mire daca gasim in scrierile chineze referiri la Dacia. Istoria se scrie si se rescrie mereu, sau cel putin asa ar trebui sa fie.

Nimic nu este definitiv in stiinta istoriei: fiecare ciob nou descoperit sau fiecare fraza dintr-un document poate duce la rasturnarea unui manual intreg de istorie, a unor teorii ce au dainuit timp de secole. Insa istoria este scrisa de istorici si de ei depinde modul in care adevarul este reconstituit.

 

 

 

 

Surse:

https://daciqum.wordpress.com/2013/02/02/drumul-dobrogean-al-matasii-daqindacia/#more-385

http://www.cunoastelumea.ro/ce-spun-chinezii-antici-despre-tara-daqin-au-ajuns-chinezii-in-dacia-informatii-de-exceptie/

 

 

 

 

TESTE ADN ARATA CA SATENI CHINEZI BLONZI CU OCHII VERZI, AR PUTEA FI URMASII UNEI LEGIUNI ROMANE.DNA tests show Chinese villagers with green eyes could be descendants of lost Roman legion

Teste ADN efectuate asupra locuitorilor blonzi si cu ochii verzi  din  satul Liqian  situat in nord-vestul Chinei, spun ca acestia ar putea fi urmasii unei legiuni romane pierdute.

Testele ADN care s-au efectuat printre  săteni au arătat că aproape două treimi dintre ei sunt de origine caucaziană. Foto:un sătean , la stânga, şi un bust al celebrului comandant roman Marcus Crassus Rezultatele testelor ADN par a sustine  teoria că fondatorii satului  Liqian ar putea fi pusi in legatura cu legenda  armatei  disparute a generalului  roman Marcus Crassus.

În anul 53 i.I.Ch, după ce Crassus a fost învins de parţi şi decapitat , a persistat legenda potrivit careia 145 romani s-ar fi rupt de legiune  şi ar fi  rătăcit în regiune ani de zile. Profesorul de istorie chineza al Universitatii Oxford, Homer Dubs, a fost foarte  preocupat de chestiune si  este de parere ca, ulterior infrangerii, grupul de romani a calatorit inspre est ca o trupa de mercenari, fiind  posibila capturarea sa de catre chinezi 17 ani mai tarziu, in 36 i.Ch., si implicarea lor in fondarea Liqian-ului.

 

S-a mai sugerat si teoria ca unii dintre soldatii romani s-au indreptat catre Uzbekistanul de astazi si s-au inrolat mai tarziu in armata capeteniei hune Jzh Jzh, impotriva Dinastiei Chineze Han.

Prin urmare, Dubs a contopit cele doua povesti extrase din izvoare oficiale, cea care spune ca Liqian a fost construit de soldatii capturati intr-un razboi dintre chinezi si huni, in 36 i.Hr. si legenda armatei disparute a generalului roman Marcus Crassus.

Foarte interesant,dar mormintele din localitatea apropiata Yongchang par sa ofere si ele dovezi in sprijinul ideii ca romanii au trait in vestul Chinei cu peste 2.000 de ani in urma.

Arheologii au descoperit morminte cu dimensiunile adaptate la persoane cu inaltimea de cca.1,80 m. , nespcifica pentru  chinezi .

Cu toate acestea ,expertii spun  ca celebrul Drum al Matasii traversa acea  zona, astfel incat si alti oameni , nu neaparat romani, ar fi putut fi ingropati acolo.

Unul  dintre rezidentii satului care are ochii verzisi este in varsta de  38 de ani, pe nume Cai Junnian ,este poreclit acum de prieteni Cai Luoma, sau Cai Romanul  şi a devenit o celebritate locala.

 

Marcus Licinius Crassus

Marcus Licinius Crassus a fost, alături de Iulius Cezar şi Pompei cel Mare  unul dintre cei trei cei mai puternici oameni din lume şi unul dintre cei mai bogati oameni din istorie.

El este celebru pentru că a învins revolta sclavilor condusă de Spartacus,revolta care a avut loc   intre anii  73-71i.I.Ch.

Crassus a condus provincia Siria ,de unde si-a comandat trupele  în încercarea de a cuceri regatul  Partia. Aici a inceput cunoscut legenda legionarilor disparuti.

Legiunile sale au fost învinse în bătălia de la Carrhae, în Turcia de azi, iar fiul lui Crassus  a fost decapitat.

Conform legendei Crassus a fost, de asemenea ucis .

In contradictoriu  cu teoriile lui Dubs, profesorul Yang Gongle, de la  Universitatea din Beijing,spune ca localitatea  Liqian  a fost înfiinţată în 104 î.Hr., o jumătate de secol mai devreme decât presupusa sosire a soldatilor romani.

La randul sau, antropologul Maurizio Bettini, de la Universitatea din Siena, Italia, ridica si el semne de intrebare in legatura  teoria lui Dubs declarand ca : „Pentru ca banuiala sa fie confirmata, ar trebui ca in zona sa se descopere diverse obiecte, cum ar fi spre exemplu monede romane sau arme specifice legionarilor Romei antice. „Fără o dovadă de acest fel, povestea a legionarilor pierduti ramane doar o legenda.”

Sursa: Dailymail

 

DNA tests show Chinese villagers with green eyes could be descendants of lost Roman legion

For years the residents of the remote north western Chinese village of Liqian have believed they were special. Many of the villagers have Western characteristics including green eyes and blonde hair leading some experts to suggest that they may be the descendants of a lost Roman legion that settled in the area. Now DNA testing of the villagers has shown that almost two thirds of them are of Caucasian origin. Chinese villager Cai ‘the Roman’, left, and a bust of the famous Roman commander Marcus Crassus The results lend weigh to the theory that the founding of Liqian may be linked to the legend of the missing army of Roman general Marcus Crassus. Enlarge  

In 53BC, after Crassus was defeated by the Parthians and beheaded near what is now Iran, stories persisted that 145 Romans were captured and wandered the region for years. The town’s link with Rome was first suggested by a professor of Chinese history at Oxford in the 1950s. Oxford professor Homer Dubs believes the group travelled east, were captured by the Chinese and founded Liqian in 36BC. Prof Dubs theorised that they made their way as a mercenary troop eastwards, which was how a troop ‘with a fish-scale formation’ came to be captured by the Chinese 17 years later. It has been suggested that some made their way east to today’s Uzbekistan and later enlisted with the Hun chieftain Jzh Jzh against the Chinese Han Dynasty. He said the ‘fish-scale formation’ was a reference to the Roman ‘tortoise’, a phalanx protected by shields on all sides and from above. Homer Dubs pulled together stories from the official histories, which said that Liqian was founded by soldiers captured in a war between the Chinese and the Huns in 36BC, and the legend of the missing army of Marcus Crassus, a Roman general. One resident , Cai Junnian, 38, with green eyes is now nicknamed Cai Luoma, or Cai the Roman, by friends and has become a local celebrity. Marcus Licinius Crassus

Marcus Licinius Crassus was, alongside Julius Caesar and Pompey the Great was one of the three most powerful people in the world and one of the richest men in history. He is famous for having defeated the slave uprising led by Spartacus from 73BC to 71BC which he did at his own expense once it became clear there was a real danger to Rome. He was elected consul in 70 BC and he became the patron to young upstart Julius Caesar whom he supported in his own political ambitions. Crassus was given Syria as his province from where he led his troops in a bid to conquer the kingdom of Partha. Here he met his match. His legions were defeated at the Battle of Carrhae in modern-day Turkey, where his son was beheaded. According to legend Crassus was also beheaded and gold poured into his open mouth  as an illustration of his greed.

Tombs in nearby Yongchang have also appeared to offer up evidence that Romans were living in western China at the time. Archaeologists discovered that one of the tombs was for someone who was around six foot tall – leading some to believe that Roman legionnaires had been buried in the hills there. However others point out that the area formed part of the popular Silk Road trade route and so many people from different nationalities, some as far west as the Mediterranean, may have been buried there. Fellow academics have described Dubs’ theory as ‘interesting and provocative’ but have criticised it as jumping to too many conclusions. Yang Gongle, professor with Beijing Normal University, said there has not been sufficient proof to link the villagers with the ancient Romans. According to Yang’s research, Liqian County was established in 104 BC, half a century earlier than the proposed arrival of the Roman soldiers. And he noted that the fish-scale formation had nothing to do with Roman legion’s  famous ‘testudo’ strategy. The double wooden palisade, which might have looked like fish scales, was widely used in constructions in Central Asia and India at that time, Yang said. Maurizio Bettini, an anthropologist from Siena University, was also unimpressed by theory which he has dismissed as ‘a fairy tale’. He told Italian newspaper La Repubblica: ‘For it to be indisputable, one would need to find items such as Roman money or weapons that were typical of Roman legionaries. ‘Without proof of this kind, the story of the lost legions is just a legend.’ The story is also complicated by the fact that the Roman Empire was at its height at the time and had dominated most of the world across Europe Africa and Western Europe. As part of their strategy Romans also hired troops wherever they had conquered and so many Roman legions were made up not of native Romans, but of conquered men from the local area who were then given training

The Roman legionnaires were taken captive after the battle in modern-day Turkey and eventually ended up in western China, according to the theory

Read more: http://www.dailymail.co.uk

26th November 2010