CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SOARTA ULTIMULUI GRUP DE LUPTĂTORI ANTICOMUNIȘTI PARAȘUTAȚI ÎN ROMÂNIA COTROPITĂ DE SOVIETICI LA 1 IULIE 1953


1 iulie 1953. Aviația militară SUA parașutează ultima echipă anticomunistă în România ocupată de sovietici. Destinul tragic al căpitanului Mare.

Sursa. Incorect Politic, Via Fundația Ion Gavrilă Ogoranu:

În noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 1953, un avion militar american pătruns pe teritoriul României la o distanță mică de sol, pentru a evita interceptarea de către radarele comuniste, lansa trei parașutiști în pădurile de la contactul județelor Satu Mare și Sălaj.

Cei trei, Sabin Mare, Gavrilă Pop şi Ilie Rada fuseseră instruiți de de serviciile secrete franceze şi americane pentru acţiuni de gherilă și informative pe teritoriul României comuniste. Ei urmau să realizeze o rețea informativă și să pregătească oameni în tehnica radiotelegrafiei, pentru transmiterea de informaţii.

De asemenea, urmau să ia legătura cu rezistenţa armată anticomunistă din Munții Făgăraşului. Misiunea lor avea să eșueze pe 13 august 1953, din cauza unei trădări.

Căpitanul Sabin Mare, erou tragic al Armatei Regale Române

Cine se gândea prin 1949-1950 că în cofetăria sasului Embacher din centrul Făgărașului, partizanii anticomuniști din munți găseau un neprețuit și constant sprijin.

Este vorba de ginerele renumitului cofetar făgărășean, căpitanul Sabin Mare (foto), ofițer de carieră, a devenit unul dintre principalii susținători ai luptătorilor anticomuniști, procurându-le de-a lungul timpului, nu doar informații strategice de o importanță vitală, ci și armament, muniție, bani, echipamente, o moară portabilă pentru măcinarea porumbului, dar și un șapirograf cu ajutorul căruia partizanii au multiplicat primele manifeste răspândite în satele făgărășene, menținând astfel moralul țăranilor oprimați de comuniști și spiritul de rezistență împotriva colectivizării forțate.

Ion Gavrilă Ogoranu vorbește mult despre acest brav ofițer în cartea sa, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. “Pe atunci cei ce-l cunoșteam nu-i pronunțam niciodată numele adevărat. Îi spuneam „Nea Cutare”.

(…) Căpitanul Sabin Mare era de patru ani în armată, făcuse frontul de Răsărit; fiul unui învățător din județul Satu-Mare, urmaș al unei familii de români naționaliști.

N-a fost nici o mirare când, în primul grup de ofițeri deblocați, căpitanul a fost pus pe liber. S-a înscris la Academia Comercială Brașov, la fără frecvență, unde eram și eu student, și în această calitate l-am cunoscut. Am călătorit odată împreună de la Brașov la Făgăraș și am stat două ore de vorbă, desigur despre viața politică. Eu îl cunoșteam din ce se vorbea în Făgăraș despre el, el nu mă cunoștea.

Din discuție am bănuit două lucruri: căpitanul făcea parte dintr-o organizație anticomunistă și eu îl interesam în vederea aceluiași scop. Lucrul l-a mărturisit mai pe urmă. La rândul meu l-am dat în obiectiv inginerului Gheorghe Toader.

Prin inginer, ne-a găsit el pe noi. Acum, plecați la munte, au fost organizate mai multe întâlniri cu el.

De obicei mergeam cu Baciu și cu Profesorul sau numai cu acesta din urmă. Rețin o mărturisire de-a lui făcută în casa unui preot: „Precum preoția e o pecete, pe care o porți toată viața și nu te poți lepăda de ea, tot așa pentru mine e jurământul militar.

Cât voi trăi, eu voi fi ofițer al Armatei Regale Române și voi acționa în consecință.” Îl informarăm despre ce făceam. Ne-a sfătuit să luăm legătura cu frații Arnăuțoi. De Arsenescu i-am spus ce-am aflat: că e mort.

El a subliniat: „Atunci e bine să se știe că e mort”.

Ne-a dat o mulțime de sfaturi scrise pentru viața de partizani. Ne-a făcut rost de echipament militar, în special hărți, binocluri, busole, ceasuri, foi de cort și o moară în miniatură, pe care am folosit-o până în 1954.

Mi-a plăcut felul serios cum punea problemele. Să nu considerăm lupta ca pe un joc sau ca pe o aventură. Ne-a dat o serie de cărți militare, de obicei traduse din germană: „Războiul de iarnă”, „Partizanii vagabonzi”, „Distrugerea de partizani”.

Din ele am scos învățături potrivite pentru viața și lupta noastră. În una se vorbea de atragerea partizanilor ruși legând niște vite în apropierea locului unde acționau; s-a instalat un dispozitiv militar care să-i distrugă, când ar veni să captureze animalele.

Pesemne că și Securitatea studia aceste broșuri, că prin 1951 au folosit de câteva ori acest vicleșug, dar noi nu ne-am lăsat prinși.

Avea posibilitatea să afle știri de la Securitate despre efectivele lor și uneori afla și despre planurile lor. Spre toamnă, la întâlnire a venit însoțit de căpitanul activ Traian Monea, pe care ni l-a recomandat în caz că s-ar fi întâmpla ceva.

Întâlnirile, de obicei, le aveam la podul Berenișului, pe drumul dintre Hurez și Iași. Ultima dată când l-am întâlnit a fost într-o noapte de octombrie, sub același pod. Era grav și necăjit.

Atunci ne-a spus: „Am fost lăsat liber numai pentru banii și cadourile ce le-am făcut. Peste câteva zile ar urma să fiu arestat. Nici nu aș mai avea din ce să le fac cadouri. Eu voi dispărea. Încerc să trec în străinătate, cred că am șanse multe. Voi lua legătura cu emigrația românească și mă voi întoarce. Să fixăm un sistem de întâlnire.”

Partizanii au fixat cu căpitanul Mare un sistem de legături cât mai sigur. Trei oameni din trei sate diferite, intelectuali de sat, care se ocupau și cu apicultura, urmau să fie contactele sale la revenirea din Occident. Partizanii urmau să treacă periodic pe la ei să-i întrebe dacă el a sosit.

El le-a mai comunicat partizanilor că la Făgăraș exista o organizație militară anticomunistă, în legătură cu altele din țară, sub un comandament unit, pregătită să acționeze într-un moment favorabil. Șeful acesteia rămânea, în locul lui, căpitanul Monea.

Ieșit clandestin din România și ajuns în Franța, căpitanul Mare a prezentat Comitetului Național Român și serviciilor secrete americane cazul rezistenței armate din munții României, cerând ajutor pentru acești insurgenți.

Nu a fost singurul emisar al rezistenților făgărășeni care a dus la serviciile occidentale cererea de sprijin din România ocupată. Un alt caz a fost cel al fiului notarului Moise Cîlția, despre care vom vorbi într-un alt articol.

Căpitanul Mare avea să fie recrutat de servicile secrete vestice în amplul proiect secret de parașutare a unor insurgenți în România ocupată de sovietici, acțiuni desfășurate între 1951 și 1953.

De altfel, ca și Ion Golea, Ion Samoilă și alții, el evadase din România doar cu gândul de a se întoarce cât mai curând, într-o eventuală acțiune occidentală împtriva comunismului din estul european. Instruirea acestor voluntari s-a făcut în baze militare americane de pe teritoriul Franței și din zona americană de ocupație din Germania.

Unii dintre cei lansați în România au reușit să se mențină și să acționeze timp de doi ani, din 1951 până în 1953, deși astăzi știm că agenți infitrați de KGB în CIA, din rețeaua trădătorului britanic Kim Philby, anunțaseră de la început pe sovietici cu privire la aceste operațiuni. Spre comparație, anticomuniștii parașutați tot atunci în Albania și Ucraina au fost neutralizați imediat de comuniști.

Instruiți de serviciile secrete americane

Unul dintre instructorii CIA ai acestor eroi a fost chiar Neagu Djuvara, care în memoriile sale îl amintește pe căpitanul Sabin Mare, vorbind deosebit de elogios despre el. De asemenea, Regele Mihai, care era informat și aviza personal, odată cu Comitetul Național Român, toate recrutările și parașutările, într-un interviu acordat lui Mircea Ciobanu, vorbește cu amărăciune despre faptul că oficialii americani i-ar fi spus ulterior că au trimis echipa deși căpătaseră informații că Securitatea deja aflase de aceste operațiuni, dar că nu au mai anulat-o pentru că… operațiunile fuseseră deja foarte costisitoare și trebuiau duse până la capăt.

Căpitanul Mare a fost repartizat într-o echipă cu Gavrilă Pop, subofițer al Armatei Regale Române și cu Ilie Rada. Acesta din urmă fusese sublocotenent al Securității, dar împreună cu căpitanul Elekes Tamaş, pe 29 iulie 1949 încărcaseră toate dosarele Securităţii care trebuiau duse la Bucureşti, și fugiseră cu un avion până la Belgrad, unde se predaseră Ambasadei SUA.

În zilele următoare, postul de radio Vocea Americii anunța că doi ofițeri ai Securității române se predaseră la Belgrad, împreună cu dosarele politice din întreaga regiune Crișana.

La radio au fost date citirii toate grupurile de luptători anticomuniști din zona, arestați la acel moment.

Echipa alcătuită din cei trei a purtat numele Fiii Patriei și a fost lansată dintr-un avion militar american în noaptea de 30 iunie spre 1 iulie 1953. Ea a fost ultima dintr-un șir mai lung de echipe parașutate.

Căpitanul Mare a venit în Țara Făgărașului căutându-i pe cei trei localnici dați ca legătură în 1950 de Ogoranu și ai săi.

Din păcate, nu a mai putut găsi pe nici unul din ei, deoarece în 1951 avuseseră loc ample arestări în regiune, mii de oameni fiind ridicați, uneori doar preventiv, și internați la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

De aceea, el nu și-a putut îndeplini misiunea de a-i contacta pe partizanii făgărășeni, cărora avea să le aducă importante mesaje și dispoziții din Apus.

Generalul de Securitate Neagu Cosma, care a investigat la acel moment cazul, declara într-un interviu la Radio România Actualități, după 1990, că Sabin Mare fusese şeful echipei, răspunzând  de culegerea de informaţii, pe care Ilie Rada le transmitea prin radio, iar Gavrilă Pop era responsabil cu implantarea, cu găzduirea grupului.

După paraşutare, au găsit pentru început ca loc de instalare a bazei o gospodărie din marginea unei localități a județului Satu Mare, lângă un lan de porumb, de aici efectuând și primele transmisii radio.

Gavrilă Pop a fost trimis de Sabin Mare la o călugăriță catolică de la fostul Institut Sfânta Maria din București, acum stabilită în Satul Mic, aproape de Baia Mare, cu o scrisoare de la sora ei, maica Anunciata, care fugise din țară cu părintele Florian Muller și se stabilise în Spania. Scrisoarea era contrasemnată de părintele Muller:

„Dragă surioară, noi ducem o acţiune în folosul Patriei. Să ne ajuţi şi tu! Vezi că cel care îţi prezintă această scrisoare are nevoie de ajutor, fă ce poţi! ….”.

Din păcate însă, sora rămasă în țară era informatoare a Securității.

Călugărița i-a dat lui Pop o cană de lapte și o bucată de pâine, cerându-i să stea ascuns în porumb până seara, când să se apropie de locuința ei din nou. În acest timp, ea a luat legătura cu şeful magazinului de peste drum, cerându-i să anunțe Securitatea, transmițându-le ca semn al prezenței lui Pop în casa ei întinderea unui prosop roșu pe sfoară.

În felul acesta a fost capturat și anchetat Gavrilă Pop, care a cedat torturii, divulgând misiunea cu care era venit și locul bazei.

Trei plutoane de Securitate au pornit, acționând din trei direcții diferite, neacoperind însă și flancul unde era lanul de porumb. Cei doi, surprinși chiar când emiteau prin radio, au părăsit dispozitivul și au reușit să scape prin lanul de porumb. Se pare că s-au despărțit, pentru eficiență.

Cert este că, după trei zile, Sabin Mare avea să fie găsit într-un lan de grâu, împușcat în tâmpla stângă. Realizând că au fost deconspirați și că întreaga misiune a eșuat, iar întreaga Securitate se afla pe urmele lor, el a făcut sacrificiul suprem, luându-și viața cu un glonț.

Nu din lașitate, ci pentru a evita, în urma capturării și torturilor, divulgarea atât a secretelor militare ale misiunii, pe care le cunoștea, cât și numele persoanelor de contact ori ale celor care îl ajutaseră, ceea ce însemna tragerea după sine, în beciurile Securității, a altor zeci și zeci de oameni. La căpătâi, își așezase o cruce improvizată din snopi de spice.

Gavril Pop a fost arestat după scurt timp. Ilie Rada s-a refugiat pentru un scurt timp în Munții Apuseni, la un văr de-al său, iar ulterior a reușit să iasă din țară în Iugoslavia.

Ilie Rada, singurul parașutat revenit în Occident

Ilie Rada a trăit la Paris până în anii 2000. Într-un interviu acordat în 1999 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Neagu Djuvara, instructor CIA al echipelor parașutate, declara:

“Nu aveau mijloace, trebuia fiecare să se descurce cum poate şi dovadă cum a putut Ilie Rada să scape, a fost miraculos cum a fugit pe jos prin pădure. Le-au trebuit americanilor luni de zile ca să-l scoată din Iugoslavia.

Probabil că serviciile speciale iugoslave au vrut să îl ţină ca să scoată şi ele maximum de informaţii şi l-au bătut la cap, săracul, până când, în fine, i-au dat drumul şi a venit la Paris. În momentul acela, francezii şi americanii au spus că nu mai poate fi folosit, asta este clar, dar voiau să ştie dacă ceea ce povesteşte este adevărat.

Şi m-au trimis cu el într-un sat la câteva zeci de km. de Paris unde am stat, nu mai ţin minte cât, dar săptămâni de-a rândul, zi de zi, să-mi tot povestească, să ne împrietenim, să luăm masa împreună. Şi eu când am terminat acest interogatoriu am spus serviciilor aliate că sunt 100% convins că omul spune adevărul, că aşa s-au întâmplat lucrurile.”

Tot în 1999, Ilie Rada declarala Paris, tot pentru Radio România:

“Nu m-am dus la primul “rendez-vous” pentru că era prea aproape de casă şi îmi era frică că ăştia cu jeepul mă prind, pentru că era prea aproape de satul în care eram. Şi m-am dus la al doilea rendez-vous, după două zile, pentru că ăla era mai departe şi nu aveam nici un mijloc de transport. Am făcut pe jos, de la Baia Mare, până la frontiera iugoslavă, vreo 15 zile. Am fost obligat să trec din nou în Iugoslavia.

Ei spuneau că m-au prins, dar eu m-am dus să mă predau fiindcă aşa aveam consemnul de la americani. Iugoslavii m-au băgat în închisoare, am stat în închisoare într-o celulă singur vreo şase luni. După 6 luni, mi-au dat drumul, m-au adus până la frontieră şi mi-au dat drumul în Italia. De acolo a venit cineva şi m-a căutat, la Trieste, am găsit nişte prieteni americani şi a venit şi cineva din Franţa cu care m-am întors.”

După aproape 7 decenii de la aceste eroice operațiuni împotriva comunismului, în ciuda sacrificiilor omenești colosale și resurselor financiare uriașe investite de americani și francezi, subiectul parașutărilor în România comunistă este aproape necunoscut în România, manualele școlare nu menționează nimic despre el, iar autoritățile statului român mențin în uitare deplină eroismul acelor oameni care s-au sacrificat, acceptând să părăsească confortul Occidentului și să vină să lupte pentru România.

Și asta în condițiile în care România este astăzi stat mebru NATO și are un parteneriat strategic cu SUA. Un motiv ar putea fi faptul că o mare parte a celor parașutați au fost membri ai Mișcării Legionare, subiect considerat tabu de vigilența corectitudinii politice care domină establishmentul politic românesc și internațional.

Singura comemorare anuală a celor parașutați de aviația militară americană este ținută an de an, în ultima sâmbătă de octombrie, de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, la Fortul 13 Jilava, locul execuției celor capturați de Securitate.

Dumnezeu să îi odihnească în pace!

CITIȚI ȘI:

04/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Tratatul cu Ucraina  – Istoria unei trădări naţionale. VIDEO

3 mai 1997: 22 ani de la una dintre cele mai mari TRĂDĂRI din istoria României: Tratatul cu Ucraina. Cum au fost cedate teritorii ale patriei-mamă pentru a intra în NATO, la îndemnul lui Silviu Brucan

“În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se gasi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947).

Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului. 
Cartea profesorului Tiberiu Tudor dezvăluie gravele erori săvârșite de factorii decizionali ai țării în desfășurarea negocierilor și în redactarea Tratatului, precum și de parlamentarii chemați să-l ratifice. 
Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda și presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al negocierilor și al Tratatului.”

Istoric academician  Florin Constantiniu

 

***

La sfârşitul lunii ianuarie 1997 a avut loc reuniunea de la Dovos, pe teme de politică externă ale ţărilor europene participante. În cadrul acelei reuniuni, preşedintele Emil Constatinescu „îşi permite să avanseze disponibilitatea României de a ceda de jure Ucrainei Teitoriile Ocupate, fără să aibă niciun mandat în acest sens, fără să consulte Parlamentul sau poporul român, fără să-şi pună problema că un asemenea sacrificiu priveşte întregul neam românesc”.
Despre aceste „discuţii” lansate atunci, presa românească, care încă era haotică în frunte cu nou apăruta televiziune PRO TV, nu s-a pronunţat.

 În ziua de 3 mai 1997, la Kiev, are loc semnarea de către miniștrii de externe ai celor două țări a tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinatate și cooperare dintre România și Ucraina”.

Au urmat apoi cei doi președinți, care au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar  la 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra, 3 abţineri, într-o atmosferă de totală confuzie, Senatul României ratifică „Tratatul cu Ucraina”.

Republica Ucraina – stat apărut în 1991 – dispune de un act prin care actuala graniţă îi este recunoscută de statul român. Bucăţi din marmura trupului ţării se desprind, ducând cu ele zidurile Cetăţii Albe şi ale Hotinului, Ţinutul Herţa, sanctuarul de cultură al Cernăuţilor.

În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000  de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud.

La data votării acestui document, preşedintele Senatului era Petre Roman, ministrul de Externe – Adrian Severin, iar preşedinte al României – Emil Constantinescu.La 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat

Practic, ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de taină politică, pe care acum actanţii de atunci nu o mai recunosc.

Iar actanţii, cei care au „pus în operă” acest tratat de trădare naţională, Petre Roman şi Adrian Severin, trăiesc și încă se agită în politica românească.

In cartea ”Istoria unei trădări naționale: Tratatul cu Ucraina”, de Tiberiu Tudor, carte scrisă în perioada iulie 1997 – iulie 1999, imediat după semnarea tratatului cu Ucraina, autorul îl acuză pe ”ideologul”Silviu Brucan că a stat în spatele deciziei de a încheia tratatul, el fiind cel care i-a convins pe Adrian Severin și Petre Roman să semneze. 

Iar preşedintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, iar președintele Emil Constantinescu a semnat tratatul ca pe un document de rând, măsurat de o iresponsabilitate pe care astăzi nu o recunoaște”.

Prin semnarea tratatului cu Ucraina, în iulie 1997, România recunoştea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii româneşti ocupate prin forţă de fosta Uniune Sovietică.

Astăzi este cât se poate de clar că invitarea României de a adera la NATO nu a depins de semnarea Tratatului cu Ucraina. Considerentele aderării României la NATO erau de natură geopolitică, de locul în care România este aşezată în Europa.

 

 Articolul 27 din acest document menționează că :

„Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”.

Deși fostul președinte Traian Băsescu a criticat vehement Tratatul în fața camerelor televiziunilor, pe parcursul mandatului său a avut de două ori ocazia să îl denunțe, potrivit prevederilor Tratatului, dar NU a făcut-o.

 

 

 

 

Cei care au susținut semnarea tratatului au pretins că aceasta ar fi fost una dintre condițiile puse României pentru a fi acceptată în NATO.

  Astăzi a devenit clar că invitarea României de a adera la NATO nu a depins de semnarea Tratatului cu Ucraina, ci de cu totul alte considerente de geopolitică globală, acest act politic dovedeşte iresponsabilitatea, oportunismul, dezorientarea sau, după caz, incompetența celor care l-au decis.

  Sub acţiunea propagandei şi educaţiei antinaţionale, comunizantă până în 1989 şi globalizantă după 1989, generaţiile care au fost supuse acestui veritabil proces de spălare a creierului au pierdut conştiinţa apartenenţei teritoriilor de peste Prut la spaţiul etnic unitar românesc şi nu cunosc istoria desprinderii, relativ recente, a acestor teritorii din spaţiul statal românesc.

 

 

 

 

VIDEO:

https://www.youtube.com/watch?v=2TJF0cBD7uA

 

 

 

 

Surse: Melidonium via Ziaristi Online

https://www.activenews.ro/stiri-basarabia 

10/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: