Au reapărut în Ucraina „lagărele de filtrare”, instrumente de teroare active în Rusia încă din anii 1940

De ce înființează Rusia centre de detenție în Ucraina?

De când a început războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina, sute de mii de oameni au fost deportați forțat de trupele de ocupație în Rusia, consemnează publicația britanică https://www.economist.com.

Pe 21 aprilie Volodimir Zelensky, președintele Ucrainei, a estimat cifra la jumătate de milion. Pe 30 aprilie, Serghei Lavrov, ministrul de externe al Rusiei, a declarat că peste 1 milion de oameni au fost „evacuați” din teritoriile ocupate de armata rusă în Ucraina .

Mulți dintre aceștia au trecut prin „lagărele de filtrare” rusești . Ce sunt aceste centre de detenție?

„Taberele de filtrare” sunt numite astfel deoarece acolo oamenii sunt verificați și triați de militari sau de alți oficiali.

Rușii îi iau pe bărbați din case, de pe stradă, uneori chiar femei sau copii și îi duc la anumite puncte de control, unde li se iau amprentele, li se scanează documentele, li se  rechiziționează telefoanele și încep să le citească mesajele, postările de pe rețele sociale, pentru a li se face un profil din care să se poată stabili dacă nu au avut „atitudini dușmănoase față de Rusia”.

Totodată celor reținuți li se pun întrebări provocatoare despre guvern și despre propriile lor poziții privind intervenția Rusiei in Ucraina.

A desea au existat chiar cazuri în care au fost torturați sub pretextul că ar fi „naziști ucraineni”.

„Dacă o persoană era suspectată că ar fi ”nazist ucrainean” atunci (rușii, n.r.) o transferau în Donețk pentru continuarea anchetei sau chiar pentru a o extermina”, a declarat pentru BBC Oleksandr, un ucrainean ce a fost cazat într-unul din astfel de centre .

Cei care nu trec de acest filtru, sunt trimiși în lagăre, relatează https://www.hotnews.ro.

Presa rusă independentă, dar și presa din Ucraina, vorbesc de adevărate lagăre de concentrare în care sunt duși în special bărbații. Unii dintre aceștia ar urma să fie mobilizați pentru a fi trimiși să lupte împotriva armatei din Ucraina. 

Se mai afirmă că există lagăre de filtrare și în Crimeea. Numărul lor exact este neclar.

Din Ucraina sunt răpiți și copii care ajung în acele lagăre. Copiii ucrainenilor vor fi învățați limba rusă, istoria Rusiei și trec printr-un proces de reeducare în spirit rusesc.

De asemenea, în aceste lagăre de reeducare ar fi fost duși deja învățători din teritoriile ocupate de ruși. Rusia are nevoie de învățători care să continue „educarea” copiilor în localitățile cucerite, explică jurnaliștii ucraineni.

Potrivit Institutului pentru Studiul Războiului, măsurile luate de ruși, neobișnuite în condiții de război, reflectă intențiile de lungă durată ale Kremlinului menite să mențină controlul asupra teritoriilor cucerite în estul si sudul Ucrainei.

Ce se întâmplă acum în Ucraina, nu se îndepărtează de tiparul adesea implementat de Moscova în teritoriile sale federale sau în statele din vecinătatea sa, spun specialiștii.

Așa-zilele „tabere de filtrare” nu sunt ceva nou, ele fiind înființate inclusiv în perioada războiului din Cecenia, relatează https://romania.europalibera.org.

Cecenii care au fost deținuți în astfel de tabere povesteau cum autoritățile Rusiei îi băteau cu bastoane de cauciuc sau cu ciocanul.

„De fiecare dată când ne duceam în camera de interogare sau când eram convocați din orice motiv, eram bătuți. Gărzile purtau măști și nu ne permiteau să ne uităm la ei în ochi”, mărturisea un prizonier cecen în urmă cu peste 22 de ani. „Odată, când am intrat în camera de interogare, un gardian m-a bătut cu o bâtă de fier”.

Conceptul de fil’tratsiia sau ”filtrarea” a apărut la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, pe măsură ce Uniunea Sovietică și alte forțe aliate au eliberat prizonierii ținuți în detenție de naziști.

Milioane de cetățeni sovietici – majoritatea soldați – au supraviețuit lagărelor de concentrare naziste. Dar eliberarea lor i-a plasat sub anchetele comisarilor militari, alarmați că cei care au fost luați prizonieri sau strămuți de război au fost expuși influențelor liberale în străinătate.

Repatrierea forțată a însemnat trimiterea a aproximativ 5 milioane de oameni înapoi în Uniunea Sovietică. Pentru a contracara ideologia antisovietică, peste 4 milioane dintre ei au fost supuși filtrării și controlului riguros, interogatoriilor și încarcerării în stații de detenție înființate de poliția secretă și agențiile de informații. Aproximativ 280.000 au ajuns în lagărele de concentrare din Gulag.

Cinci decenii mai târziu, filtrarea a reapărut în Cecenia, o regiune predominant musulmană din nordul Caucazului, care lupta pentru independența față de Rusia.

În timpul celor două războaie din Cecenia din anii 1990, autoritățile ruse au reținut în mod arbitrar civili la punctele de control, trimițând mii de oameni în lagăre, în efortul de a înlătura separatiștii ceceni, demonizați de Kremlin ca fiind teroriști și bandiți.

Abuzuri larg răspândite ale drepturilor omului, inclusiv viol, extorcare, bătăi și tortură au fost documentate de către grupurile pentru drepturile omului. În multe cazuri, deținuții pur și simplu au dispărut.

Există paralele tulburătoare cu ce se întâmplă acum în Ucraina. Înainte de invazia Rusiei, oficialii americani spuneau că forțele ruse întocmeau liste cu oameni care urmauă să fie uciși sau trimiși în lagăre dacă Rusia ocupa anumite părți ale țării. Țintele includeau dizidenți ruși și belarusi în exil, activiști anticorupție, membri ai minorităților religioase și etnice și persoane LGBT.

O imagine din satelit surprinsă în martie de Maxar Technologies arăta cum forțele susținute de ruși au început să construiască o tabără în satul controlat de ruși Bezimenne, lângă orașul-port Mariupol, în sud-estul Ucrainei. Potrivit martorilor, ucrainenii trimiși acolo au fost fotografiați și forțați să-și predea telefoanele mobile și actele de identitate înainte de a fi interogați și deportați în Rusia.

Kremlinul îi descrie pe acești oameni drept „refugiați”. Rossiyskaya Gazeta, un ziar pro-Kremlin, susține că 5.000 de civili au fost controlați la Bezimenne pentru a împiedica „naționaliștii ucraineni să se infiltreze în Rusia”. Dar cei care au reușit să evadeze spun o poveste complet diferită, comparând condițiile cu cele ale unui ghetou sau lagăr de concentrare. Aceștia susțin că au fost martori la torturi și ucideri comise de serviciile de securitate ruse pentru a elimina „naziștii ucraineni”.

Potrivit ONU, deportarea sau transferul de persoane dintr-un teritoriu ocupat constituie o crimă de război.

Rusia insistă că relocarea civililor de către forțele sale armate este benignă și voluntară.

Dar taberele de filtrare par a fi un instrument de război, folosit pentru a șterge identitatea ucraineană.

Ultimul secol a fost marcat de o amplificare a eforturilor Kremlinului de a sovietiza, iar pe urmă a rusifica, Ucraina.

Dacă în 1926 doar 4.5 milioane de ucraineni considerau rusa ca limbă maternă, cifra acestora a crescut la 6.5 milioane în 1959 și la 12.2 milioane în 1989.

În 1989, mai mulți ucraineni erau fluenți în rusă decât în ucraineană – aceasta după ce ani la rând poporul ucrainean nu a avut parte de drepturi precum cel de a învăța în școli ucrainene sau de a publica cărți și ziare în ucraineană.

„Acesta este un război în care una din părți refuză identitatea celeilalte”, a punctat Ignatov.

„Rușii au fost clari încă de la începutul războiului că acesta este unul împotriva așa-zișilor ‘naționaliști ucraineni’. Pentru Ucraina, asta înseamnă un război împotriva identității ucrainene. Deci, atunci când Rusia ocupă un teritoriu din Ucraina, Kremlinul implementează planul de rusificare al acesteia”, a continuat el.

Publicitate

ISTORIA SE REPETĂ : DOMNUL EMINESCU DESPRE VÂNZAREA PĂMÂNTURILOR ȘI ÎNDATORAREA ROMÂNIEI

 

 

 

 

MIHAI EMINESCU: VÂNZAREA PĂMÂNTURILOR ȘI ÎNDATORAREA ROMÂNIEI

 

Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici.

Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Dar, ca de dragul lor să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cum că încă aveţi ce vinde. 

Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat. Şi, dacă ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.

Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernul.¹

Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea.²

Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizării noastre sociale.³

Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine.⁴

Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului.⁵

Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe, aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate.⁶

Natura poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul lui, care, adesea, neștiut, urmărește o idee pe când țese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viața unui stat, nu maimuțarea legilor și obiceielor străine.

Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e știința de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află și a-l face să meargă liniștit și cu mai mare siguranță pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în sensul unilateral dat de d-nul Quesnay, ci în toate direcțiile vieții publice.

Demagogia e, din contră, ideologică și urmărește aproape totdeauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puțin dictate și născute din necesități reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere.

Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuțărie. Îi vezi creând drumuri noi de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei și prisosului de populație din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc.⁷

Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor au trăit şi lucrat împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră.

Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii [alcătuite din elemente neromâneşti n.n.] lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizarea s-a făcut în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma mai e a noastră.

Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat.

Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană.⁸

La noi, în ţara absolutei libertăţi, este cu putinţă ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminică, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei.

Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea alteia, încât interesul proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă.

Poate să se stingă în bună voie, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii.⁹

Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi.¹⁰

Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât şi a breslaşilor, o despoiere neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine. Am admis legiuiri străine? Ei bine, nu le-am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potrivesc şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. […] 

Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, libertatea, egalitatea şi fraternitatea. Apoi bune sunt? Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc.¹¹

 

 

 

 

 

1 Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 dec. 1882, Opere, vol. XIII, pag. 232
2 Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 dec. 1882, Opere, vol. XIII, pag. 234
3 Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, Opere, vol. XII, pag. 303
4 Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 dec. 1877, Opere, vol. X, pag. 31
5 Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 nov. 1879, Opere, vol. X, pag. 354
6 Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, Opere, vol. XIII, pag. 229
7 Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 apr. 1882, Opere, vol. XIII, pag. 87
8 Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iul 1881, Opere, vol. XII, pag. 238, 239
9 Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 dec. 1876, Opere, vol. IX, pag. 286
10 Mihai Eminescu, Echilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, Opere, vol. IX, pag. 93
11 Mihai Eminescu, Scrieri politice

Statul naţional,uniunea statală si naţiunile

 

 

 
Naţiune, stat naţional, uniune statală

 

  Daca statul national este un element istoric destul de nou, aparut in secolul al XVII-lea, consolidat un secol mai tarziu si ajuns la maturitate spre sfarsitul secolui al XIX-lea, celelate doua elemente din care am compus titlul eseului au existat mai dintotdeauna.

Ma refer bineinteles din clipa cand populatiile au incetat sa migreze si s-au stabilit intr-un teritoriu dezvoltand o agricultura – la inceput de subzistenta, mai tarziu – acumulatorie si prin surplusul creat s-au dezvoltat toate celelalte elemente ale unei economii.

Conform majoritatii definitiilor, o natiune implica un teritoriu comun, o limba comuna, traditii comune, de multe ori o religie comuna si un mit fondator.

In timp lucrurile s-au complicat si teritoriul comun a disparut uneori, schimbat fiind geocentrismul national cu alte elemente, de obicei ideologice.

In multe cazuri parti ale entitatii nationale s-au divizat religios si de alte ori miturile si traditiile au devenit diferite.

Ar fi interesant sa cunoastem date  statistice prin care romanii s-ar considera in primul rand români si dupa acea moldoveni, ardeleni, olteni sau munteni sau viceversa.

In antichitatea timpurie, “uniunile statale” sau daca doriti imperiile erau de cele mai multe ori multinationale si aproape intotdeauna generate de subjugarea unor natiuni de catre alte natiuni.

Aceste imperii multinationale constituiau adesea un furnal care genera noi civilizatii, creand natiuni mai mari prin imprumutarea obiceiurilor, culturii sau religiei de la cei subjugati (cazul greco-latin) sau mai tarziu de la cuceritori spre noii supusi.

Cred ca acest proces este descris extrem de concludent de Neagu Djuvara in cartea pe care am amintit-o in articolul precedent.

Rareori in antichitate o idee a generat o uniune stabila, permanenta si durabila, de fapt cam niciodata, in afara unor exemple minore si fara durata in arhipelagul elen.

Prima idee unificatoare si nu prin subjugare sau forta armata s-a nascut acum aproape 2000 de ani in mintea unui evreu pe drumul Damascului, Saul din Tarsus, transformat prin iluminarea divina in Pavel sau Paul, Apostolul natiunilor.

Indiferent daca o doresc milioanele de europeni multiculturalisti sau nu o doresc, drumul spre Europa a inceput atunci.

Chiar daca “Constitutia lui Valéry Giscard d’Estaing” nu a fost acceptata niciodata si “Proiectul Penelopa”  a devenit cateva pagini de hartie uitate mai de toti, un lucru ar trebuie sa fie clar – traditia crestina a Europei si ideea unificatoare a Apostolului Pavel sunt Europa in care traim cu totii.

Aceste randuri nu au nici o legatura cu religia per-se, ci cu filozofia faptelor – nu forta bruta, ci forta argumentelelor.

Epistolele Pauline din Noul Testament sunt poate cele mai vechi documente prin care o idee singulara este tradusa in mentalul unor natiuni pentru a crea o uniune de idei, care in 2000 de ani a devenit uzanta prin care alte idei sunt propagate.

Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Tesaloniceni sau Evrei sunt probabil altii – numele lor s-au pierdut in vremuri, dar ideea unificatoare a generat alte nume, alte culturi si pana la urma alte natiuni.

Negativismul de care suferim nu se numeste progres, ideile impartasite prin idealurile lor sunt in majoritatea cazurilor mai puternice decat forta armelor si violenta fizica.

In articolul urmator voi incerca sa parcurg formarea institutiilor si formarea jurisprudentei care ne-au insotit de secole pana astazi si inca mai stau la baza gandirii nostre juridice.

Sintagma care mentioneaza ca “istoria se repeta” nu este nici pe departe adevarata, ar fi mai corect sa vorbim despre oamenii care se repeta in felul de a gandi sau a se manifesta.

 

 

 

 

 

Chiar daca ne despart secole si uneori milenii, felul de a gandi sau a rezolva probleme politice si economice a ramas la fel.

Problematica administrarii de sus-in-jos, impunerea unor reguli, institutii si legislatii, toate benefice si avansate la timpul respectiv nu au dus intotdeauna la rezultatele dorite. Mai mult decat atat, ele au produs mai multe probleme decat cele rezolvate.

Un imparat roman, pe nume Marcus Aurelius Antoninus (marginal conform definitiilor lui Djuvara), cunoscut in istorie pe numele Caracalla, din cauza mantiei galice pe care o purta, a avut ideea sa impuna administratia, legislatia si gandirea politica romana tuturor provinciilor cucerite de romani, care se bucurau de autonomie atata timp cat isi plateau birurile fara sa faca probleme, cautandu-si independenta fata de Roma.

Trebuie mentionat ca acest urmas al lui Septimiu Sever mostenise un imperiu aproape la dimensiunile maxime la care ajunsese pe timpul lui Traian, exact un secol inaintea domniei respectivului Caracalla.

 Respectivul Caracalla a vizitat si Dacia Romana, interesandu-se si el de Rosia Montana, probabil din motive asemanatoare celor de astazi. Prezenta lui este atestata de numeroase inscriptii si de câteva fragmente statuare găsite la Porolissum (comuna Moigrad din judetul Salaj).

Acest imparat a avut ideea de a promulga o constitutie pastrata de istorie sub numele de Constitutio Antoniniana.

Datele acestei constitutii sunt foarte framentare, un lucru insa este clar – aceasta legislatie a extins cetatenia romana si la locuitorii din afara Italiei pentru toti bărbatii adulti si liberi (adica fara sclavi) din Intregul Imperiu Roman, ridicând populatia din provincii la un statut egal cu cel al Romei.

Constitutio Antoniniana (212) , intr-un fel sau altul in spiritul Tratatului de la Maastricht (1992), a pus bazele integrarii, astfel incat mecanismele juridice si economice ale statului sa poată fi aplicate de jur imprejurul zonei mediteraneene, asa cum se întamplase odinioara cu intreaga Italie.

Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societatile deja integrate cu Roma, asa cum era cea a Greciei (pe atunci grecii erau considerati nemtii Europei), au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la depărtare, prea sărace sau doar prea diferite, asa cum erau Britania, Palestina sau Egiptul.

Au trecut numai 81 de ani de la elaborarea Constitutiei lui Caracalla, pana cand un alt imparat, Diocletian, a ajuns la concluzia ca nu poate administra un imperiu cu ajutorul acestei constitutii inovatoare si a generat un imperiu cu …patru viteze, pe scurt Tetrarhie.

Imperiul era condus de doi augusti (Diocletian la Nicomedia, azi Izmit, Turcia, si Maximian la Milano) si doi cezari (Galerius la Sirmium, în Panonia, si Constantin Chlorus, la Treviso).

Perioada anterioara acestor masuri drastice au fost politice, dar si economice si poarta numele de “Criza din secolul al III-lea”.

Sa speram ca analogia pe care am incercat-o sa se termine aici, pentru ca stim cu totii ca istoria nu se poate repeta.

Occidentul a traversat doua schisme, care au hotarat soarta religioasa, dar au influentat adanc situatiile sociale, politice si economice pentru un mileniu si, poate, pentru inca foarte mult timp.

Pana la urma, aceste schisme religioase s-au dovedit generatoarele unui impact mental pe care personal nu vad cum si cand se va schimba, desi in fond el trebuie sa se schimbe.

Prima schisma, cea din 1054, a impartit Europa in doua interpretari crestine, care de un mileniu nu-si gasesc reconcilierea ecumenica. Aceasta prima schisma a creat de fapt primele formatiuni de mentalitati diferite, care in timp au devenit profunde si nu prin interpretarea teologica a Sfintelor Scripturi.

Cred ca o reconciliere ar fi fost posibila si ar fi diminuat schimbarile mentale.

Aceasta schisma a generat un moment de despartire a societatii in dezvoltarea ei si in felul in care era privita educatia, politica, viata economica si pana la urma progresul social.

 

 

 

 

Cea de a doua schisma, produsa de Reforma Protestanta, a desvarsit formarea mentala a Europei. Daca gandirea umanista a Renasterii a deschis calea, cele 95 de teze ale lui Martin Luther au deschis poarta spre un alt fel de a intelege lumea cu ajutorul unei diferite interpretari a Bibliei.

Cauzele religioase sunt de fapt declansatorul in cautarea unei rezolvari de ordin moral, politic, social, economic, cultural si national, iar consecintele lor au schimbat societatea europeana pana in zilele noastre. In opozitie cu bogatia sfidatoare a clerului superior, exista un “proletariat” eclesiastic, format din preotii parohiilor sarace, care abia puteau sa-si ducă viata, fiind nevoiti sa adauge la slujba lor sacerdotala diferite ocupatii lumesti; satui de saracie, ei erau gata să simpatizeze cu orice miscare reformatoare.

Cred ca este fundamental sa intelegem ca diferentele si succesul economic german, olandez sau scandinav isi au radacinile in etica protestanta, la fel ca si Revolutia Industriala, care isi gaseste aceleasi radacini in protestantismul anglo-saxon.

Indiferent daca protestantismul se manifesta prin traditia luterana, cea reformata/calvinista/prezbiteriana, cea anabaptista sau cea anglicana, rezultatul a fost identic.

Succesul lumesc a devenit masura increderii in sine. Luther a sustinut relatiile de munca sunt fundamentale pe cale de formare ale individului.

Intr-o carte, devenita fundamentala, “Etica Protestantă si spiritul capitalismului” (Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus), Max Weber considera ca etica si întelegerea protestantă a lumii au generat dezvoltarea capitalismului.

Conform doctrinei protestante a “dublei salvari”, Dumnezeu cunoaste dinainte care dintre oameni se vor salva si care vor fi condamnati – succesul în această lume a devenit un semn important al salvării viitoare a propriului suflet.

Conform viziunii protestante, datoria omului in lume era aceea de a munci, realizând cu zel planul lui Dumnezeu, omul fiind considerat drept o unealta a divinitatii.

Această viziune a locului si sarcinii omului în lume, era insotita de interdictii deosebit de stricte privind cheltuirea banilor munciti pe obiecte de lux sau pe orice altceva ce depasea stricta necesitate a traiului zilnic.

Max Weber sustine ideile mentionate mai sus, plus limitarile privind ajutarea oamenilor saraci ce au contribuit la reinvestirea continua a banilor castigati si astfel au dus la mentinerea unei economii prospere si dinamice, producand realizarea unor acumulari de capital considerabile [ vezi cap. 5, partea a II-a, Max Weber „Etica protestanta si spiritul capitalismului”, Humanitas, 2007 ]

Am putea specula ca etatismul francez si liberal-capitalismul german isi au totusi radacinile in mentalitatile diferite ale popoarelor lor, mentalitati formate in multe secole si transmise prin educatia religioasa la cea laica.

Cine stie daca legalismul olandez si criticile lor la adresa Romaniei nu-si au numai sursa in guvernul de coalitie sustinut de extremistul nationalist Geert Wilders.

 

Sursa: http://theo-phyl.blogspot.ro