CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

26 iunie: Ziua Drapelului Naţional

Drapelul naţional este unul din cele trei simboluri naţionale ale României, parte a identităţii naţionale, alături de Stema naţională şi Imnul naţional.

„Ziua Drapelului Național” a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă țara noastră mai existând alte trei țări europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia și Belgia.

Drapelul României este tricolor: roşu vermillon, galben crom şi albastru cobalt, plasate vertical, albastrul fiind aşezat la lance, galben la mijloc şi roşu în exterior.

În îndelungata noastră istorie, drapelul României nu a suferit transformări majore, cu excepţia proporţiilor şi poziţiilor culorilor, scrie https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-ziua-drapelului-national/

Potrivit unor mărturii, împăratul bizantin Justinian a înfinţat în anul 535 d.H., două cetăţi dunărene, Recidava şi Literatta, locuite de luptători descendenţi ai dacilor care şi-au păstrat emblema stindard de luptă a strămoşilor, în culorile roşu, galben şi albastru, aceasta fiind prima atestare a folosirii celor trei culori pe teritoriul actual al României.

O altă prezenţă a celor trei culori datează din anul 1185, când fraţii valahi Petru, Asan şi Caloian, au condus o armată contra bizantinilor, ai cărei oşteni aveau pe suliţe flamuri cu reproducerea dragonului-lup al dacilor, plus cele trei culori.

Albastrul, galbenul şi roşul s-au regăsit mai târziu şi pe diplomele de înnobilare emise de Mihai Viteazul, apoi, în anul 1821, cele trei culori se regăseau pe drapelul de luptă al lui Tudor Vladimirescu.

Tot de atunci moştenim semnificaţia celor trei culori: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor) şi Frăție (roșul sângelui).

Când Revoluţia de la 1821 a fost înăbuşită, căpitanii lui Tudor au hotărât arderea steagului. În anul 1882, steagul a fost găsit, recondiţionat şi adus la Bucureşti, capitala ţării, fiind depus, în urma unei ceremonii speciale, la Casa Armatei, Cercul Militar Central de astăzi.

Așadar,Tricolorul românesc era prezentat în public încă din deceniul 2 al secolului XIX drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa.

Printre mărturiile unui francmason, Jean Alexandre Vaillant, (chemat și stabilit în Muntenia în 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava ” din București (1831–1834), descoperim informația potrivit căreia tricolorul a fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – județul Prahova).

Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.

Steagul tricolor a fost adoptat și de revoluţionarii de la 1848, apărând în aceeaşi perioadă şi în Moldova – la 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iași, la Adunarea constituantă prezidată de Vasile Alecsandri -, în Ardeal, la Adunarea de la Blaj – 3/15 mai – 5/17 mai 1848 – și la Paris, unde a fost arborat pentru prima dată la la 26 aprilie 1848.

Apoi, Guvernul provizoriu al Ţării Româneşti stabilea, prin Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848, că steagul naţional are trei culori – albastru, galben, roşu, iar pe flamuri era înscrisă deviza “Libertate, Dreptate, Frăţie”.

Deşi la început poziţionarea culorilor era pe orizontală, cu albastrul în partea superioară, în scurt timp s-a trecut la dispunerea culorilor pe verticală, în forma cunoscută astăzi.

În anul 1849 domnitorul Barbu Știrbei a adoptat un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă aşezarea orizontală a culorilor și schimbând doar elementele decorative, model care se va păstra până în anul 1856.

După Unirea Principatelor, la 6 februarie 1859, în primul său drum către București de când fusese ales domnitor al Țării Românești, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea orașului Buzău de către comandantul dorobanților, care purta un steag tricolor.

În anul 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite, afirmând că:

„Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”.

În 1866, imediat după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, drapelele de luptă ale unităților militare au fost schimbate cu unele noi, pe stindard apărând, în loc de stemă, numele companiei, acvila fiiind păstrată în vârful hampelor.

În anul 1867, în timpul domniei lui Carol I este adoptat drapelul cu forma pe care o are şi astăzi.

Astfel albastrul apare lângă hampă, galben în mijloc, roşu în partea exterioară, culorile fiind aşezate pe verticală. În cele patru colţuri se aflau ghirlande din frunze de laur, cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era aşezată stema ţării.

În timpul Războiului de Independență din 1877-78, eroismul ostașilor români a fost însuflețit permanent de drapelul românesc, la fel și în Primul Război Mondial când au fost jertfe pentru apărarea drapelului de luptă, ca simbol al datoriei de apărare a pământului țării și al onoarei militare, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, drapelele unităților evidențiate în luptă au fost decorate la rândul lor, pentru acțiunile de pe front.

În 9 ianuarie 1948, comuniştii au interzis însemnele regatului şi au aşezat pe steag noua stemă a republicii, cu elemente sovietice, fără nicio legătură cu tradiţia istoriei noastre sau cu heraldica.

În timpul Revoluției de la Timișoara, încă din 17 decembrie 1989, stema Republicii Socialiste România a fost îndepărtată de pe drapele prin decupare, un gest simbolic privit ca rupere de regimul dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu.

La sfârşitul anului Revoluţiei, Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale prevedea, la articolul 1, între altele, faptul că „drapelul țării este tricolorul tradițional al României, având culorile așezate vertical, în următoarea ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roșu.”

Stema naţională actuală a României a fost concepută după Revoluţia din Decembrie 1989.

Drapelul ţării noastre este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei şi cel de stat al Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea.

Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa uşor mai închisă a fâşiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit discuţii penibile la nivel internaţional.

Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizaţiei Naţiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU.

Acest ”protest”obraznic a fost pe bună dreptate respins, deoarece existența tricolorului albastru-galben-roșu ca drapel al României, este mult anterioară existenței însăși a statului Ciad.

Drapelul tricolor românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporţie diferită (1:2 în loc de 2:3 la noi), un albastru mai deschis („de Voroneţ”) şi stema ţării în centru.

 Tricolorul alături de celelalte simboluri naţionale, Stema naţională şi Imnul naţional, ne uneşte şi este mândria poporului nostru.  

Cinstind drapelul, ne cinstim istoria, cultura şi tradiţiile care ne definesc ca popor între popoarele acestei lumi.

Tricolorul înseamnă viaţă, înseamnă soare strălucitor şi înseamnă cer senin.

Să-l sărbătorim astăzi cu toţii aşa cum se cuvine, să cinstim tot ceea ce ne reprezintă ca naţiune și în aceiași măsură să ne învăţăm copiii să preţuiască valorile României noastre!

La mulţi ani, tuturor românilor, României şi Tricolorului nostru!

Imnul TREI CULORI

Varianta originală a lui Ciprian Porumbescu:

Trei culori cunosc pe lume

Ce le țin de-un sânt odor,

Sunt culori de-un vechi renume

Suveniri de-un brav popor.

Roșu-i focul ce-mi străbate,

Inima-mi plină de dor

Pentru sânta libertate

Și al patriei amor.

Auriu ca mândrul soare

Fi-va’l nostru viitor

Pururea’n eternă floare

Și cu luci netrecător

Iar albastrul e credința

Pentru țară ce-o nutrim

Credincioși fără schimbare

Pân’ la moarte o să-i fim

Pân’ pe cer și cât în lume

Vor fi aste trei culori

Vom avea un falnic nume

Și un falnic viitor

Iar când, fraților, m’oi duce

De la voi ș’oi fi să mor

Pe mormânt, atunci să-mi puneți

Mândrul nostru tricolor

CITIȚI ȘI:

26/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN SECOL DE LA TRIANON, ÎNVĂȚĂMINTELE ISTORIEI ȘI JOCUL PERICULOS AL BUDAPESTEI

Trianon, un secol și următorul după el jpeg

Foto: 4 iunie 1920Delegația maghiară intră în Palatul Marele Trianon de la Versailles pentru a semna Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și Asociate

Trianon, un secol și următorul după el

De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional.

Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii. Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani. De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină. Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți.

Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Împlinirea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon nu a stârnit o furtună, dar nici nu a trecut neobservată.

Viktor Orban și-a rostit previzibilul său discurs, Parlamentul de la Budapesta a adoptat o declaraţie în care a cerut respectarea „dreptului la identitate“, iar Parlamentul român a votat o lege prin care se instituie marcarea festivă pe 4 iunie a „Zilei Tratatului de la Trianon“.

Ungurii noștri și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie Trianonul și Transilvania pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație. Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri.

De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei). Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții.

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Istoria negocierilor de la Paris este fascinantă. Primul Război Mondial, catastrofa originară a Europei, s-a încheiat în 1918, lăsând de rezolvat o situaţie mult mai complexă decât războiul însuși. În cei patru ani de conflict, lucrurile au fost bine definite.

Cele două tabere s-au angajat într-un conflict global, urmărind până în ultima clipă și cu orice preţ, oricât de înspăimântător, atingerea propriilor scopuri.

După capitularea Puterilor Centrale, luptele s-au încheiat, dar confuzia și incertitudinea au luat în stăpânire Bătrânul Continent. Monarhiile și imperiile venind din Evul Mediu s-au prăbușit. Ce trebuia pus în loc? Pe ce criterii? Urma o revoluţie comunistă generalizată? Cine va face pacea și cine o va păstra? Și cum vor arăta frontierele dintre noile naţiuni?

România a venit la Paris având deja idealul pentru care intrase în război îndeplinit, prin voinţa exprimată în 1918 de românii din provinciile istorice, la Chișinău, la Cernăuţi, la Alba Iulia, de a se uni cu Bucureștiul.

Dar bătălia diplomatică a fost dură, atât la vedere, cât mai ales în culisele obscure ale Conferinţei de Pace.

Ungurii au venit și ei hotărâţi să salveze cât mai mult din ruinele înfrângerii și au utilizat toate metodele la care puteau apela pentru a-și realiza obiectivele, pe un fundal în care evenimentele s-au derulat cu repeziciune ca într-un montagne-russe.

Rezultatul îl știm. Pacea a fost găsită, dar liniștea Bătrânului Continent, nu.

Marele Război nu a fost ultimul, iar Versailles-ul și Trianon-ul, atât de urâte de cei învinși, au fost încălcate imediat ce statele revizioniste au putut să anuleze, prin forţa armelor, tratatele de pace.

Abia după Al Doilea Război Mondial, europenii și-au dat seama că tratatele noii păci nu pot dura, cum s-a întâmplat și cu cele anterioare, dacă nu schimbă ceva fundamental. Dacă nu construiesc un proiect de la zero, dacă nu aduc pe toată lumea într-o nouă construcţie în care frontierele să nu mai fie caz de război. O Europă unită, oricât de dificil este un asemenea concept.

Spre surprinderea multora, a funcţionat. Cele două mari puteri rivale care însângeraseră continentul, Germania și Franţa, au arătat că se poate și au devenit împreună motorul proiectului european.

Cele două naţiuni au promovat un concept de reconciliere care a depășit obstacole altădată insurmontabile.

Acum avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice” între Ungaria și România. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri, între care merită o discuție separată insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc. Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public care în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Ea își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Crize au apărut și vor veni în continuare. Pandemia a arătat, încă o dată, că în faţa unei ameninţări majore singurul instrument eficient este solidaritatea, și nu izolarea în naţionalism.

Propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor este un joc extrem de periculos. Dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Trianonul a fost instrumentalizat politic o sută de ani. Ceea ce este deja prea mult. Și ungurii și românii au altceva mai bun de făcut, cel puţin pentru următoarea sută de ani.

Surse:

20/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

RUȘII AU UN PROVERB ÎNȚELEPT: ”oricât l-ai hrăni pe lup, el tot spre pădure se uită”!

… Cu prilejul Zilei Independenței R.Moldova, Televiziunea M-1 a readus în atenția publicului de peste Prut, Marea Adunare Națională din 27 august 1991.

Jurnalistul Constantin Tănase scrie în prestigioasa publicație de la Chișinău https://timpul.md:

Mi se pare incredibil faptul că, deși de atunci au trecut 31 de ani, încă nu putem spune tot adevărul despre ceea ce s-a întâmplat atunci și ceea ce se întâmplă acum cu noi, cu R. Moldova.

Camerele de luat vederi au fixat pentru istorie – iar acest fapt nu mai poate fi negat și speculat politic -, marea de oameni care fremăta în Piața Marii Adunări Naționale și se revărsa în spațiile adiacente.

Când comentatorii de astăzi constată emoționați că în acea zi în Piață se adunase toată Moldova matură, ei nu exagerează prea mult. Un lucru însă nu precizează aceștia și anume care Moldovă se adunase în acea zi în centrul Chișinăului, fiindcă atunci, ca și acum, există mai multe Moldove”…

Măcar în ceasul al doisprezecelea trebuie să spunem lucrurilor pe nume: în acea zi de 27 august 1991 în centrul Chișinăului ieșise Moldova moldovenească (românească) și democratică (anticomunistă și antisovietică).

Cealaltă Moldovă – Moldova rusească (a minorităților naționale) și comunistă stătea închisă în case, cu obloanele trase, de frică și de ură.

De ură față de ”moldovenii proști” care îndrăzneau să-și ceară niștre drepturi și de frică, frică aproape irațională, că își vor pierde privilegiile și statutul politic special de frate mai mare.

În acea zi (zile) minoritățile naționale, cele care și astăzi își revendică un statut special și îi scriu scrisori lui Putin, ca să le apere drepturile, nu au fost cu noi în Piața Marii Adunări Naționale, nu au strigat împreună cu noi ”Libertate!” și ”Independență!”, nu au cerut statalitate…

Nici până în acea zi minoritățile nu au participat la mitingurile anticomuniste, nu s-au culcat sub tancuri, cerând indpendență.

Dimpotrivă, atunci minoritățile erau împotriva independenței și statalității R. Moldova, ei se adunau sub ”pavilionul” Interfrontului rusesc și încercau să-i blocheze pe moldoveni, să nu iasă în Piață.

Astfel, minoritățile nu au fost alături de noi, de moldoveni, în nici una dintre revendicările înaintate – suveranitate, independență, limbă, alfabet, tricolor, monedă și armată națională, sărbători naționale, stabilirea orei locale etc..

Unii dintre aceia care azi apar pe la unele televiziuni pe post de analiști politici independenți, patrioți și stataliști, în acea zi nu erau cu noi, ci în împotriva noastră, în tabăra adversă.

Cei care atunci ne numeau ”turmă”, ”țipălăi”, ”extremiști” și cereau să fim băgați în pușcării pentru ”manifestări antisovietice”, astăzi ne numesc ”unioniști” și ”antistataliști” și cer, în cel mai bun caz, expulzarea noastră în ”România voastră”.

Mai simplu vorbind, minoritățile, au preluat sub același ”drapel” rusesc și comunist, principalele lozinci de atunci ale moldovenilor, ca să ne închidă gura. Frica și ura foștilor interfrontiști față de noi nu s-au stins. Dimpotivă.

Fostul ambasador al R. Molodva în România, Emilian Ciobu, a constatat o legitate: cozile ”noastre” de topor întotdeauna s-au bucurat de atenția presei rusești, ele întotdeauna au servit intereselor rusești.

Astăzi drumul R. Moldova spre Europa e barat tot de ei. Deși au trecut 21 de ani de atunci, ei nu au devenit parte integrantă a R. Moldova…

Rușii au un proverb înțelept: ”oricât l-ai hrăni pe lup, el tot spre pădure se uită”!

Nu vi se pare că anume asta se întâmplă și cu minoritățile din R. Moldova?

02/05/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: