CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ORGANIZAREA PRINCIPATULUI TRASILVANEAN DEPENDENT DE TURCIA

Fișier: Partium1570.PNG

Principatul Transilvaniei (Transilvania) la 1570

 

Împrejurările formării Principatului autonom al Transilvaniei

La 29 august 1541, turcii ocupau capitala Ungariei. Au luat sfârşit astfel pentru un oarecare timp, luptele  duse de Habsburgi timp de  un deceniu şi jumătate pentru stăpânirea Ungariei.

Aceasta a fost  împărţită în trei părţi: partea de vest şi de nord, cu Slovacia, Slovenia şi Croaţia, rămâneau sub stăpânire habsburgică; centrul, transformat în paşalâc, va fi stăpânit de turci aproape 150 de ani; Voievodatul Transilvania, împreună cu „Partium” devenea principat autonom, sub suzeranitatea turcească, pentru tot atâta vreme. 

Ardealul a avut între 1541 şi 1688 un statut special faţă de Imperiul Otoman, bucurându-se de o autonomie mai extinsă decât aceea pe care o aveau Ţara Românească şi Moldova, care poate fi explicată de poziţia geografică, forţa sa  economică şi militară şi nu în ultimul  din pricina rivalităţii turco-habsburgice.

Între Transilvania şi Poarta otomană s-au stabilit raporturi de vasalitate-suzeranitate. Poarta otomană, în calitate de putere suzerana, datora ocrotire şi sprijin ţarii vasale. Această ocrotire i-a fost făgăduită principelui Transilvaniei în chip solemn de către însuşi sultanul Soliman, prin firmanul său din 1560. Sultanul se lega să nu părăsească Transilvania şi pe Ioan Sigismund în nici o împrejurare.

Promisiunea sultanului cu acest prilej şi cu altele şi, în general, politica Porţii faţă de Transilvania, mai puţin apăsătoare în comparaţie cu celelalte două ţări româneşti, se explică prin poziţia pe care o avea această ţară între cele două imperii cu tendinţe expansioniste – otoman şi habsburgic.

În schimbul acestei „ocrotiri”, Transilvania – la fel ca Moldova şi Ţara Românească – datora ascultare, supunere, ajutor militar, tribut, daruri şi provizii. Tributul   Transilvaniei a fost fixat, în 1541, la suma de 10.000 de florini aur anual, ridicată ulterior la 15000 de florini anual („munus honorarium”) care avea în primul rând  o semnificaţie politică, aceea de a sugera dependenţa de Imperiul Otoman.

În schimb, în Ţara Românească şi Moldova, pe lângă importanţa politică, tributul avea şi o valenţă economică. Ţara Românească şi Moldova erau foarte apropiate geografic de otomani şi erau cele mai importante surse de aprovizionare a capitalei imperiului. 

Egiptul (deşi era un mare producător agricol) era mai îndepărtat de Turcia, ceea ce făcea aprovizionarea de acolo mult mai  anevoioasă. Era mult mai lesne pentru otomani să se aprovizioneze din Ţările Române cu oi, vaci, cai, ceară de albine, seu, grăsime de vită, cereale.  

Mai exista şi obligaţia plăţii către turci a unor daruri care constau din sume de bani, din obiecte preţioase, de aur şi argint (mai ales cupe), blănuri scumpe, şoimi etc. Pe lângă darurile obişnuite, la anumite ocazii însemnate (ca, de pildă, urcarea pe tron a sultanului) se trimiteau acestuia daruri speciale, din care se împărtăşeau şi marii demnitari otomani.

Transilvania trimitea anual, din secuime, 24 de perechi de şoimi folosiţi de sultani la vânătoare. Vânătoarea cu şoimi era considerată vânătoarea supremă, specifică popoarelor de stepă.

În afară de tribut şi daruri, Transilvania mai avea şi obligaţii în natură faţă de Poartă. Dieta întrunită la 1558 hotăra să se dea sultanului de fiecare poartă, câte o măsură turcească de grâu, orz sau ovăz, apoi boi şi oi. Saşii erau obligaţi la o dare globală de 12.000 de măsuri turceşti de grâu şi la tot atâtea de orz.

În timp de război se percepea o dare extraordinară de un florin de poartă, pe care saşii o plăteau, de asemenea, global, în sumă de 12.000 de florini; clericii saşi erau obligaţi – în contul acestei dări – la suportarea cheltuielilor de transport a armamentului necesar.

Pentru a face faţă acestor obligaţii şi mai ales plăţii tributului, locuitorii au fost impuşi la o dare specială de 99 de dinari de poartă în Transilvania propriu-zisă şi de un florin în „Partium”. După urcarea tributului, în 1575, a crescut şi darea percepută pentru acoperirea lui, la un florin şi 50 de dinari de poartă.

La vremea aceea că populaţiei Transilvaniei era dublă faţă de cea a Ţărilor Române la un loc.

Între obligaţiile Transilvaniei se afla şi aceea de a participa cu oastea la campaniile militare întreprinse de Poarta. Efectivul trupelor ardelene m asemenea împrejurări varia după necesităţi, în medie fiind de circa 15.000 de oameni. Alteori se pretind Transilvaniei mari sume de bani drept contribuţii sau despăgubiri de război. În 1658 şi 1663, de pildă, contribuţia de război impusă principatului transilvănean s-a ridicat la suma însemnată pentru vremea aceea, de 250.000-300.000 de galbeni (adică 500.000-600.000 de taleri).

Când armatele turceşti se găseau pe teritoriul Transilvaniei, ţara era obligată la încartiruirea şi întreţinerea acestora cu toate cele necesare. Când teatrul de război era în vecinătatea Transilvaniei, obligaţia ţării era de a contribui cu alimente şi furaje în cantităţi însemnate.

Gabriel Bethlen, la cererea turcilor, trimitea în tabăra turcească, cu prilejul expediţiei împotriva Poloniei din 1621, circa 600 de care cu alimente, 150 de boi şi 1.500 de oi, iar în 1683 au fost trimise de asemenea 600 de care.

Principatul Transilvaniei şi-a păstrat şi în acest timp autonomia internă, instituţiile proprii. Totuşi, suzeranitatea turcească, prin sarcinile materiale şi obligaţiile politice pe care le-a impus ţării, a avut o influenţă negativă asupra dezvoltării Transilvaniei. De aceea lupta pentru o autonomie mai largă sau pentru independenţa totală n-a încetat în tot cursul secolului al XVII-lea.

Legăturile dintre Transilvania şi Poartă erau asigurate prin trimişii celei dintâi la Constantinopol. Aceştia erau de două categorii: trimişi ocazionali sau extraordinari (oratores sive legaţi solenninuntii) şi trimişi permanenţi sau capuchehăi (oratores continuicapithia). Trimişii ocazionali erau numiţi de principe şi aprobaţi de dietă.

Numărul lor varia, dar niciodată nu erau mai puţin de doi. Între misiunile acestora era şi aceea de a duce tributul şi darurile sau alte lucruri de preţ mai marilor de la Constantinopol. Trimişii erau însoţiţi totdeauna de suite numeroase, cu scopul de a face impresie asupra turcilor, obişnuiţi cu fastul oriental.

Spre deosebire de trimişii ocazionali – numiţi de principe – trimişii permanenţi sau capuchehaiele erau aleşi în mod obişnuit de dietă şi confirmaţi de principe. Datoria capuchehaiei era de a apăra interesele ţării şi pe ale principelui la Poartă şi de a transmite ordinele Porţii în Transilvania. Pentru a putea răspunde cu promptitudine şi cât mai bine tuturor obligaţiilor, capuchehaia avea mai mulţi colaboratori: un vice – capuchehaie, mai mulţi secretari şi alţi slujbaşi.

ORGANIZAREA PRINCIPATULUI TRASILVANEAN DEPENDENT DE TURCIA (1541-1693).

    Dupa căderea Ungariei în urma bătaliei de la Mohaci,  Dieta Transilvaniei a obţinut dreptul de a-l alege pe principe, care ulterior era confirmat de sultan.  

Concret, între titlurile acordate şi acceptate de otomani pentru conducătorii Principatului se situează cel de Hakim, care-l desemna pe principe şi cel de Kiral, care-l desemna pe rege.

Acordarea titlului de rege al Ungariei pentru principii transilvăneni (în maghiară Krali), a fost o acţiune politică prin care  otomanii contestau orice fel de pretenţii ale habsburgilor la coroana maghiară şi la stăpânirea Transilvaniei şi Ungariei.

Semnificativ este faptul că   ambasadorii Transilvaniei erau văzuţi de turci la acelaşi nivel cu cei ai puterilor europene.

Trimişii ardeleni aveau aproape acelaşi statut ca şi cei ai hanului tătarilor, care era foarte important şi care – dacă sultanul nu avea descendenţi pe linie bărbătească – putea fi considerat urmaşul tronului.

Transilvania îi interesa în primul rând din punct de vedere geo-strategic pe otomani aceştia nefăcând  altceva decât să recunoască vechea autonomie a Transilvaniei şi a faptului că acest ţinut nu a făcut parte din Sacra Coroană ungară.

În această perioadă Transilvania a cunoscut maximum ei de dezvoltare! Dacă ne uităm la voievodatul Transilvaniei vedem că el a fost mai mic, ca întindere geografică, decât Principatul Transilvaniei. Principatul a cuprins şi Maramureşul, Banatul şi Partium – cum e mai numită de istorici zona vestică a Transilvaniei, o zonă care însuma jumătate din Sălaj, Sătmar, Oradea şi până la Arad.

 
Titlul oficial sub care erau cunoscuţi conducătorii Transilvaniei între 1541 şi 1688 a fost acela de principe. Consacrarea oficială a titulaturii de principe (în maghiară) fejedelem – a fost legată de Ioan Sigismund care, în 1556, cu prilejul Dietei de la Sebeş Alba, a primit acest titlu. 

Otomanii recunoşteau ardelenilor dreptul de a-şi alege singuri principele, confirmându-l atâta timp cât interesele le-au dictat aceasta.

În 1552 şi 1660, interesele le-au dictat să rupă din principatul Transilvaniei, Timişoara (în 1552) şi Oradea (în 1660).

Vilaietul Timișoara (în turcă Eyâlet-i Temeşvar) a fost o entitate administrativă în perioada după 1552, anul ocupării părții de vest a Banatului de către otomani, până în 1716, când habsburgii i-au alungat din provincie.Provincia era condusă de către un pașă de rang superior, cu două tuiuri, adică de către un beglerbeg.

Acesta avea în subordine sangeacbeii, șefii sangeacurilor (steagurilor), diviziunile administrative ale pașalâcului. La început vilaietul cuprindea sangeacurile Lipova, Cenad, Gyula, Moldova Veche și Ineu.

În 1660 numărul acestora crescuse mai mult decât dublu, prin expansiunea pașalâcului spre nord și est: Timișoara, Lipova, Cenad, Gyula, Ineu, Moldova Veche, Caransebeș, Lugoj, Arad, Făget, Becicherecul Mare.

Sangeacurile erau divizate în așa numitele kaza, conduse de un judecător, un kadi. Subunități administrative și mai mici erau comunele, numite nahiye și satele ori cătunele, numite karye.

De ce ruptura vilaietului Oradei din 1660? Pentru că otomanii se pregăteau pentru asediul Vienei, iar Oradea era un punct strategic pe hartă.  

Transilvania reprezenta, geografic vorbind, o zonă tampon între otomani şi cele două mari puteri din acea vreme în regiune – Polonia şi Imperiul Habsburgic.
 
 

 Principele Transilvaniei avea puteri sporite, el e şeful administratiei si armatei si judecatorul suprem, iar in materie legislativa avea dreptul sa promulge Legile Dietei si ulterior sa le adopte sau să le respingă.Au fost foarte puţine cazuri când otomanii au impus un principe în această regiune, iar ambasadorii Transilvaniei erau consideraţi la acelaşi nivel cu cei ai puterilor europene.

 Otomanii au permis chiar unui principe al Transilvaniei, este vorba de Ştefan Bathory, să candideze şi chiar să reuşească să ajungă rege al Poloniei. De asemenea, în timpul Războiului de 30 de ani, la care ia parte şi principele Gheorghe Rákóczi I, Transilvania e recunoscută ca putere europeană şi participă la semnarea păcii de la Westfalia.

Practic, Transilvania a fost un fel de prezenţă voalată a Imperiului Otoman în acest conflict european.

Dieta Transilvaniei e vechea Congregatie a nobililor, care acum dobândea caracter permanent, cuprinzand membrii reprezentativi ai celor 3 natiuni privilegiati si 4 religii receptate. Era prezidata de principe si constituia principatul organ legiuitor.

Membrii dietei erau aleşi de nobilii din comitatele Transilvaniei propriu-zise şi din cele din „Partium” (alături de comite, câte doi reprezentanţi de fiecare comitat), de pătura conducătoare din scaunele secuieşti, de greavii şi patriciatul din scaunele săseşti (câte doi reprezentanţi din fiecare scaun), de orăşenii bogaţi din oraşele şi târgurile ce aveau dreptul să fie reprezentate în dietă; „regaliştii” erau numiţi dintre consilierii principelui şi din rândurile marii nobilimi prin „scrisori regale” (litterae regales).

Numărul membrilor dietei trecea de 150 şi aceştia se adunau, la chemarea principelui, de două ori pe an la început, o singură dată mai târziu, şi în caz de nevoie oricând. Hotărârile în dietă se luau la început prin votul exprimat cu glas tare de câte un reprezentant al fiecărei „naţiuni” şi religii oficiale, care făcea cunoscută voinţa celorlalţi reprezentanţi ai „naţiunii” sau religiei respective. Locul de întrunire a dietelor era de obicei oraşul unde se găsea curtea principelui în acel moment.

Dietele – ca şi „adunările obşteşti” nobiliare şi congregaţiile din perioada voievodatului – aveau un pronunţat caracter de clasă; la ele participau numai reprezentanţii claselor privilegiate şi ai clerului superior, nu şi aceia ai maselor populare.

În afară de aceasta, compoziţia lor dovedeşte şi asuprirea de neam a românilor, care, deşi alcătuiau majoritatea populaţiei din Transilvania, nu erau reprezentaţi în aceste diete. Pe lângă activitatea desfăşurată în dietă, scaunele secuieşti şi săseşti îşi mai păstrează unele din atribuţiile lor vechi, pe baza cărora pot rezolva problemele administrative şi judiciare locale.

La rezolvarea acestora participă însă numai fruntaşii secui şi patriciatul săsesc, ţărănimea fiind exclusă din adunările scăunale. Aceste organizaţii aveau, ca şi dietele, caracter de clasă, reprezentând doar interesele păturilor dominante.

Principele cârmuia ţara cu ajutorul unor colaboratori direcţi, care alcătuiau sfatul (consilium) său. 

 Consiliul intim e un organ nou, care apare in principat, alcatuit din consilierii alesi de comitate si scaune, la care se adauga un reprezentant al Bisericii. Avea un rol consultativ, de a-l sfatui pe principe in problemele zilnice.

Numărul membrilor sfatului a variat în cursul secolului al XVI-lea, stabilindu-se în cele din urmă la 12. Problemele mai importante privind politica externă şi internă erau dezbătute şi hotărâte, în principiu, în dieta ţării.

Dieta Transilvaniei – care era o dezvoltare a „adunărilor obşteşti” nobiliare din perioada voievodatului şi mai ales a congregaţiilor celor trei „naţiuni” medievale (nobilimea, patriciatul săsesc şi păturile dominante secuieşti) de după răscoala de la Bobâlna – era alcătuită din reprezentanţii celor trei „naţiuni” privilegiate, ai celor patru religii recunoscute (catolică, luterană, calvină şi unitariană), ai unor cetăţi şi oraşe, precum şi din reprezentanţii personali ai principelui (aşa-zişii regalişti).

Din dietă făceau parte de asemenea comandanţii unor cetăţi regale, apoi unii dregători superiori, judecători provinciali, cămăraşi ai minelor şi ocnelor, conducători ai oficiilor vamale etc.

 Organizarea armatei: in armata patrund trupele de mercenari, la care se adauga efective numeroase alcatuite  din tarani.

 Organizarea bisericii pe langa biserica catolica apar cea CALVINA, LUTHERANA si REFORMATA, care alcatuiesc cele 4 religii receptate. Biserica ortodoxa e considerata tot schismatica. Ea reuseste insa sa se organizeze ierarhic cu episcopii la Vad, Ineu, Geoagiu si Silvas si cu o mitropolie la Alba- Iulia.

Dreptul scris în Transilvania în perioada voievodatului

  In primele secole situatia juridica a fost reglementata prin diplome regale, care fixau privilegiile nobiliii, statutul juridic al ibagilor, obligatiile acestora, precum si organizarea  financiara si a armatei.

 Intre 1514- 1517 apare tripartidul lui WERBOCZI, la porunca regelui VLADISLAV al Ungariei.

 Tripartitul este culegere fara caracter oficial, care se va aplica in practica instantelor pana la revol din 1848. Este denumit asa pentru ca e impartit in 3 parti:

      – prima parte contine privilegiile nobilimii;

      – cea de a 2-a – procedura lor de judecata;

      – cea de a 3 -a – legarea de pamant a  iobagilor, obligatiile lor, procedura lor de judecata si statutul raselor libere.

 Ţara Făgăraşului, fiind vreme indelungata o feuda a domniilor tarilor romane, a trecut in secolul 15 in componenta obstii sasilor, insa romanii din Tara Fagarasului au cerut cu insistenta codificarea dreptului lor si asa au luat nastere, in 1508 ” Statutele Tarii Fagarasului„. Categoriile de norme din acestea Statute sunt asemanatoare cu dispozitiile Legii Tarii, aplicata in cele 2 tari romanesti, dar mai ales cu cele aplicate in Ţara Românească.

Menţionam ca asemănări:

–         reglementarea căsătoriei cu fuga;

–         existenta privilegilor masculinitaţii in ceea ce priveste dreptul la mostenire astfel incat fetele primeau echivalentul sub forma de zestre;

–         existenţa instanţelor infrăţirii (aveau ca scop, printre altele, tocmai ocolirea acestui privilegiu masculin la moştenire).

Dreptul scris in Transilvania in perioada Principatului dependent de Turcia

Dupa caderea Ungariei, dieta de la Sighisoara a hotărât ca Transilvania se va conduce dupa legi proprii, nemaifiind aplicat dreptul din Ungaria, cu exceptia Tripartitului. In dreptul public ramane in vigoare, ca fundament discriminatoriu, Unio Trium Nationum.

Dieta Transilvaniei a început sa legifereze in cele mai diverse domenii, dar multimea legii a dat nastere nevoii de codificare, astfel incat  a aparut o prima culegere denumita pe scurt ” Aprobate constitutiones”, cuprizand legile date intre 1541-1653.

Approbatae Constitutiones era colecția de legi adoptate de Dieta Transilvaniei în timpul Principatului Transilvaniei, prin care au fost reglementate chestiunile legislative din acea vreme. Ea conține hotărârile Dietei adoptate între 1541 – 1653, de la organizarea principatului autonom al Transilvaniei și până la data apariției colecției.

Aceasta este împărțită în cinci părți privind: dreptul bisericesc, dreptul de stat, dreptul clasei privilegiate, procedura de judecată, mențiuni speciale de drept administrativ.

Cuprinde și unele forme de drept obișnuit și chiar concepția din Tripartitumul lui Werböczy. Colecția codifică deplina stăpânire de clasă a nobilimii, având la bază sistemul „religiilor recepte” și al „stărilor privilegiate”, cât și legarea de glie a țăranilor. 

Dupa aceasta perioada apare o a doua culegere ” Compilate Constitutiones”, cuprinzand legile date intre 1654-1683. Ulterior, cele 2 culegeri au fost reunite sub numele de „Aprobatae et compilate constitutiones” care cuprindea legile grupate cronologic şi pe domenii, în materia dreptului canonic, organizarea de stat, a privilegiilor nobilimii şi a altor chestiuni administrative.

La 1600, in timpul domniei lui Mihai Viteazul, populaţia românească a impus adoptarea de legiuiri întemeiate pe obiceiul pamantului, care recunosteau drepturile românilor şi inlăturau starea de aservire a preotilor români;

 Comunitatea saşilor si-a codificat normele de drept cutumiar , sub denumirea de „statute municipale ”(1571-1580) aprobate de principe; Pe baza autonomiei locale a oraselor transilvănene au mai apărut şi alte culegeri de legi cum sunt: statutul Braşovului, statutul Zarandului, statutul Odorheiului etc.

În 1685 trupele austriece au intrat pe teritoriul Transilvaniei, iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul Otoman înfrânt a cedat Austriei: Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia.

Banatul Timișoarei rămânea în componența Imperiului Otoman, fiind anexat de Austria în 1718 în baza Tratatului de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).

 Surse:

 

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/ce-rol-jucat-turcii-transilvania-regiunea-statut-special-otomanii-nu-facut-decat-recunoasca-vechea-autonomie-1_55f96f4cf5eaafab2cab5775/index.html

http://crispedia.ro/formarea-principatului-autonom-al-transilvaniei/

http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/ORGANIZAREA-PRINCIPATULUI-TRAS37.php

 

Anunțuri

14/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

12 februarie 1814 – Primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii ocupanţilor ruşi. VIDEO

 

 

Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori.

Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamânt din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

 

 

Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878
Harta şi Stema Basarabiei ţariste 1826-1878

La 12 februarie 1814 apar primele proteste ale boierilor moldoveni din Basarabia țaristă împotriva politicii împăratului Rus în noua provincie anexată. 

Nobilimea basarabeană îi solicita ţarului rus: „Dă-ne buna vieţuire, dăruieşte-ne nestricare obiceiurilor şi a pravililor, miluieşte-ne cu mărime sufletului şi a iubirei tale de oameni şi dacă din oareşcare rîvnire a soartei noastre au agiuns la Împărătescul Vostru auz arătările ce s-au făcut de aici către ministerul, că moldovenii nu ar ave pravili şi că ar fi din fire porniţi întru urmări nepriincioasă, şi că ar trebui zaconuri pentru pedeapsa greşalilor lor, fii milostiv a vede că moldovenii sunt plini de credinţă.” 

În continuarea memoriului, nobilii cereau ca mitropolitul Basarabiei să fie primul membru al Divanului provinciei, „pentru că aceasta este fire şi lege Moldaviei”, şi „să să rînduiască şi ocîrmuitor politicesc a oblastii pămîntean din moldoveni credincios Împărăteştii Voastre Măriri, care să poată cunoaşte persoanile, pronomiile, pravilele noastre, şi împregiurările de aici, fiindcă lipsind aceste acum, înstreinîndu-se din zi în zi, izvodindu-să cele neobicinuite, ne înspăimîntează şi pe noi şi pe fraţii noştri.

Tot la 12 februarie 1814, boierii adresau o jalbă şi oberprocurorul Sfântului Sinod rus: „Toată obştia oblastului Basarabiei, toati niamurile, şi toati stările de aicea tineri şi bătrîni năzuim la apărarea luminărei voastre… să nu să dea ascultari nici la un fel de arătări din oari cui parti vor fi, nici să să dea hotărîri soartii noastre, pără nu să vor înfăţoşa deputaţii din partea obştii, cari vor avea încredinţarea arhipăstorului nostru mitropolit Gavriil, cuprinzătoare că de cătră obştii sint trimeşi şi cari fără multă prelungire să vor trimiti. 

Pentru a le răspunde celor ce mai vorbesc încă despre „actul progresist al unirii Basarabiei cu Rusia”, trebuie să facem o incursiune în perioada anilor 1812-1815, adică anii când, până la Congresul de la Viena al Sfintei Alianţe, românii mai sperau că vor rămâne totuşi împreună. Când, cu alte cuvinte, actul de forţă şi de injustiţie comis de Rusia nu fusese încă ratificat de marile puteri ale Europei.

Dar, după ce Rusia dăduse semnalul „salvării” Europei de pericolul napoleonian, ea a devenit un arbitru al Congresului care şi-a tăiat, fireşte, partea leului.

Să vedem acum cum se poate vorbi de o unire între Basarabia şi Rusia. Din punct de vedere etnic, bănuim. Atunci, să verificăm situaţia naţională a teritoriului în perioada anexării.

Rezultatul e stupefiant.

În momentul anexării din 1812, populaţia Basarabiei era aproape în întregime românească. După o statistică prezentată de Ştefan Ciobanu, în 1810 românii formau 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă. (1) Iar primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, a dat rezultatul de 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea sosite deja în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în perioada războiului ruso-turc ce a precedat-o. 

 Într-adevăr, aceasta a fost consecventa politică a tuturor guvernelor ruseşti, de a schimba prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni caracterul etnic pur românesc al teritoriului.

Pentru români, aşa cum se va vedea şi în continuare, pierderile erau imense şi ireparabile („mai mult de jumătate de ţară”), în schimb pentru ruşi noul teritoriu anexat nu reprezenta decât, după afirmaţia lui Rumeanţev, „o fâşie îngustă de ţară, care, fără a forma o provincie, se numeşte Basarabia.

Pierderea Basarabiei a fost totuşi de natură a zdruncina ultimele rămăşiţe ale fenomenului filorus din opinia publică română, foarte puternic la un moment dat. Această scădere catastofală a cotei Rusiei, „apărătoarea creştinătăţii”, a fost evidenţiată de istoricul sovietic Iordanski: „Pierderea Basarabiei… a elucidat definitiv în ochii patrioţilor români rolul împăratului rus şi adevăratele motive ale interesului nutrit de «cea mai mare dintre puterile creştine» faţă de cauza eliberării popoarelor asuprite din Orientul apropiat… de aceea, dezvoltarea ulterioară a mişcării naţionale s-a dovedit a nu depinde de Rusia, ci chiar în opoziţie cu ea, deoarece s-a subordonat nu impulsului dat de ţar, ci celui al marii revoluţii franceze.

Ca să ne convingem că acest sentiment s-a instaurat într-adevăr pe deplin, să consemnăm că în perioada imediat posterioară anexării, deşi iniţial au fost numeroase înscrieri, doar doi boieri s-au strămutat în Basarabia. Pentru acest lucru, sultanul chiar a mulţumit printr-un firman boierilor pentru credinţa arătată, care de fapt pentru Moldova era datina străveche. Căci flacăra puterii românilor începea să ardă cu vigoare, pe măsură ce turcii slăbeau.

Iar la 26 octombrie 1812, boierii moldoveni adresau, cu trimitere evidentă spre turci, „Anaforaua obşteştei adunări cătră Domnul Moldaviei Scarlat Alexandru Calimah voievod pentru înstrăinarea Besarabiei”, care reprezintă un memoriu de protest foarte viguros şi bazat pe date concrete indestructibile. De aceea vom reda mai jos un pasaj mai lung:

Întru deznădăjduirea întâmpinărei, sosind lumina mântuirii cu prefacerea pacei, văzând că din trupul Moldovei, partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei – şi împuternicirea s-au deosebit, apoi ca nişte slugi credincioase înştiinţăm, că din întregimea Moldovei, lipsesc acum şese ţinuturi, adecă cel mai mare ţinut ce se numeşte Orheiul sau Lăpuşna, cel de al doile după dânsul al Sorocii, al 3 – Hotărnicenii, al 4 – Codrul, al 5 – Greceni, iar al 6 – ţinutul Iaşii, cea mai mare parte, căci acea remasă se socoteşte întru nemică; afară de ţinutul Hotinului, şi afară de Bugeagului, care deşi s-au dezlipit de la o vreme din trupul pământului Moldovii, dar tot întru aceiaşi stăpânire aflându-se a pre puternicii împărăţii, era îndemănarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirei lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune. Iară întru acest chip, toată partea aceea socotindu-se până în Prut, poate fi mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt tot câmpul şi inima ţării.” 

 În continuarea acestei mişcătoare treceri în revistă se solicita „să se mijlocească cătră curtea împărăţiei Rusiei spre a nu fi opriţi pământenii Moldaviei, nici acum – nici mai în urmă, a aduce de la moşiile lor de peste Prut – din pământul Moldavii Besarabia, pâine şi vite de pe acelea moşii, pentru întrebuinţarea caselor şi a politiei aceştia întru care lăcuim, şi să nu rămânem strâmtoraţi de a vieţuirei cele trebuincioase.” 

De asemenea, pe parcursul memoriului se mai găsesc expresii ca „sfâşiata Moldovă”, iar spre final se cerea restituirea pământului furat, „precum de la moşii şi strămoşii noştri am apucat întregimea Moldaviei.” (7)

În acelaşi an, aflând că ruşii au numit ca mitropolit al Basarabiei pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, fostul exarh al principatelor în perioada ocupaţiei, boierii erau foarte abătuţi. Un martor ocular nota: „Boierii sunt cu atâta mai nemulţumiţi, cu cât trag de aici încheierea că Basarabia e pierdută de acum pentru totdeauna pentru Moldova, şi puţina nădejde a unei reîntoarceri a pierit.

Noi proteste aveau loc în 1815, cu ocazia deschiderii la Viena a Congresului Sfintei Alianţe. Cu acest prilej, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, arăta: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest.” 

Mitropolitul a expediat o moţiune acestui Congres. El a fost sprijinit şi de domnul muntean Caragea, care a cerut protecţia prim-ministrului austriac Metternich. Răspunsul primit de la acesta, prin intermediul austriacului Gentz, era însă descurajator: „Principele Metternich este pe deplin convins că orice încercare de a face pe Rusia a retroceda Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război, ar fi azi fără scop şi ţintă.

Iar la 16 iulie 1814, boierii din Moldova neocupată de ruşi, adresându-se turcilor, vorbeau despre paguba „strămoşeştilor noastre moşii, de la care am avut toată hrana vieţuirii casălor noastre” şi despre „strâmtorirea multă cu schimbarea hotarului.

Acelaşi subiect era abordat tot în 1814 de către Misiunea catolică a Moldovei: „Foametea sau lipsa e ce ne strâmtorează mai mult, şi (ne) e teamă că vom mai avea s-o suferim. Pricina de căpetenie e dezbinarea unei jumătăţi a ţării, şi anume a celei mai roditoare, dincolo de râul Prut, până la Nistru, pe care au luat-o ruşii în condiţiile păcii. De aici venise belşugul vitelor de orice fel, a grânelor, a cerei, a mierii şi, din vremea când au luat-o ruşii, au închis negoţul, aşa că nimic sau prea puţin lasă a ieşi pentru ceastălaltă Moldovă, şi aceea cu preţ foarte mare.

Şi ce aceasta încheiem prezentarea atitudinilor moldovenilor „liberi” pentru a trece Prutul şi a vedea cu câtă bucurie au primit basarabenii înşişi noua situaţie ce li se impusese. Acolo în aceste momente se petrecea un fenomen nou, sesizat de Leon Boga: „Abia după ce moldovenii se simţiră despărţiţi unii de alţii, la cei de pe malul stâng al Prutului se contură mai luminos icoana patriei, se aprinse mai vie dragostea de neam şi limbă.

Şi aici începeau să apară proteste, adresate autorităţilor centrale ruseşti, în care se arăta clar tot răul produs de brutala anexare.

De exemplu, în jalba adresată consiliului statului rusesc de către nobilimea basarabeană la 29 ianuarie 1814, se spunea:

Iată au trecut şaisprezece luni de când această Gubernii afierosită întru sloboda răpirii iubitorilor de rău căştig ocărmuitori, să tăngueşte sub giugul urmărilor celor răli şi ai priincioasii împuterniciri a unora din slujbaşii ocărmuirii Basarabiei.

Jalea şi panica populaţiei erau prezentate astfel: „Însuşi locuitorii ci se află lăngă Prut arată cugeţile lor spre a fugi la Moldavia ca să scapi di asprime ocărmuitorilor pămănteşti, precum şi sati întregi au fugit pentru cari oblăduire de aici ari ştiinţă întru acest chip dar în loc să îndemni cu plăcuta năzuire norodului megiaşit pentru cari este cuprindere şi enstrucţioani ci s-au dat di cătră gubernatorul şi poruncă ca să să silească spre înmulţime lăcuinţii gubernii. Ocârmuire aceasta au îndemnat să să întoarcă la Moldavie oamenii cari veniseră cu cugetări ca să să aşeze în Basarabia.

La 12 februarie 1814, într-o jalbă către „împărătescul Ministerium”, în care se menţiona: „Am arătat de faţă întristare noastră pentru arătare ce s-au făcut de aice cătră Ministrul Justiţăei, spre defăimare niamului moldovenesc, că nici am ave pravile, şi că, am fi din fire plecaţi spre răle urmări, şi s-au cerut zaconuri spre pedeapsa greşalelor niamului, cutremurându-ne, înspăimântându-ne, am nazuit mai înainte cătră picioarele pragului, ca să nu se îndure de credincioşii creştini năzuitori moldoveni, cari şi pravile au avut, şi credinţa lor ar fi fost sădită în inimile lor către prestolul Rusiei… pătimesc pravoslavnicii năzuitori a oblastului cu nişte streine urmări şi închipuiri călcătoare legiuirilor şi obiceiurilor firii noastre încât niamul jădăvesc prin poliţăe Chişinăului obideşte lege creştiniască cu multe atingiri pentru multe sfârşituri, împuternicindu-să asupra creştinilor, care nu cutezăm a le mai arăta pre larg.

Dar şi în alte obiceiuri pământeşti din zi în zi să urmeazî călcare şi să pricinuieştea întristare.” De aceea, „cerim ca să ni miluiască iubitoare de oameni împărăţăe a nu să strica legiuire obiceiurilor noastre întru ale ocârmuirii, şi a nu se hotăra zaconuri de pedeapsă pentru neamul boeresc precum s-au cerut, şi a fi arhipăstorul nostru mitropolit precum au fost din începutul fiinţăi Moldoviei întăiul şăzător în divanul ocârmuirii politiceşti, şi a ni să rândui un nacealnic politicesc a gubernii, pământean creştin temâtor de Dumnezeu, credincios a împărăţăei şi cunoscătoriu firii pravililor, şi tuturor împregiurărilor de aice, după cum este asămine cuviincioasă persoană, pământean a Moldoviei din cele mai întăi familii cu ispitită ştiinţă şi creştinătate şi cu îndestulă cărunteţă şi întălepciune, credincios a Împărăteştei Sale Măriri, exelenţăe sa Domnul gheneral maior şi cavaler Ilie Filipovici Catargiu. Aceasta este acum a obştiei din partea niamului rugăciuni spre liniştire sufletelor noastre şi în contenire călcării obiceiurilor.

Analizând toate aceste proteste ale boierimii, istoricul basarabean Iustin Frăţiman concluziona că „nu numai boierii rămaşi în Moldova erau contra alipirii Basarabiei cătră Rusia, ci contra acestui fapt au fost chiar şi boierii care au devenit supuşi ruşi, rămânând în Basarabia.” 

 Aceasta este şi convingerea noastră.

 

 

 

 

 

Sursa: 

Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

http://www.istoria.md/articol/435/Proteste_z%C4%83darnice_ale_administra%C5%A3iei_Moldovei

12/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

9 februarie 1934 – România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat Înţelegerea Balcanică

                                                     Gheorghe Tătărescu (Tătărăscu) n.1886-d.1957, prim-ministru al României (1934-1937, 1939-1940)

 

Gheorghe Tătărescu (Tătărăscu) n.1886-d.1957, prim-ministru al României (1934-1937, 1939-1940)

La 9 februarie 1934 România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat  Înţelegerea Balcanică, un tratat cu  caracter defensiv care îşi propunea ca în cazul izbucnirii unui război, ţările semnatare să-şi  apapere reciproc graniţele. Printre principalii săi artizani a fost Nicolae Titulescu, ministru de externe al României 1932-1936.

 

 

 

Mica Înţelegere, alianţa promiţătoare a României care a fost distrusă într-o singură zi

9 februarie 1934: Ministrul de externe român, Nicolae Titulescu, semnează în numele ţării noastre   impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, Înţelegerea Balcanică.

 
   Pactul Înţelegerii Balcanice avea ca principal obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial  postbelic în aceasta parte a Europei şi garantarea mutuala a parţilor „faţă de eventualităţile care ar putea afecta interesele lor“.

Primele două articole din Pact sunt edificatoare pentru intenţiile statelor semnatare:

“România, Turcia, Iugoslavia şi Grecia îşi garantează mutual securitatea tuturor frontierelor balcanice” (art.1), “Înaltele Părţi Contractante se angajează a se concerta asupra măsurilor de luat faţă de eventualităţi ce ar putea afecta interesele lor aşa cum sunt definite prin prezentul acord. Ele se angajează a nu întreprinde nicio acţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică nesemnatară a prezentului acord, fără aviz mutual prealabil şi a nu lua nicio obligaţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică, fără consimţământul celorlalte Părţi Contractante” (art.2).

 

 

 

 

Related image

 

Harta: Ţările membre ale Înţelegerii Balcanice

 

 

Iniţial se preconiza semnarea pactului în cinci, însă Bulgaria a refuzat oferta. Documentul a fost semnat pe timpul Guvernului român Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe fiind Nicolae Titulescu.

Odată incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucureşti, Belgrad, Ankara şi Atena au elaborat o serie de convenţii militare bilaterale, dupa care, în noiembrie 1935, la prima conferinta militara în trei, cu participarea delegaţiilor statelor majore român, iugoslav şi turc, a fost semnată Convenţia militară între România, Iugoslavia şi Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost parafată la Bucureşti, Convenţia militară în patru (Grecia, Iugoslavia, Turcia şi România).

Convenţia militara cvadripartită, urmărea scopuri defensive, de apărare în eventualitatea unui atac neprovocat, din partea Bulgariei sau Albaniei (acţionând singure sau împreuna, sau fiecare din ele, sau amândoua împreuna cu Ungaria).

Dacă unul din adversarii probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate, celelalte trei se angajau ca, la cererea celui atacat, să decreteze mobilizarea forţelor prevazute în convenţie şi să acţioneze cât mai repede posibil impotriva agresorului.

Strategii militari români apreciau cooperarea politica si militara din cadrul Intelegerii Balcanice, nu numai prin prisma unei apărări în comun a membrilor acestui pact, ci şi ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Intelegeri sau a Micii Antante, încheiate în 1921 de România cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, o alianţă defensivă  ale cărei scopuri erau orientate în principal spre temperarea tendinţelor revizioniste ale Ungariei.

La rândul său, scopul principal al Înţelegerii Balcanice fusese reducerea megalomaniei Bulgariei, care avea de asemenea revendicări teritoriale asupra vecinilor săi. 

 

 

 

 

Related image

 

 

Harta: Ţările membre ale Micii Antante

 

Cu toate acestea, Pactul a dovedit încă de la început unele slăbiciuni ca urmare a rezervelor ridicate de unele dintre statele membre. Paşii spre colaborare se efectuaseră dacă luăm în considerare că, după ce Grecia şi Turcia luptaseră într-un lung război de uzură peste un deceniu, ajunseseră aliaţi în Pactul Balcanic, însă aveau interese separate în zona mediteraneană.

Mai mult, pe baza acordurilor turco-ruse, turcii au avertizat Alianţa Balcanică:

“Turcia, în nici un caz nu va admite a se considera angajată să ia parte la niciun fel de acte îndreptate împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste” .

Tot la rezerve, Grecia a anunţat la 4 mai 1936: “nu poate, în niciun caz, în executarea angajamentelor asumate prin Pact, să declare război uneia dintre Marile Puteri”. 

 La 5 iunie 1934 s-a ajuns la semnarea unei Convenţii militare secrete între România şi Turcia: “dacă unul dintre statele semnatare devine, în orice împrejurare ar fi, obiectul unei agresiuni din partea unui stat balcanic, acţionând singur sau împreună cu alt stat balcanic sau nebalcanic, cealaltă Putere contractantă se va considera ca atacată ea însăşi şi va trece imediat la acţiune militară contra statului sau statelor balcanice agresoare, ale căror teritorii au atingere cu ale sale.

În cazul când una din Părţile Contractante devine pe timpul execuţiei obligaţiei prevăzută de articolul precedent, obiectul unei acţiuni de război din partea unui stat nebalcanic, cealaltă putere contractantă va trebui, de asemenea, să intre în război contra acestuia”.

Germania si Italia au acţionat consecvent în direcţia spargerii solidarităţii din cadrul acestei alianţe şi au convins Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria si Italia.

In acest climat tensionat s-a constituit un nou Directorat în patru.

Venirea în fruntea Consiliului de Miniştri ai Iugoslaviei, în iunie 1935, a dr. Milan Stoiadinovici, care a ocupat în acelaşi timp şi funcţia de ministru al afacerilor externe, a marcat începutul slăbirii relaţiilor de prietenie dintre România şi Iugoslavia.

Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria şi Germania, a dus la deteriorarea relaţiilor dintre cele două ţări.

Astfel, Înţelegerea a fost serios lovită de încheierea Pactului de veşnică prietenie bulgaro-iugoslav, care în  România  a fost privit cu mare dezamăgire, fiind considerat un gest neprincipial din partea Iugoslaviei.

În 1940, Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietică, cu care a stabilit relaţii diplomatice, tocmai atunci când sovieticii revendicau Basarabia.

În această situaţie, România a ieşit din Înţelegerea Balcanică, alianţă devenită fără nici un fel de consistenţă politică.

 În 1936-1937 Milan Hodža, un politician slovac proeminent, a încercat să lanseze un proiect de înţelegere a Cehoslovaciei, Austriei, României, Ungariei și Iugoslaviei pe baza integrării economice a ţărilor din regiune.  

Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea pacii, dupa 1936 Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale a fost subminat de marile puteri revizioniste, iar principiul fortei s-a impus definitiv in relatiile internationale.

Sub presiunea Marii Britanii si a Frantei, Romania si Cehoslovacia s-au văzut nevoite sa adopte o atitudine concesiva fata de Ungaria horthystă, sperând astfel sa işi salveze integritatea teritorială.In 1938 Germania a anexat Austria, profitând de aceeaşi politică de concesiuni promovată de Anglia şi Franţa, iar prin Acordurile de la Munchen din 29- 30 septembrie 1938, „regiunea sudeta“ din Cehoslovacia. Directoratul european în patru a reusit sa distrugă Mica Intelegere care constituise  un obstacol real în faţa revizioniştilor.

Pe 15 martie 1939 statul cehoslovac a fost desfiinţat de catre Hitler, Boemia si Moravia fiind ocupate de Germania, iar Ucraina subcarpatica, de Ungaria.

In sfarsit, acordul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, a dus la impartirea sferelor de influenta între Germania si URSS, în partea nordica si central-sud-estica a continentului.

Schimbarea completa a parametrilor geopolitici a afectat considerabil sistemul de aliante romanesc, care a fost practic pulverizat, ceea ce a uşurat dezmembrarea Romaniei Mari.

Mica Inţelegere nu a avut forţa militara necesară susţinerii diplomaţiei sale şi a fost influenţată de contradicţiile şi disensiunile interbalcanice, mai ales dupa 1936, cand a început să se dezintegreze, desființându-se complet dupa ce, bizuindu-se pe politica concesivă a Marii Britanii şi a Franţei, Germania a anexat Austria.

In acest fel a fost deschis drumul larg pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia şi va atrage mai târziu România în rândurile Axei, dupa ciuntirea teritoriului său de catre URSS, Ungaria si Bulgaria.

În timpul existenţei sale, această alianţă  a contribuit la menţinerea pacii în regiunea central-europeana şi dunareană, la dezvoltarea legaturilor de colaborare pe multiple planuri între statele membre, precum şi cu celelalte state din aceasta arie geografică, a acţionat în direcţia realizării politicii de securitate colectivă şi a întăririi forţei de acţiune a Societăţii Naţiunilor.

Cu toate acestea, Mica Înţelegere nu a reuşit să supravieţuiască acţiunilor contrare ale marilor puteri şi a sfârşit prin a se dizolva, după ce schimbarea completă a parametrilor geopolitici pe continentul european a cauzat destrămarea sistemul de alianţe în care era angrenată ţara noastră, ceea ce a dus într-o perioadă relativ scurtă la dezmembrarea României Mari.

Eșecul sistemului colectiv de securitate din care făcuse parte România poate fi pus pe seama mai multor factori, precum:

– Incapacitatea țărilor partenere de a organiza alianțele din punct de vedere militar, și nu doar diplomatic

– Incapacitatea Franței și Marii Britanii de a descuraja expansionismul german, italian și rus.

– Deteriorarea mediului politic intern, însoțită de apariția unor inițiative destabilizatoare  filo-germane și filo-italiene.

– Interesele divergente ale țărilor partenere.

– Dependența comercială şi în general economică a unor țări, inclusiv a României, de Germania nazistă şi enormele presiuni militare exercitate de URSS.

După căderea aliatului său tradiţional – Franța – în fața invaziei germane din 1940, România s-a văzut în situația ingrată de a alege între protecția lui Hitler sau protecția lui Stalin.

Până la urmă, le-a „încercat” pe amândouă…

 

 

 

 

Surse:

http://istoria.md/articol/726/9_februarie,_istoricul_zilei#1934

http://www.redescoperaistoria.ro/2014/12/27/documentar-colaborarea-militara-in-cadrul-intelegerii-balcanice/

http://ionutcojocaru.ro/2013/11/02/rolul-si-locul-intelegerii-balcanice-in-spatiul-european-negocieri-cooperarea-romano-turca/

http://www.creeaza.com/referate/istorie/Pactul-Intelegerii-Balcanice-f986.php

09/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: