CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

582 de ani de la prima menţiune documentară a Chişinăului

În urmă cu 582 de ani, în data de 17 iulie 1436, a fost pentru prima dată menţionată documentar localitatea Chişinău, într-un document prin care Ilie voievod şi Ştefan voievod, domnii Ţării Moldovei, îi dădeau lui Oncea-logofăt (sau Vancea), „pentru dreapta şi credincioasa lui slujbă”, mai multe sate de pe râurile Răut, Ichel şi Bîc.

Privitor la stabilirea hotarelor acestor sate, în documentul menționat, între altele, se precizează:“…și la Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheșenăului lui Acbaș, la izvorul unde este Seliștea Tătărească în dreptul păduricii”.

Potrivit tradiției, izvorul amintit în hrisov curgea la poalele  colinei Măzărachi. Lângă apele naturale din preajma Colinei Măzărachi s-au construit și primele case ale Chișinăului.

După prima atestare istorică, Chişinăul  a fost frecvent menţionat în documentele interne, în legătură cu aşezările din apropierea sa – satul lui Oţel, atestat în 1436, din 1517 devenit satul lui Ieremia Vistiernicul, actuala suburbie Visterniceni, satul Buiucani , atestat documentar în timpul lui Ştefan cel Mare, a cărui  denumire a dat nume unui sector al Chişinăului, satul Hrusca, atestat în timpul lui Ştefăniţă,  satele Vovinţenii, Gheţeoanii (partea de jos a satului Visterniceni), Munceştii.

În 1576 documentele menţionează Chişinăul ca sat în ţinutul Lăpuşnei, cu mori în Bîc, fiind vîndut de către Vasiutca, strănepoata pârcălabului Vlaicu lui Dragoş.

Duă o serie de vânzări succesive, la începutul deceniului al cincilea al secolului al XVII-lea, Chișinăul întră în proprietatea mănăstirilor Sf.Vineri, Galata și Frumoasa din Iași.

În timpul domniei lui Eustratie Dabija, Chișinăul este trecut în documente ca târg în ținutul Lăpușna (1666), iar locuitorii sînt numiți tîrgoveți.

Pentru a consolida noul statut al localității Eustratie Dabija alipise la ocolul tîrgului Chişinăului satul Visterniceni. Duca Vodă extinde ocolul tîrgului Chișinău, atribuindu-i satul Gheţeoani de dincolo de Bîc.

În anul 1671 la Chișinău sunt atestaţi pîrcălabul şi şoltuzul, reprezentanți ai administrației locale.

În Cronica polonă , Miron Costin pomenește Chişinăul printre oraşele Ţării de Jos. Dimitrie Cantemir,in „Descrierea Moldovei” amintește de Chișinău ca despre un tîrguşor de mai mică însemnătate.

În documentele cancelariei moldoveneşti, începînd cu anul 1712, Chişinăul este numit în exclusivitate tîrg, aici fiind concentrate dughene, cîrciumi, piața, depozite domneşti de mălai.

La finele secolului al XVII-lea, Moldova devine arena războaielor polono-otomane astfel încît în anul 1683, în timpul campaniei în Moldova a regelui polon Ian Sobieski, Chişinăul este devastat de cazaci, iar în 1690 – de turci şi tătari.

În 1739 Chișinăul este din nou devastat de armata turcă, provocîndu-se pagube mari tîrgului.

În această perioadă Chișinăul începe să se extindă, ocupand o parte a moșiei satului Buiucani și concomitent încep conflictele între mănăstirile proprietare a Chișinăului și targoveți, care aveau la origine interese comerciale.

La mijlocul secolului al XVIII-lea(1756) prin Chișinău trecea  poşta turcească, mezilul, o arteră rutieră devenită importantă şi din punct de vedere comercial.

Din relatările unui călător străin aflăm că la acea dată Chișinăul semăna cu „un tîrgușor de provincie, cu uliți strîmte și întortocheate, care tindeau să se urce în sus pe versanlul apusean, cu case mici acoperite cu șindrilă sau stuf, împrejmuite de garduri improvizate din bîrne și nuiele, cu turlele cîtorva biserici de lemn ițite printre copacii de salcîmi”.

Recensamîntul populației din anii 1772-1774 atesta la Chișinău 162 de birnici (circa 700-800 locuitori) moldoveni, armeni, greci, evrei care se îndeletniceau cu comerțul, meseriile, agricultura, pescuitul, etc.

În Chișinău sînt ridicate primele biserici din piatră: Mazarachi (1752), Sfinții Împărați Constantin și Elena (1777).

În 1788 Chişinăul este din nou devastat de armata turcească care se retrăgea după o înfrîngere suferită de la trupele ruse. Aproape toate construcţiile urbane din centrul Chișinăului au fost incendiate, iar vatra tîrgului a rămas o perioadă pustiită.

Chișinăul era un oraș în proprietatea mănăstirilor Galata și Frumoasa care erau mănăstiri închinate, adică subordonate unor lăcașe religioase din afara Moldovei.

Oraşul va ieși de sub tutela mănăstirească abia în 1818, când guvernul rus a propus să se facă un schimb – în locul Chişinăului, mănăstirilor le-au fost propuse alte sate.

Chişinăul împreună cu satele Buiucani, Hrusca şi moşia Vovinţeni, au fost dăruite statului de către proprietari, patriarhul Ierusalimului şi arhimandritul mănăstirii Muntelui Sinai, la 22 aprilie 1818.

În acest an Chișinăul va deveni centrul administrativ al regiunii Basarabia anexate în urmă cu şase ani de Rusia. Orașul crește, apar noi instituții, au loc lucrări de amenajare a orașului.

Din 1829 pînă în 1834 în Chișinău au fost amenajate fîntîni, care aprovizionau cu apă populația, una dintre cele mai vechi fiind izvorul în regiunea bisericii Mazarachi.

Din mijloacele dumei orășenești este construită Catedrala și Clopotnița (1830-1836), Arcul de Triumf (1840-1841). În anul 1832 la Chișinău se deschide Biblioteca Publică a Primăriei, sînt inaugurate Liceul Regional (1833), Școala Pomicolă din Basarabia (1842), etc. Populația Chișinăului crește de la 7000 de locuitori în anul 1812 la 58 000 în anul 1850 ca rezultat al politicii de colonizare promovate de guvernul țarist.

În acestă perioadă la Chișinău se stabilesc în număr apreciabil bulgari, sarbi, greci, armeni, gagauzi, etc.

În 1856 Alexandru Bernardazzi devine arhitect principal al orasului, grație eforturilor căruia Chișinăul se transformă treptat într-un centru urban de tip european. Se construiesc noi edificii publice, se pavează străzile și piețele, se amenajeazș parcurile și scuarurile, pe arterele principale ale orașului se instalează felinare cu gaz lampant.

În 1871 se construiește gara și se deschide circulația pe linia de cale ferată Chișinău-Tighina-Tiraspol.

 

 

400px-Colina_Mazarachi

 

 

În 1892 este pus în funcțiune primul apeduct orășenesc. Chişinăul se extinde teritorial la sfîrşitul secolului al XIX-lea prin incorporarea satelor vecine – Visterniceni, Rîşcani (Gheţeoani), Vovinţeni, Munceşti, o parte a moşiei satului Buiucani.

În deceniul trei al secolului XX se dezvoltă potențialul industrial al orașului prin deschiderea fabricilor de încălțăminte, de tricotaje, de blănuri, de mezeluri, cîteva mori și brutării.

În perioada interbelică la Chișinău își încep activitatea mai multe instituții de învățămînt și de cultură: Liceul Militar, Liceul de Fete „Regina Maria”,  Liceul „B. P. Hasdeu”, Liceul Eparhial, Facultatea de Științe Agricole din Iași, Conservatorul Național, Conservatorul Unirea, Teatrul Național, Muzeul Național de istorie a Naturii și Muzeul Bisericesc.

În 1940, după ultimatumul dat de URSS României, are loc  cotropirea Basarabiei şi  instaurarea puterii sovietice, iar la 2 august 1940 este proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Chișinău.

Autoritățile locale nu organizează nimic cu   ocazia aniversarii datei primei atestari documentare cunoscute a Chisinaului.

Marea sărbătoare are loc, toamna, de Hramul orasului.

Și asta, fiindcă mulți continuă să confunde Ziua orașului cu Hramul Capitalei, sărbătorit pe 14 octombrie.

 

Istoricul Iurie Colesnic spune :

„Ziua orașului ar trebui deocamdată sărbătorită pe 17 iulie. De ce deocamdată? Pentru că aceasta e data cunoscută a primei atestări documentare, nimeni însă nu exclude descoperirea unor noi documente în care vor figura alți ani și alte date.

Cu atât mai mult că există mărturiile scriitorului Haralambie Moraru, potrivit cărora lui și scriitorului Iacob Burghiu i-a fost prezentat în Mongolia un document datat cu sec. IX.

Și atunci pare firesc că alegerea sărbătorii Chișinăului a trecut la Hramul Orașului, în toamnă, când e strânsă roada”, a menționat Iurie Colesnic.

Prima duminică din octombrie

Prin urmare, pe 14 octombrie este sărbătorit Hramul Orașului, nu ziua constituirii lui. Iar hramul unei localități, după cum se știe, e o sărbătoare religioasă menită să cinstească protectorul bisericii locale.

În cazul Chișinăului, pe 14 octombrie, credincioșii ortodocși sărbătoresc Acoperământul Maicii Domnului, iar lăcașul care poartă acest hram este Biserica Măzărache, cea mai veche din oraș.

Cercetătorul și fondatorul blogului Oldchisinau.com, Iurie Șveț, amintește că Hramul Chișinăului a început să fie sărbătorit pe 14 octombrie 2002, când primar al Capitalei era Serafim Urechean.

Până atunci, Ziua Orașului nu era legată de o anumită dată, fiind marcată de obicei în prima duminică a lunii octombrie.

Istoricul Iurie Colesnic mai adaugă că la alegerea datei de 14 octombrie drept sărbătoare a Chișinăului, nu ultimul rol l-a jucat faptul că la 17 iulie marea majoritate a orășenilor sunt în concediu, iar fără ei sărbătoarea și-ar fi pierdut din farmec…

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/17/ziua-de-17-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/17/o-istorie-a-zilei-de-17-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 Surse: Timpul md;  moldovenii.md; Wikipedia.ro

 

Reclame

17/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Aleksandr Gelievici Dughin, adeptul doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului : „Noi ruşii, am comis multe greşeli în relaţia cu România”. VIDEO

 

 

 

 

Aleksandr Gelievici Dughin  (n. 7 ianuarie 1962- …) este un specialist în  geopolitică, filosof, sociolog şi politician rus, preşedinte al Partidului Eurasiatic – mişcare ce pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane.

A scris mai multe cărţi de geopolitică, printre care şi „Bazele geopoliticii” (1997).

Conceptual, Dughin caută să îmbine tradiţia geopoliticii clasice germane cu cea a gîndirii panslaviste  şi cu mistica teosofică rusească.

Se spune  filosoful Aleksandr Dughin ar fi  sfătuitorul de taină al președintelui rus, Vladimir Putin, şi că a avut și are o influență incontestabilă în mediile politice rusești prin contribuția sa la dezvoltarea neo-euroasianismului, o doctrină politică ce fundamentează un aşa zis rol conducător al rușilor pe teritoriiile care odinioară aparțineau URSS şi nu numai.

Un reportaj BBC arăta că Dughin este unul dintre initiatorii doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului şi ca, în opinia sa, Rusia ortodoxa nu este nici Estul si nici Occidentul, ci o civilizaţie distinctă şi unică, angajata într-o lupta pentru locul pe care îl merită in rândul celorlalte puteri mondiale.

El vizează la înlocuirea atlantismului (NATO) cu un imperiu Euroasiatic, în care forța conducătoare să fie poporul rus şi şochează cu ideile şi planurile sale despre reorganizarea lumii în general, şi a Occidentului, în special.

„Obiectivul Moscovei este să scoată Europa de sub controlul Statelor Unite (NATO) și să ajute la unificarea Europei sub scutul protector al axei Moscova- Berlin”.  

 

 

Imagini pentru photos merkel putin

 

Foto: Gospodin Putinşi frau Merkel

 

 

 

„Cred că Alianţa Nord-Atlantică ar trebui distrusă şi să înceteze să mai existe într-o lume multipolară”.

Filosofia sa nu respinge numai atlantismul, ci toate tezele societății liberale şi susține că eșecul acestei misiuni istorice „ar semnifica pentru poporul rus sfârșitul ca fenomen de civilizație. O astfel de înfrângere ar fi similară cu o sinucidere națională”.

El  amesteca mesianismul rus cu creștinismul și credințele slave păgâne, dar şi pan-slavismul cu doctrinele neo-fasciste, într-un mod foarte riscant.

Chiar dacă e discutabilă din punct de vedere teoretic, doctrina sa oferă însă Rusiei vocația universală pe care a pierdut-o când a abandonat comunismul.

Vestul, pe care Dugin îl numește „Atlantis” „l-a abandonat pe Dumnezeu și slujește acum Antihristului…”

„Adevarul este o chestiune de credinţă”, i-a spus Dughin unui reporter BBC.

„Post-modernitatea arată ca fiecare asa numit adevar este o chestiune de credinta. Asa ca noi credem in ce facem, credem in ce spunem. Si acesta este unicul mod de a defini adevarul. Avem propriul nostru adevar special rusesc pe care trebuie sa-l acceptati”.

  Acum în locul steagului roșu, Rusia ar putea să pornească o cruciadă de apărare a patrimoniului european împotriva experimentelor democrației liberale.  

Dughin are interdicție de intrare în Statele Unite ale Americii și în Canada. În 2014, i-a fost refuzată și intrarea în Ungaria, iar în 2016, același lucru s-a petrecut și când a încercat să ajungă în Grecia.

În România, Dughin nu a întâmpinat niciun obstacol, iar în data de 5 aprilie 2017, a fost prezent la Bucureşti, pentru lansarea  volumului său „Destin eurasianist” – o antologie de texte traduse în română de Iurie Roșca, fost vicepremier al Republicii Moldova.


Întrebat unde se află România în acest conflict între Eurasianişti şi Atlantişti,  Aleksandr Dughin crede că aceasta s-a poziţionat la mijloc, exact la graniţa, pentru că există două atitudini diferite faţă de viitorul Europei.

Europa fie va fi integrată în tabăra atlantistă, fie va fi divizată la fel ca înainte între Est şi Vest.

„Ideea eurasianiştilor, nu se referă doar la rezistenţă în faţa expansiunii atlatismului. Iar România, ca ţară care face parte din NATO, este membră a acestei tabere atlantiste. Şi regret mult acest lucru. Pentru că a creat o nouă situaţie de bipolaritate.

Dar, viziunea noastră eurasianistă nu este doar rezistenţa în faţa NATO, ci propune şi un nou sistem de apărare colectivă, de securitate colectivă.

De exemplu, preşedintele nostru, domnul Putin, propune un sistem continental de securitate, nu unul atlantist îndreptat împotriva eurasianismului, ci crearea unei Europe mari de la Lisabona la Vladivostok.

Este posibil, dacă de exemplu în loc de doi poli, atlantism împotriva eurasianism – cum se întâmplă astăzi, vom avea cel puţin trei poli.

În emisfera de nord, polul american, iar Trump sprijină o astfel de idee.

Deci, polul american în nord, polul european şi polul rus. În această viziune, Europa ar putea fi liberă, nu doar de noi, dar şi de americani.

Dacă Europa se va elibera de noi, dar şi de americani, Europa îşi poate alege strategiile, obiectivele, interesele mult mai uşor.

Iar noi, imediat ne vom transforma dintr-o potenţială ameninţare pentru securitatea europeană într-un contributor important la această securitate.

„Noi ruşii, am comis multe greşeli în relaţia cu România. Noi am avut o politică reală, nu una ideală. Dialogul profund între noi ne va face să reparăm dialogul istoric, nu foarte bun mereu.“

În viziunea noastră, într-o lume multipolară, România ar trebui să fie o punte între Vest şi Est.

Nu avem nicio intenţie să invadăm sau să comitem vreo agresiune împotriva României. Niciodată.

Avem nevoie de o Românie prietenoasă, suverană şi puternică, de o Românie independentă. O Românie a românilor.

La fel şi în cazul Europei, ca parte a continentului european, ca o entitate complet independentă, ca un pol geopolitic european.

 „Daca Statele Unite nu vor să înceapa un razboi, trebuie să recunoasteţi că SUA nu mai sunt unicul stapân. Si, cu situatia din Siria şi din Ucraina, Rusia spune „Acum nu mai esti şeful”.  

Aceasta este intrebarea despre cine conduce lumea. Doar un razboi poate raspunde intr-adevar”.

Prognoza lui Alexandr Dughin pentru viitorul Ucrainei este rezumată astfel:

„Logic, Ucraina aşa cum o ştiam de-a lungul celor 23 de ani de istorie a ţării, a încetat să existe. Rusia a integrat Crimea şi s-a declarat garant al libertăţii de alegere al Estului şi Sudului Ucrainei.
În viitorul apropiat se vor forma cel puţin două entităţi politice în Ucraina, care vor corespunde celor două identităţi ale ţării: spre Est şi spre Vest.

De o parte, Ucraina pro-Vest şi pro-NATO, cu ideologia sa ultra-naţionalistă, iar pe de alta Novorossia cu o abordare pro-Rusia şi pro-Eurasia, fără o ideologie clară, aparent urmând ideologia prezentă a Rusiei.

Vestul Ucrainei va încerca să menţină controlul asupra Estului, dar asta va fi imposibil folosind mijloacele democratice, aşa că Kievul va apela la violenţă şi forţă.

După o perioadă de rezistenţă a Novorossiei, în cazul în care conflictul va creşte, Rusia va interveni.
Statele Unite şi NATO vor susţine puternic Vestul Ucrainei şi junta de la Kiev, dar în realitate această strategie va duce doar la înrăutăţirea situaţiei, la sporirea violenţelor în ceea ce se poate numi acum războiul civil din Ucraina”.

 Prezent pe 5 aprilie 2017 la București la lansarea cărţii sale, Dughin a vorbit printre altele și despre daci, Soros și greșelile Rusiei față de România.

Fără a comenta în vreun fel motivele venirii lui în România și fără a face o analiză a spuselor sale, iată câteva extrase din discursul ţinut cu acel prilej, lăsându-vă   să trageți concluzii după ce veți vedea filmarea integrală a evenimentului, postată mai jos.

Viziunea asupra lumii  coincide la Vladimir Putin şi Donald Trump. Aceasta se deosebeşte de UE, nu de a europenilor. Deosebirea e între ceea ce gândesc elitele şi popoarele.

Ce vedem acum e un proiect de lichidare a identităţilor colective. De exemplu: are loc pierderea identităţii religioase şi dispariţia religiei. Ori, aşa ceva nu cred că trebuie să aibă loc.

Oamenii au dreptul să creadă în ce vor. Globalizarea înseamnă sfârşitul statelor naţionale.

Nimicind religia, popoarele, statele, globalizarea mai are în final două sarcini: nimicirea identităţii de gen şi umilirea omului. E o teză absolut globalistă cea a sprijinirii LGBT.

Lupta împotriva familiei tradiţionale e alimentată prin fonduri venite de la George Soros. E o reţea care caută să se infiltrează în fiecare societate. Dacă nu vrei să fii gay înseamnă că nu eşti suficient de progresist.

În Rusia, Putin e susţinut pentru că nu a vrut acest trend. Acelaşi fenomen e şi în SUA. Trump a dus globalizarea în mlaştină. Globalizarea e peste tot, dar voi sunteţi cei care puteţi spune da sau nu.“

Cunoscutul ziarist rus Alexander Nevzvorov e categoric:

„Dacă l-am fi avut pe Dughin  în locul lui Putin, ar fi fost iadul pentru noi toți, ar fi pornit un război european sau chiar mondial fără nicio umbră de îndoială, fără să se gândească deloc la consecințe. (…)” 

 

Rămâne totuși întrebarea , cât din ceea ce spune este făcut cu sinceritate? E greu de spus. Ceea ce este cert e faptul că aproape niciun popor, în istorie, nu ne-a făcut atât de mult rău precum rușii în ultimele două secole, începând cu perioada țaristă și până în zilele noastre.

E greu de spus ce ar trebui să facă rușii pentru a compensa vreodată toate crimele și abuzurile, tot jaful la care s-au dedat de-a lungul timpului în țara noastră!!!

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/04/26/marele-razboi-al-continentelor/

 

 

 

 

 

Surse:

http://evz.ro/creierul-putin-imperiu-dublin.html?utm_source=interior_articol&utm_medium=articol

https://pressone.ro/dughin-la-bucuresti-noi-rusii-am-comis-multe-nedreptati-in-raport-cu-romania/

http://www.cunoastelumea.ro/ce-a-spus-ieri-la-bucuresti-alexandr-dughin-ideologul-lui-putin-despre-daci-soros-si-greselile-rusiei-fata-de-romania/

04/07/2018 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Expansionismul rus. Desfiinţarea Poloniei, Finlandei şi anexarea Basarabiei

Romanofobia-6

O istorie a expansionismului rus.  Desfiinţarea Poloniei a Finlandei şi anexarea Basarabiei

 

  Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune.

De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el. 

 În iulie 1774, după şase ani de război cu Turcia, se semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi.

Rusia obţine fortăreţele de pe malul Mării Azov, protectoratul asupra Hanatului Crimeii, Kabarda şi stepa dintre Bug şi Nistru, accesul la Marea Neagră şi la Marea Egee, o despăgubire de război de patru milioane şi jumătate de ruble şi dreptul de a veghea asupra libertăţii religioase a supuşilor creştini ai sultanului.

La 21 iulie 1783, ţarina rusă anunţa, printr-un manifest, anexarea Crimeii. Rusia controlează acum şi Marea Neagra.

În 1787, sultanul somează Rusia să restituie Crimeea. Este refuzat şi asta înseamnă război.

Anglia şi Prusia se declară de partea Porţii Otomane; Franţa îşi proclamă neutralitatea. În 1788, Suedia declară război Rusiei.

La 3 august 1790 la Varela este semnat un tratat de pace între Rusia şi Suedia.

Rusia nu va ceda o palmă din teritoriile sale, însă va recunoaşte noua formă de guvernământ din Suedia.

În ianuarie 1792, la Iaşi este semnată pacea dintre Rusia şi Turcia.

Pentru prima dată românii  ajungeau să aibă graniţă comună cu Rusia.

Tratatul lăsa Rusiei întregul teritoriu situat între Bug şi Nistru, recunoştea oficial că regiunile Crimeea şi Otsakov sunt ruseşti şi confirmă acordurile de la Kuciuk-Kainargi.

  În 1796, în Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, ţarina Ecaterina a Rusiei se stingea din viaţă.

Procurorul general Samoilov anunţă “Împărăteasa Ecaterina a murit şi fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron.”

  Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite.

Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români.

„În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică.

Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.

                        Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg:

„În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei. Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».”

   La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol.

Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni.

Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor.

În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

  Principala continuatoare a acestei politici expansioniste a fost împărăteasa Ecaterina a II-a, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă.

Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg:

„Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” 

                       

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793.

Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti.

În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac, partea de sud a Moldovei , devenită pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.

  Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti.

Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei.

Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.

La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.”  

 În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon.

Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum de marea sa trecere la Napoleon, ţarul Alexandru I  îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808:

„Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”   Iar la 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că:

„Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.” 

    Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria. La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

                        Dar adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării. Ca urmare, Turcia se reconcilia cu Anglia.

        Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că:

„Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.”

Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.

     Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.” 

      În aceste condiţii, ruşii reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra.

Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.

De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

  Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810:

„M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.

   Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici.

Iar după celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski realiza şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia.

Iar generalul Kamenski, comandantul armatei dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

   Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus.

Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului.

În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.

   Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea lovitura decisivă. La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov.

Ca urmare, la 2 octombrie, ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor la Slobozia.

Imediat se începură tratativele de pace.

Până la 1812, ruşii nu au căutat niciun fel de argument pentru a-şi justifica vreo pretenţie asupra Basarabiei, cu care nu aveau nimic comun din punct de vedere geografic, etnic, economic sau istoric.

În 1782, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Petersburg, istoricul rus Levensk publica la Paris o masivă Istorie a Rusiei, în cinci volume. În cadrul acestei lucrări era publicată şi harta Rusiei occidentale, pe care sunt trasate clar hotarele răsăritene ale Moldovei, incluzând fireşte şi Basarabia. 

Lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de savantul rus Nikolai  Durnovo :

„Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război.”  

Basarabia “ţaristă”

 

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în urma Tratatului încheiat cu Turcia la Bucureşti, în 1812. 

 

„Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană – scria K. Marx în 1855 – n-a fost niciodată stăpânitoare asupra Ţărilor Române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz (1699), presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo concesie teritorială, deoarece capitulaţiile (încheiate cu Ţările Române) nu-i confereau decât un drept de suzeranitate” ( Karl Marx: însemnări despre români. Madrid ).

A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare.

Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat şi prin colonizarea unor reprezentanţi ai altor etnii din Imperiul Rus, din spaţiul germanic sau din Imperiul Otoman : ruşi şi ucrainieni desigur, dar şi germani, evrei, bulgari şi găgăuzi.

 

Imagini pentru harta moldovei 1812

 

 

Simultan, s-a implementat la populaţia  băştinaşă ideia că, spre deosebire de  populaţiile române din Moldova apuseană, din Ardeal, din Ţara Românească sau din Dobrogea,moldovenii nu sunt români, iar limba lor nu poate fi numită română.

Încă din acea perioadă, Imperiul Rus nu îi recunoştea altă identitate, decât cea moldovenească.

Prin această politică, procentul populaţiei locale în recensăminte a scăzut continuu :

Recensământ rusesc din 1817: 86% români
Recensământ rusesc din 1856: 74% români
Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea măcar identitatea moldovenească, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat bisericile moştenite de la Principatul Moldovei în paragină, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, în domeniul toponimiei a rusificat nenumărate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

 La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, Rusia, care devenise o supraputere europeană, nu a putut să nu fie implicată în războaiele cu Franţa napoleoniană.

Imagini pentru ţarul pavel I al rusiei photos

Foto: Ţarul  rus Pavel I  (1754 – 1801)  

Ţarul Pavel a devenit un oponent ferm al Franţei, Rusia alăturându-se Marii Britanii şi Austriei în războiul împotriva lui Napoleon.

Între 1798 şi 1799, trupele ruseşti sub comanda unuia dintre cei mai faimoşi generali ai imperiului, Alexandr Suvorov, s-au comportat strălucit în Italia şi Elveţia.

Imagine similară

Aleksandr Suvorov  (1730 – 1800)

Sprijinul ţarului pentru Cavalerii ospitalieri (Cavalerii Ordinului de Malta) şi recunoaşterea funcţiei Marelui Maestru, au îndepărtat numeroşi membri ai Curţii Imperiale.

Alături de politicile mai liberale faţă de clasele de jos şi de descoperirea corupţiei din trezoreria imperială, interesul pentru reforme i-au pecetluit soarta.

Pavel I al Rusiei a fost asasinat în martie 1801.

 Noul ţar, Alexandru I al Rusiei (care a domnit între 1801 şi 1825), s-a suit pe tron ca urmare a uciderii tatălui său, în moartea căruia zvonurile susţineau că ar fi fost implicat.

Imagini pentru Alexandru I al Rusiei photos

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825)

Pregătit ca să devină ţar de către bunica lui, Ecaterina a II-a, crescut în spiritul iluminismului, Alexandru avea o înclinaţie către romantism şi misticism religios, tendinţe manifestate în special spre sfârşitul domniei. El a modificat structura guvernamentală, înlocuind colegiile înfiinţate de Petru cel Mare cu ministere, dar fără a desemna şi un prim-ministru coordonator al întregii activităţi.

Strălucitul om de stat Mihail Speranski, care fusese principalul sfătuitor al ţarului în primii ani de domnie, i-a propus suveranului reforme constituţionale ample, dar Alexandru l-a destituit în 1812 şi şi-a pierdut interesul pentru reforme.

 Interesul lui Alexandru nu a fost centrat pe politica internă, ci pe cea externă, în mod particular în problemele conflictului cu Napoleon. Temându-se de ambiţiile expansioniste ale lui Napoleon şi de creşterea puterii Franţei, Alexandru s-a alăturat Marii Britanii şi Austriei în lupta împotriva noii ameninţări.

Napoleon a învins armatele austriece şi ruseşti în bătălia de la Austerlitz din 1805 şi a înfrânt în mod zdrobitor pe ruşi la Friedland în 1807.

Alexandru a fost constrâns să accepte pacea şi, după semnarea tratatului de la Tilsit din 1807, a devenit aliatul lui Napoleon.

Rusia a pierdut puţin teritoriu ca urmarea a prevederilor tratatului, dar Alexandru s-a folosit de alianţa cu Franţa pentru a face alte cuceriri.

După ce i-a învins pe suedezi în războiul finlandez din 1809, el a ocupat Marele Ducat al Finlandei, iar, după încheierea victorioasă a războiului ruso turc din 1806-1812, a ocupat Basarabia.

 Alaianţa ruso-franceză a devenit din ce în ce mai fragilă. Napoleon era îngrijorat de intenţiile Rusiei în ceea ce priveşte strâmtorile strategice Bosfor şi Dardanele.

În acelaşi timp, Alexandru privea cu deosebită neîncredere Marele Ducat al Varşoviei, statul polonez reconstituit şi controlat de francezi.

Cererea francezilor ca Rusia să se alăture blocadei împotriva Angliei aducea atingere intereselor comerciale ale imperiului.

În 1810, Alexandru a refuzat să respecte obligaţiile care i-ar fi revenit din participarea la blocadă.

În iunie 1812, Napoleon a invadat Rusia cu 600.000 de militari, o forţă de două ori mai mare decât cea a armatei regulate ruseşti. Napoleon a sperat să provoace o înfrângere majoră a ruşilor şi să-l oblige pe Alexandru să ceară începerea tratativelor de pace.

Deşi Napoleon a reuşit să împingă forţele ruşilor spre est, liniile franceze au devenit extrem de întinse şi solicitate. Rezistenţa îndârjită a ruşilor, care proclamaseră deslănţuirea Războiului pentru Apărarea Patriei, combinată cu temperaturile extrem de scăzute ale iernii ruseşti şi cu tactica pământului pârjolit a dus până în cele din urmă la înfrângerea dezastruasă a francezilor. Mai puţin de 30.000 de francezi s-au mai întors în Franta.

Romanov-8

În vreme ce francezii se retrăgeau, ruşii i-au urmărit prin toată Europa Centrală şi Occidentală, până la porţile Parisului. După ce Napoleon a fost învins, Alexandru a devenit cunoscut drept salvatorul Europei şi a jucat un rol hotărâtor în redesenarea hărţii politice continetale în timpul Congresului de la Viena din 1815.

În acelaşi timp, sub influenţa misticismului religios, Alexandru a iniţiat crearea Sfintei Alianţe, o alianţă a celor mai multe naţiuni ale Europei, ai căror conducători ar fi trebuit să acţioneze conform principiilor creştine.

Din punct de vedere practic, funcţională a fost însă Cvadrupla Alianţa dintre Rusia, Anglia, Prusia şi Austria, formată în 1814.

Aliaţii au creat un sistem internaţional pentru menţinerea status quo-ului teritorial şi pentru prevenirea renaşterii expansionismului francez.

Alianţa Cvadruplă a asigurat influenţa Rusiei în Europa. În acelaşi timp, Rusia şi-a continuat propria expansiune.

Congresul de la Viena a dus la apariţia Regatului Polonez , căruia Alexandru i-a asigurat o constituţie.

În acest fel, Alexandru I a devenit rege constituţional al Poloniei, rămânând în acelaşi timp ţar autocrat al Imperiului Rus. Alexandru era de asemenea monarh al Finlandei, ţară pe care o anexase în 1809, dar căreia îi acordase un statut de autonomie.

În 1813, Rusia a cucerit teritorii în regiunea Baku din Caucaz, după ce a înfrânt Persia într-un război început în 1804.

În acelaşi timp, Rusia era ferm instalată în Alaska.

 

Prin fraude, războaie, terorism sângeros, ruşii au devenit stăpâni cruzi ai Basarabiei. Sute de mii de români basarabeni au fost transformaţi în „animale de muncă”.

Guvernul rus n-a fost în stare să apere populaţia Basarabiei. Ruşii le spuneau ţăranilor români:

„Nu ne interesează să ştim cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate”.

Armata Rusiei ţariste, împăratul  Alexandru I şi generalul M. Kutuzov, au călcat în picioare demnitatea românilor basarabeni.

Această nedreptate istorică a fost apreciată de F. Engels, fără nici un echivoc, obiectiv şi ştiinţific:

„Niciodată Rusia nu avusese (în sec. XIX) o poziţie atât de puternică. Dar ea mai făcuse încă un nou pas dincolo de graniţele ei naţionale. Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nici vorbă nu putea fi de aşa ceva.

Finlanda este populată de finlandezi şi suedezi, Basarabia – de români, iar Polonia Congresului – de polonezi.

Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite care poartă toate numele de ruşi: aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă, a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf „.

Timp de peste 200 de ani, românii basarabeni au fost jefuiţi, maltrataţi, deportaţi, împuşcaţi şi nimiciţi. Impactul Tratatului de pace de la Bucureşti din 16 mai 1812, dintre Turcia şi Rusia, a fost foarte dur şi dezastruos.

Ţarismul rus a dezmembrat mai multe popoare, printre care poporul român.

Aceasta este însă o altă chestiune, care trebuie să fie studiată mai pe larg.

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/29/ziua-de-29-iunie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/29/o-istorie-a-zilei-de-29-iunie-video-3/

 

Surse:

https://istoriabasarabiei.wordpress.com/

http://politeia.org.ro/magazin-istoric/o-istorie-a-expansionismului-rus-5-marea-neagra-si-basarabia/25610/

https://www.zdg.md/editia-print/politic/anul-1812-in-discursul-public-sau-de-ce-anexarea-basarabiei-la-rusia-ramane-o-problema-de-actualitate

http://www.dacoromania-alba.ro/nr58/tratatul_ruso_turc.htm

29/06/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: