4 iunie 2020 – Prelegerea susținută Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române cu prilejul aniversării Centenarului semnării Tratatului de la Trianon

 

Importanța Tratatului de la Trianon

 

Trista istorie a „sărbătoririi” Centenarului României Mari s-a repetat şi în acest an, având ca temă centenarul Tratatului de la Trianon. În Ungaria, ziua de 4 iunie 2020 a fost declarată zi de doliu naţional. În România, pentru a nu-i deranja pe sensibilii noştri vecini iredentişti, şeful statului i-a sfidat din nou pe români nepromulgând  legea adoptată de Parlamentul României prin care ziua de 4 iunie a fusese declarata Ziua Tratatului de la Trianon.

Nu este prima dată când conducerea celor aproape şase ani a ţării slujeşte alte interese decât cele ale Neamului Românesc. Gestul şefului statului demonstrează o dată în plus, în faţa întregii lumi, că România şi-a pierdut nu doar suveranitatea, ci şi demnitatea! Apreciem poziţia Academiei Române drept corectă şi situată deasupra criteriilor prostituţiei şi slugărniciei politice străine de Neam şi Ţară.  (Ion Măldărescu, ART-EMIS)

Poziția oficială a Academiei Române în legătură cu un eveniment sau o situație poate fi exprimată, legal și statutar, numai de către Președintele Academiei Române sau de către membrii Biroului Prezidiului Academiei Române.

Orice alte puncte de vedere sau opinii ale altor persoane, exprimate în spațiul public, sunt doar păreri personale și nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Academiei Române. Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței acestor opinii revine persoanelor în cauză. (Biroul Prezidiului Academiei Române).

 

 

 

 

 

 

 

Prelegere susținută de Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020 cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon.

Sărbătoririle, aniversările și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim și la înfrângeri, așa cum ne gândim și la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat.

Există regimuri politice și popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Românii nu s-au gândit niciodată cu prea multă insistență la nereușitele lor istorice – și au fost destule de-a lungul vremii! – preferând amintirea, uneori prea apăsată, a victoriilor.

Poate să se reflecte în această atitudine și câte ceva din firea noastră de popor latin. Vecinii sârbi, de exemplu, dimpotrivă, au făcut din tragica bătălie de la Kossovopolje, din 1389 (în urma căreia turcii au luat inițiativa în regiune), un moment de referință pentru identitatea lor națională și un simbol al sacrificiului pentru credință.

Vecinii unguri au găsit cu cale să considere anumite înfrângeri situate de-a lungul istorieilor drept evenimente memorabile sau chiar sărbători naționale:

Epoca Modernă începe, de exemplu, în istoria ungurilor, în1526, odată cu „dezastrul” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s-a decis, între altele, „unirea Transilvaniei cu Ungaria”) marchează gloria unei revoluții pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluții înăbușite în sânge,de data aceasta de tancurile sovietice; 4 iunie1920este ziua „catastrofei” de la Trianon etc.

În ultima vreme tot auzim de numele de Trianon, legat de semnarea,în urmă cu un secol, a unui tratat de pace.

La finele Primului Război Mondial, s-a încheiat câte un tratat de pace de către toate puterile învingătoare la un loc cu fiecare dintre statele învinse luate separat.

De aceea, în anii 1919-1920, s-au semnat la Paris și în împrejurimi cinci documente care puneau capăt oficial războiului. Tratatul de la Trianon este ultimul din seria celor cinci. Se cheamă așa după numele palatului numit Marele Trianon, de lângă somptuosul Versailles.

Dacă nu se semna acolo acest tratat dintre puterile aliate și asociate și Ungaria, probabil că puțini români ar fi auzit de Trianon.

Documentul regla toate problemele dintre învingători și Ungaria, care, la declanșarea războiului, nu fusese subiect de drept internațional.

De fapt, pentru prima oară după circa o jumătate de mileniu (1541-1920), Ungaria redevenea o țară independentă, recunoscută oficial ca atare tocmai prin acest înscris.

Tratatul consfințea, între multe alte lucruri, desprinderea din teritoriul Ungariei istorice („Ungaria coroanei Sfântului Ștefan”) a tuturor teritoriilor (țări, provincii) în care ungurii erau minoritari sub aspect demografic.

 

 

 

 

 

 

 

 

Aceste teritorii erau, în principal, Croația și Voivodina, Slovacia și Transilvania, care au fost recunoscute ca făcând parte din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Cehoslovacia și, respectiv, România.

Prin aceste decizii (și prin cele ale Tratatului de la Saint Germain), „Ungaria istorică” pierdea în favoarea populațiilor majoritare, care-și deciseseră destinul în 1918, camdouă treimi din teritoriu.

Acest document, ale cărui prevederi sunt valide, în general, și astăzi, este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungarieieterne, stăpâna Bazinului Carpatic”.

De aceea, mulți maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii”de către marile puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croația etc.

Care este realitatea? Mulți spun astăzi, în plin relativism, că adevărul este așa cum îl vede fiecare („adevărul semnificație”), ceea ceeste, însă, evident, lipsit de consistență logică. Când vorbim despre noua arhitectură a Europei Centrale și de Sud-Est de după Primul Război Mondial, este obligatoriu să facem distincție între realitățile de fapt și cele de drept.

De fapt, toată ordinea veche a regiunii s-a prăbușit în anul 1918, când au căzut patru imperii și s-au format noi state ori s-au întregit altele, după criterii etnice și naționale.

Cauza acestei imense schimbări a fost, fără îndoială, lupta de emancipare națională a popoarelor, declanșată în secolul al XVIII-lea și ajunsă la apogeu în „secolul naționalităților” și la anii 1900.

Ocazia schimbării iminente a fost, fără îndoială, războiul mondial, „marele război”, care a favorizat împlinirea voinței popoarelor, pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale. De drept, noua ordine a fost acceptată în anii 1919-1920, prin pomenitele tratate de pace.

Pentru români, cehi, slovaci, croați etc., momentul culminant al schimbărilor a fost toamna anului 1918. Tratatul de la Trianon înseamnă pentru aceste popoare doar desăvârșirea procesului, prin consfințirea internațională a unei realități preexistente.

În viziunea acestor popoare, nu marile puteri au creat România Întregită, Slovacia (în cadrul Cehoslovaciei) și Croația (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor), ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mișcărilor de emancipare națională.

Este clar pentru oricine că nu Trianonul a hotărât destrămarea Imperiului Austro-Ungar, ci chiar națiunilecare nu au mai vrut să trăiască în „închisoarea popoarelor”. Pentru români, Tratatul de la Trianon nu are cum să fie considerat drept înfăptuitor al unirii Transilvaniei cu România, din moment ce acest document a oficializat doar, în plan internațional, o realitate mai veche.

Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918.

Unirea provinciilor românești, inclusiv a Transilvaniei,cu România nu s-a făcut în urma tratatelor încheiate de învingători cu statele învinse (prin urmare, nici în urma Trianonului), ci datorită mișcării de emancipare națională, culminate cu deciziile luate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918.

Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci și la Saint-Germain (granița de nord-esta României, cu Polonia), Neuilly-sur-Seine (granița de sud-est, cuBulgaria; astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de granițade vesta României(este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri.

În consecință, acțiunile organizate de România la cei o sută de ani trecuți de la semnarea Tratatului de la Trianon se corelează, în general, cu acelea ale țărilor și popoarelor eliberate la 1918 de sub dominația austro-ungară.

Este bine ca aceste acțiuni să se refere la recunoașterea internațională ale deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri; acestea din urmă nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate.

Aceste popoare din vecinătatea României au învățat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu și punctual provocărilor venite de la Budapesta. Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului erau bazate, la 1920, pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”.

Dealtminteri, în anumite documente orchestrate de cercuri oficioaseale Budapestei, se iterează și astăzi ideea rasistă că, la 1920, marile puteri occidentale au dat Transilvania, „perla Regatului Ungariei” pe mâna „necivilizatei Românii balcanice”.

Argumentele României, Slovaciei, Croației etc. se centrează pe etnia majorității populației, pe decizia majorității populației, pe dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta (principiul autodeterminării popoarelor, susținut și impus de S.U.A. prin președintele Woodrow Wilson).

După cum se vede, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internațional, nici la 1919-1920 și nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democrației și nu au fost recunoscute de către comunitatea internațională.

Poziția Ungariei este singulară, izolată, pe când poziția României este împărtășită de mai mulți actori în cadrul configurației internaționale. Deciziile de recunoaștere a noilor state și a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după Al Doilea Război Mondial, apoi la Conferința de la Helsinki (1975) și apoi după căderea Cortinei de Fier.

Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la 23 august1939), care, deși a fost denunțat, produce, în continuare, efecte.

Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Granița de vest a României cu Ungaria, cu excepția episodului din 1940-1944 (petrecută în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanțele internaționale), a rămas de un secol neschimbată, fiind consideratăexpresia relațiilor democratice și a principiilor internaționale de conviețuire pașnică.

Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite(deși elita l-a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegați, aleși și numiți din partea unităților administrativ-teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociațiilor profesionale, femeilor, studenților etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci și al milioanelor de români care le-au delegat dreptul de vot, prin documente de încredințare, numite „credenționale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeș-Bolyai”).

Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia este votul a zeci și sute de români, iar toate cele 1228 de voturi reprezintă, de fapt, poziția tuturor românilor transilvani. Conform recensămintelor austro-ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crișana și Maramureșul).

După orice război, oriunde și oricând în lume, au fost învinși și învingători. Întotdeauna, învinșii au fost pedepsiți, iar învingătorii au decis soarta țărilor din zona lor de acțiune.

Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligați să țină seama, în proporție covârșitoare, de voința popoarelor implicate.

Învinșii, ca întotdeauna, au avut frustrările și suferințele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracție nobiliară)a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune.

În consecință, tot ceea ce face România legat de centenarul Trianonului trebuie să fie detașat de contingent, trebuie tratat fără înverșunare și încadrat în contextul general de recunoaștere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly-sur-Seine, Trianon și Sèvres) din 1919-1920. România de la 1918 s-a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut-o instanțele internaționale de atunci și au repetat-o mereu cele care au urmat, până astăzi.Istoria este interpretată diferit de către diferitele popoare.

Românii, polonezii, cehii, slovacii, croații, lituanienii, letonii, estonienii și mulți alți europeni celebrează tratatele de pace de la Paris tocmai fiindcă acestea au acceptat deciziile popoarelor de formare a noilor state naționaleși federale, pe ruinele imperiilor german, austro-ungar, țarist și otoman.

Este drept că aceste realități noi au fost acceptate de către puterile aliate și asociate, învingătoare în cadrul Primului Război Mondial.

Dar așa s-a întâmplat de când este lumea.De-acum un secol și până astăzi, alte decizii cu putere juridică internațională au confirmat –în linii mari –tratatele din anii 1919-1920 și existența statelor naționale din regiune, așa că orice discuție nostalgică despre vechi imperii și state multinaționale devine caducă.

Mai ales că astăzi, statele și popoarele din fosta „Europă de Răsărit” comunistă militează pentru integrarea cât mai deplină în Uniunea Europeană.

Sau, mai exact, în viziunea României, așa ar trebui să facă.

Între pozițiile oficiale ale Ungariei și României este o diferență de accent, dar accentul este grav.

România vede noul eșichier politic-teritorial al Europei Centrale ca parte a unui proces înfăptuit de popoare (1918) și legitimat de marile puteri (1919-1920), pe când Ungaria vede doar legitimarea și doar momentul 1920, neglijând complet rolul popoarelor.

Evident, Tratatul de la Trianon are importanța sa internațională și națională greu de estimat și imposibil de minimalizat: el a legitimat voința dreaptă a poporului român și ne-a întărit în plan internațional o moștenire scumpă.

Popoarele cărora li s-a recunoscut dreptatea istorică prin tratatul de la Trianon au cuvânt să-l apere și să-i susțină justețea, din moment ce toate tratatele internaționale care i-au urmat l-au confirmat.

Cu alte cuvinte, cu excepția imperiului rusesc(care s-a refăcut mereu în diferite forme), toate celelalte imperii destrămate de popoare în 1918, au rămas doar o amintire istorică.

În schimb, statele polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, croaților, lituanienilor, letonilor, estonilor etc., create, recreate, întregite sau renăscute după Primul Război Mondial, au rămas și dăinuie și astăzi.

În consecință, prima noastră menire este să ducem mai departe moștenirea lăsată de acei mari bărbați de stat și„părinți ai patriei” care au construit deciziile de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia și care au făcut posibil Trianonul.

Este bine să medităm din când în când asupra acestei moșteniri și să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez o mare conștiință a lumii –ce ne-a dat nouă țara, cât ce i-am dat noi țării .

 

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

 

 Sursa:  https://acad.ro/com2020/doc/d0604-Tratatul-dela-Trianon-IAPop.pdf

Publicitate

Măsuri barbare luate de autoritățile maghiare din Transilvania – Confiscarea clopotelor și a învelitorilor bisericilor româneşti acoperite cu tablă de cupru sau plumb

 

 

 

 

 

 

 

Soarta clopotelor bisericilor româneşti din Transilvania în timpul primului război mondial 

 

  Primul război mondial, provocat de marile puteri europene cu scopul de împărţire a teritoriilor coloniale şi a sferelor de influenţă, a avut ca pretext asasinarea   la 28 iunie 1914 la Sarajevo, în Serbia, a arhiducelui Franz Fedinand moştenitorul tronului Austro-Ungariei…

 De la declanşarea primului război mondial, România până în august 1916, a adoptat poziţia de neutralitate şi espectativă militară.

 Situaţia de neutralitate a fost determinată în afara cauzelor imediate şi de prevederile tratatului secret de alianţă încheiat de către România cu Austro-Ungaria la 30 octombrie 1883, tratat la care, în aceeaşi zi, a aderat şi Germania.

     Desfăşurarea evenimentelor a obligat însă România, ca la data de 27 august 1916, să declare război Austro-Ungariei, cu scopul declarat de eliberare a teritoriilor româneşti – Transilvania şi Bucovina.

     Această acţiune, a agravat mult situaţie românilor din Transilvania, iar autorităţile austro-ungare au luat măsuri discriminatorii drastice.

     Una din aceste măsuri ordonate de la Viena şi Budapesta, mai puţin cunoscută, a fost cea de rechiziţionare a clopotelor bisericilor româneşti din Transilvania, precum şi a unor învelitori ale bisericilor acoperite cu folie de cupru sau pe plumb, pentru a fi topite şi folosite în industria de armament.

     După acţiunea diabolică a Curţii de la Viena, din a doua perioadă a secolului al XVIII-lea, când sub comanda baronului Bucow a început dărâmarea şi incendierea celor aproximativ 300 de lăcaşuri de cult ortodoxe (biserici, mănăstiri şi schituri) din Transilvania, în localităţile în care românii s-au opus catolicizării, păstrându-şi credinţa strămoşească, s-a săvârşit un nou act de profanare a bisericilor româneşti.

     Aceste act au fost cu atât mai reprobabil cu cât a fost săvârşit de un stat considerat creştin şi care în plus se pretindea a fi în fruntea statelor civilizate din Europa.

     Ordinele date cu privire la această acţiune, prevedeau ca în localităţile unde erau mai multe biserici româneşti să fie lăsate clopotele doar la o singură biserică, iar de la celelalte biserici să se rechiziţioneze toate clopotele.

     Din exemplele care urmează se pot trage cu uşurinţă concluziile.

     În oraşul Alba Iulia s-a stabilit să rămână doar clopotele de la biserica Maieri II.

     După cum se ştie biserica a fost construită în anii 1714-1715 din materialele rezultate ca urmare a demolării de către autorităţile austriece a clădirilor în care a funcţionat mitropolia construită de Mihai Viteazul în anul 1597 pentru românii ortodocşi din Transilvania.

     Trei dintre clopotele existente de la această biserică confirma vechimea şi provenienţa lor, prin anii înscrişi prin turnare 1620, 1624 şi 1677, deci cu mult înainte de apariţia la români a religiei greco-catolice.

     Celelalte trei biserici româneşti existente în Alba Iulia – Lipoveni, Centru şi Maieri I la fel ca şi altele din Transilvania, au funcţionat mulţi ani fără clopote.

     Pentru localităţile rurale în care a existat o singură biserică, ordinele date au fost însensul de a se rechiziţiona toate clopotele mari, fiind lăsat în funcţiune doar unul singur, cel mai mic.

     O situaţie mai deosebită s-a înregistrat în satul Ampoiţa din apropierea oraşului Alba Iulia.

     Locuitorii acestui sat de munte fiind cu toţii români ortodocşi, la aflarea “poruncii” cu privire la rechiziţionarea clopotelor au hotărât să le coboare din turnul bisericii şi să le ascundă în pădurea satului, până va trece “primejdia”. În acest fel, clopotele bisericii care au fost aduse cu cheltuiala credincioşilor din Grecia în anul 1800, au fost salvate. Locul unde au fost ascunse clopotele a rămas până în zilele noastre cu denumirea “Huda Clopotelor”.

     Atmosfera generală a acestei perioade nefaste de rechiziţionare a clopotelor bisericilor româneşti a fost consemnată admirabil de către preotul bisericii ortodoxe din satul Pâclişa (lângă Alba Iulia) Nicolae Cado, în cronica bisericii sale iniţiată în anul 1901.

     Pentru amănuntele consemnate şi pentru frumuseţea exprimării, redăm în întregime textul respectiv.

     După terminarea primul război mondial şi făurirea României Mari, credincioşii români din parohiile vitregite, în funcţie de posibilităţile lor financiare au înlocuit clopotele jefuite din bisericile proprii.

     La bisericile româneşti exemplificate din Alba Iulia, noile clopote au fost turnate şi instalate astfel:

     – la biserica din cartierul Lipoveni, 3 clopote în anul 1925 iat al 4-lea în anul 1926;

     – la biserica din Centru clopotele au fost turnate şi instalate în anul 1926. Unul dintre ele a fost donat de către dr. Dominic Medrea, membru al familiei cap. Florian Medrea care a fost comandantul Consiliului Militar Român constituit la Alba Iulia pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a marelui act de la 1 decembrie 1918;

     – noile clopote instalate la biserica din Maieri I au fost turnate la Sibiu, fiind instalate în anul 1921.

     Aceste clopote au o valoare deosebită, confirmând prin înscrisul turnat în relief, acţiunea diabolică săvârşită împotriva bisericilor româneşti în perioada 1916-1918.

     Pe fiecare din cele trei clopote sunt înscrise următoarele:  

 

 

 

 

 

 

„TURNAT GRATUIT ÎN LOCUL

CELOR JEFUITE  ÎN ANUL 1916,

DIN BRONZUL TUNURILOR VRĂJMAŞE

CAPTURATE ÎN ANUL 1919”

 

 

 

 

 

“TURNAT GRATUIT ÎN LOCUL CELOR JEFUITE ÎN ANUL 1918 DIN BRONZUL TUNURILOR VRĂJMAŞE CAPTURATE ÎN ANUL 1919”

 

     Cu regret şi întristare a trebuit să constatăm că asemenea samavolnicii s-au repetat şi după Dictatul de la Viena, în Ardealul de nord-vest, cedat Ungariei.

     Pe lângă cele 145 de biserici româneşti care au fost dărâmate şi devastate, s-a început şi jefuirea clopotelor de la celelalte biserici româneşti.

     Avertismentul mareşalului Ion Antonescu dat autorităţilor maghiare în sensul că va proceda la fel cu clopotele de la bisericile maghiare aflate pe teritoriul României, nu a fost luat în considerare, decât în momentul când s-a trecut la realizarea lui faptică, în primul rând la Catedrala Episcopiei Romano-Catolică din Alba Iulia, ale cărei clopote ai fost coborâte din turnul catedralei.

     Cele de mai sus au rămas ca o filă tristă în istoria românilor din Transilvania, confirmând, în acelaşi timp, importanţa actului de la 1 Decembrie 1918, iar în cele ce ne priveşte sperăm că asemenea fapte anacronice şi necreştineşti să nu se mai repete niciodată.

Ec. Ion Străjan

http://www.dacoromania-alba.ro/nr05/clopotele.htm

Note:

1. Andrei Otetea şi colaboratorii, “Istoria lumii în date”, Edit. Enciclopedică Română, Bucureşti 1969, pp. 337-353;

2. Ibidem, pp. 337, 343;

3. Ibidem, p. 276;

4. Iidem, pp. 338, 343;

5. Cronica bisericii ortodoxe din Pâclişa – Alba;

6. “Istoria lumii în date”, p. 198

7. Cronica bisericii ortodoxe – Pâclişa;

8. Sematismul veneratului cler al arhidiecezei greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş;

9. Documente din Arhiva bisericii Maierii II;

10. 12. Cronica bisericii ortodoxe din Pâclişa – Alba;

11. Din relatările localnicilor mai în vârstă.