Întoarcerea forțată a românilor dela creştinismul roman la cel bulgar

Țaratul vlaho-bulgar(1185-1258) (denumit si Țaratul româno-bulgar) și Al doilea țarat bulgar (1185-1396), a fost un stat multietnic apărut la Dunărea de jos în 1186, odată cu victoria bulgarilor și românilor (vlahilor) răsculați din sudul Dunării împotriva Imperiului Bizantin, și dispărut în 1396, dupa cucerirea teritoriului sau de către Imperiului otoman.

În ciuda surselor primare ale epocii (bizantine sau occidentale) și a toponimiei, caracterul său multinațional este negat de tradiția academică, astăzi predominantă în Bulgaria, care afirmă că acest stat ar fi  fost „bulgăresc”, în sensul național actual al cuvântului.

Pentru alfabetul latin, bulgarii le tăiau românilor limba…

Există mai multe surse care atestă acest fapt. În perioada anilor 106-900 strămoşii noştri foloseau alfabetul latin, alfabet prin care la noi ajungeau Sfintele Scripturi creştine.

Către anul 900, aproape întreg spaţiul populat de români (inclusiv Basarabia de astăzi), era sub dominaţia Imperiului Bulgar, care se creştinase de curând şi adoptase  grafia slavonă.

Anume în acel timp regii bulgari, pentru a ne stăpâni mai bine, au impus  românilor grafia şi limba slavonă.

 Conform poruncilor date atunci, preoţilor noştri care îndrăzneau să citească în limba latină in Biserica li se tăia limba, iar cărţile şi toate documentele scrise cu litere latine, au fost arse…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru D. Xenopol, scria in  lucrarea sa ” Istoria Românilor din Dacia Traiană” :

 

“Întoarcerea Românilor dela Creştinismul roman la cel bulgar a fost datorită unei apăsări exterioare, căci nu exista nici un motiv care să fi făcut pe Români a lepăda o formă de religie pe care o înţelegeau, şi a lua pe una pentru care nu aveau nici o înţelegere…

Ce motiv ar fi putut împinge însă pe Români a înlătura forma poporană a religiei lor şi a adopta una din care nu înţelegeau nici o singură vorbă?

Dinaintea puterii însă şi a autorităţii trebuia să se plece acel supus şi îndată ce câţiva preoţi bulgari vor fi găsit o vieaţă uşoară şi mănoasă între Români, numărul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fără încetare, pentru a răspândi învăţătura lor între Români.

Astfel în puţin timp, sprijinit pe braţul autorităţii seculare, pe care totdeauna clerul a ştiut să-l iee în ajutorul său, s’a lăţit şi întărit Creştinismul bulgăresc între Românii din Dacia Traiană”.

„Există o tradiţie la Români, care ne-a fost păstrată de Dimitrie Cantemir.

Ea spune că: „înainte de sinodul dela Florenţa, Moldovenii, după exemplul celorlalte naţii cari îşi trăgeau limbile lor din graiul roman, întrebuinţau literile latine.

Dar fiindcă în acel sinod mitropolitul Moldovei trecuse în partea Latinilor, urmaşul său Teoctist, diaconul lui Marcu Efesianul, de neam bulgar, pentru a desrădăcina cu atât mai mult din Moldova sămânţa catolicismului şi să ridice totdeauna tinerilor putinţa de a ceti sofismele Latinilor, a încredinţat pe Alexandru-cel-Bun că, nu numai să surgiunească din ţară pe oamenii de altă credinţă, ci să scoată şi literile latine din toate scrierile şi cărţile, şi să întoarcă în locul lor pe acele slavone.”

„Legenda este de o mare importanţă. Se vede din ea că poporul moldovenesc pe timpul lui Cantemir, punea în legătură o ceartă între biserica latină care fusese mai înainte la el, şi acea slavonă, cu schimbarea alfabetului latin în acel cirilic”.

„Păstrarea acestei tradiţii, în o altă formă şi pe o altă cale, ne va lumina însă şi mai mult asupra adevăratului ei înţeles.

În o carte tipărită la Buda în limba bulgară în 1844 întitulată Tarstvenica, în care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportându-se la nişte manuscripte vechi spune:

„S’au însemnat în nişte cărţi vechi scrise de mână că după reposarea patriarhului bulgar, Sfântul Ioan carele a ridicat pe Asan la împărăţie, a chemat Asan dela Ohrida pe părintele Teofilact, a luminat şi a curăţit toată Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci în ea.

După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut în Valahia, să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, care pe atunci domnea în ea; şi Asan s’a dus şi a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa, şi a silit pe Valahi, cari până atunci citeau în limba latină, să lese mărturisirea romană, şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară, şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi de atunci Valahii au început a citi bulgăreşte”.

„Paralela bulgară a legendei române este mai raţională.

Ea spune anume că Asan ar fi scos limba latină din biserica română, pentru a îndepărta eresul roman şi a introdus limba bulgărească.

Mai notăm şi că legenda bulgară urcă mai sus în timp înlocuirea Creştinismului latin la Români prin acel bulgar, punându-o pe timpul Asăneştilor”.

„Asemenea concordanţă deplină între două legende păstrate la popoarele române şi bulgare, cari ambele arată, că înainte de a fi limba bulgară în biserica română, era cea latină, dobândeşte o însemnătate mult mai mare decât s’ar cuveni a se da unor simple poveşti.

Potriveala cea neaşteptată a două izvoare atât de deosebite, dar cari puteau fi atât de bine informate, deoarece se raportau la fapte petrecute între ambele popoare, dă acestor legende valoarea unor mărturii istorice, care nu pot fi trecute cu vederea.

Putem deci privi ca un punct stabilit, acela că înainte de Creştinismul bulgar, fusese la Români unul de formă romană, cu limba latină ca limbă a predicării, încât se adevereşte şi astfel inferenţa trasă mai sus din cercetarea terminologiei bisericeşti.

Mai departe ambele legende atribue schimbarea limbii liturghiei din latină în slavonă, unui act de autoritate: cea moldovenească lui Alexandru-cel-Bun, cea bulgărească lui Asan, împăratul Bulgarilor.

Ambele legende conţin însă neexactităţi istorice.

Astfel sinodul dela Florenţa s’a ţinut tocmai în 1437, când Alexandru-cel-Bun murise acum de patru ani; iar împăratul Asan care se răsculase contra Bizantinilor, numai de cuceriri nu avea timp la nordul Dunării.

O singură dată trecu el peste Istru “în vecina Scitie”, nu însă cucerind, ci fugind bătut, înaintea împăratului Isaac Angelul.”

„Desbrăcând îndoita legendă de partea cea adausă de neştiinţa poporului, rămâne ca miez al ei,  faptul că înainte de Creştinismul bulgar era la Români Creştinismul roman, care tocmai fusese scos cu violenţă de către un împărat bulgar, ceea ce însă se petrecu mult înaintea lui Asan, pe timpul tocmai a regelui Bogor sau a urmaşului său Simion.”

 

 

 

Ioan Asan al II-lea (numit de bulgari Ivan Asen)

Este cazul, asadar, să luăm foarte serios în atenţie si  mărturia cronicarului Paisie de la Hilandar, care spunea ca  ţarul Ioan Asan al II-lea (1218-1241) „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit care va citi în limba latină să i se taie limba.

Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”

Bibliografie (surse) :

 

Dimitrie Cantemir,  DESCRIPTIO ANTIQUI ET HODIERNI STATUS MOLDAVIAE, Partea III, Capitolul V– Despre literele moldovenilor…

–  http://pallavicini-blog.blogspot.ro/2013/03/despre-spiritul-romanesc.html

– http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/Credinta%20adevarata/4.%20Marturia%20marilor%20istorici%20romani.htm

– http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aaratul_Vlaho-Bulgar:

Publicitate

Pentru alfabetul latin, bulgarii le tăiau românilor limba…

Pentru alfabetul latin bulgarii ne tăiau limba…

Există mai multe surse care atestă acest fapt. În perioada anilor 106-900 strămoşii noştri foloseau alfabetul latin, alfabet prin care la noi ajungeau sfintele scripturi creştine.

Către anul 900, aproape întreg spaţiul populat de români (inclusiv Republica Moldova de astăzi),era sub dominaţia Imperiului Bulgar, care se creştinase de curând şi adoptase  grafia slavonă.

Anume în acel timp regii bulgari, pentru a ne stăpâni mai bine, au impus  românilor grafia şi limba slavonă.

 Conform poruncilor date atunci, preoţilor noştri care îndrăzneau să citească în limba latină in Biserica, li se tăia limba, iar cărţile şi toate documentele scrise cu litere latine au fost arse…

Intr-o carte tipărită la Buda, în 1844  în limba bulgară, întitulată Ţarstvenica,  se spune:

„S’au însemnat în nişte cărţi vechi scrise de mână că, după reposarea patriarhului bulgar, Sfântul Ioan carele a ridicat pe Asan la împărăţie, a chemat Asan dela Ohrida pe părintele Teofilact, a luminat şi a curăţit toată Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci în ea.

După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut în Valahia, să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, care pe atunci domnea în ea; şi Asan s’a dus şi a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa, şi a silit pe Valahi, cari până atunci citeau în limba latină, să lese mărturisirea romană, şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară, şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi de atunci Valahii au început a citi bulgăreşte”.

Publicat  de Dr. Veaceslav Stavila – Jurnalul istoricului de veghe.md.

Este cazul, cred, să luăm foarte serios în atenţie si  mărturia cronicarului Paisie de la Hilandar,care spunea ca  ţarul Ioan Asan al II-lea (1218-1241) „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit care va citi în limba latină să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”

Un comentariu:

” Se implinesc 641 de ani de la anexarea Bulgariei de  catre Vladislav(Vlaicu Voda)! Adica azi sarbatorim ziua Bulgariei romanesti! Si azi in Bulgaria in fosta capitala Vidin , sunt romani care nu pot invata romaneste!’

Citeste pe http://info-valahia.blogspot.com

Bibliografie:

Dimitrie Cantemir,  DESCRIPTIO ANTIQUI ET HODIERNI STATUS MOLDAVIAE, Partea III, Capitolul V– Despre literele moldovenilor…

Vedeţi si:

http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/Credinta%20adevarata/

4.%20Marturia%20marilor%20istorici%20romani.html

PERIOADA REACTIONARA IN BASARABIA TARISTA (1825 – 1905)

Perioada Reacţionară în Basarabia Ţaristă

Situaţia Basarabiei în cursul secolului al XIX-lea se agrava din ce în ce mai mult. Izolată din toate părţile, ea părea o cetate asediată, mereu în pericol de a ceda în faţa valului năprasnic al deznaţionalizării şi rusificării.

Chiar şi ruşii recunoşteau că Basarabia suferea cele mai mari neajunsuri sub stăpânirea lor. În 1829, revenind în Basarabia, Mihailovski-Danilevski nota: „Am fost în Basarabia acum 11 ani, dar de atunci şi până în prezent n-am observat nicio schimbare spre bine.” Şi, în acelaşi an, Storojenko scria: „Nu poţi spune că bunăstarea locuitorilor a sporit, din contra, când în 1806 armatele noastre au ocupat Basarabia, regiunea se afla într-o stare mai prosperă.” (1)

Prin urmare, nu putem decât să ne alăturăm strigătului disperat al basarabeanului Alecu Russo: „Suntem pribegi în coliba părintească… şi străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!… Veneticii zâsu-ne-au în limba lor: «Al nostru e pământul şi cei ce locuiesc pe dânsul… ale noastre câmpurile… ale noastre dealurile… ale noastre cătunele, târgurile şi satele, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată răsuflarea».” (2)

Ruşii nu-şi dădeau deloc osteneala să cunoască regiunea şi problemele ei. Uneori autorităţile făceau gafe incredibile. Am mai arătat că în 1815, deci la trei ani după anexare, o comisie sosise de la Petersburg pentru a afla cărei religii îi aparţinea populaţia Basarabiei. Situaţia nu trebuie să mire, deoarece Kasso cunoştea alte întâmplări şi mai stupefiante: „De la data anexării la Imperiul rusesc şi până ce a fost publicat studiul unui ofiţer rus, Zaşciuk, cam prin anul 1862, ruşii nu ştiau nimic despre Basarabia. Unii credeau că Basarabia e în Asia, iar alţii o confundau cu Georgia. Până astăzi, toate datele ce se transmiteau de la centru despre Basarabia nu corespundeau adevărului şi realităţii. Aşa de exemplu, în «Anuarul Rusiei», redactat de serviciul statistic de pe lângă Ministerul de interne pe anul 1910, erau trecute toate naţionalităţile ce locuiau pe teritoriul Basarabiei, dar despre moldoveni, care constituie marea majoritate a populaţiei din Basarabia, nu scria niciun cuvânt. Iar câţiva ani în urmă, Departamentul casaţiei civile scotea o hotărâre, precum că Basarabia şi cu Moldova din dreapta Prutului erau parte integrantă din Imperiul bizantin, neţinând seama că puterea împăraţilor din Constantinopol niciodată n-a depăşit Dunărea spre nord.” (3) Unul dintre guvernatorii Basarabiei de la începutul secolului al XX-lea, prinţul Urusov, recunoştea faptul că el era complet străin când a venit la Chişinău: „Despre Basarabia ştiam în acel timp tot atâta cât şi despre Noua Zeelandă, dacă nu mai puţin… Tot drumul (Petersburg-Chişinău) studiam calendarul-almanah al Basarabiei, căutând să învăţ pe de rost numele şi prenumele funcţionarilor cu care aveam să mă întâlnesc mai des.” Iar predecesorul său, generalul von Raaben, aflând că fusese rechemat din Basarabia după patru ani de serviciu, constata: „De abia am început să fac cunoştinţă cu gubernia, şi trebuie să plec.” (4)

Prin urmare, în virtutea acestei ignoranţe stupide, nu este de mirare că unii ruşi, ca principele Obolenski, propuneau nici mai mult, nici mai puţin, decât schimbarea numelui Basarabiei, deoarece „însăşi denumirea aminteşte o altă patrie, are o însemnătate mare politică, născând visuri separatiste.” Acest principe cerea ca ea să se numească „gubernia Aleksandrovskaia”, sau chiar „Aleksandroslavskaia”, şi să se introducă serviciul militar obligatoriu. Din fericire, nu s-a aplicat nicio schimbare a denumirii, deoarece guvernatorul general al Basarabiei a avertizat Ministerul de interne că aceste măsuri ar spori nemulţumirile. În schimb, se cereau reforme cu motivaţia următoare: „E nevoie de aceste (reforme) cu atât mai mult, cu cât în ultimii ani a început să fie observat între ei, deşi într-un grad mic, spiritul patriotismului românesc.” (5)

Paralel, se luau numeroase măsuri îndreptate împotriva identităţii poporului român. În 1869 au fost întocmite legiuirile Basarabiei, în 1870 s-au introdus zemstvele, în 1871 Basarabia a fost transformată în gubernie. În 1874 era introdus serviciul militar obligatoriu, iar în 1889 judecătoriile de pace erau înlocuite cu „zemski-nacealnicii”, având atribuţii administrative şi judecătoreşti. Această ultimă măsură fusese luată, după spusele lui Batiuşkov, pentru „a stârpi obiceiurile priincioase moldovenilor, de care ei continuau să se bucure şi după anexare.” (6) Desigur, transformarea oficială a oblastiei în simplă gubernie nu reprezenta decât recunoaşterea de jure a unui fapt demult consumat. La 28 octombrie 1873 a fost suprimat sfatul oblastiei, pe care încă din iulie 1863 guvernatorul Velio, într-un raport către ţarul Alexandru II, îl găsea de prisos, „statul suportând numai cheltuieli inutile.” (7) În schimb, corupţia domnea atotputernică la toate nivelele administraţiei provinciei, lucru confirmat de Urusov:

„Odată ce este vorba de prelevări nelegale, ne vom opri puţin asupra acestei chestiuni. Odată, cu ajutorul unui membru al procuraturii – cunoscător al regiunii -, am încercat să socotesc partea susceptibilă de calcul a prelevărilor ce se fac de poliţia din guvernământ. A ieşit mai mult de un milion de ruble pe an. În curând m-am convins că mita între poliţia din Basarabia, afară de rare excepţii, joacă un mare rol. Eram conştient, ca şef al guberniei, că trebuie să lupt, dar a trebuit repede să mă conving că a desfiinţa prelevările ilegale este o problemă peste puterile mele.” (8)

Dar peste toate, rusificarea trona impozantă.

În locul ţăranilor români plecaţi în nesfârşitul imperiu, soseau necontenit în Basarabia ucrainieni, evrei, bulgari, germani, care toţi erau împroprietăriţi şi beneficiau de mult mai multe drepturi decât localnicii. Şi aceasta fără a-i mai aminti pe hrăpăreţii funcţionari ruşi. În tot acest răstimp, campania de opresiuni nu mai contenea. La Prut a fost ridicat un zid înalt şi gros, pentru ca nimeni să nu mai vadă ce se petrecea în partea cealaltă. Continuitatea spirituală românească a fost suprimată. Şcolile româneşti au fost interzise, iar liceele şi gimnaziile de la Chişinău, Bălţi, Hotin, Tighina, Bolgrad, Ismail sau Cetatea Albă erau exclusiv ruseşti. Pe lângă şcoală, nici administraţia şi nici biserica nu mai aveau voie să folosească limba română. Orice descoperire a unei cărţi româneşti era considerată ca descoperirea unui delict, fiind interzise chiar şi cărţi populare, precum Visul Maichii Domnului şi Arghir Crăişorul, foarte răspândite până atunci. De asemenea, biblioteca obştească din Chişinău, înfiinţată prin subscripţie publică în 1832, nu avea în 1898 nicio carte în limba română din 20.000 de volume. Simpla întrebuinţare a limbii române nu putea aduce decât închisoarea sau deportarea în Siberia. Teroarea domnea pretutindeni, iar izolarea de România era absolută. În plus, la şcoală se învăţa că „românii sunt urmaşii hoţilor aduşi de Traian din temniţele Râmului”, iar limba română este foarte grea, barbară şi improprie culturii. Dincolo de Prut, legea s-a stricat, pravoslavia s-a pierdut, iar ţarul va trebui să treacă Prutul „ca să slobozească pe bieţii creştini din mâna nelegiuită a neamţului (regele Carol I), a boierilor şi a jidovilor”! (9) Despre criza de cărţi româneşti în Basarabia îi scria poetul Mateevici lui Ion Bianu în 1913: „Dar nevoia cea mare mi-a fost că n-am avut cărţi trebuincioase spre călăuză. Am fost cu totul izolat de literatura folcloristică din Regat… Îmi aduc aminte uimirea ce m-a cuprins când am văzut întâmplător în Basarabia, într-o casă de buni români, culegerile voluminoase ale părintelui Marian. Am rămas împietrit. Nu-i nici de minune, când îţi aduci aminte că chiar un Eminescu popular e rara avis în Basarabia. Foametea de cărţi în limba mumă la noi e de nedescris.” (10) Acelaşi lucru îl constata şi un grup de boieri, care în 1883 întocmea un memoriu prin care cereau guvernului ca limba română să fie admisă măcar ca limbă de lucru la adunările zemstviale şi ale dvorenilor din ţinut. Bineînţeles, fără niciun rezultat.

Rusificare s-a bazat pe două pârghii principale: şcoala la oraş şi biserica la sat. Prima a dat rezultatele aşteptate: pătura cultă şi înstărită a fost rusificată prin şcoală, iar în Basarabia mulţi susţinători fervenţi ai rusificării vor fi pământeni renegaţi. În schimb, la ţară poporul român s-a conservat în întregime neatins. Lipsa şcolilor l-a făcut să trăiască în incultură, dar aceasta l-a apărat cel mai bine de rusificare. Multă vreme, ţăranii români au continuat să transmită folclorul moştenit de la strămoşi. Dar din 1885, în urma ordinului guvernatorului şi ispravnicului rus din Bălţi, ureadnicii (poliţiştii de la sate) i-au oprit pe flăcăii de la ţară să joace hora românească şi pe lăutari să le cânte doina cea atât de specifică poporului nostru. Ba chiar mai mult, pe motiv că nu s-a conformat acestor ordine aberante, a fost expulzat din Basarabia marele lăutar Lemiş.

Şi Mihai Eminescu a luat poziţie împotriva asupririi românilor. În iunie 1878 el spuea pe bună dreptate că după 1812 „ruşii… au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între românii de peste Prut şi restul poporului român.” Şi aceasta numai pentru că „Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigureze graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.” (11)

Şi tot marele poet sintetiza măsurile de rusificare luate:

„De atunci şi până acum, măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti «Christos a înviat!» în româneşte. Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la prepusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lângă toate aceste mai e şi sistemul de colonizare silnică al Rusiei. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să piardă energia caracterului naţional şi să fie mai primitoare faţă de măsurile de rusificare.” (12)

Dar, cu toate acestea, autorităţile nu se puteau bucura de „succesele” lor. După ce au fost rusificate şi şcolile bisericeşti, o dare de seamă asupra lor nu era de natură să liniştească autorităţile care au iniţiat această ispravă: „Cât de greu în general elementele de alt neam se prelucrează (!) în oameni ruşi se vede din aceea că pe timpul vacanţelor de vară, elevii adesea uită cuvintele şi expresiile ruseşti învăţate, astfel că la începutul noului an şcolar din nou trebuieşte început studiul cuvintelor şi expresiilor învăţate înainte.” (13)

În condiţiile acestei politici dictate de la centrul imperiului, guvernatorii Basarabiei nu se mai remarcau prin nimic altceva decât prin slugărnicie şi inconştienţă. Cu toţii erau străini total de neamul, limba şi obiceiurile celor pe care îi guvernau şi pe care le era imposibil să-i înţeleagă. Dacă dăm lista lor în rândurile ce urmează, o facem numai pentru a respecta o elementară statistică.

Ordinea lor este următoarea: Iliinski (1854-1856), Fonton de Veraillan (1857-1862), baronul Velio (1862-1863), generalul Antonovici (1863-1867), generalul Hangardt (1867-1871), generalul Şebeko (1871-1879), generalul Iankovski (1879-1881), Koniar (1881-1883), generalul Konstantinovici (1883-1899), generalul von Raaben (1899-1903), prinţul Urusov (1903-1904), Haruzin (1904-1908), contele Kankrin (1908-1912), Ghilhen (1912-1915) şi Voronovici (1915-1917).

Unul dintre aceste simpe nume, prinţul Urusov, era mai cultivat şi mai lucid, apreciind corect situaţia sa şi a predecesorilor săi. Despre aceştia spunea că erau „dintre acei care privesc rolul lor ca pe o situaţie respectabilă şi sigură, căpătată ca recompensă pentru alte servicii, şi nu ştiau nici legile.” (14) Însuşi Urusov s-a văzut că era complet străin când a venit la Chişinău. În aceste condiţii, nici nu ne mai miră faptul că amintitul Şebeko îşi permitea chiar să-i telegrafieze ţarului Alexandru II la 9 octombrie 1879 că „Basarabia românească nu mai există.” (15) Dar nici poporul nu îi ierta, toţi fiind pedepsiţi pentru faptele lor prin şfichiuiturile vorbelor de duh şi cu tâlc. De exemplu, lui Fonton de Veraillan, poporul îi spunea „Fântâna lui văru Ion.” (16)

Despre particularităţile deosebite ale acestei regiuni româneşti, prinţul Urusov spunea: „Recepţia petiţiilor la Chişinău este o solemnitate necunoscută în Rusia. Petiţionarii vorbeau multe limbi: ucrainieni, ruşi, evrei, nemţi şi în enormă cantitate moldoveni români. Pentru ei am învăţat câteva cuvinte. Când lucrurile erau mai complicate, mă serveam de translator public.” Iar despre o revoltă a ţăranilor arăta: „Neştiind împrejurările, neştiind limba română, singura în care ei vorbeau, mă simţeam neliniştit; cuvinte separate ruseşti se înecau în vorba românească a tuturor; am cerut să mi se aducă un tălmaci; am scris o adresă către comună, am ordonat să fie tradusă şi am trimis traducerea prefectului, ca să o citească populaţiei.” (17)

Situaţia îngrozitoare a românilor din Basarabia îl determinau pe însărcinatul cu afaceri austro-ungar la Bucureşti, C. Dumba, să scrie în 1894: „Rusia este un stat absolutist condus centralizat, în care hotărârea suverană a ţarului este atotputernică. În tot imperiul se face fără scrupule rusificarea; Basarabia împărtăşeşte soarta provinciilor baltice, a Finlandei, a Poloniei.” (18) Iar referitor la acelaşi aspect, juristul german S. Friedman arăta: „Rusia ţaristă nu cunoştea niciun fel de legislaţie a naţionalităţilor. În provinciile de la frontiera de vest s-a procedat la o viguroasă politică de rusificare; limba rusă a fost impusă în şcoli, guberniile vestice au fost invadate de funcţionari ruşi, străini şi ostili autohtonilor şi care n-aveau alt scop decât distrugerea civilizaţiei locale, a trăsăturilor ei specifice; în guberniile vestice se proceda la o «pacificare» sângeroasă.” (19) P. Ris constata şi el: „Rusia era o ţară de stăpâni şi sclavi. De înaltă cultură, artă şi civilizaţie rafinată, şi de ignoranţă şi sălbăticie primitivă, de înaltă morală şi nobleţe şi de bestialitate.” (20) În aceste condiţii, germenii mişcării revoluţionare au dăinuit în Rusia pe parcursul întregii perioade de care ne ocupăm. În anii ‘70 ai secolului al XIX-lea au existat şi în Basarabia cercuri narodniciste ilegale, conduse de reprezentanţi ai intelectualităţii moldoveneşti precum: A. Frunză, C. Ursul, N. Zubcu-Codreanu, F. Codreanu, C. Popovici, A. Bulatov etc.

Urmarea directă a luptei românilor cu rusificarea a fost înapoierea culturală. Tocmai de aceea, în 1897, basarabeanul refugiat Constantin Stere era nevoit să precizeze în lucrarea sa de doctorat la Universitatea din Iaşi: „Născut şi crescut într-o provincie română subjugată – care de aproape un veac a fost cu desăvârşire sustrasă oricărei înrâuriri culturale din ţara mamă, în care nu e permis să intre măcar un abecedar român şi în care limba română se vorbeşte aşa cum se vorbea în Moldova de oameni inculţi acum un veac – am fost nevoit în cei 3-4 ani să mă pun la nivelul tuturor progreselor realizate de atunci în limba noastră literară. Oricâtă bunăvoinţă şi muncă aş pune, n-am putut încă reuşi.” (21)

Publicând în 1905 lucrarea Neamul românesc în Basarabia, Nicolae Iorga, cunoscând imposibilitatea ajungerii cărţilor româneşti în mâinile basarabenilor, o începea cu următoarea dedicaţie: „Celui dintâi român basarabean – din Basarabia – care va lua în mâni această carte.” Şi tot Nicolae Iorga, elogiindu-l pe istoricul Iustin Frăţiman, care a constituit la Chişinău Societatea istorică „B.P: Haşdeu”, declara: „A se ocupa cineva de istoria moldovenească în Basarabia ruşilor, care obişnuia să trimită pe cercetător în depărtate locuri de exil, era desigur dovada unei aplecări speciale către jertfă. Şi mare era norocul acelora care, în prigonirile şi rătăcirile lor, să păstreze o parte din materiale aşa de greu adunate şi păstrate cu atâta iubire.” (22) Tot atunci, Dimitre Onciul rostea cuvinte la fel de elogioase la adresa lui Pavel Gore, directorul Muzeului naţional Chişinău.

Despre lupta dintre români şi rusificare şi despre rezultatul ei, acelaşi Mihai Eminescu scria cuvinte mişcătoare:

„În lupta pentru existenţa etnică însă, capetele nu se numără, ci se cumpănesc. Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească, românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi de superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mai mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăşit acest mic popor românesc şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele nouă milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci milioane de ruşi vor putea să adune cândva. Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne e stricătoare, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru asemenea degenerare.

De câte ori ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest simţământ şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.” (23)

Vedeti şi…

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici…

Note:
1    Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 114.
2    Ibidem, p. 115.
3   Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi, Chişinău, 1991, p. 8-9.
4    Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 96.
5    Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 99.
6    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 191.
7    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 127.
8    Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 28-29.
9    Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 79.
10  Alexei Mateevici, Scrieri, Iaşi, 1989, p. 108.
11  Mihai Eminescu, O parte a cestiunii orientale, în Nistru, Chişinău, nr. 3/1990, p. 73.
12  Ibidem, p. 74.
13  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, p. 148-149.
14  Ibidem, p. 95-96.
15  Ibidem, p. 95.
16 Gheorghe Bezviconi, Românismul fruntaşilor Moldovei dintre Prut şi Nistru sub stăpânirea străină, Bucureşti, 1941, p. 502.
17  Petre Cazacu, Câteva date…, p. 24-25.
18 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 242.
19  C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920), Cluj-Napoca, 1983, p. 21.
20  Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, p. 33.
21 Z. Ornea, „Ştiinţa spre a străbate la adevăr”, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 8/1989, p. 42-43.
22  Alexandru Dobre, Idealul unităţii naţionale în cultura românească, Bucureşti, 1988, p. 139.
23  Mihai Eminescu, op. cit., p. 73-74.

Sursa: Istoria md.

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie