CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cât de veche este credința noastră ortodoxă?

 

 

Image result for crucea pe cer photos

 

 

 

 

Dacă sunteți romano catolic , este bine sa știți că până în anul 1054 Biserica dumneavoastră a fost una cu cea Ortodoxă. În acel an Papa de la Roma s-a desparțit de cele patru Patriarhate apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) și a început să facă schimbări dogmatice.

Astfel Biserica dumneavoastră este veche de 1000 de ani.

Dacă sunteţi un luteran, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517.

Dacă aparţineţi Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către regele Henric al VIII în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a divorța și a se recăsători.

Dacă sunteţi un prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființata de John Knox în Scoţia, în anul 1560.

Dacă sunteţi congregaționist, religia dumneavoastră a fost iniţiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582.

Dacă sunteţi protestant episcopal, religia dumneavoastră a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înfiinţată de către Samuel Senbury în coloniile americane, în secolul 17.

Dacă sunteţi baptist, îi datorati principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul 1606.

Dacă apartineti  Bisericii  Daneze Reformate, îl recunoaşteţi ca fondator pe Michelis Jones, deoarece religia dumneavoastră își are originile în New York, în anul 1628.

Dacă sunteţi metodist, religia dumneavoastră a fost fondată de către John şi Charles Wesley în Anglia, în anul 1774.

Dacă sunteţi mormon, bazele religiei dumneavoastre au fost puse de catre Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1829.

Dacă sunteti membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de catre William Booth, în Londra, în anul 1865.

Dacă sunteti membru al Bisericii Scientologice,  anul în care aceasta religie s-a  născut este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy.

Daca aparţineti uneia dintre organizatiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”,”Evanghelia Penticostala,” „Biserica Sfânta” sau „Martorii lui Iehova”, religia dvs. este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultima sută de ani .

Dacă sunteti Creştin Ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu s-a mai schimbat din acel moment.

Biserica noastră are acum 2.000 de ani vechime şi, din acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor şi a Sfinților Părinţi, este considerata cu adevărat ” Una Sfântă Sobornicească şi Apostolească Biserică.”
Aceasta este cea mai importantă moștenire pe care putem să o transmitem tinerilor acestui nou mileniu.

 

Pr. Dr.  Miltiades Efthimiou

 

 

 

Image result for photos icoana mantuitorului pantocrator de la sinai

Image result for photos icoana mantuitorului pantocrator de la sinai

 

Icoana Mântuitorului de la mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai

… despre care se spune că are un ochi mângâietor şi un ochi judecător.

Icoana Domnului Iisus Pantocrator, indiscutabil cea mai tulburătoare imagine a Mântutorului, datează din sec. al VI- lea, fiind una dintre multele şi preţioasele icoane care au fost păstrate şi ocrotite în mănăstirea din deşertul Sinaiului, supravieţuind astfel furiei iconoclaste. Icoana este pictată în tehnica numită encaustica, al cărei secret s-a pierdut în timp.

 

 

01/05/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

ISLAMUL

 

 Over two million Muslims from around the world flood Saudi city of Mecca to perform the annual Hajj pilgrimage, which is one of the five pillars of Islam
 
 

 

Religia Arabilor este singura religie apărută după Hristos.

Întemeietorul acestei religii este Mahomed (sărbătoritul; cel lăudat), o figură istorică interesantă, un om care-şi trăieşte viaţa de la o extremă la cealaltă: de la anonimat la glorie, de la sărăcie la bogăţie, de la ascetism la depravare, între arme şi altar, între viclenie şi seriozitate; o personalitate care, deşi n-a ştiut să scrie, a lăsat pe urma lui o carte şi o religie.

Mahomed s-a născut la 20 Aprilie 570 în Mecca. Tatăl său Abdalah (robul lui Dumnezeu) a murit înainte de naşterea sa. Mama sa, Amina, o fire blândă şi plăpândă, se spune că a avut tot felul de vedenii, înainte şi după naşterea copilului.

La doi ani, după naştere, moare şi ea, şi nu mult după aceea şi Abd-el-Mutalik, unchiul şi protectorul copilului.

Acum, Mahomed trece în grija unchiului său după mamă, Abu Talib, om sărac şi cu mulţi copii, care îl pune păstor la oi.

După douăzeci de ani, Mahomed intră în serviciul unei văduve bogate, Hadigea (Kadidja), cu care după 5 ani se căsătoreşte şi are 2 băieţi şi 4 fete.

Deşi era mai în vârstă decât el cu vreo 15-20 ani, au dus împreună o viaţă fericită.

Cu prestigiul, averea, iscusinţa şi încurajările ei, dă vieţii lui Mahomed un curs neaşteptat.

După moartea Hadigei, Mahomed, deşi are 51 ani, duce o viaţă familială uşuratică; îşi ia încă vreo 12 soţii legitime şi mai multe concubine, cu care duce un trai nu tocmai compatibil cu prestigiul moral al unui „profet” întemeietor de religie.

Încă din copilărie, Mahomed avea o predilecţie deosebită pentru meditaţie şi asceză.

Îi plăcea să stea luni întregi pe muntele Hira, unde contractează o boală nervoasă (histerie musculară).

În timpul acceselor de epilepsie, primea revelaţii.

Când dormea odată în peştera de lângă muntele Hira, disperat din cauza bolii şi hotărât să se sinucidă, îi apare în vis arhanghelul Gavriil şi-l îndeamnă să citească în numele Domnului care l-a făcut pe om dintr-un bob de sânge şi-l învaţă ceea ce el nu ştie.

Arhanghelul dispare şi Mahomed se trezeşte.

După ce iese din peşteră, aude un glas ceresc zicându-i: „Mahomed, tu eşti trimisul lui Dumnezeu, eu sunt Gavriil”.

Ridicându-şi privirea, văzu un înger în chip de om cu aripi, care îi repetă cele spuse, apoi dispăru. Acasă, Mahomed spuse deznădăjduit Hadigei despre vedenie, încredinţat că e lucru drăcesc.

Hadigea izbuti să-l convingă că e o descoperire cerească, iar el e trimisul lui Dumnezeu.

Mahomed avea atunci 40 ani. Asceza devine mai severă şi religiozitatea lui mai aprinsă. Îi apare a doua oară îngerul şi-i porunceşte să înceapă predica. Mahomed ascultă.

Vorbeşte mai întâi despre idoli, despre necredinţă, despre milostenie, despre pocăinţă, despre judecata lui Dumnezeu, despre osânda iadului şi fericirea paradisului.

Cei dintâi dintre ucenicii lui sunt Hadigea, vărul său Ali, fiul adoptiv Zaid (fost creştin), unchiul său bogat Abu Becr, la care se adaugă vărul său Hamza şi apoi Omar.

Celelalte rude îl batjocoresc şi îl alungă cu pietre.
Are succes mai mare în Iatreb, centru monoteist, unde îşi câştigă 6, apoi 12 ucenici, şi într-un an 73 bărbaţi şi 2 femei.

Aici se refugiază Mahomed şi cu Ali la 22 iunie 622, dată, de când începe era musulmană (hegira). Oraşul de acum se numeşte Medina (oraşul profetului).

În curând cucereşte la noua credinţă oraşul întreg şi-l însufleţeşte ca să înceapă lupta pentru propagarea învăţăturii profetului, împotriva necredincioşilor, prin foc şi sabie.

La început, cu 300 de oameni, jefuieşte şi măcelăreşte caravanele meccanilor şi ale sirienilor, apoi adună o armată de 10.000 oameni, cu care ocupă Mecca.

Statuile celor 360 zei au fost atunci sfărâmate, se spune, de însăşi mâna lui Mahomed, acum deplin stăpân în oraşul sfânt al Arabilor.

Adună o nouă armată, de 30.000 soldaţi, declară „război sfânt” tuturor celor ce nu cred în profet, organizează nu mai puţin de 76 expediţii în deşert „pentru pradă şi pentru Coran”, supune, pe rând, toate triburile arabe şi moare la 8 iunie 632, în vârstă de 62 ani, rostind ultimele cuvinte: „Allah… da… Paradis”.

În călătoriile pe care le-a făcut în serviciul unchilor săi şi a Hadigei, Mahomed a cunoscut iudaismul, creştinismul şi parsismul, şi, prin comparaţie, a putut să-şi dea seama de inferioritatea religiei neamului său, faţă de religia iudeilor şi a creştinilor.

Înainte de Mahomed, arabii erau politeişti, sabeişti, fetişişti, idolatri. Adorau chipuri de piatră, rudimentar cioplite, sau numai blocuri de piatră, cum era Kaaba din Mecca, piatra albă căzută din cer, apoi negrită de păcatele oamenilor.

 

 

 

Kaaba, se află la Mecca, are  forma unui cub si se găsește în centrul moscheii care se numește Al-Masğid al-Harām .

Construcția are o suprafață de 145 m², iar Kaaba este construită din pietre de granit scoase din carierele din jurul orasului Mecca.

După tradiția islamică se crede că Adam a fost cel care a construit pentru prima dată Kaaba și că de la el ar mai fi rămas în picioare doar temelia. Dar Coranul spune că Avraam și fiul săi Ismail au pus temelia Kaabei (Sura Al-Baqara :127).

În perioada preislamică la Kaaba se găseau 360 de idoli în care credeau arabii politeiști.

Cel mai mare și mai puternic dintre acești idoli era Hubal, un zeu de origine nabateană ce era considerat a fi protector al caravanelor.

În timpul profetului Mohamed, Kaaba a intrat sub controlul musulmanilor și toate statuile de idoli distruse.

Acum Kaaba are o înălțime de 16 metri. Se presupune că Kaaba era mult mai joasă în anul 630 când profetul Mohamed a cucerit Mecca, deoarece ginerele său, Ali l-a ridicat pe umeri și a dărămat toate statuile.

Cultul arabilor era sângeros.

Se aduceau în faţa idolilor sacrificii omeneşti, îndeosebi copii frumoşi şi bine dezvoltaţi, apoi animale, cereale şi tot felul de ofrande. La sărbători mari, idolii se îmbrăcau în haine frumoase şi se împodobeau cu giuvaeruri scumpe.

Cel mai ales sacrificiu era al părului: la sfârşitul călătoriilor sfinte, părul, înadins lăsat netuns mai multă vreme, se tundea şi se arunca în foc. Decăzuse atât de mult religia arabă, încât idolii nu mai aveau niciun credit.

Ca un protest împotriva idolatriei, s-a ivit secta hanifilor, care combătea idolatria, profesa monoteismul şi adora pe Allah, unicul Dumnezeu.

Cu secta aceasta a stat Mahomed în legături apropiate, dacă nu cumva a fost şi printre membrii ei, înainte de a-şi întemeia propria lui religie.

În orice caz, inferioritatea religiei arabe faţă de creştinism şi iudaism, precum şi contactul cu secta hanifilor, au avut un ecou adânc în sufletul meditativ al lui Mahomed, ecou din care se zămisleşte noua religie, islamul (credinţă, încredere deplină, supunere).
Învăţătura lui Mahomed se cuprinde în Coran (citire), cartea sfântă a mahomedanilor, împărţită în 114 capitole (sure) şi 6206 versuri, alcătuite din rugăciuni, maxime, cuvântări, sfaturi, îndemnuri religioase şi morale, legi civile, penale, matrimoniale etc., adunate de Abu Becr, cel dintâi calif (vicar şi urmaş al lui Mahomed) şi scrise pe oase, pe foi de palmier şi pânze de mătase.

Forma definitivă i-o dă al doilea calif, Omar. Cartea începe cu următoarea formulă de rugăciune, cea mai obişnuită la arabi (sura 1):

„În numele lui Allah, al Celui îndurat, al celui milostiv. Lăudat fie Allah, stăpânul lumilor, cel milostiv, cel îndurat, stăpânul zilei de judecată! Ţie ne închinăm, pe tine te chemăm într-ajutor.

Condu-ne pe drumul cel drept, pe drumul celor cărora le arăţi harul Tău, nu al acelora pe care eşti mâniat, nu pe al celor rătăciţi”.

 

 

 

 

Ce învaţă Coranul:

 

Sistematizată, doctrina de credinţă a islamului e împărţită în capitolele: despre Dumnezeu, despre îngeri, despre cărţile sfinte, despre profeţi, despre predestinaţie, despre învierea si judecata morţilor. Dumnezeul arabilor e Allah.

Credinţa aceasta, monoteistă, ei spun că a fost păstrată prin profeţii Adam, Enoh, Noe, Avram, Moise, David, Solomon, Iisus [considerat simplu proroc] şi Mahomed, cel din urmă şi cel mai mare profet.

Dumnezeu este adevărul (31, 29), făcătorul cerurilor şi al pământului (42, 9), Domnul cerurilor, al pământului şi al veacurilor (45, 35). Atributele lui sunt: viaţa, atotştiinţa, atotputernicia, veşnicia (112), „lumina cerurilor şi a pământului” (24, 35).

„Dumnezeu cunoaşte lăuntrul piepturilor” (31, 22), ştie toate tainele şi „are numele cele mai frumoase” (20, 6-7; 59, 24).

„Dumnezeu este cel ce a făcut cerurile şi pământul în şase zile. Apoi s-a suit pe tron. N-aveţi afară de El scut şi nici ocrotitor” (32, 3).

„Dumnezeu este cel ce v-a dat pământul ca loc statornic şi cerul ca boltă şi v-a plăsmuit şi a făcut frumos chipul vostru şi v-a înzestrat cu bunuri. Acesta este Allah, Domnul vostru, deci fie binecuvântat Allah, Domnul veacurilor.

El este cel viu; nu este Dumnezeu afară de el; deci chemaţi-l cu credinţă curată. Mărire lui Allah, Domnul veacurilor!… El este cel ce v-a făcut pe voi din ţărână, apoi dintr-o picătură, apoi din sânge închegat, apoi vă lasă să ieşiţi fiind copilaşi, apoi vă face vârstnici, apoi să fiţi bătrâni… El este cel ce înviază şi omoară…” (40, 66-70).

După creaţie, omul a fost aşezat de Allah în rai, dar după ce Adam şi Eva s-au lăsat ispitiţi de Satana „duşmanul” şi „trădătorul oamenilor” (25, 31; 35, 6), au fost trimişi pe pământ.

După moarte, se vor întoarce iarăşi în rai sau iad, după cum vor fi de credincioşi.

Despre îngeri, islamul învaţă că sunt fiinţe cereşti, care inspiră pe profeţi, ajută pe cei credincioşi şi implinesc poruncile lui Dumnezeu. Sunt îngeri buni şi îngeri răi.

Fiecare om are un înger păzitor. Există şi spirite inferioare îngerilor (gini), bune şi rele, care spionează cele din cer şi informează pe vrăjitori şi ghicitori.

Despre cărţile sfinte învaţă că Vechiul şi Noul Testament sunt falsificate, Cartea sfântă, prin excelenţă este Coranul, care există din veci pe masa lui Allah şi e descoperit lui Mahomed prin arhanghelul Gavriil.

Despre profeţi învaţă că sunt trimişii lui Dumnezeu (rasuli), toţi cei de la Adam până la Mahomed, pe lângă care mai sunt şi oamenii fără păcat şi făcători de minuni (nabi) care mijlocesc între oameni şi Dumnezeu. Numărul acestora din urmă este de 224.000.

Despre Iisus Coranul dă date confuze: S-a născut din Fecioara Maria, a întărit legea lui Moise, a fost un făcător de minuni, a profeţit venirea lui Mahomed şi a murit răstignit [nu menţionează Învierea].
Despre predestinaţie învaţă că totul e dinainte hotărât de Allah. Libertatea voinţei nu există. Şi binele şi răul, vin de la Allah. Fatalism absolut.

La toate nenorocirile, musulmanul exclamă: „Dumnezeu e mare” (Allah kerim). În privinţa fatumului, Coranul dă această regulă generală: „O, fiul meu, împlineşte rugăciunea, porunceşte ce e bun şi opreşte ce e rău, şi rabdă ce a venit asupra ta, căci aceasta e ceva hotărăt” (31, 16).

Despre înviere învaţă că toţi oamenii trec prin poarta şi „beţia morţii” (50, 18) în rai sau iad, după ce, mai întâi, sunt judecaţi. Judecata, „ziua socotirii” (38, 25), constă din trecerea peste o punte „mai subţire ca aţa şi mai ascuţită ca tăişul săbiei, întinsă peste prăpăstiile iadului”.

După înviere şi judecată urmează fericirea în grădinile Edenului sau osânda în chinurile iadului.

În rai, credincioşii vor străluci în haine luxoase, în grădini fermecătoare, la umbra unor pomi cu fructe minunate, lângă izvoare de lapte, miere şi vin, în tovărăşia unor fecioare de o frumuseţe îngerească.

Datoriile religioase ale fiecărui musulman (credincios), se rezumă în următoarele cinci porunci:

Mărturisirea credinţei ca stare lăuntrică (imam) şi ca religie (islam). Ea se învederează prin rugăciune, milostenie, post, abluţiuni (spălări rituale) şi pelerinaj la Mecca.

Semnul văzut al credinţei mahomedane, ea şi al celei talmudice, este circumciziunea.
Rugăciunea de cinci ori pe zi: la apusul soarelui, la un ceas şi jumătate după apuul soarelui, în zorii zilei, la amiază şi cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui, când muezinul (cântăreţul care anunţă ceasurile de rugăciune) anunţă din vârful minaretei.

Rugăciunea se face în moschei (lacasuri de cult mahomedane) şi giamii (de obicei mai mari decat moscheile), la spatele imanului (preotul musulman), toate gesturile, cu faţa spre Mecca, pe covoare sau rogojini, pe care se poate călca numai desculţ, cu faţa la pământ,în genunchi, cu plecarea capului în dreapta şi stânga (salut către îngerul păzitor), sau cu degetele pe lobul urechii (semn că ascultă glasul lui Allah).

E interesant de ştiut că islamul are numai rugăciuni de laudă, puţine de mulţumire şi niciuna de cerere.

Pe aceste din urmă, fatalismul le face de prisos.
Milostenia e o dăruire benevolă, din „prisosinţă” (2, 216 – 217), a 40-a parte din avere, pentru săraci, orfani, rude, cerşetori, sau ca impozit pentru a ajuta „războiul sfânt” şi prozelitismul.

Postul e numit de Mahomed „uşa religiei”. El se ţine primăvara, în luna Ramadan, şi constă din ajunare toată ziua: nu mănâncă nimic până la apusul soarelui, când înfrânarea de peste zi se poate compensa (vezi 2, 183). Postul se încheie cu sărbătoarea „micul Bairam”.

Sunt oprite carnea de porc, de câine, pisică, animale sugrumate, vinul şi jocul de hazard (2, 168), căci vin de la diavolul, duc la ceartă şi contribuie la neglijarea rugăciunilor.
Pelerinajul este călătoria sfântă, cel puţin odată în viaţă, la Mecca. Atunci serbează musulmanul „marele Bairam”. Cei ce fac o astfel de călătorie, se numesc „hagi”.

Aceste porunci, strict observate, constituie credinţa intimă a mahomedanilor.

Viaţa morală a mahomedanilor e un compromis între virtuţile biblice şi obiceiurile arabe.

„Mâncaţi din ceea ce e bun şi faceţi ceea ce e drept” (23, 53). Ospitalitatea şi mila se bucură la ei de mare cinste. Răspândirea islamului şi moartea pentru Allah vor avea cea mai mare răsplată.

Musulmanii sunt fraţi, toleranţi faţă de sclavie şi intoleranţi faţă de alte religii, islamul fiind „unica credinţă” (21, 92); celelalte religii constituie o ispită în calea musulmanilor şi „ispita e mai rea decât moartea” (2, 214).

Caracteristica vieţii familiale este poligamia. Fiecare soţ poate avea 4 soţii, şi concubine, câte poate întreţine.

Soţia, „ogorul” musulmanului (2, 223) în islam, e foarte puţin preţuită. Mahomed îi înlesneşte divorţul şi o exclude din paradis.

Nu are parte de nicio cultură, nu e permis să fie privită decât acoperită de voal (24, 31) şi nu e cuviincios să întrebi pe un bărbat de sănătatea femeii.

„Bărbaţii, stau mai presus decât ele” (2, 228). Ei sunt „musulmani”, fiii lui Avram şi Ismail (2, 121-126).

 

 

Soţiile lor sunt considerate, de însuşi Mahomed, ca „pradă” de la Dumnezeu (33, 49).

Femeile mahomedane se emancipează, peste voia Coranului, abia în veacul al 20-lea.
Aceasta este în linii generale viaţa şi religia lui Mahomed – islamul, pe care urmaşii săi, în mai puţin (de o sută de ani, l-au răspândit până în India şi din Arabia până în Spania.

Astăzi islamul numără vreo 260 milioane de aderenţi.

Pentru neamul său, Mahomed a fost un mare om politic şi războinic: a dat triburilor arabe unitate politică şi religioasă, o concepţie practică despre lume şi viaţă, o religie nouă, superioară celei anterioare, şi Coranul.

Un Dumnezeu: Allah, un profet: Mahomed, o Învăţătură: Coranul, un loc sfânt: Mecca.

A militat pentru monoteism, împotriva idolatriei, cu o pasiune de profet. A făcut din arabi o forţă care a umplut lumea de groază, de lacrimi şi sânge…

Islamul a făcut mult rău creştinilor. Dar tocmai aici se vede că Mahomed nu a fost un profet adevărat. Deşi propagă mila, Mahomed este un om crud: măcelăreşte în faţa sa prizonierii şi rudele adversare, creştinii şi iudeii, fără alegere, şi binecuvintează pe asasini.

Deşi afirmă că Arhanghelul îi descoperă voinţa lui Allah, Mahomed nu e original: e un eclectic; împrumută din religia creştină, mozaică, persană şi arabă.

Coranul nu aduce nimic nou față de iudaism şi creştinism, decât blestemele împotriva rudelor necredincioase şi poruncile barbare pe care le dă el, adeseori din cel mai egoist interes.

Mahomed a împrumutat din Biblie, după auz, nu din citire, multe nume, idei religioase şi precepte morale.

Influenţa biblică e vizibilă în Coran, dar stâlcită, parodiată.
Deşi se proclamă profet, Mahomed este un om supus senzualităţii, care depăşeşte cu mult numărul soţiilor pe care le admite pentru musulmani; divorţează, pe temeiuri de revelaţii inventate, pe Zeinab, soţia fiului său adoptiv Zaid, pentru a se căsători cu ea; se îndrăgosteşte de o copilă de 6 ani, Aişa fiica lui Abu Becr, pentru ca după doi ani să se căsătorească cu ea; un depravat, care, pe lângă soţii, îşi populează haremul cu sclave şi concubine.

Deşi învaţă pe musulmani blândeţea (25, 64), că salutul lor e „pace” (33, 43), că „iertarea e mai valoroasă decât răzbunarea”, că „toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu” şi „nu există diferenţă între rase, triburi şi populaţii”, Mahomed îşi propagă religia prin foc şi sabie, iar urmaşilor le lasă cu limbă de moarte să continue „războiul sfânt” împotriva „necredincioşilor” până când vor dispărea cu totul, din care pricină istoricii numesc istoria islamului o „istorie diabolică”.
O comparaţie între creştinism şi islam, sau între Iisus şi Mahomed, este cu neputinţă.

În creştinism Dumnezeu e un Părinte bun şi iubitor; în mahomedanism un fatum, un despot oriental lipsit de legături morale cu omul. Creştinismul propagă o concepţie spiritualistă, etică şi religioasă, despre viaţă şi veşnicie; islamul o concepţie naturalistă, care-şi află expresia în fericirea senzuală din paradis şi în josnicia morală a poligamiei. Creştinismul făgăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu celor virtuoşi, după criterii morale; islamul promite paradisul celor ce mor „în umbra săbiilor”, fără considerare la virtuțile morale şi religioase.

Creştinismul e religia luptei cu patimile; islamul este o religie politică, care propagă lupta împotriva celor de altă religie.

Creştinismul e religia libertăţii, a smereniei şi a toleranţei; islamul e fatalist şi fanatic, tolerant faţă de vicii şi intolerant faţă de adversari. Fatalismul, ca şi fanatismul, e „opiul moral al popoarelor mahomedane” (I. Goron).

Islamul e superior altor religii naturale, fiindcă înlătură politeismul şi idolatria, dar, în schimb, permite poligamia, concubinajul, sclavia, furtul de la „infideli” (necredincioşi islamului).

Creştinismul se înfrânează; musulmanul desfrânează, rupe frânele moralităţii.

Pentru creştin, viaţa veşnică e un triumf al sfinţeniei; pentru musulman viaţa veşnică e un triumf al plăcerilor trupeşti.

Creştinul convinge prin cuvânt şi prin exemplu; musulmanul prin sabie. Creştinismul e un regim de iubire frăţească; islamul e un regim de forţă. Creştinismul satisface nevoile religioase şi morale ale omului; islamul numai pe cele instinctuale.

Ce a făcut Mahomed pot face şi alţi oameni; ce a făcut Iisus Hristos nu mai poate face nimeni.

Din atâtea pricini, islamul nu se poate compara cu creştinismul, nici Coranul cu Evanghelia.
Prin personalitatea unică a întemeietorului, prin valoarea divină şi eternă a învăţăturii ei dogmatice şi morale, prin cultul său în spirit şi adevăr, prin numărul cel mai mare al aderenţilor săi, creştinismul este religia perpetuă, perfectă, unica religie adevărată a omenirii.

În toate religiile aflăm principii alese şi norme etice care au în vedere ameliorarea, înălţarea şi fericirea omului.

Creştinismul le întrece pe toate, prin Evanghelia, crezul, harul, lumina şi iubirea Sa. Iisus Hristos, nici prin viaţa şi nici prin opera sa, nu are rival în sânul ornenirii.

Zoroastru – dacă a existat – a fost un mare reformator religios; Confucius a fost un mare ministru şi pedagog;

Budha a fost un mare şi mândru contemplativ;

Mahomed, deşi a avut o viaţă de scandal, a fost un mare cuceritor şi reformator arab.

Niciunul n-a fost nici sfânt, nici erou. Iisus Hristos a întrupat sfinţenia exemplară şi a murit pecetluindu-Şi cu sângele învăţătura şi opera.

Viaţa Iui Iisus se deosebeşte esenţial de a tuturor întemeietorilor de religii.

Tot ce e bun la alţii se află şi la EI, dar El nu admite niciuna din erorile lor, nici politeismul, nici ateismul, nici idolatria, nici magia, sau mitologia; nici senzualismul, nici materialismul; nici tirania, nici anarhia; nici violenţa, nici sclavia, nici ura.

El depăşeşte pe toţi întemeietorii de religie, prin frumuseţea caracterului şi prin veritatea Evangheliei Sale, care domină omenirea.

Influenţa Lui e unică în durata veacurilor, peste hotarele tuturor ţărilor, în adâncul tuturor conştiinţelor.

El lucrează cu o putere care luminează raţiunea, vrăjeşte inima şi îndrumă voinţa omului să se apropie de Dumnezeu. El „niciodată nu va fi întrecut”.

Confucianismul, mazdeismul, budhismul şi islamul s-au propagat prin concursul puterilor civile şi politice.

Califii aveau lozinca şi alternativa: „Crezi, sau mori”.

Mahomedanii „ard, jefuiesc, distrug, ucid, obligă capetele să se plece pentru cea mai mare glorie a lui Allah” (R. P. Sanson).

Creştinii s-au răspândit şi se răspândesc cu ajutorul crucii, prin puterea exemplului şi a convingerii, în orice climat, în orice ţară, fără nici un concurs din partea puterilor de stat.

Fără budhism, fără islam sau brahmanism, omenirea poate progresa.

Fără creştinism nu. Era progresului este era creştină a omenirii. Nici pesimismul lui Budha, nici fatalismul lui Mahomed şi nici exclusivismul talmudic nu favorizează progresul.

Fără nirvana şi fără fatalism, fără Budha şi Mahomed, omenirea nu pierde nimic.

Fără Hristos omenirea nu se mai poate imagina, decât în stare de barbarie şi nenorocire, de care să ne păzească Bunul Dumnezeu.

În consecinţă, studiul  comparativ al religiilor ne convinge, prin nenumărate argumente , de superioritatea spirituală, ideologică, morală şi numerică a creştinismului faţă de toate celelalte religii ale globului pământesc.

Există un singur aşezământ al desăvârşirii morale şi spirituale, o singură Biserică mântuitoare: Biserica creştină; o singură revelaţie adevărată: revelaţia biblică; un singur crez infailibil: crezul creştin; o singură religie în intregime divină: religia Domnului şi Mântuitorului lumii, Creştinismul.

 

 

 

 

pr-Ilarion-Felea-30c5hkjgfkdvnw43ovvp4w

 

 

(Pr. prof. Ilarion V. Felea – Religia iubirii, ediția a II-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 506-520)

 

SURSE: http://www.napocanews.ro/ ; Wikipedia.ro

30/11/2015 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , | Un comentariu

Razboiul dintre ARMATA ORDINULUI MORMON si Statele Unire ale Americii

 

Biserica mormona este o organizatie condusa de un profet, 12 apostoli si 5 cvorumuri ale celor 70.

Ea afirma ca adevaratul crestinism aproape ar fi disparut de pe pamânt, atunci când – in 1830 – Joseph Smith, fondatorul Mormonismului si principalul profet al organizatiei, a spus ca  a fost ales de catre Dumnezeu pentru a restaura adevarata religie crestina.

Joseph Smith a primit comunicarile transcedentale de la spiritul numit Moroni, care nu numai ca i-a indicat unde sa gaseasca tablitele de aur (scrise in egipteana reformata) dar i-a indicat si mijloacele necesare (Urim-Thummim) cu ajutorul carora a putut face traducerea tablitelor din limba egipteana in limba engleza.

Traducerea este „Cartea Mormonilor” („The Book Of Mormon”) care descrie evenimente ce s-ar fi petrecut intre anii 600 î.C. si 421 d.C. pe teritoriul USA.

Mormonii cred ca au descoperit America înaintea lui Columb. Ei afirma ca religia lor s-ar fi nascut cu 600 de ani inainte de Cristos.

In anul 421 d.C. profetul Mormon ar fi strâns toate scrierile sfinte si a scris „Cartea lui Mormon”, pe care a îngropat-o.

In anul 1830, profetul Joseph Smith a descoperit-o si a întemeiat actuala biserica. El a anuntat ca toate celelalte biserici sunt apostate si nu au autoritatea de a propavadui sau a boteza.
Conceptele religioase ale Mormonilor sunt cuprinse in asa-numitul ”Cuvânt de intelepciune” care le interzice sa intretina relatii sexuale înainte de casatorie, sa fumeze, sa se drogheze, sa consume bauturi alcoolice, cafea si ceai negru.

Problema mormonilor este că învăţătura lor contrazice, modifică şi adaugă învăţăturii biblice.

 

 

ARMATA ORDINULUI MORMON SE PREGĂTEȘTE SĂ CUCEREASCĂ S.U.A.

 

 

 

 PRIMELE CONFLICTE 

Pe data de 9 iunie 1830 a avut  loc în oraşul Independence, din statul Missouri, SUA, prima Conferinţă a necunoscutei  Biserici Mormone.

Prestigiul fondatorului şi conducătorului ei,  Profetul Joseph  Smith a fost întărit considerabil prin miracolele pe care el le-a făcut aici şi prin elocinţa cu care a vorbit adepţilor.
Smith  era un bărbat chipeş, charismatic, cu  un talent oratoric  excepţional.

Avea capacitatea  uimitoare de a săvârşi miracole şi vindeca în public  oameni suferind de boli incurabile.

El impune Ordinul Mormon în prim planul atenţiei publice instaurând în rândurile acestuia un mod de viaţă aproape comunist şi o disciplină spartană.

Dealtfel, Biserica Mormonă îşi va face un titlu de glorie din  disciplina membrilor ei.
Profetul  a trimis sute de misionari în Europa şi în Australia precum şi în întreaga Americă, reuşind să convertească la mormonism mii de indieni piei-roşii, dar şi locuitori din Anglia şi din Australia pe care misionarii îi aduceau cu ei în statul  Missouri, în oraşul Independence, supranumit Noul Sion.

Profetul Smith reuşeşte un lucru incredibil: să convertească la mormonism şi să aducă sub ascultarea Bisericii Mormone mii de catolici şi de baptişti şi  pe toţi cei cinci mii de protestanţi  evanghelişti campbelitani conduşi de  episcopul Sidney Ringdon(1793-1876), cel care avea să devină una dintre figurile legendare ale Bisericii Mormone.

Aceste victorii şi acest expansionism ideologic  însă vor stârni reacţii de adversitate din partea americanilor.

Faptul că mormonii îşi ziceau “sfinţi” şi practicau poligamia, a accentuat ostilitatea populaţiei. Mormonii au fost atacaţi şi bătuţi.

Populaţia, instigată de pastorii baptişti şi metodişti,  a început să arunce cu pietre în geamurile templelor Ordinului  Mormon.

Şerifii încep să-i persecute pe mormoni şi procedează la inspecţii şi percheziţii ale caselor acestora.

Profetul Joseph Smith şi alţi conducători ai Bisericii sunt arestaţi în mai multe rânduri şi interogaţi, dar după  scurte reţineri sunt puşi în libertate întrucât împotriva lor nu putea fi conceput nici un cap de acuzare.

Totuşi lumea striga să fie spânzuraţi.

Mormonii nu mai sunt angajaţi nicăieri sau li se dau slujbe cu mari rezerve. Pe la colţuri lumea şopteşte că trăiesc în adulter şi în incest.

Toată această prigoană va avea drept rezultat întărirea unităţii Bisericii Mormone. Adică exact contrariul a ceea ce urmăreau autorităţile americane.
Congresul Mormon (Consiliul celor 12 Apostoli), la sugestia Profetului Smith ia hotărârea de înfiinţare a Armatei Mormone, numită şi Legiunea Mormonă, alcătuită din trei regimente de infanterie şi un regiment de cavalerie.
Cu ajutorul corpului său de misionari pe care-i dirijează ca pe nişte “rachete balistice intercontinentale”, Profetul Smith ajunge să controleze în SUA un spaţiu de peste 5000 de kilometri pătraţi, apoi depăşeşte  frontierele lumii coloniale americane, ajunge în ţinuturile de dincolo de Buffalo ale indienilor sioux. Misonarii săi debarcă în Europa, Australia, Asia, Africa.

Pe 8 decembrie 1832 misionari mormoni pun piciorul pentru prima oară în  New York.
Adunarea Sfinţilor controlează întregul stat  Missouri cu principalele oraşe Independence şi Kirkland.

Programul impus de Profet stabileşte ca îndatorire de căpătâi pentru fiecare mormon învăţătura.

Aşa se face că în scurt timp avocaţi şi medici mormoni de prestigiu ori negustori mormoni încep să se impună în faţa populaţiei nemormone americane prin putere, influenţă şi bani.

Ura împotriva mormonilor mocneşte. Conflictul cu statul american nu  este  doar iminent ci şi inevitabil.

 

 

 

LUPTA PENTRU INDEPENDENCE

 

 

 

Începând cu anul 1832 autorităţile din Missouri le cer mormonilor să părăsească orasul Independence  şi declanşează în acest fel criza.
Pentru mormoni oraşul Independence era ceea ce este Ierusalimul pentru evrei sau Mecca pentru musulmani.

Era de neconceput ca ei să părăsească Independence şi Kirkland. În centrul celor două oraşe ei începuseră deja să ridice câte un templu uriaş. Pe urmă se punea problema comunităţii: unde să se ducă zeci de mii de familii, cu copii, bătrâni, femei? Încotro s-o apuce?

Somaţia de a părăsi Independence era un abuz al autorităţilor, dar pe atunci oamenii erau nu doar ignoranţi şi răi, dar şi bănuitori şi cruzi.
Începând cu iulie 1833 la Independence încep mari mişcări de protest contra mormonilor. Incidentele se ţin lanţ. Se declanşează o psihoză antimormonă. 

Copii mormonilor sunt bătuţi şi femeile supuse dispreţului şi dezonoarei publice.

Toată lumea cere ca mormonii să fie scoşi şi mutaţi în afara oraşului ori chiar alungaţi din statul Missouri. Marele Templu Mormon din centrul oraşului Independence, aflat în stadiu final de construcţie, este devastat.

Tipografia mormonă este arsă şi sediului cotidianului mormon STEAUA DE SEARĂ este incendiat şi el.

Congresul Mormon (Consiliul Celor 12 Apostoli) alertează  întregul Ordin Mormon şi declară comunitatea în primejdie.

Armata Mormonă este mobilizată pentru război şi  ridică baricade pe străzi, separând nordul mormon de restul oraşului.

Se dau lupte crâncene cu pierderi grele pentru atacatorii care plătesc scump faptul că nu ştiuseră că mormonii dispun de o armată.

În cele din urmă pe data de 5 noiembrie 1833 se declară armistiţiu. Consiliul Celor 12 Apostoli cere încetarea vărsării de sânge şi acceptă ca Ordinul Mormon să se mute provizoriu   pe celălalt mal al fluviului Missouri în districtul Clay County, urmând ca ei să primească despăgubiri pentru proprietăţile şi bunurile pe care le abandonau în Independence (lucru care nu se va întâmpla).

 

CUM  SE  CUMPĂRĂ  O  ŢARĂ

 

Mormonii nu rămân în Clay Country. În vara lui 1836 ei se mută către centrul statului. De data asta nu mai fac greşeala să se stabilească arbitrar ci cumpără   o suprafaţă de circa 100 de kilometri patraţi unde întemeiază un veritabil stat mormon pe care-l numesc Caldwell County.

Fondează oraşul Far West unde întreaga putere militară, civilă şi judecătorească este în întregime a lor. Oraşul cunoaşte o înflorire fără seamăn.

Curând însă mormonii  vor fi atacaţi şi aici. De data asta de Armata SUA comandată de generalul Atchinson, care mobilizează împotriva mormonilor nu doar pe militari ci şi Garda Civilă Americană, Armata Missouri-ului şi Miliţiile  locale.

Străzile din Far West se transformă în câmpuri de bătaie. Au loc lupte crâncene şi atentate oribile,  jafuri şi incendii.

Legiunea Mormonă reuşeşte să-i respingă pe atacatori şi îi alungă  dincolo de ţinuturile Ondi Ahman, eliberând întregul stat mormon.

În acest timp nici o clipă nu încetează activitatea misionarilor mormoni care duc în paralel războiul lor, aducând în Far West lungi coloane de adepţi convertiţi la mormonism, unii gata înarmaţi.

Profetul Joseph Smith declară că va candida la preşedinţia SUA în 1841 și că va cuceri puterea. Ca atare, spunea el,  mormonii vor cuceri America.

El promite eliberarea tuturor negrilor şi a mulatrilor din lanţurile sclaviei albilor. Promite indienilor piei-roşii revenirea pe pământurile străbunilor lor. Triburi întregi de indieni trec de partea lui Smith.

Misionarii mormoni apucă drumul Americii  Latine, pentru a perfecta alianţa cu Mexicul şi cu celelalte state latino americane, dar din nefericire pentru ei evenimentele se precipită şi nu le mai oferă timpul necesar.

Americanii sunt pur și simplu îngroziți de o astfel de perspectivă. Armata SUA se regrupează şi se îndreaptă din nou cu întăriri  către “Ţara Sfinţilor”.

Armata Mormonă obţine pe front victorii răsunătoare  şi depune eforturi uriaşe, alături de forţele indiene,  încercând să oprească trupele SUA să  atingă graniţele mormone.

 

 

SACRIFICIUL BATALIONULUI  MORMON

 

 

Pe data de 21 septembrie 1838 Armata Guvernamentală a SUA ajunge la punctul de frontieră  Witt şi atacă mica localitate mormonă cu acelaşi nume unde întâlneşte rezistenţa celebrului Batalion al Gărzii Mormone.

Asemenea spartanilor la Termopile, soldaţii din  Batalionul Mormon luptă cu un eroism inimaginabil,  înfruntă la baionetă trupele federale şi realizează contraatacuri spectaculoase chiar sub focul tunurilor inamice.
O unitate  trimisă în ajutorul lor de către Far West nu mai ajunge la ei fiind interceptată de o divizie a armatei guvernamentale şi distrusă. 

Cei 300 de militari ai Batalionului Mormon cad rând pe rând la datorie până la ultimul, după ce reuşiseră să ţină în loc mai bine de zece zile întreaga armată americană. Ei devin primii eroi martiri ai Bisericii Mormone. 

Evenimentul şi devotamentul luptătorilor mormoni  pentru credinţa şi patria lor îi impresionează puternic pe americani, inclusiv pe durul general  Atkinson. Astăzi la Witt,  pe locul crâncenei bătălii se înalţă un frumos monument dedicat memoriei Batalionului Mormon.

 

 

  STALINGRADUL MORMON

 

 

Forturile  mormone din jurul Far West-ului capitulează şi ele rând pe rând. Pe 23 octombrie 1838 Armata SUA, forţele  statului Missouri, Forţele Gărzii Civile Americane şi trupe ale poliţiei americane încercuiesc complet oraşul Far West.

Asaltul general al Capitalei mormone începe imediat. Un torent de foc şi de fier se revarsă asupra Far West-ului care va fi supus timp de o jumătate de an unui bombardament intens şi unui asalt sălbatic.

Mormonii conduşi de Profet vor lupta aici cu un eroism şi un devotament demne de marile momente  ale istoriei universale.

Copii, femei, bătrâni, transformaţi cu toţii în soldaţi vor organiza în Far West  o rezistenţă care a uimit întreaga opinie publică americană.

William Berry, comandantul artileriei  mormone  moare străpuns de o lovitură de sabie.

Generalul mormon Patten cade la datorie  cu pieptul străpuns de gloanţe.

Sub focul tunurilor şi în timpul luptelor de asediu  cad rând pe rând cei mai viteji comandanţi mormoni şi Armata Mormonă suferă pierderi grele. Generalii americani Atkinson şi Clark decretează că mormonii sunt duşmanii SUA şi ai naţiunii americane, că ei au ca scop cucerirea Americii.

Generalii  dau ordin ca “mormonii să fie exterminaţi” şi în baza acestui ordin sălbatic, trupele regulate ale SUA comit masacre îngrozitoare. La Keler 12 mormoni sunt omorâţi cu săbiile. 

La Hauns Mill    27 de  mormoni,  între care şi un băieţel de 11 ani sunt luaţi prizonieri, duşi la marginea taberei şi masacraţi cu baionetele până la unul.

Corpurile celor ucişi au fost aruncate într-un puţ şi acoperite cu pământ.
După o rezistenţă legendară de mai bine de o  jumătate de an, Far West capitulează în aprilie 1839.

Deşi teritoriul Far West-ului şi întreagul ţinut Caldwel County  erau  proprietate privată a mormonilor, generalul Clark  transmite conducerii Bisericii mormone: “Dacă nu plecaţi de aici vă vom împuşca pe toţi!”.

În raportul oficial înaintat Washington-ului,  generalul Clark scrie : “Avem date şi dovezi de necontestat că mormonii sunt organizaţi într-o stuctură suprastatală de tip imperial  şi scopul lor este să cucerească în întregime USA pentru a o supune legilor şi credinţei lor şi unui grup de oameni pe care ei îl numesc Preşedinţie”.

 

 

NAVOO. ULTIMUL IMPERIU MORMON.

 

 

După prăbușirea Far West mormonii pleacă în exod. Ei cumpără o nouă țară, o nouă  întindere de pământ și fondează în 1839 în Illinois orașul Navoo care în scurt timp devine unul dintre cele mia mari orașe ale Americii, rivalizând cu Chicago.

Aici Joseph Smith întărește la maxim puterea Bisericii Mormone, înființează Legiunea din Navoo și pune bazele Armatei Mormone.

După moartea lui Smith reîncep luptele dintre autorități și Biserică. Are loc Marea Rebeliune Mormonă și războiul americano-mormon din 1856-1857.

Mormonii sunt înfrânți și sun conducerea celui de-al doilea profet vizionar, Brigham Young, ei încep Marele Exod Mormon.

Pentru a scăpa de persecuții abandonează țara pe care și-o cumpăraseră, își suie familiile în căruțe,  traversează America de la un cap la altul și după două luni de marș istovitor în care un sfert dintre ei mor datorită condițiilor grele de drum, ajung la Munții Stâncoși, pe malurile Salt Lake (Lacul Sărat) într-un ținut cu adevărat mirific , unde întemeiază o nouă țară și un nou stat al lor: Utah.

Aici se află și acum, templul mormon din Salt Lake City fiind unul dintre cele mai frumoase și impunătoare catedrale religioase din lume.

 

 

 

Templul mormon din Salt Lake City

 

 

 

Istoria credinței mormone este istoria bravurii și a demnității unei comunități care a avut curajul să dea un exemplu în ceea ce privește apărarea propriilor convingeri și care nu s-a temut să ia armele în mâini pentru a da lumii o lecție despre ceea ce înseamnă libertatea de conștiință. America a învățat acest lucru și începând cu 1860 le-a recunoscut mormonilor dreptul de a avea propria lor Biserică.

Astăzi Biserica Mormonă este una dintre cele mai puternice biserici ale lumii.
Este greu de spus cum ar fi arătat SUA astăzi dacă Joseph Smith nu ar fi fost ucis și ar fi câștigat alegerile prezidențiale în 1845.

Ne putem însă imagina că dacă lucrurile ar fi decurs în acest fel astăzi SUA ar fi fost un imperiu mormon condus de un împărat teocratic cu puteri absolute, iar televiziunile lumii ar fi transmis în direct încoronarea unui împărat american la Casa Albă.

 

 

BISERICA MORMONĂ sau BISERICA LUI ISUS HRISTOS A SFINŢILOR  DIN ZILELE DIN URMĂ, este cel din urmă mare ordin militar monahal al lumii, după Ordinul Templier și Ordinul Cavalerilor de la Malta.

Deși se recomandă creștină, este considerată de Vatican eretică.

    Biserica Mormonă a fost fondată de Joseph Smith la 6 aprilie 1830 în SUA, în statul Illinois.  Conducătorii Bisericii Mormone au rang de profeți revelatori și autocrați teocratici (regi).

Primul Profet Revelator și rege teocratic al ei a fost  Joseph Smith care a fost asasinat de către autoritățile din Illinois la vârsta de 39 de ani în închisoarea din Cartagina pe 27 iunie 1844.

Execuția a avut loc prin împușcare și fără să fi existat în prealabil vreo decizie a unui tribunal. Împreună cu el a fost ucis și fratele său, Hyrum. Locul unde sunt mormintele lor sunt necunoscute, dar ei sunt comemorați azi ca fiind cei dintâi martiri ai Bisericii Mormone.

     La momentul asasinării Joseph Smith era candidat la președinția SUA pentru 1845 și promisese să facă din America un regat mormon și un imperiu al libertățiii absolute.

În programul de guvernare dat publicității înscrisese ca prim deziderat eliberarea tuturor negrilor din sclavie, eveniment ce avea să se producă abia peste două decenii după moartea lui, sub președinția lui Lincoln.

Acesta a fost se pare și motivul principal pentru care a fost asasinat.    
    Azi Biserica Mormonă  numără peste 20 de milioane de membri. Are temple ridicate în 52 de capitale şi o putere financiară și economică impresionantă. Sediul central este în Salt Lake City, statul Utah, SUA.

În rândurile ei sunt înregimentați aproximativ 70 000 de  misionari care propovăduiesc doctrina mormonă în peste 160 de ţări ale lumii. Patronează colegii şi universităţi, cea mai cunoscută dintre ele fiind Universitatea Brigham Young, cu 27000 de studenţi.

Candidatul  la președinția SUA, Mitt Romney este mormon și licențiat al acestei universități.
    În Biserica Mormonă nu există cler plătit la nici un nivel. Şeful suprem al Bisericii este Thomas Spencer Momson, Mare Profet, Vizionar și Revelator. Principalele cărți de cult sunt „CARTEA LUI MORMON, DOCTRINĂ ȘI LEGĂMINTE” și „PERLA NEPREȚUITĂ”.

Mormonii moderni, în cadrul așa zisei A Doua Mare Treziri, au adoptat și BIBLIA ca pe o carte de cult. 
 După ce a pierdut  războiul cu SUA şi a semnat capitularea,li s-a interzis să mai deţină forţe armate şi Legiunile Armatei Mormone au fost demobilizate.

În 1878 Biserica a fost silită de Guvernul Federal să renunțe la poligamie și la însemnele de stat (drapel, stemă etc.), moment în care în templele mormone din întreaga lume a fost decretat doliu și drapelele coborâte în bernă.

Biserica mormonă crede că poligamia poate fi ceva bun după moarte.
Deşi biserica oficială a mormonilor a abolit această practică , crede în continuare că principiul divin al mariajului cu mai multe persoane se poate aplica în rai.

În caz de moarte sau divorţ, bărbaţii mormoni îşi pot găsi o nouă soţie şi toate căsniciile cereşti vor fi onorate în eternitate.

Biserica oficială încearcă să se distanţeze de cei circa 40.000 de fundamentalişti mormoni care practică în continuare poligamia în SUA.

 

Biblia ne învaţă şi creştinii ortodocşi au crezut de-a lungul veacurilor in existenta unui  singur Dumnezeu Viu şi Adevărat şi că în afară de El nu mai există altul (Deut.6:4; Isaia 43:10,11; 44:6,8; 45:21,22; 46:9; Marcu 12:29-34).

În contrast, Biserica Mormonă susţine că există mai mulţi dumnezei (Cartea lui Avraam 4:3…), şi că noi, la rândul nostru, putem deveni dumnezei şi dumnezeiţe, într-o împărăţie celestă („Dobândirea unei căsătorii celeste”, pag.130, „Doctrina Mormonă”, pag.321).

De asemenea, mormonii mai învaţă şi că, cei ce ating dumnezeirea vor avea copii spirituali care li se vor ruga şi închina acestora, aşa cum ne rugăm şi ne închinăm noi lui Dumnezeu Tatăl.

Biserica Mormonă învaţă că Dumnezeu Tatăl a fost odată un om ca şi noi care a progresat ajungând Dumnezeu, având acum un trup de carne şi oase („Doctrina şi Legămintele” ; „Dumnezeu însuşi a fost odată aşa cum suntem noi acum şi este un om înălţat, ce şade pe tronul din îndepărtatele ceruri!”.

 Într-adevăr, Biserica Mormonă învaţă că Însuşi Dumnezeu are un Tată şi un străbunic, şi tot aşa până la infinit („Învăţăturile Profetului Joseph Smith”).

Biserica Mormonă învaţă că Isus Hristos este „fratele nostru mai mare care a ajuns progresiv la dumnezeire” după a fost mai întâi procreat ca şi copil spiritual de către Tatăl Ceresc şi o mamă cerească şi apoi, conceput fizic (deci, trupeşte) de către Tatăl Ceresc şi o mamă pământească („Dobândirea unei căsătorii celeste”, pag.129; „Doctrina Mormonă”).

Doctrina mormonă afirmă că Isus şi Lucifer sunt fraţi („Principii Evanghelice”,  „Doctrina Mormonă”).

În România există aproximativ 2000 de români aparţinând de Biserica Mormonă.

 

 

George PANAITESCU/universulromanesc.ro/;  http://www.roportal.ro/discutii/

07/12/2014 Posted by | CREDINTA, ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: