Basarabia în preajma Primului Război Mondial. VIDEO

 

 Basarabia în preajma Primului Război Mondial (1917-1918)

Motto: „Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste.”( Poezia  Limba noastră, de Alecu Matevici, preot şi poet basarabean mort de tifos pe frontul Moldovei, în august 1917).

Trupele române, strânse în bucata ce mai rămăsese din România la sfârşitul lui 1917, respectiv nordul Moldovei, făceau faţă cu succes trupelor ruseşti bolşevizate puse pe jaf şi anarhie, ba chiar pe instaurarea comunismului în România prin arestarea regelui şi executarea guvernului.

Prin luptele grele de la Galaţi, Fălticeni, Mihăileni, Paşcani şi alte părţi au reuşit dezarmarea şi evacuarea celor peste un milion de ruşi din ţară  în doar o lună şi jumătate. În timp ce la vest de Prut se dădeau lupte şi se petreceau aceste lucruri, Basarabia era la marginea prăpastiei.

Revoluţia rusească

Se împlinise mai bine de un secol de stăpânire rusească în Basarabia, ocupată de la 1812.

Cum le era obiceiul, autorităţile ruse la început au lăsat organele locale de conducere, sub forma unei autonomii locale conduse de boierii moldoveni, pentru ca în câţiva ani să desfiinţeze autoguvernarea transformând Basarabia într-o gubernie rusească, în care începuse să se manifeste cea mai dură formă de împilare şi rusificare cu putinţă.

Deznaţionalizarea era mult mai dură ca şi cea a românilor din Ardeal, astfel se poate explica cum de au reuşit în o sută de ani mai mult decât ungurii în nouă sute.

Învăţământul, biserica, administraţia, totul era în limba rusă, vorbită doar de slujbaşii şi coloniştii aduşi aici cu zecile de mii, pentru a face să dispară cu desăvârşire orice element românesc, la fel cum ruşii şi apoi sovieticii au făcut să dispară zeci de popoare despre care a rămas doar amintirea.

Boierii care nu se rusificau erau trimişi în Siberia sau nevoiţi să se refugieze dincoace de Prut.

Tatălui marelui cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Haşdeu, nu i s-a permis să vină în România pentru a-şi ridica titlul de membru al Academiei Române, în timp ce fratele mai mare şi-a sfârşit zilele în Siberia pentru vina de a fi român.

Bogdan Petriceicu Haşdeu a reuşit să vină în România, unde a devenit cea mai importantă personalitate culturală românească a secolului XIX.

În timpul revoluţiei eşuate de la 1905-1906 au avut moldovenii de la est de Prut prima zvârcolire naţionalistă mai serioasă, atunci apărând primele ziare în limba română după aproape o sută de ani (cu caractere chirilice), atunci afirmându-se în arena luptei pentru renaşterea naţională, mai mulţi patrioţi basarabeni care vor deveni baza Partidului Naţional Moldovenesc zece ani mai târziu, deoarece revoluţia a fost înăbuşită (Pantelimon Halipa, Ion Pelivan, E. Catelli, Ştefan Ciobanu, Anatolie Moraru, Simion Murafa, episcopul Gurie Grosu şi mulţi alţii).

 

 Harta etnica a Rusiei

După trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucneşte revoluţia care l-a detronat pe ţarul Nicolae al II-lea.

Guvernul Kerenski decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forţelor armate.

Acestea erau condiţiile în care românii au fost nevoiţi să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de aliaţii ruşi care părăseau poziţiile de la primele focuri.

Totuşi, au fost ruşi care au luptat eroic, mai ales unităţile încadrate cu soldaţi basarabeni, trimise pe frontul românesc pe motiv că în apropierea căminelor lor de peste Prut vor lupta cu mai mare bravură, fapt care s-a dovedit în practică. Aşa a fost cazul diviziei a XIV-a ruse, formată din basarabeni, precum şi a artileriei ruse la Mărăşeşti, încadrată în mare parte cu basarabeni.

Chiar comandantul artileriei ruse, generalul Grigoriev, a fost ucis în luptă şi conform dorinţei sale a fost înmormântat alături de cei cu care a luptat.

Astăzi îşi doarme somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti, alături de generalul Eremia Grigorescu, alt erou de la Mărăşeşti, mort de gripă spaniolă în 1919.

Dar participarea basarabenilor la luptă alături de trupele române, pe teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a anticipat.

Trăind alături de soldaţii români, de civilii români, basarabenii s-au convins că erau acelaşi popor, cu nimic diferiţi unii de alţii.

Redeşteptarea conştiinţei naţionale se petrecea şi pe teritoriul Basarabiei, pe unde se scurgeau refugiaţii români sau veneau voluntarii ardeleni şi bucovineni în detaşamente de luptă constituite din foştii prizonieri luaţi de ruşi de la armata austro-ungară.

În timpul foametei şi epidemiei de tifos din nordul Moldovei rămas liber în iarna 1916-1917, grânele de pe teritoriul basarabean au salvat România, tot acolo au fost duse imense cirezi de vite şi oi evacuate din teritoriul ocupat.

Medici şi civili basarabeni au plecat la Iaşi şi în alte puncte pentru a lupta împotriva tifosului şi mulţi au căzut victimă epidemiei, chiar şi marele poet basarabean Alexei sau Alecu Mateevici, autorul poeziei „Limba noastră”.

Pentru a scoate Rusia din război, germanii organizează deplasarea lui Lenin în Rusia într-un vagon sigilat.

Ajuns la Sankt Petersburg, acesta îşi organizează adepţii şi reuşeşte lovitura de stat bolşevică din noiembrie 1917, numită apoi în istoriografia sovietică Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (după calendarul vechi).

Apoi decide încheierea războiului, pentru a se concentra asupra cuceririi puterii în Rusia şi instaurării regimului bolşevic.

Lenin s-a aliat cu oricine şi apoi i-a anihilat la momentul potrivit, aşa a făcut cu menşevicii, cu marinarii răsculaţi din Kronstadt sau cu Ucraina.

La fel, a îndemnat republicile foste ruse să-şi manifeste autonomia, pentru a le strivi tot la momentul oportun, cum a fost cazul în Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan şi cum va încerca în Basarabia.

Fiindcă Lenin şi Trotsky aveau planuri mari, gândeau revoluţia permanentă care trebuia realizată inclusiv cu forţa armelor Armatei Roşii până ce întreg globul va deveni sovietic.

Dar după eşecurile din Polonia în 1920 şi în Ungaria, România şi Basarabia mai devreme, teoria lui Stalin a devenit preponderentă, cea a consolidării revoluţiei proletare într-un stat până ce restul vor deveni pregătite.

De fapt, până ce U.R.S.S. va deveni pregătită să le înghită, ceea ce s-a petrecut începând cu deceniul patru al secolului XX, până atunci U.R.S.S. asigurându-şi stăpânirea în Siberia, strivirea contrarevoluţionarilor albi Denikin şi Kolceak, şi o înarmare corespunzătoare.

Două ţări au anulat planul lui Lenin şi Trotsky. Acestea au fost România şi Polonia.

România a făcut-o prin curăţarea propriei ţări de bolşevici, apoi în 1919, de stârpirea bolşevismului unguresc al lui Bela Kuhn (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta şi cele două precedente).

Mai mult, românii au anulat tentativele de bolşevizare apărute în 1918 în Viena şi Praga (vezi capitolul „Viena şi Praga sub stăpânire românească” din articolul Revoluţia din Ardeal şi gărzile naţionale române (I)).

Polonia, prin lupta de pe Vistula, numită şi miracolul de pe Vistula, a oprit ofensiva sovietică asupra Varşoviei în 1920.

Dar până atunci, România va elibera Basarabia, şi nu oricum, ci prin baioneta soldatului ţăran care l-a oprit pe Mackensen, i-a îngenuncheat pe cei mai buni soldaţi din lume, a câştigat respectul lumii întregi, şi care mai apoi va face strajă la Nistru şi va intra în singura capitală inamică ocupată de Antanta, Budapesta, atârnând în vârful Palatului Parlamentului ungar opinca care l-a adus pe acest soldat ţăran până aici, din negura istoriei, de la Sarmisegetusa până la Budapesta (vezi Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta).

Dificultăţile recuperării istoriei deturnate

Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuităţii pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor toleraţi, a unui popor de sclavi, cu atât mai uşor de condus şi de manipulat.

Cei care au încercat şi în mare parte, în unele părţi au şi reuşit aceasta, nu au făcut-o singuri.

Nu au fost doar străini, n-ar fi reuşit singuri, cozile lor de topor au fost români, care s-au pus în slujba duşmanului nu din precepte filozofice sau după vorba „capul plecat sabia nu-l taie”, ci pentru mărunte şi iluzorii, de cele mai multe ori, beneficii personale, fie că vorbim de cele materiale sau de satisfacerea orgoliului sau poftei de putere.

Spuneam că au fost iluzorii de cele mai multe ori, fiindcă multe din aceste cozi de topor au fost eliminate tocmai de tovarăşii de drum care s-au scuturat de ele ca de nişte unelte devenite nefolositoare, cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu nefiind singular.

Cozile de topor apar şi se manifestă chiar şi în ziua de astăzi.

Basarabia a avut soarta cea mai crudă şi din acest punct de vedere, al spălării identităţii. Propaganda antiromânească, prin care se încearcă inventarea unui alt popor, cel moldovenesc diferit de cel român, se continuă deşănţată, vizibilă, la ordinea zilei.

Şi basarabenii nu au mijloace să se apere, istoria lor şi a românilor este pervertită aici de generaţii, şi mare parte din documentele pe care s-ar baza o cercetare istorică la Chişinău au fost distruse sau furate de ocupaţiile ruseşti din 1940 sau după 1944.

Chiar şi în România au dispărut o mulţime dintre acestea, iar actualii istorici, majoritatea, nu au interes să desfăşoare o activitate reală de scoatere la lumină a celor rămase, şi sunt multe. Întrebaţi de ce acest dezinteres, ţi se răspunde invariabil, lipsa de fonduri.

De parcă Eminescu, Coşbuc, Negruzzi sau Haşdeu s-au uitat la fonduri când au cercetat prin arhive prăfuite sau biblioteci insalubre.

„România în al doilea război mondial”, operă a lui Constantin Kiriţescu, cunoscut mai ales pentru cartea sa „România în războiul mondial”, scrisă în anii dictaturii staliniste pe baza discuţiilor cu foşti diplomaţi şi ofiţeri, a fost considerată pierdută, autorul arestat şi anchetat tocmai pentru aceste întâlniri, dar după ce a fost eliberat a continuat să scrie până la moartea sa în 1965.

Fiul său a crezut manuscrisul pierdut definitiv, mai ales că locuinţa tatălui său a fost repartizată unor fel de fel de indivizi care mai mult au distrus-o.

Dar manuscrisul a fost găsit după aproape treizeci de ani de la moartea autorului.

La fel, cartea lui Vasile Harea, participant la fenomenele revoluţionare din Basarabia ca şi redactor la Cuvântul Moldovenesc, precum şi la unirea Basarabiei cu România, manuscrisul „Basarabia pe drumul unirii” a fost salvat de un securist care în timpul percheziţiei şi a confiscării documentelor s-a făcut că nu vede unul dintre exemplare, lăsând autorul să-şi continue munca.

Dar asemenea exemple au fost rare, majoritatea manuscriselor salvate s-au datorat autorilor şi familiilor acestora, mai cu seamă urmaşilor prin grija cărora au fost publicate după 1990.

Din această categorie voi cita pe cele folosite în redactarea acestui articol, pe lângă ultimul menţionat, al lui Vasile Harea, respectiv „Testament pentru urmaşi”, autori Pantelimon Halipa şi Anatolie Moraru, ambii membri în Sfatul Ţării la 1918, precum şi istoricul Alexandru V. Boldur, „Imperialismul sovietic şi România”, autorul fiind martor la revoluţia rusă de la Petrograd.

Renaşterea Basarabiei

Declanşarea revoluţiei ruseşti şi prin aceasta scăderea autorităţii centrale asupra popoarelor ce compuneau imperiul ţarilor a avut un rol preponderent în renaşterea mişcărilor naţionale ale polonezilor, balticilor, ucrainenilor, georgienilor şi nu în ultimul rând a moldovenilor.

 

În aprilie 1917, o serie de congrese moldoveneşti ale ţăranilor, preoţilor, militarilor, cer două lucruri: autonomia politică a Basarabiei şi înfiinţarea unui organ legislativ, Sfatul Ţării, precum şi a unui guvern basarabean.

Atmosfera era entuziastă, tricolorul românesc flutura peste tot, se ţineau discursuri impresionante, soldaţii moldoveni defilau pe străzi cu tricolorul în mână.

Dar erau prea puţini şi dezertorii ruşi bolşevizaţi prea mulţi.

Din luna mai 1917, se înmulţesc numărul de bande de dezertori ruşi de pe front care cutreieră Basarabia, jefuiesc, ucid, violează, bande scăpate total de sub orice control.

Numărul lor va creşte continuu, mare parte dintre ele bolşevizându-se, ajungând la un maxim după începerea expulzării dezertorilor de pe teritoriul de la vest de Prut, decembrie 1917 – ianuarie 1918.

Pentru a încerca să controleze acest fenomen, generalul rus Şcerbaciov, comandantul frontului, aprobă înfiinţarea a 16 cohorte a câte o sută de soldaţi moldoveni, conduse de ofiţeri moldoveni pentru păstrarea ordinii.

Din păcate, acest număr se dovedeşte insuficient faţă de mulţimea bandelor înarmate inclusiv cu mitraliere.

General rus Dimitri  Şcerbaciov (n.1857 – d.1932),

 
La 22 iunie 1917 delegaţii ostaşilor moldoveni de pe toate fronturile şi unităţile de rezervă pun bazele unui comitet central cu sediul la Chişinău, iar la 16 iulie reprezentanţii soldaţilor moldoveni de pe frontul rusesc se adună la Iaşi şi cer convocarea la Chişinău o comisie de jurişti care să elaboreze un proiect de declaraţie a autonomiei naţionale şi teritoriale a Basarabiei.

La 20 iulie 1917, toate organizaţiile politice naţionale, precum şi comitetele soldaţilor moldoveni de la Chişinău şi Odessa resping cu indignare pretenţiile Ucrainei de a îngloba Basarabia între graniţele sale, trimiţând protestele atât la Kiev cât şi la Petrograd, cerând acestuia din urmă ca populaţia românească din Basarabia să fie separată de Rusia, să i se aprobe autonomia în hotarele ei istorice şi etnografice.

La 28 august 1917 i se cere generalului Scerbaceev de către comitetul Central Ostăşesc Moldovenesc să retragă din Basarabia unităţile de rezervă ruseşti şi să aprobe mărirea numărului cohortelor moldovene de la 16 la 50, plus 20 de cavalerie pentru că jafurile şi violenţele bandelor de dezertori ruşi s-au înmulţit.

Aceste evenimente se petrec chiar în timpul bătăliilor cumplite din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, când soldaţii români au făcut minuni de vitejie, pe frontul de la Mărăşeşti, patru divizii rezistând cu succes contra zece divizii duşmane, făcându-i pe inamici să muşte ţărâna scumpă a României.

Congresele şi solicitările diferitelor pături sociale din Basarabia au continuat, toate având aceleaşi concluzii şi rezoluţii referitoare la situaţia imposibilă creată de bandele de dezertori, majoritatea bolşevizaţi.

La 21 octombrie este proclamată, de către primul Congres ostăşesc Basarabia, Republică autonomă şi proclamă înfiinţarea parlamentului, Sfatul Ţării, la 23 octombrie 1917, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, vicepreşedinte Pantelimon Halippa.

Acesta se întruneşte la 21 noiembrie 1917, cu reprezentanţi ai tuturor organizaţiilor naţionale, sociale şi politice, economice şi profesionale.

Sfatul Ţării avea 120 de deputaţi, 86 moldoveni şi 36 din minorităţile naţionale, în total 120 de deputaţi.

La 2 decembrie Sfatul ţării a proclamat Basarabia Republică Democratică Federativă, iar la 8 decembrie 1917 este trimisă o delegaţie la Iaşi la reprezentanţii Antantei ca să acorde ajutor militar contra barbariei din Basarabia.

Dar de către cine? Armatele ruseşti erau în descompunere, iar după evenimentele ulterioare de la Socola (vezi articolul mai sus menţionat) până şi cartierul general al lui Scerbaceev era păzit de soldaţii români, care ţineau şi frontul, iar mai apoi vor scoate cu forţa armelor trupele ruseşti din ţară.

Antanta promite o divizie sârbească de la Odessa şi una cehoslovacă din Kiev, dar acest lucru nu se va materializa niciodată.

Rămânea o singură soluţie, la fel cum s-a întâmplat şi în 1919 contra bolşevicilor unguri, baioneta necruţătoare a soldatului român.

Fiindcă situaţia în Basarabia era tragică

Vasile Harea, martor ocular: „Armate întregi, conduse deseori de soldaţi aleşi de masa soldăţească, la sosirea într-o localitate şi dând peste depozite de vin şi spirtoase, le spărgeau, se îmbătau într-un asemenea hal încât pierdeau tot ce era omenesc în ei şi apoi pornea dezmăţul care se solda cu pogromur implicând distrugerea în averea obştească, atacarea caselor săteşti şi orăşeneşti.

La împotriviri răspundeau cu omoruri de oameni, cu terorizarea întregii populaţii localnice.

Asemenea binefaceri ruseşti le-au cunoscut majoritatea oraşelor basarabene, ca Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Cahul, Bolgrad, Cetatea Albă şi Ismail, precum şi târguşoarele Făleşti, Floreşti, Leova, Şoldăneşti, Hânceşti şi altele, precum şi foarte multe sate precum Olăneşti, Tuzla, Isacova, Hârbovăţi etc.” „ …uneori un grup de soldaţi înarmaţi oprea camionul în stradă, ei coborau, sunau la intrare şi când cineva din casă întredeschidea uşa ca să vadă cine este, era împuşcat cu un foc de armă sau tras afară şi acolo omorât.

Odată intraţi în casă imobilizau sub ameninţarea armelor pe toţi ai casei care asistau în tăcere la deposedarea de întregul avut aruncat în camion, căci dacă cineva se văieta era de îndată lichidat. Alteori intrau în curte aruncând câinilor alimente otrăvite şi de acolo în casă…”

(Vasile Harea, op. cit.).

În acest timp, existau o mulţime de organizaţii revoluţionare care vor deveni bolşevice sau velicoruse pe teritoriul basarabean.

Sovietul soldaţilor şi muncitorilor din Chişinău, Sovietul gubernial al soldaţilor şi muncitorilor, Comitetul executiv pentru apărarea revoluţiei Comitetul pentru salvarea revoluţiei, Comitetul militar al revoluţiei din regiunea de sud, Comitetul pentru reunirea comitetelor sovietice din Basarabia, doar o parte dintre ele.

Toate nu făceau nimic pentru potolirea anarhiei, ba dimpotrivă, de cele mai multe ori se raliau acestor bande scăpate de sub control.

Dar cel mai important, la 28 decembrie 1917 s-a constituit la Chişinău Secţia Frontului Românesc al Rumcerodului, distrusă la Iaşi de când cu tentativa lui Rochal de a cuceri puterea.

Nu trebuie uitat că acest Rochal a stat două zile la Chişinău înainte de a-şi găsi sfârşitul la Socola, timp în care a îndemnat organizaţiile bolşevice să cucerească imediat puterea în Basarabia.

Deci aceasta reprezenta Rumcerodul, abrevierea de la Rum (Rumânski front) cer (Cernoe More, Marea Neagră) od (Odessa), deci cele trei realităţi militare, frontul românesc, flota Mării Negre şi teritoriul militar al Odessei.

Mai existau pe teritoriul basarabean unităţi mici româneşti, compuse de grupe de 10-20 de soldaţi români însărcinaţi cu paza unor depozite şi obiective, dar ce au putut face aceştia în faţa bandelor de sute de bolşevici puşi pe jaf şi pradă.

Majoritatea au fost luaţi prizonieri şi trimişi la Odessa, unde Cristian Rakovski a organizat detaşamente de revoluţionari în care i-a înglobat cu forţa şi pe prizonierii români, trimişi să lupte în stepele Rusiei pentru biruinţa revoluţiei bolşevice.

Câţi români au pierit în aceste lupte nu se va şti niciodată.

Depozitele şi trenurile capturate, bolşevicii le jefuiau şi ce rămânea le trimiteau spre Rusia, în ideea că sunt avere rusească, chiar dacă erau cumpărate pe bani grei de către reprezentanţii Antantei pentru necesităţile frontului.

Şi jafurile şi prădăciunile continuau, bolşevicii făcându-şi mendrele nederanjaţi de nimeni.

De ce ar fi plecat, atâta timp cât mai era de prădat, de jefuit, de violat, iar traiul şi vinul erau bune?

Victimele acestor barbari s-au numărat cu sutele, nimeni nu a putut ţine vreo evidenţă.

Lor le-au căzut pradă nu numai cetăţenii paşnici, ci chiar fruntaşi ai renaşterii basarabene, ca şi Simion Murafa şi Andrei Hodorogea, ucişi de bandele bolşevice la 20 august 1917, la fel cum au fost asasinaţi mai târziu avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş de către bandele ungureşti bolşevizate un an şi jumătate mai târziu în Transilvania.

Bolşevicii au apărut la via lui Hodorogea, acolo unde el se afla alături de câţiva invitaţi.

Ştefan Ciobanu şi Vasile Harea, deşi invitaţi, au zăbovit mai mult la mănăstirea Suruceni, altfel, în mod sigur, nu am mai fi putut vorbi despre academicianul Ştefan Ciobanu şi memoriile lui Vasile Harea nu ne-ar fi parvenit niciodată. Bolşevicilor le-a ieşit în faţă Simion Murafa, încercând să-i potolească şi să le distragă atenţia de la restul invitaţilor care au încercat să se ascundă.

A parlamentat cu ei, dar beţia şi setea de sânge a acestor sălbatici era prea mare.

Văzându-l în uniformă militară, au tras împuşcându-l în abdomen. Domnişoara Gavriliţă şi Andrei Hodorogea au sărit să-l panseze pentru a opri hemoragia.

Bolşevicii l-au recunoscut imediat pe Hodorogea, pe cel ce umbla prin sate în costum naţional şi cu tricolorul în mână, îndemnând românii la renaşterea naţională.

Cu o ură atroce s-au năpustit asupra lui, potopindu-l cu lovituri cu paturi de armă şi baionete.

Invitaţii au fugit, unii au ajuns la Chişinău chemând ajutoare.

Camionul cu soldaţi moldoveni sosiţi la faţa locului nu i-au mai găsit, cadavrele lor fiind aflate abia la morga spitalului.

Acesta a fost sfârşitul celor doi mari patrioţi moldoveni.

Chiar nepotul lui Ion Pelivan, elev în clasa a şaptea de liceu, va fi ucis de o bandă de bolşevici în primăvara lui 1918, pe motiv că purta tricolorul la reverul hainei.

Aceşti bolşevici vor fi capturaţi ulterior şi vor fi trataţi de către trupele române conform legilor războiului. Pe scurt, au fost executaţi.

La sfârşitul anului 1917, după anihilarea cuibului bolşevic de la Socola, de lângă Iaşi, de către armata română, Rumcerodul de la Odessa ia decizia să cucerească puterea în Basarabia cu orice preţ.

În acest sens, trimite cu un tren spre Chişinău 50 de revoluţionari pentru a organiza trupele ruseşti bolşevizate în debandadă de acolo şi pentru a le dirija spre scopul suprem, arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea puterii bolşevice în Basarabia, lucru nu prea dificil la prima vedere, din moment ce sute de mii de soldaţi ruşi bolşevizaţi bântuiau ţara.

Dar din aceşti 50 de revoluţionari plecaţi de la Odessa, doar 17 ajung la Chişinău, restul dezertând pe drum, fapt care spune multe despre disciplina acestora.

De aici se deschide calea confruntărilor deschise între bolşevici şi românii basarabeni, în ajutorul cărora vor sosi şi trupele române care din nou vor decide soarta bătăliei cu tăişul şi vârful baionetelor.

Autor: Cristian Negrea
Sursa: istoria.md

Bibliografie:

Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992.

Publicitate

CÂND A INTRAT UNIUNEA SOVIETICĂ ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ?

„Doar o singura tara, Rusia Sovietica, poate sa învinga  în  cazul  unui  conflict general.”

Hitler, 19  nov.   1937

Tot ceea ce tine de începutul celui de-al doilea razboi mondial este acoperit în Uniunea Sovietica de ceata de nepatruns a secretului de stat.

Printre multele secrete ale razboiului exista unul pastrat cu strasnicie: data intrarii URSS-ului în cel de-al doilea razboi mondial.

Ca sa ascunda adevarul, comunistii au pus în circula­tie o data falsa-22 iunie 1941. Scribii comunisti au nas­cocit o multime de legende despre 22 iunie. Am auzit pîna si o asemenea varianta: „Noi traiam în pace iar ei au navalit peste noi…”

Daca ar fi sa dam crezare scornelilor propagandistilor comunisti, ar rezulta ca nu Uniunea Sovietica a început cu de la sine putere cel de-al doilea razboi mondial, ci ca a fost antrenata cu de-a sila în razboi.

Pentru ca versiunea datei de 22 iunie sa para mai plauzibila, propaganda sovietica a consolidat-o cu tot felul de’ proptele: pe de o parte a fost inventata o „perioada prebelica”, în care au fost inclusi doi ani ce au precedat data de 22 iunie; pe de alta parte, s-a nascocit cifra celor 1418 zile de razboi, pentru cazul cînd vreun curios s-ar hotarî sa calculeze singur data începutului razboiului; socotind de la momentul terminarii razboiu­lui în Europa, acesta trebuie sa dea neaparat (dupa cal­culele falsificatorilor sovietici) de „acea duminica fatala”.

Însa e usor de demascat minciuna „22 iunie”. Pentru aceasta trebuie scuturate putinele proptele: „perioada pre­belica”, de pilda. TOŢI vecinii europeni ai URSS au devenit victimele agresiunii sovietice. Armata Rosie nu intentiona însa sa se limiteze în vreun fel sau sa înceteze „marsurile eliberatoare” asupra Vestului, iar la vest de URSS nu se afla decît Germania (Ordinul Comisarului poporului pentru Aparare Nr. 400 din 7 nov. 1940).

În septembrie 1939 URSS se declara neutra si astfel, în „perioada prebelica”, cucereste teritorii cu o populatie de peste 23 milioane de oameni. Nu cumva e cam mult pentru un stat neutru?

În teritoriile cucerite, Armata Rosie si NKVD  au comis crime înfricosatoare. Lagarele de concentrare sovietice au fost tixite cu prizonieri, soldati si ofiteri din tarile europe­ne. Ofiterii prizonieri (nu numai polonezi) erau casapiti cu miile.

Putea o tara neutra sa ucida ofiteri prizonieri? si de unde avea o tara neutra mii de ofiteri prizonieri, ba înca în „perioada prebelica”?

Interesant: Germania a atacat Polonia, deci Germania este initiatoarea razboiului european, prin urmare si a celui mondial, Uniunea Sovietica a facut acelasi lucru, în aceeasi luna, dar nu se numara printre initiatorii razboiu­lui. Iar participarea Uniunii Sovietice la razboiul mondial se calculeaza doar de la 22 iunie 1941. De ce?

Soldatul polonez ucis în lupta împotriva Armatei Rosii este socotit participant la cel de-al doilea razboi mondial si victima a acestuia, iar soldatul sovietic care l-a ucis este socotit „neutru”. Daca în aceeasi lupta, pe teritoriul polonez, este ucis un soldat sovietic se considera ca el nu este ucis în timp de razboi, ci în timp de pace, în „perioada prebelica”.

Germania a cucerit Danemarca, este un act de razboi, desi n-au fost lupte mari. Uniunea Sovietica a cucerit tot fara lupta trei state baltice foarte asemanatoare cu Danemarca dupa pozitia geografica, populatie, cultura, traditii, însa actiunile URSS-ului nu sunt socotite acte de razboi.

Germania a cucerit Norvegia, iar acest fapt a însemnat o continuare a agresiunii, înainte însa, Uniunea Sovietica facuse sa se verse rîuri de sînge în Finlanda învecinata.

Dar lista crimelor Germaniei începe de la l septembrie 1939, iar lista crimelor Armatei Rosii în cel de-al doilea razboi mondial începe, cine stie din ce motiv, la 22 iunie 1941. De ce?

În „perioada prebelica”, Armata Rosie pierde în lupte crîncene sute de mii de soldati, în aceeasi perioada, pierderile armatei germane sunt cu mult mai mici. Daca judecam dupa pierderi, Germania are mai multe temeiuri sa se considere neutra în anii 1939-1940.

Actiunile Armatei Rosii în „perioada prebelica” poarta oficial titlul de „întarirea securitatii granitelor vestice”. Este o minciuna. Granitele erau ocrotite atîta vreme cît vecinii URSS erau state neutre, atîta vreme cît nu existau granite cu Germania si, drept urmare, Hitler nu putea nici într-un fel sa atace URSS. Despre un atac prin surprin­dere nici macar nu putea fi vorba.

Stalin însa a distrus sistematic statele neutre ale Europei, stabilind hotare comune cu Germania. Securitatea granitelor sovietice nu putea spori în acest fel. Dar chiar daca am numi agresiu­nea împotriva celor sase state neutre „întarirea securitatii granitelor vestice”, de ce nu folosim acelasi termen si în cazul lui Hitler? Oare cotropind tarile vecine, nu si-a întarit si el securitatea propriilor granite?

Mi se poate replica: în „perioada prebelica” Uniunea Sovietica n-a purtat un razboi neîntrerupt, a fost doar o serie de razboaie si incursiuni cu întreruperi între ele. Însa si Hitler a purtat o serie de razboaie cu întreruperi. De ce folosim în cazul lui alte standarde?

Se afirma ca Uniunea Sovietica n-a declarat razboi, formal, nimanui în „perioada prebelica”, de aceea nu poate fi socotita participanta la razboi.

Dati-mi voie, nici Hitler n-a declarat formal razboi întotdeauna. Dupa infor­matiile propagandei sovietice, la 22 iunie 1941 nimeni n-a declarat formal razboi nimanui.

De ce aceasta data se considera punctul de separatie între razboi si pace?

Douazeci si doua iunie este pur si simplu data înce­perii ofensivei fortelor armate ale unui stat împotriva fortelor armate ale altui stat, forte aflate deja într-un razboi, la care ambele state participau demult.

Criminalul trece întotdeauna sub tacere ca a jefuit si a ucis, povestind doar ce-i convine. Propaganda rosie, ase­menea criminalului prins în flagrant, începe expunerea istoriei razboiului din momentul cînd armatele straine au aparut pe teritoriul sovietic facînd din Uniunea Sovietica o victima inocenta. Haideti sa încetam sa ne-o mai închi­puim o victima inocenta.

Sa ne amintim de cei cu adevarat nevinovati care au murit în „perioada prebelica” sub baionetele armatei „eli­beratoare”. Sa scriem istoria razboiului nu de la 22 iunie, ci din momentul cînd hoardele comuniste, fara sa declare razboi, au lovit în spate Polonia ranita de moarte, a carei armata eroica înqerca, într-o lupta inegala, sa opreasca deplasarea lui Hitler spre Rasarit.

Sa scriem istoria razbo­iului nu începînd din 22 iunie, ci din acea zi cînd Stalin a luat hotarîrea sa înceapa razboiul.

La 1 septembrie 1939, la rasaritul soarelui, armata germana începea razboiul împotriva Poloniei, însa în secolul XX, razboi în Europa înseamna automat razboi mondial, într-adevar, razboiul a cuprins repede continen­tul si apoi aproape întreaga lume.

Printr-un straniu concurs de împrejurari, exact în aceasta zi de l septembrie 1939, cea de-a patra sesiune extraordinara a Sovietului Suprem al URSS a adoptat legea privind serviciul militar obligatoriu. O asemenea lege n-a existat în întreaga istorie a URSS.

Un fapt de mirare: atîta timp cît cu Hitler erau speriati copiii (si maturii), atîta timp cît Hitler era socotit un monstru si un canibal-s-a putut fara serviciul militar obligatoriu, însa este semnat un pact de neagresiune si imediat este nevoie de serviciul militar obligatoriu.

Septembrie 1939 este începutul „razboiului ciudat” în Occident, în Rasarit, în aceeasi luna a început o pace la fel de stranie.

De ce avea nevoie Uniunea Sovietica de serviciul militar obligatoriu? Comunistii raspund la unison: în aceasta zi a început cel de-al doilea razboi mondial, noi n-am vrut sa luam parte la el, dar am luat masuri de prevedere. Maresalul Uniunii Sovietice, K.A. Meretkov, este unul dintre cei care afirma ca legea a avut o importanta uriasa si a fost adoptata „în conditiile celui de-al doilea razboi mondial, care deja începuse” (În slujba poporului, pag. 181).

Dar sa ne închipuim granita polono-germana în acea dimineata tragica: întuneric, ceata, bubuituri, duduitul motoarelor. Putini în Polonia întelegeau ce se petrece: o provocare sau un conflict aparut din senin?

Dar iata ca deputatii Sovietului Suprem al URSS (ciobani de pe pasu­nile alpine si vestiti crescatori de reni de dincolo de Cercul Polar) stiau deja: nu e provocare, nu e conflict pasager, nu e razboi germano-polon, nici macar euro­pean, ci e începutul razboiului mondial. Trebuie ca noi, deputatii, sa ne adunam imediat la Moscova (sesiunea extraordinara!) ca sa adoptam documentele corespunza­toare.

Atîta doar ca nu putem pricepe de ce aceiasi deputati nu au reactionat la fel de iute atunci cînd s-a petrecut un lucru asemanator la granita sovieto-germana în 1941.

În dimineata de 1 septembrie nu stiau ca a început al doilea razboi mondial nici guvernul Poloniei, nici guver­nul tarilor occidentale, nu stia nici macar Hitler.

El a început razboiul împotriva Poloniei în speranta ca va fi o actiune locala, la fel ca invazia din Cehoslova­cia. Nu e propaganda lui Goebbels aici. Sursele sovietice spun acelasi lucru.

General-colonelul de aviatie A.S. lakovlev (în acelasi timp referent personal al lui Stalin) afirma: Hitler era convins ca Anglia si Franta nu vor începe sa lupte pentru Polonia” (.Scopul vietii, pag. 212).

Asadar, Hitler nu stie ca el este cel care a început cel de-al doilea razboi mondial, dar tovarasii din Kremlin o stiu perfect! si înca ceva: drumul pîna la Moscova nu e tocmai scurt.

Unii deputati au nevoie de 7-10, chiar si 12 zile ca sa ajunga în Moscova. Ceea ce înseamna ca exista cineva care a datînainte de începerea razboiului semnalul ca deputatii sa se adune la Kremlin. Sa spunem si mai mult: înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.

Orice încercare de a stabili data exacta la care a început cel de-al doilea razboi mondial si momentul intrarii URSS în razboi ne conduce inevitabil la data de 19 august 1939.

Chiar si înainte, la consfatuirile secrete, Stalin si-a enuntat, si nu o data, planul sau de „eliberare” a Europei: „sa atragi Europa în razboi, ramînînd tu însuti neutru, apoi, cînd adversarii se vor epuiza unul pe celalalt, sa arunci pe talgerul cîntarului întreaga putere a Armatei Rosii” (Opere complete, vol.6, pag. 158, vol.7, pag. 14)

Pe data de 19 august 1939, la sedinta Biroului Politic, s-a luat hotarîrea ferma de a duce la îndeplinire acest plan.

Informatiile despre sedinta Biroului Politic si despre hotarîrile luate atunci au ajuns foarte rapid în presa occidentala. Agentia-franceza Ha vas a publicat un comen­tariu despre hotarîrile luate cu acel prilej.

Cum se poate ca un protocol strict secret al Biroului Politic sa ajunga în presa occidentala? Nu stiu. Totusi, ar fi cîteva cai. Una dintre cele mai verosimile ar fi ur­matoarea: unul sau cîtiva membri ai Biroului Politic, speriati de planurile lui Stalin, s-au hotarît sa-l stopeze. Nu puteau sa protesteze deschis.

Exista o singura cale de a-1 obliga pe Stalin sa renunte la planurile sale: sa se publice aceste planuri în Occident.

Membrii Biroului Politic, îndeosebi cei care controlau Armata Rosie, indus­tria de razboi, serviciul de informatii al armatei, NKVD, propaganda, Cominternul, cu totii aveau o asemenea posibilitate.

Varianta nu este atît de fantezista cum poate parea la prima vedere.

În 1917, ca sa zadarniceasca Revolutia din Octombrie, doi membri ai Biroului Politic, Zinoviev si Kamenev, au publicat planurile lui Lenin si Trotki în presa „burgheza”.

Trebuie sa repet ca nu stiu cum de a ajuns documentul în Occident, subliniez doar ca existau cai ca el sa ajunga acolo. Stalin a reactionat la informatia agentiei Havas cu iuteala fulgerului si extrem de neobisnuit. A publicat în ziarul Pravda o dezmintire.

Dezmintirea lui Stalin este un document foarte serios pe care trebuie sa-l citam în întregime.

Iata-l:

DESPRE INFORMAŢIA MINCINOASĂ A AGENŢIEI HAVAS

Redactorul Pravdei s-a adresat tovarasului Stalin cu întrebarea: cum apreciaza tov. Stalin informatia agentiei Havas despre „cuvîntarea lui Stalin”, care, zice-se, ar fi fost rostita „în Biroul Politic la 19 august” si unde si-ar fi exprimat ideea ca „razboiul trebuie sa continue cît de mult se poate spre a fi epuizate partile în conflict”.

Tov. Stalin a trimis urmatorul raspuns:

„Aceasta informatie a agentiei Havas, ca si multe altele ale acesteia, reprezinta o minciuna. Fireste, nu pot sa stiu în ce cafe-santan a fost fabricata aceasta minciuna. Dar oricît ar minti domnii de la agentia Havas, nu pot nega urmatoarele:

1. a) nu Germania a atacat Franta si Anglia, ci, Franta si Anglia au atacat Germania, luîndu-si asupra lor responsa­bilitatea pentru actualul razboi;

2. b) dupa primele actiuni militare, Germania s-a adresat Frantei si Angliei cu  propuneri de pace,  iar Uniunea Sovietica a sprijinit sincer propunerile de pace ale Ger­maniei „caci ea a considerat si continua sa considere ca încheierea cît mai curînd posibil a razboiului ar usura în mod radical situatia tuturor tarilor si popoarelor;

3. c) cercurile conducatoare ale Angliei si Frantei au refuzat în mod grosolan propunerile de pace ale Germa­niei, la fel si încercarile Uniunii Sovietice de a se ajunge la o grabnica încheiere a razboiului.

Acestea sunt faptele.

Ce argumente aduc împotriva acestor fapte politicie­nii de cafe-santan de la agentia Havas?”

Pravda 30 nov., 1939 I.V. Stalin

Sa hotarasca cititorul singur, ce este „minciuna”-informatia Agentiei Havas sau dezmintirea lui Stalin? Cred ca este putin probabil ca Stalin însusi sa mai repete peste putina vreme propriile sale cuvinte.

Tonul sincer al dezmintirii si faptul, neobisnuit pentru Stalin, ca nu-si pastreaza sîngele rece vin în sprijinul agentiei Havas. În acest caz a fost atinsa o coarda neo­bisnuit de sensibila si din aceasta cauza a rezonat atît de profund. În atîtia ani de putere sovietica, presa occiden­tala a scris mult despre Uniunea Sovietica si despre Stalin personal. Bolsevicii si Stalin însusi au fost învinuiti de toate pacatele capitale.

Despre Stalin s-a scris ca este provocator al politiei, ca si-a ucis sotia, ca este despot, sadic, dictator, canibal, calau, s.a.m.d. Însa, de obicei, Stalin nu a intrat în polemica cu „scriitorasii burghezi”. Atunci de ce tacutul si calmul Stalin s-a coborît pîna la un limbaj de mahala si la jigniri ieftine? Raspunsul nu poate fi decît unul singur: agentia Havas a dezvaluit intentiile cele mai tainuite ale lui Stalin. Tocmai de aceea a reactionat el atît de neobisnuit.

I-a fost indiferent ce vor gîndi despre dezmintirea lui viitoarele generatii (apro­po, acestea nu gîndesc nimic!). Pentru Stalin era impor­tanta mentinerea secretului asupra planului sau pentru viitorii 2-3 ani, pîna cînd tarile europene se vor fi istovit reciproc într-un razboi nimicitor.

Sa fim de acord pentru cîteva minute cu argumentele lui Stalin: da, informatia agentiei Havas era doar „o minciuna fabricata la cafe-santan”. În acest caz, ar trebui sa ne exprimam iritarea ziaristilor agentiei Havas. Dar daca într-adevar ei au nascocit informatia, atunci acest fapt s-a facut pe baza unei cunoasteri profunde a marxism-leninismului, a temperamentului lui Stalin si a unei analize stiintifice minutioase a situatiei politico-militare din Europa.

Desigur ca ziaristii agentiei Havas au înteles situatia cu mult mai bine decît Hitler si decît liderii demo­cratiilor occidentale. Daca informatia agentiei Havas a fost pur si simplu nascocita, atunci avem de-a face cu acel caz, cînd închipuirea corespunde pe deplin cu reali­tatea.

Peste multi ani, cînd avea sa se uite cu totul informatia agentiei Havas si dezmintirea lui Stalin, în Uniunea Sovie­tica au fost publicate 13 volume de opere ale lui Stalin. Printre lucrarile lui se afla si cuvîntarile la sedintele secrete ale CC. În 1939, ziaristii de la agentia Havas n-aveau acces la aceste cuvîntari.

Publicarea operelor lui Stalin confirma însa faptul ca planul lui a fost genial si ca a fost exact asa cum l-au descris ziaristii francezi, înca din 1927, la sedinta deschisa a CC, Stalin a expus ideea necesitatii ca în caz de razboi sa se pastreze neutralitatea pîna în momentul în care „partile beligerante se vor epuiza reci­proc într-o lupta care este peste puterile lor”.

Aceasta idee s-a repetat la sedintele închise. Stalin considera ca, în caz de razboi, Uniunea Sovietica va deveni în mod inevitabil participanta, dar ea va trebui sa intre ultima în razboi, cu forte proaspete, exact în finalul jocului, împo­triva tuturor, cînd ei vor fi epuizati.

Dar si predecesorii lui Stalin afirmasera acelasi lucru. Alcatuindu-si planul în cercul restrîns al tovarasilor de lupta, Stalin cita pur si simplu pe Lenin, subliniind ca ideea îi apartine lui Lenin.

Dar nici Lenin nu este origi­nal. La rîndul sau, el împrumuta ideile din sacul fara fund al marxismului, în aceasta privinta este interesanta scrisoarea lui F. Engels catre E. Bernstain din 12 iunie 1883:

„Toate aceste soiuri de trîndavi trebuie mai întîi sa se tavaleasca în noroi unele pe altele, sa se nimiceasca si sa se compromita reciproc si astfel sa pregateasca terenul pentru noi.”

Stalin se deosebea de predecesorii sai, dar si de urmasii sai, prin aceea ca vorbea mai putin si facea mai mult.

Este important sa stim ce a spus Stalin la sedinta Biroului Politic din 19 august 1939- Dar chiar daca nu s-ar sti vorbele, îi vedem faptele; iar acestea arata cu mult mai limpede gîndul lui Stalin.

Doar peste patru zile de la sedinta Biroului Politic, la Kremlin s-a semnat pactul Molotov-Ribbentrop, realizarea cea mai de seama a diplo­matiei sovietice din întreaga ei istorie si cea mai stralucita victorie a lui Stalin din întreaga si incredibila lui cariera.

Dupa semnarea acordului, Stalin striga fericit: „L-am înse­lat pe Hitler!” într-adevar, Stalin l-a înselat pe Hitler asa cum nimeni n-a fost înselat în întreg secolul XX. Peste doar o saptamîna si jumatate, Hitler ducea un razboi pe doua fronturi, altfel spus, chiar de la început Germania a ajuns în situatia de a pierde razboiul (si chiar l-a pierdut!)

Cu alte cuvinte, la 23 august 1939 Stalin deja cîstigase cel de-al doilea razboi mondial, înca înainte ca Hitler sa atace Polonia.

De abia în vara lui 1940 a înteles Hitler ca a fost înselat. A încercat sa-l forteze pe Stalin, dar era prea tîrziu. Hitler putea conta doar pe niste victorii tactice stralucite, dar situatia strategica a Germaniei era catastro­fala.

Germania se afla din nou între doua pietre de moara: pe de o parte-Marea Britanic cu insulele sale inaccesibile (si SUA cu puterea sa), pe de alta parte, Stalin. Hitler s-a întors cu fata spre Apus, dar a devenit constient de faptul ca Stalin pregateste ofensiva, ca Stalin, printr-o singura lovitura, poate reteza aorta petroliera din România si poate paraliza întreaga industrie germana, armata terestra, aviatia si flota.

Hitler s-a întors cu fata spre Rasarit, dar a fost bombardat strategic si apoi invadat dinspre Apus.

Se spune ca Stalin a cîstigat numai datorita ajutorului si cooperarii Marii Britatiii si a SUA. Sfînt adevar! în aceasta si consta maretia lui Stalin: ca el, dusmanul fundamental al Occidentului, a reusit sa se foloseasca de Occident pentru apararea si consolidarea propriei dicta­turi, în aceasta si consta genialitatea lui Stalin: a reusit sa-si divizeze potrivnicii, aruncîndu-i unul asupra altuia.

Presa libera occidentala a prevazut înca din 1939 un asemenea curs al evenimentelor, cînd Stalin îsi proclama neutralitatea, fiind, în realitate, principalul si cel mai sîngeros instigator si participant la razboi.

Victor Suvorov / Extrase din cartea “Spargatorul de Gheata – Cine a declansat al doilea razboi mondial?“

CINE A DECLANSAT AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL?

 

Occidentul, cu ai sai canibali imperialisti, s-a transformat într-un focar de robie si întuneric. Sarcina noastra consta în a distruge acest focar spre bucuria si alinarea proletarilor din toate tarile.

I.V.   Stalin,   1918

 

CINE A DECLANSAT AL DOILEA  RĂZBOI  MONDIAL?

 

 

 

La aceasta întrebare se raspunde în fel si chip. Nu exista o parere unica. Conducerea sovietica, de pilda, si-a schimbat parerea în aceasta problema de mai multe ori.

La 18 septembrie 1939, guvernul sovietic comunica într-o nota oficiala ca vinovata de izbucnirea razboiului este Polonia.

La 30 noiembrie 1939, în ziarul Pravda, Stalin mai numea niste „vinovati”: „Anglia si Franta au navalit asu­pra Germaniei, luînd asupra lor raspunderea pentru actu­alul razboi”.

La 5 mai 1941, într-o cuvîntare secreta, tinuta în fata absolventilor Academiei militare, Stalin numea înca un vinovat: Germania.

Dupa terminarea razboiului, cercul „vinovatilor” se largeste. Stalin declara ca al doilea razboi mondial a fost început de toate tarile capitaliste. Conform împartirii lui Stalin, înainte de cel de-al doilea razboi mondial toate statele lumii în afara de URSS, erau socotite capitaliste.

Daca e sa-i dam crezare lui Stalin, razboiul cel mai sîngeros din istoria omenirii a fost început de guvernele tuturor statelor, inclusiv Suedia si Elvetia, dar excluzînd Uniunea Sovietica.

Punctul de vedere a lui Stalin, conform caruia vino­vati sunt toti, cu exceptia URSS, a prins radacini pentru mult timp în mitologia comunista. În timpurile lui Hrusciov si Brejnev, ale lui Andropov si Cernenko învinuirile adresate întregii lumi s-au repetat nu o data.

In timpul lui Gorbaciov, în Uniunea Sovietica s-au schimbat multe, însa nu s-a modificat opinia stalinista privind vinovatii de izbucnirea razboiului. Astfel, în timpul lui Gorbaciov, principalul istoric al Armatei Sovietice, generalul-locotenent P.A.Jilin, repeta: „Vinovatii razboiului n-au fost nu­mai imperialistii Germaniei, ci ai întregii lumi” (Krasnaia zvezda, 24 sept. 1985).

Îndraznesc sa afirm ca, învinuind toate tarile lumii de dezlantuirea celui de-al doilea razboi mondial, comunistii sovietici au ascuns cu buna stiinta rusinosul lor rol de instigatori ai razboiului.

Sa ne amintim ca dupa primul razboi mondial Germa­nia a pierdut dreptul de a mai avea o armata puternica si armament ofensiv, inclusiv tancuri, artilerie grea si avioa­ne de lupta.

Pe propriul lor teritoriu comandantii ger­mani au fost lipsiti de posibilitatea de a se mai pregati în vederea unor razboaie agresive. Comandantii germani nu au încalcat interdictiile si nu s-au pregatit de razboi agre­siv în poligoanele lor, au facut aceste lucruri… pe terito­riul Uniunii Sovietice.

Stalin a pus la dispozitia coman­dantilor germani tot ceea ce ei nu aveau dreptul sa mai detina: tancuri, artilerie grea, avioane de lupta. Le-a pus la dispozitie institutii de învatamînt, poligoane, cîmpuri de tragere.

Stalin a dat comandantilor germani accesul liber în uzinele sovietice de tancuri, cele mai puternice din lume: uitati-va, tineti minte, însusiti-va!

Daca Stalin ar fi voit pacea ar fi trebuit sa împiedice cu orice pret renasterea puterii de soc a militarismului german: caci atunci Germania ar fi ramas o tara slabita din punct de vedere militar, în afara de Germania, ar fi fost slabita Marea Britanic, care nu avea trupe terestre corespunzatoare, si Franta, care îsi pierduse aproape în­treg bugetul militar pe un pagubos program de aparare, ridicînd un fel de Mare Zid Chinezesc de-a lungul grani­telor sale; dar si alte tari mult mai slabe din punct de vedere economic si militar, în aceasta situatie, Europa n-ar mai fi fost deloc în pragul conflagratiei…

Însa Stalin, cu un scop anume, nu precupeteste mijloace, forte si timp pentru renasterea puterii militare germane. De ce? împotriva cui? Desigur, nu împotriva lui însusi! Atunci împotriva cui?

Raspunsul este unul singur: împotriva restului Europei.

Renasterea puterii armate a Germaniei este însa doar o jumatate din chestiune. Chiar si cea mai puternica armata nu începe razboiul de la sine. Trebuie, mai îna­inte de orice, un lider fanatic si nebun, gata sa înceapa razboiul.

Iar Stalin a facut foarte multe pentru ca în fruntea Germaniei sa vina un asemenea lider.

Cum l-a creat Stalin pe Hitler, cum l-a ajutat sa puna mîna pe putere si sa-si consolideze puterea, este o tema vasta. Pregatesc o carte despre acest lucru. Vom mai vorbi pe aceasta tema, acum sa amintim doar ca Stalin a îndemnat la razboi cu perseverenta si dîrzenie pe nazistii abia veniti la putere, încununarea acestor eforturi este pactul Molotov-Ribbentrop.

Prin acest pact Stalin a garantat lui Hitler libertatea de actiune în Europa si a deschis ecluza principala a celui de-al doilea razboi mondial.

Cînd pome­nim cu vorbe rele pe dulaul care a hacuit jumatate din Europa, sa nu-l uitam pe Stalin, cel care l-a crescut, dîndu-i apoi drumul din lant.

Chiar înainte de venirea sa la putere, liderii sovietici îl denumeau în secret pe Hitler Spargator de Gheata al Revolutiei.Denumirea este exacta si cuprinzatoare.

Stalin a înteles ca Europa este vulnerabila numai în caz de razboi si ca Spargatorul de Gheata al Revolutiei va putea sa faca Europa vulnerabila. Adolf Hitler, nefiind constient de acest lucru, a netezit calea comunismului mondial.

Prin razboaie fulger, Hitler a îngenuncheat democratiile occidentale, în acest scop el si-a dispersat fortele din Norvegia pîna în Libia.

Spargatorul de Gheata al Revo­lutiei a savîrsit cele mai mari crime împotriva umanitatii si, prin actiunile sale, a dat lui Stalin dreptul moral de a declansa în orice moment Eliberarea Europei, înlocuind lagarele de concentrare brune cu cele rosii.

Stalin a înteles ca razboiul nu este cîstigat de cel care intra primul în joc, ci de ultimul intrat si, galant, i-a lasat lui Hitler infamul drept de a fi instigatorul razboiului, iar el a asteptat cu rabdare momentul „în care capitalistii se vor certa între ei” (Stalin, cuvîntare din 3 decembrie, 1927).

Îl socot pe Hitler un criminal si un ticalos, îl consider un canibal la scara europeana.

Însa, daca Hitler a fost canibal, asta nu înseamna ca Stalin a fost vegetarian.

S-au facut nu putine eforturi pentru a demasca crimele nazis­mului si a gasi calaii care au savîrsit cruntele faradelegi sub steagul sau. Aceasta actiune trebuie continuata si aprofundata.

Dezvaluindu-i pe fascisti, a trebuit sa-i dez­valuim si pe comunistii sovietici, care i-au încurajat pe nazisti în savîrsirea crimelor si au intentionat sa se folo­seasca de rezultatele crimelor acestora.

În Uniunea Sovietica arhivele au fost curatate demult si cu minutie, iar ceea ce a ramas, este aproape inacce­sibil cercetatorilor.

Am avut fericirea sa lucrez pentru putin timp în arhivele Ministerului Apararii al URSS, însa, absolut constient, aproape ca nu folosesc materiale de arhiva. Am multe materiale din arhivele germane de razboi, dar practic nici pe acestea nu le folosesc.

Prin­cipala, mea sursa sunt publicatiile sovietice. Chiar si numai acestea sunt pe deplin suficiente ca sa-i puna pe comu­nistii sovietici la stîlpul infamiei si sa-i aseze pe banca acuzarii, alaturi de fascistii germani, ba chiar înaintea lor.

Principalii mei martori sunt: Marx, Engels, Lenin, Trotki, Stalin, toti maresalii sovietici din timpul razboiului si multi generali importanti, însisi comunistii recunosc ca ei, cu mîinile lui Hitler, au dezlantuit razboiul în Europa si au pregatit o lovitura prin surprindere asupra lui Hitler, ca sa cucereasca Europa distrusa de el.

Valoarea spuselor mele tocmai în aceasta consta: criminalii însisi vorbesc despre crimele lor.

Stiu ca multi vor sari în apararea comunistilor. Dom­nilor, eu am dat în vileag pe comunisti prin afirmatiile lor. Lasati-i sa se apere singuri.

 

 

 

Victor Suvorov – SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ

Editura POLIROM