ISTORIA NU UITĂ ȘI NU IARTĂ INVAZIA SOVIETICĂ ÎN FINLANDA din anii 1939-1940. VIDEO

1.Soldati finlandezi în timpul Războiului sovieto-finlandez

2.Soldaţi finlandezi echipaţi şi cu schiuri, Războiul sovieto-finlandez

Războiul de iarnă (cunoscut şi ca Războiul sovieto-finlandez sau Războiul ruso-finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda pe 30 noiembrie 1939, trei luni după izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Drept consecinţă, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Naţiunilor pe 14 decembrie.

Iosif Vissarionovici Stalin, dictatorul statului sovietic, se aşteptase să cucerească întreaga ţară până la sfârşitul anului, dar rezistenţa finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deşi aceştia din urmă îşi depăşeau inamicii în proporţie de 3 la 1. 

Finlanda a rezistat până în martie 1940, când ţara a fost obligată să semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10% din teritoriul naţional şi cam 20% din capacităţile sale industriale.

Rezultatele războiului au fost amestecate. Deşi până în cele din urmă forţele sovietice au reuşit să străpungă apărarea finlandeză, nici finlandezii, nici sovieticii nu au terminat războiul fără a fi puternic afectaţi. 

Pierderile sovietice au fost extrem de mari, iar statutul internaţional al ţării a avut de suferit.

 Suveranitatea Finlandei a fost salvată şi, în plus, ţara a câştigat un uriaş capital de simpatie internaţională.

Chiar mai rău, capacitatea de luptă a Armatei Roşii a fost pusă sub semnul întrebării, un fapt care a contribuit din plin la luarea deciziei lui Hitler de atacare a Uniunii Sovietice. Forţele sovietice nu şi-au îndeplinit obiectivele iniţiale (cucerirea Finlandei), reuşind numai să ocupe teritorii în zona lacului Ladoga.

Tratatul de pace  a oprit preparativele franco-britanice de trimitere de ajutoare Finlandei prin nordul Scandinaviei (Campania aliată din Norvegia) şi a stânjenit de asemenea accesul Germaniei Naziste la rezervele de minereu de fier suedez.

Invaziile germane din Danemarca şi Norvegia din 9 aprilie 1940 (Operaţiunea Weserübung) au abătut atenţia mondială către luptele pentru controlul Norvegiei.

Războiul de iarnă (talvisota în limba finlandeză) a fost un dezastru militar pentru Uniunea Sovietică. Stalin a tras învăţămintele necesare din acest eşec şi şi-a dat seama că trebuia renunţat la controlul politic asupra Armatei Roşii.

După încheierea războiului cu Finlanda, Kremlinul a iniţiat un proces de reinstalare a ofiţerilor de carieră în funcţiile militare de conducere şi a trecut la modenizarea forţelor armate, hotărâri inevitabile care ar fi permis sovieticilor să reziste unui atac german.

De-a lungul istoriei sale, Finlanda a făcut parte multă vreme din Regatul Suedez, după care a fost cucerită de Imperiul Rus în 1808. Finlanda a fost transformată într-un stat-tampon autonom care ar fi trebuit să apare capitala rusă Sankt Peterburg.

După revoluţia care i-a adus pe bolşevici la putere în Rusia, Marele Ducat al Finlandei şi-a proclamat independenţa pe 6 decembrie 1917.

Între Germania şi Finlanda s-au născut legături puternice când Imperiul German a susţinut mişcarea clandestină de independenţă din timpul primului război mondial. În războiul civil care a urmat, trupele Finnish Jäger antrenate de germani şi trupele regulate germane au jucat un rol de primă importanţă.

Doar înfrângerea Germaniei în primul război mondial a împiedicat proclamarea unei monarhii dependente de Germania în frunte cu regele Friedrich Karl von Hessen. După război, relaţiile germano-finlandeze au rămas apropiate, deşi finlandezii nu erau prea mari admiratori ai nazismului.

Relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda au fost tensionate – datorită atât politicii de rusificare din timpul Imperiului Rus cât şi datorită urmărilor rebeliunii socialiste finlandeze eşuate, care au contribuit la neîncredera reciprocă.

Stalin s-a temut că al treilea Reich va ataca URSS-ul până în cele din urmă din Finlanda, care era o excelentă bază de atac, în condiţiile în care graniţa sovieto-finlandeză era la doar 32 km depărtate de Leningrad.

În 1932, Uniunea Sovietică a semnată un pact de neagresiune cu Finlanda. Pactul a fost prelungit pentru încă 10 ani în 1934.

În aprilie 1938, sau chiar mai devreme, Uniunea Sovietică a început negocieri diplomatice cu Finlanda în încercarea de a îmbunătăţi apărarea mutuală împotriva Germaniei.

Principala preocupare a sovieticilor era aceea că Germania avea să folosească Finlanda pe post de cap de pod pentru a ataca Leningradul şi de aceea au cerut guvernului finlandez să accepte cedarea unei zone care să asigure o apărare mai eficientă a oraşului-leagăn al revoluţiei bolşevice.

Cea mai mare parte a anului a trecut cu discuţii sterile. În acelaşi timp, situaţia politică din Europa s-a înrăutăţit.

Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat pe 23 august 1939  Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), care  conţinea şi clauze secrete prin care ţările Europei Răsăritene erau împărţite între cei doi semnatari.

S-a căzut de acord ca Finlanda să devină parte a „sferei de influenţă sovietice”. Invazia Germană a Poloniei de pe 1 septembrie 1939 a fost urmată de atacul sovietic din răsărit. În numai câteva săptămâni, Polonia a dispărut de pe harta politică a Europei şi a fost împărţită între Germania şi URSS.

În toamna anului 1939, după atacul german din Polonia, Uniunea Sovietică a cerut în mod imperativ Finlandei să fie de acord cu cedarea unei fâşii de teritoriu de 25 km lăţime. Guvernului finlandez i s-a mai cerut să concesioneze Peninsula Hanko URSS-ului în vederea construirii unei baze navale.

În schimb, Uniunea Sovietică se oferea să cedeze o zonă în Karelia, de două ori mai mare, dar mai slab dezvoltată.

1.Linia Mannerheim de-a lungul careia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez.

2.Ajutorul franco-britanic acordat cu condiţia asigurării liberei treceri prin ţările neutre Norvegia şi Suedia,ceea ce ar fi permis să evite drumul spre Petsamo.  (Frontierele din 1920–1940).

Sovieticii au pretins că artileria finlandeză a bombardat în mod deliberat teritoriul satului de frontieră, ucigând militari şi civili. Uniunea Sovietică a pretins că finlandezii să-şi ceară scuze şi să-şi mute forţele armate 20-25 km depărtare de frontieră.
Guvernul finlandez a refuzat să accepte cererile sovietice.

Pe 26 noiembrie, sovieticii au înscenat un incident în timpul căruia artileria sovietică a bombardat o regiune din zona satului de frontieră Mainila, după care au dat vina pe finlandezi.

Guvernul Finlandei a tăgăduit orice responsabilitate pentru incident şi a refuzat să retragă armata din zonă. Refuzul acesta a fost folosit de Uniunea Sovietică ca să nu mai respecte tratatul de neagresiune.

Pe 30 noiembrie, 23 de divizii ale Armatei Roşii, în total 450.000 de mii de oameni, au atacat atingând în scurtă vreme linia Mannerheim.

În zona de frontieră ocupată de sovietici, în orăşelul Terijoki – azi Zelenogorsk, a fost creat pe 1 decembrie 1939 un regim marionetă, o aşa-numită Republică Democrată Finlandeză, avându-l în frunte pe Otto Ville Kuusinen.

Crearea acestei republici s-a făcut atât în scopuri propagandistice şi diplomatice, (guvernul lui Kuusinen a devenit singurul guvern finlandez recunoscut de URSS), dar şi în scopuri militare, (ruşii sperau ca socialiştii din armata Finlandei să trădeze). Această republică a existat doar până pe 12 martie 1940, fiind încorporată în RSS Karelo-Finică.

Războiul

La început, Finlanda avea mobilizaţi numai 180.000 de oameni, dar aceşti soldaţi s-au dovedit nişte adversari redutabili, care au folosit în mod înţelept tacticile de guerilă, deplasând rapid schiori înarmaţi îmbrăcaţi în costume albe de camuflaj.

În timpul acestui război a fost folosită un anumit tip de bombă incendiară artizanală inventată în timpul războiului civil din Spania, care şi-a câştigat supranumele de cocteil Molotov.

Condiţiile iernii 1939 – 1940 au fost aspre. Temperaturile de -40° nu erau neobişnuite pentru acele zone, dar finlandezii au fost capabili să folosească condiţiile meteorologice în favoarea lor.

  Deseori, finlandezii au ales cu înţelepciune să nu atace trupele regulate sovietice într-un mod convenţional, ci să atace bucătariile de campanie, (care erau cruciale pentru supravieţuire), sau pe militarii sovietici îngrămădiţi în jurul focurilor de campanie.

Soldaţi finlandezi în contraatac, Războiul sovieto-finlandez 1939-1940

În plus, spre uriaşa surpriză a conducerii sovietice, dar în special a celei finlandeze, s-a dovedit că majoritatea socialiştilor finlandezi nu au sprijinit invazia sovietică, luptând în schimb cot la cot alături de conaţionalii lor împotriva a ce au considerat a fi inamicul comun.

Mulţi comunişti finlandezi se mutaseră în Uniunea Sovietică în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea să participe la „construirea socialismului”. Cei mai mulţi dintre ei sfârşiseră ca victime ale marilor epurări staliniste, ceea ce a dus la o deziluzie totală şi chiar la duşmănie făţişă împotriva Moscovei printre socialiştii din Finlanda. Alt factor a fost stadiul înalt de dezvoltare al societăţii şi sistemului judiciar finlandez, care au făcut ca prăpastia dintre diferitele clase sociale să se micşoreze.

Această vindecare, cel puţin în parte, a rănilor şi fracturilor sociale lăsate de războiul civil finlandez din 1918 este în zilele noastre numită „spiritul războiului de iarnă”, deşi ar mai trebui menţionat că multor comunişti finlandezi nu li s-a permis să lupte în rândul trupelor regulate datorită trecutului lor politic.

Războiul sovieto-finlandez – Soldaţi finlandezi

Alţi factori importanţi care au influenţat războiul au fost aroganţa şi incompetenţa sovietică. Atacanţii nu se aşteptau la o rezistenţă serioasă şi şi-au început invazia cu defilări ale fanfarelor militare care anticipau o victorie rapidă.

Mărturii istorice amintesc de soldaţii care mărşăluiau către liniile finlandeze ţinându-se de mână, cântând cântece patriotice ruseşti. Datorită epurărilor staliniste, comandanţii experimentaţi ai Armatei Roşii au fost eliminaţi în proportii uriaşe, fiind înlocuiţi în general cu oameni mai puţin competenţi, dar mai pe placul superiorilor sau mai „loiali lui Stalin şi Partidului”, prezenţa acestor calităţi fiind apreciate de comisarii – ofiţeri politici.

Tacticile folosite erau în unele cazuri depăşite, caracteristice primului război mondial. Tacticile aplicate erau strict „după litera cărţii”, aceasta datorită fricii de represalii resimţită de fiecare comandant care ar fi avut iniţiative novatoare şi care ar fi eşuat în îndeplinirea obiectivelor comandate. Numeroşi militari sovietici au fost pierduţi doar datorită refuzului comandanţilor lor de a le permite retragerea.

În plus, armata sovietică era slab pregătită pentru războiul de iarnă, în special în zone împădurite, şi folosea vehicule care nu funcţionau corespunzător la temperaturi scăzute. Aceste vehicule erau ţinute în funcţiune 24 de ore pe zi, astfel încât să nu le îngheţe combustibilul, dar în acest fel exista veşnica primejdie de a rămâne fără combustibil.

Una dintre cele mai amintite pierderi din istoria militară a fost aşa numitul „incident Raatteentie”, din timpul bătăliei de o lună de la Suomussalmi.

 Divizia a 44-a sovietică de infanterie (aproximativ 25.000 de soldaţi) a fost distrusă în totalitate după ce a mărşaluit pe un drum de pădure drept într-o ambuscadă a unei unităţi finlandeze de 300 de oameni, „Osasto Kontula”. Această mică unitate a oprit divizia sovietică din înaintare, în timp ce Divizia a 9-a finlandeză (circa 6.000 de militari) a tăiat retragerea ruşilor.

Pierderile sovieticilor s-au cifrat la aproximativ 23.000 de oameni, în timp ce finlandezii au pierdut cam 800 de luptători. În plus, finlandezii au capturat 43 de tancuri, 71 de tunuri antieaeriene, 29 de tunuri antitanc, tractoare, 260 de camioane, 1170 de cai, o mare cantitate de arme şi muniţie de infanterie, instalaţii de telecomunicaţii şi material medical.

Ca rezultat combinat al aroganţei şi incompetenţei, sovieticii au pierdut şansa să câştige superioritatea numerică decisivă la începutul războiului. Finlandezii au masat 130.000 de oameni şi 500 de tunuri în Istmul Karelia, principalul teatru de război, iar sovieticii au atacat cu numai 200.000 de oameni şi 900 de tunuri, iar în preajma frontului au fost masate şi 1.000 de tancuri, dar ele au fost folosite necorespunzător şi unităţile de tancuri au înregistrat pierderi mari în luptă.

Criza de echipament militar al finlandezilor nu a influenţat în mod hotărâtor desfăşurarea războiului. La începutul luptelor, doar acei soldaţi care avuseseră parte de instrucţia de bază aveau uniforme şi arme. Restul a trebuit să se descurce de unii singuri, folosindu-şi propriile haine pe care ataşau însemne militare confecţionate în grabă în familie.

Acest tip de „uniforme” au fost poreclit „modelul Cajander”, după numele primului-ministru Aimo Cajander. Finlandezii au depăşit handicapul proastei aprovizionări prin folosirea pe scară largă a echipamentului, armelor şi muniţiilor capturate de la inamici.

Din fericire pentru ei, armata nu schimbase calibrul armamentului din dotare după cucerirea independenţei, în felul acesta putând fi folosită muniţia rusească fără niciun fel de problemă. Trimiterea unor soldaţi sovietici slab pregăţiţi şi prost conduşi împotriva finlandezilor le-a permis acestora din urmă să captureze mari cantităţi de echipament de război, arme şi muniţii.

Ar mai trebui amintite alte două chestiuni:

Prima ar fi că, datorită paranoei etnice a lui Stalin, cea mai mare parte a trupelor sovietice care au luptat în „războiul de iarnă” a fost formată din soldaţi originari din zonele sudice ale Uniunii Sovietice. Stalin considera că trupele sovietice din zonele de frontieră cu Finlanda nu erau de încredere, deoarece erau înrudite cu inamicii din punct de vedere etnic şi aveau o istorie comună.

Aceşti soldaţi din zonele sudice ale URSS-ului erau total neobişnuiţi cu iernile arctice şi nu aveau deprinderi de luptă şi supravieţuire în zonele împădurite.

Finlandezii nu au trebuit decât să se îmbrace cu hainele lor obişnuite de iarnă şi să se mişte într-un mediu familiar, de vreme ce majoritatea erau ţărani şi locuitori ai pădurilor. Vremea a fost extrem de aspră în timpul războiului, iarna 1939-1940 fiind una dintre cele mai grele trei ierni înregistrate în acea zonă.

A doua ar fi problema inovaţiilor în luptele aeriene. Războiul aerian din timpul conflictului fino-sovietic fost primul conflict în care a fost folosită inovaţia finlandeză a formaţiei de avioane de luptă „patru degete” (patru avioane, împărţite în două subgrupe, din care una zburând deasupra şi alta dedesubt, fiecare avion luptând independent de celelalte, dar sprijinindu-şi în acelaşi timp colegul de subgrupă), care nu numai că s-a dovedit superioară tacticii sovietice a formaţiei de trei avioane zburând în triunghi, dar a fost aşa de eficientă, încât fost adoptată de toate forţele aeriene importante implicate în al doilea război mondial.

Această formaţie „patru degete” şi hotărârea piloţilor finlandezi de a ataca întotdeauna, indiferent de sorţii de izbândă, a contribuit la eşecul bobardierelor sovietice în încercarea lor de a provoca pierderi serioase poziţiilor militarilor, rezervelor, oraşelor şi instalaţiilor industriale şi civile finlandeze.

Sprijinul extern

Opinia publică mondială a sprijinit cauza finlandeză. Al doilea război mondial nu se desfăşura în mod violent, fiind în faza cunoscută ca războiul ciudat. În acea perioadă, „războiul de iarnă” era singurul conflict adevărat în afara celui din Polonia şi de aceea era în atenţia opiniei publice mondiale. Agresiunea sovietică a fost considerată în general ca nejustificată. Diferite organizaţii străine au trimis ajutoare materiale, aşa cum erau ajutoarele medicale.

Emigranţii finlandezi din Statele Unite ale Americii şi Canada s-au reîntors în ţară şi mulţi voluntari (aşa cum a fost viitorul actor Christopher Lee) au venit în Finlanda pentru a se înrola în armata ţării. Voluntari au sosit din Danemarca (1.010), Norvegia (895), Norvegia (372), finlandezi expatriaţi din Ingria suedeză (346) şi 210 voluntari din alte ţări.   Corespondenţii străini din Helsinki au scris şi câteodată au exagerat relatând despre succesele şi ingeniozitatea finlandezilor în luptă.

Suedia, care se declarase naţiune nebeligerantă în loc de ţară neutră (aşa cum a fost în anii de luptă dintre Germania Nazistă şi Aliaţi), a contribuit cu furnituri miltare, bani, credite, ajutoare umanitare şi aproximativ 8.700 de voluntari la lupta finlandezilor împotriva agresorului sovietic.

Poate mai important decât restul contribuţiilor suedeze au fost piloţii voluntari veniţi din această ţară, care au intrat în acţiune începând din 7 ianuarie luptând pe 12 avioane de vânătoare, 5 bombardiere şi 8 avioane de alte tipuri, ceea ce reprezenta o treime din Forţele Aeriene Suedeze din acele timpuri.

Piloţii şi mecanicii militari au fost trecuţi în civilie şi degradaţi. Renumitul aviator conte Carl Gustav von Rosen, înrudit cu Hermann Göring, a sosit voluntar în mod independent. De partea finlandezilor au mai lucrat şi Forţa Voluntară de Muncă, formată din aproximativ 900 de muncitori şi ingineri.

Corpul Suedez Voluntar, cu un efectiv de 8.402 de oameni în Finlanda, a început lupta prin înlocuirea a cinci batalioane finlandeze la Märkäjärvi, la mijlocul lunii februarie. Împreună cu cele trei batalioane finlandeze rămase pe poziţii, corpurile suedeze au făcut faţă la două divizii sovietice şi au fost gata de atac în martie, dar au fost împiedicaţi să intre în luptă de semnarea păcii. 33 de oameni au căzut în luptă, printre ei aflându-se comandantul primei unităţi suedeze care i-a înlocuit pe finlandezi, locotenentul-colonel Magnus Dyrssen.

Voluntarii suedezi au rămas o sursă de dezacord între suedezi şi finlandezi. Dezbaterile din Finlanda în anii imediat de dinaintea izbucnirii războiului dăduseră finlandezilor de rând speranţe pentru un ajutor mai consistent din partea Suedia, aşa cum ar fi fost participarea la război a unor contingente mari ale armatei regulate, cae ar fi avut un impact mai puternic asupra desfăşurării războiului, sau i-ar fi făcut pe sovietici să nu mai atace.

Planurile franco-britanice pentru teatrul de război scandinav

Într-o lună, conducerea sovietică a început să ia în consideraţie încetarea operaţiunilor şi guvernului finlandez i-au fost făcute propuneri prin intermediul unor emisari de pace (cu mijlocirea suedeză), prima oară pe 29 ianuarie.

Până atunci, Finlanda a luptat practic pentru existenţa sa. Când la Paris şi Londra au ajuns zvonuri credibile despre aceste tatonări de pace, dorinţa pentru un ajutor militar s-a schimbat în mod dramatic.

Acum Finlanda lupta „doar” pentru a pierde cât mai puţin teritoriu care se învecina cu regiunea Leningradului. Pentru a păstra opinia publică de partea finlandezilor, niciuna dintre aceste informaţii nu au fost publicate – nici în Finlanda nici în străinătate. Lupta finlandezilor a rămas până la sfârşit o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Ajutorul franco-britanic era acordat cu condiţia asigurării liberei treceri prin ţările neutre Norvegia şi Suedia, ceea ce le-ar fi permis să avite drumul spre Petsamo. Motivul ascuns era ocuparea regiunilor în care se aflau minele suedeze de fier de la Kiruna şi Malmberget.

În februarie 1940, Aliaţii s-au oferit să acorde un ajutor. Planul lor, aprobat pe 5 februarie de Înaltul Comandament Aliat, prevedea debarcarea a 100.000 de militari britanici şi 35.000 de militari francezi în portul norvegian Narvik şi sprijinirea Finlandei, după traversarea Suediei şi asigurarea securităţii rutelor de aprovizionare de-a lungul acestui drum. S-a căzut de acord să se pună planul în aplicare pe 20 martie, cu condiţia ca finlandezii să ceară ajutor.

Pe 2 martie, au fost cerute în mod oficial drepturi de tranzitare a trupelor şi materialelor militare din partea guvernelor Norvegiei şi Suediei.

Se spera ca prin această să fie aduse în cele din urmă aceste două ţări nordice neutre de partea Aliaţilor, prin întărirea poziţiei lor în faţa Germaniei, deşi Hitler declarase încă din decembrie că prezenţă trupelor străine pe pământ suedez aveau să provoace invazia imediată a trupelor germane. Aceasta ar fi însemnat practic că naziştii ar fi ocupat partea sudică puternic populată a Suediei, în timp ce Franţa şi Anglia s-ar fi luptat pentru îndepărtatele ţinuturi nordice.

Totuşi, doar o mică parte a trupelor urmau să fie destinate ajutorării Finlandei. Propunerile de a intra în Finlanda prin portul liber de gheţuri tot timpul anului Petsamo au fost respinse. Existau suspiciuni că obiectivele principale ale operaţiunii ar fi fost ocuparea portului norvegian Narvik şi vasta regiunea muntoasă a minelor de fier din nordul Suediei.

Din aceste mine al treilea Reich primea o mare parte a minereului de fier de o importanţă vitală pentru producţia sa de război. Dacă trupele britanice ar fi încercat să oprească exportul suedez de mineru de fier către Germania, regiunea ar fi putut să devină teatru de război pentru armatele Aliaţilor şi ale Germaniei Naziste. Drept consecinţă, Norvegia şi Suedia au refuzat să acorde dreptul de tranzit. Doar după război a ieşit la iveală că ordinele date comandanţilor expediţiei aliate impuneau evitarea angajării în conflicte armate cu trupele sovietice.

Planul iniţial franco-britanic spera să acupe toată regiunea aflată la nordul aliniamentelor Stockholm–Göteborg sau Stockholm–Oslo. Aceasta era ceea ce numeau britanicii linia lacurilor, care urmărea malurile lacurilor Mälaren, Hjälmaren şi Vänern, o zonă cu o bună apărare naturală, aflată la 1.700–1.900 km sud de Narvik.

Frontiera astfel formată (linia lacurilor), nu avea de partea aliată numai cele mai mari două oraşe suedeze, dar ar fi făcut ca zonele cele mai dens populate să fie ori în zona ocupată de nazişti, ori ar fi fost transformată în zonă de război. Mai târziu, planurile au fost mai puţin ambiţioase, limitându-se la jumătatea nordică a Suediei şi la zona apropiată de coastă a Norvegiei.

Guvernul suedez, avându-l ca prim-ministru pe Per Albin Hansson, a respins cererea franco-britanică de trecere a trupelor pe teritoriul ţării. Deşi Suedia nu s-a declarat neutră în „războiul de iarnă”, era ţară neutră în războiul care implica Franţa, Marea Britanie şi Germania Nazistă.

Dându-le drept de tranzit trupelor franco-britanice, guvernul suedez a considerat că ar fi încălcat legile internaţionale ale neutralităţii.

Cabinetul suedez a decis să respingă cererile finlandeze pentru desfăşurarea de trupe regulate suedeze pe teritoriul Finlandei şi, de asemenea, a făcut cunoscut faptul că sprijinul în arme şi muniţii numai puteafi acordat multă vreme.

Din punct de vedere diplomatic, Finlanda era prinsă între speranţele aliate pentru un război de durată şi între temerile scandinavilor de răspândirea a războiului şi în ţările învecinate, sau de formarea unui val de refugiaţi finlandezi, dacă ţara ar fi fost înfrântă în război. De asemenea, Wilhelmstrasse dădea sfaturi precise pentru acceptarea păcii în condiţiile unor pierderi teritoriale — germanii afirmau că orice concesiune teritorială „poate fi oricând corijată mai târziu.”

În timp ce germanii şi suedezii făceau presiuni asupra finlandezilor să accepte pacea în orice condiţii, francezii şi britanicii aveau obiective diametral opuse. Din când în când, finlandezilor le erau porpuse diferite planuri de ajutor. Pentru început, franco-britanicii promiseseră că vor trimite 20.000 de oameni care să ajungă în ţară până la sfârşitul lunii februarie, cu toate că exista condiţia implicită ca în drumul lor spre Finlanda să ocupe nordul Scandinaviei.

Pe la sfârşitul lunii februarie, comandantul suprem finlandez, mareşalul Mannerheim, era pesimist în legătură cu situaţia militară.

De aceea, pe 29 februarie, guvernul a decis să înceapă negocierile pentru încheierea păcii. În aceiaşi zi, sovieticii au declanşat un atac împotriva oraşului Viipuri.

Când Franţa şi Marea Britanie şi-au dat seama că finlandezii iau în serios opţiunea tratativelor de pace, şi-au reînnoit oferta de ajutor: 50.000 de oameni aveau să fie trimişi dacă Finlanda cerea ajutorul până la 12 martie. Doar 6.000 aveau să fie destinaţi expres pentru Finlanda. Restul trebuiau să asigure siguranţa porturilor, drumurilor şi zăcămintelor de fier de pe calea de acces.

În ciuda efectivelor reduse care ar fi ajuns în Finlanda, informaţii despre aceste planuri au ajuns în Uniunea Sovietică şi au contribuit în mod decisiv la hotărârea ruşilor de a semna un armistiţiu care să pună capăt războiului. S-a spus că fără ameninţarea intervenţiei aliate, nimic nu ar fi oprit până în cele din urmă URSS-ul să cucerească întreaga Finlandă prin trimiterea de noi trupe în zonă din rezerveleare păreau nesfârşite.

Armistiţiul

Până la sfârşitul iernii a devenit clar că trupele sovietice erau epuizate. Germanii îi sfătuiau pe finlandezi în acest timp să negocieze cu sovieticii. Pierderile ruşilor erau foarte mari, iar situaţia era o sursă de stinghereală pe planul statutului internaţional. Odată cu venirea primăverii, trupele sovietice riscau să se împotmolească în mlaştinile pădurilor.

Termenii unui proiect de înţelegeere au fost prezentaţi finlandezilor pe 12 februarie. Nu doar germanii, dar şi suedezii erau nerăbdători să vadă războiul încheindu-se, datorită temerilor de prăbuşire a frontului finlandez. Cum guvernul finlandez ezita să accepte condiţiile grele sovietice, regele Suediei Gustaf al V-lea a făcut o declaraţie publică, prin care refuza cererea finlandeză pentru ajutor al trupelor regulate suedeze.

Până la sfârşitul lui februarie, finlandezii îşi epuizaseră stocurile de muniţie. În acelaşi timp, Uniunea Sovietică a reuşit să străpungă aliniamentul până atunci inpenetrabil al liniei Mannerheim.

Pe 29 februarie, guvernul finlandez a fost de acord să înceapă negocierile. Până pe 5 martie, Armata Roşie depăşise cu 10–15 kilometri linia Mannerheim şi intrase în suburbiile oraşului Viipuri. Guvernul finlandez a propus un armistiţiu în aceiaşi zi, dar guvernul sovietic a preferat să menţină presiunea şi a declinat propunerea chiar a doua zi. Luptele au continuat până în ziua când a fost semnat tratatul de pace.

Spionajul sovietic şi-a informat conducerea despre planurile Aliaţilor de a interveni în conflict, dar nu şi despre detaliile lipsei de pregătire pentru o astfel de acţiune.

De accea, sovieticii s-au simţit presaţi să caute o încheiere rapidă a războiului înainte ca Aliaţii să intervină şi să declare răboi împotriva URSS-ului.

În timpul celor patru luni de război, sovieticii au suferit pierderi uriaşe. Unul dintre generalii sovietici a remarcat cu amărăciune că Armata Roşie „a cucerit suficient teritoriu pentru a ne îngropa morţii„. Pierderile estimate variază mult — de la 48.000 de morţi sau dispăruţi în acţiune, aşa cum au afirmat autorităţile sovietice imediat după încheierea războiului, până la 270.000, conform afirmaţiilor lui Nikita Hruşciov. Veteranii finlandezi ai „războiului de iarnă” se laudă cu mândrie că, pentru fiecare finlandez căzut în luptă, sovieticii au pierdut zece soldaţi.

În plus, sovieticii au pierdut foarte mult echipament militar, printre care şi 2.000 de tancuri distruse sau capturate. Pierderile finlandezilor au fost de 22.830 de soldaţi morţi.

Pacea de la Moscova

La semnarea tratatului de pace de la Moscova din 12 martie 1940, Finlanda a fost obligată să cedeze o parte din Karelia şi al doilea oraş ca mărime al ţării, Viipuri, o bună parte a teritoriului cel mai bine industrializat al ţării, ca şi zone pe care încă le mai controla armata finlandeză, în total aproximativ 10% din teritoriul Finlandei antebelice. Aproximativ 422.000 de karelieni, 12% din populaţia Finlandei, şi-au pierdut căminele. Armata şi civilii din zonă au fost evacuţi în grabă în conformitate cu termenii acordului, şi doar câţiva civili au ales să devină cetăţeni sovietici.

Finlanda a fost nevoită de asemenea să cedeze o parte a raionului Salla, Peninsula Kalastajansaarento din Marea Barenţ şi patru insule din Golful Finic. Peninsula Hanko a fost concesionată pentru 30 de ani Uniunii Sovietice pentru construirea unei baze militare. Ruşii au returnat oraşul Petsamo cucerit în timpul războiului.

Privit în ansamblu, condiţiile tratatului de pace au fost dure pentru finlandezi. Ruşii căpătaseră oraşul Vîborg în plus faţa de cererile lor de dinaintea războiului. Simpatia arătată de Liga Naţiunilor, Aliaţii occidentali şi Suedia în mod special s-au dovedit un câştig de durată pentru finlandezi.

Mai târziu, ostilităţile au fost reluate în timpul unui nou război.

Cererile postbelice pentru retrocedarea teritorială

După război, conducerea locală kareliană, parohiile şi organizaţiile provinciale au înfiinţat Karjalan Liitto pentru a apăra drepturile şi interesele evacuaţilor din Karelia şi pentru a găsi o soluţie pentru reîntoarcerea lor pe pământurile strămoşeşti. În timpul războiului rece, preşedintele Urho Kekkonen a încercat în mai multe rânduri să obţină retrocedarea teritoriilor prin negocieri cu sovieticii, dar fără sorţi de izbândă.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, disputele teritoriale s-au reînnoit. Anumite grupuri restrânse din Finlada au început să pretindă retrocedarea paşnică a teritoriilor cedate. Cel mai activ grup este ProKarelia.

În ultimele alegeri ei au pretins că se bucură de sprijinul a 26% – 38% dintre finlandezi.

Deşi retrocedarea paşnică a Kareliei a fost tot timpul pe agenda sa politică, Karjalan Liitto s-a ţinut tot timpul departe de astfel de dezbateri publice.

Cele mai importante bătălii

Bătălia de la Suomussalmi, (8 decembrie 1939 – 7 ianuarie 1940)

Bătălia de la Tolvajärvi, (12 decembrie 1939)

Bătălia de la Honkaniemi, (26 februarie 1940)

Bătălia de la Kollaa, (7 decembrie – 13 martie 1940)

Bibliografie (surse):

1. Engle, Eloise; Paananen, Lauri (1992). The Winter War: The Soviet Attack on Finland 1939-1940. Stackpole Books. ISBN 0-811724-336.
2. Ries, Tomas (1988). Cold Will: Defence of Finland. Brassey’s. ISBN 0-080335-926.
3. Trotter, William R (1991). A Frozen Hell: The Russo-Finnish Winter War of 1939-1940 (also published as The Winter War). Aurum. ISBN 1-85410-932.
4. Van Dyke, Carl (1997). The Soviet Invasion of Finland, 1939-40. Frank Cass Publishers. ISBN 0-714643-149.
5. wikipedia.org

6.http://www.istoria.md/articol/228/R%C4%83zboiul_sovieto_finlandez__R%C4%83zboiul_de_iarn%C4%83_

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/11/30/un-erou-al-finlandei-maresalul-mannerheim-2/?relatedposts_exclude=62585

Publicitate

Cui datorează omenirea declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial ?

 

Foto: 1939 – Germania nazistă și Uniunea Sovietică s-au înțeles perfect când au hotărât să- și împartă Europa

Începuturile sovietice ale celui de-al doilea război mondial

Preambul

 

La 1 septembrie 1939. Germania nazistă ataca Polonia. Începe oficial cel de al doilea război mondial.

Sa ne aducem aminte că în realitatea istorică, în 17 septembrie trupe din URSS ataca Polonia.

Acțiune justificată de întelegerile scrise în anexa secreta a pactului  Molotov – Ribbrentop (semnat la Moscova în 23 august 1939).

Document tinut secret pentru decenii, pentru a evita o inculpare a URSS si a tovarășului Stalin în măcelul european, planetar care va urma.

Masacrul din pădurea poloneza Katyn  e dovada dureroasa a adevaratei dictaturi sovietice, a “strategiilor” conducerii sovietice care nu era deloc diferita de cea a omologilor lor germani.

Doar în 1989 istorici sovietici cu acces la documentele secrete ale fostului NKDV (securitatea sovietică in traducerea românească ) vor admite  că omorul in masa de prizonieri de razboi si civili a fost inspăimantător.  Oficial recunoscut în 1992.

25.700 de prizonieri au fost executati cu un glonte in cap in respectiva pădure. Noaptea, fara nici un proces, nici o condamnare juridica.

Asa se va intelege mai bine de ce Polonia de azi nu va avea niciodată încredere, prietenie cu vecinul rus. De ce se inarmează puternic si va continua la fel in următorii ani.

Sa revenim la esența acestui articol.

In 9 mai, fostul mebru al partidului comunist sovietic, colonel în KGB (urmasa NKDV) , tovarășul Putin a sărbătorit cu fast fără egal, 70 de ani de la victoria in cel de al doilea razboi mondial a URSS. O victorie colosală, fara urma de dubiu, consfințita cu inăltarea steagului rosu al URSS pe ruinele parlamentului german.

Victoria a avut si un pret. Imens: 4, 6 milioane soldati sovietici facuti prizonieri de nemti. Din acestia, 3, 5 milioane vor muri in campurile de exterminare.  10 milioane de militari sovietici morti in lupta. Si mai multi civili morti (cam 12 milioane ) in urma actiunilor de lupta.

Intrebarea principala, esenta acestei prezentari :

Cum de trupele lui Hitler au ajuns pâna la Moscova în așa de scurt timp ? In doar 5 luni de operatii militare ? 

Am invățat toți la scoală, efectele strategiei germane, faimoasa Blitzkrieg. Adica razboiul fulger cu mari unități de tancuri care penetrau rapid in profunzimea teritoriului inamic.

Ce nu a fost învățat in scoală,fiind ținut la secret, vinovată pentru succesului german din primele faze ale războiului, a fost “genialitatea “ tovarășului   Iosif Vissarionovici Djugașvili.  Cunoscut ca Iosif Stalin.

Sa facem un pas înapoi. In Rusia anilor 1936-1939. În paranoia lui de mândru dicator, fixat că cineva, cîndva îl poate răsturna de la putere, Stalin dezlănțuie ce va rămâne in istorie ca perioada marilor epurări.

Adică eliminarea din URSS dar în special din partid a tuturor celor care in un mod sau altul îi amenintau puterea personala.  Vechea garda de tovarasi care au fost alaturi de Lenin dar si artiști, ingineri, oameni de stiinta, profesori si invatatori (adica intelectualitatea) vor fi eliminati rapid “ca pericol al orinduirii, tradatori de tara”.

Procurorul care va sustine acuzarile in cele mai faimoase farse de procese (sentinta stabilita anticipat, probe false, inventate) de un nume cunoscut românilor.

Se cheama Visinskisi. Rol important in impunerea comunismului in Romania post 1945. Un discipol al lui exista si in România de azi, cel  care a sustinut acuzarea in farsa de proces a Ceausestilor, respectiv tovarasul procuror militar Dan Voinea.

Tot pe false probe, inventate si cu sentinta stabilita anticipat ca în URSS anilor 1937 doar ca în România anului 1989), recompensat cu pensia grasa dar și gradul de general.

Mai putin cunoscute sînt epurarile care au lovit Armata Rosie în aceiasi  perioadă si care au facut ca armata  sa piarda milioane de militari, mii de piese de artilerie si sute de tancuri in prima faza a ofensivei germane.

In acesta armată, erau de ani buni o multime de cadre care susțineau :

1. viitorul inamic e Germania.

2. Un nou razboi va fi unul in miscare, cu trupe mecanizate si manovre efectuate de mari unitati de tancuri sustinute de aviatie. E necesara mecanizarea masiva a armatei, intarirea aviatiei si invatarea noilor tactici pentru razboiul in miscare.(adica principale razboiului fulger). Cel mai celebru sustinator a acestei doctrine, a fost maresalul Uniunii Sovietice,  tovarăsul Tuchacevski.

Unul din ce 5 maresali ai Armatei Rosii. 3 din 5  vor fi executati in 1937. Inclusiv el, cel mai faimos maresal sovietic din perioada premergatoare WWII.

Epurarile vor continua cu executarea  a 13 din cei 15 generali de armata (cu 4 stele). 8 din cei 9 amirali sovietici vin eliminati fizic. Din cei 57 generali de corp de armata (cu 3 stele), 50 vin executati. Din 186 generali de divizie (cu o stea) 154 sunt impuscati de NKDV.

In linii generale, din 144.300 ofiteri ai armatei rosii, 35.000 sunt eliminati fizic .

Deci, nu e de mirare ca in 1941 cind nemtii declasează atacul, Armata Rosie e in profunda criza de ofiteri cu experientea si pregatire care sa conduta trupele (pentru a inlocui masa de ofiteri eliminat, Stalin va trimite la școlile militare  oameni cu doar 4 clase primare, avansati la apelul bocancilor. Un model preluat de o tara cunoscuta , dupa 1945 si pe vremea cind spionul sovietic Botnăraș era ministru al apărării)

Teroarea creata de epurarile militare sovietice va impiedica inclusiv instruirea trupelor deoarece comandantii de unitati supravietuiti vor avea o frica colosala sa scoata tehnica la antrenament.

Care tehnica calitativ era modesta, se defecta repede dar asta insemna vizita urgenta a unor ofiteri de la NKDV, cu pistolul in mana si sentinta de impuscare pentru “sabotaj”.

Evident aceste “succese” ale  tătucului Stalin, masa enorma de sovietici morți din ordinul lui personal, nu vor fi niciodată comemorate in Piața Roșie. Si nimeni nu va accepta că majoritatea morților sovietici au un unic vinovat: Iosif Stalin.

În incheiere :

Tot la fel, în o alta țară, nimeni nu va recunoaste niciodată ca masa de ofițeri creată la “apelul bocancilor”, deveniți generali dar cu scoala generală si liceul absolvit la comasați, în doar 6 luni, va duce ca în decembrie 1989 România să fie unica țară unde armata a tras în propriul popor.

În schimb ne putem mândri, că aceiași au fost pensionați din tinerețe, avansați în grad, devenind chiar partid politic (tot unicat mondial) sub numele de UNPR. Întîmplător, bastonul de sprijin (și comandă) a guvernării Ponta dar și a fostei guvernări Boc.

Istoria nu se repetă, dar aceleași greșeli produc aceleași efecte.

Cine vrea învață, cine nu, strigă “sa vina NATO sa ne apere”!

 

 

 

 

Sursa:

 

https://politeia.org.ro/magazin-istoric/inceputurile-sovietice-ale-celui-de-al-doilea-razboi-mondial/37701/

@Stefan (Italia)

Ambasada Germaniei a fost in 1916 la Bucureşti la un pas de declanşarea unui razboi biologic

 

 

 

 

  Bucuresti, 1916. La un pas de razboi biologic.

 

 

La cateva saptamani de la intrarea Romaniei in razboi, la sediul Legatiei Germaniei din Bucuresti se descopera eprubete care contineau culturi de antrax si rapciuga.

In preajma intrarii Romaniei in razboi, politia a constatat ca in sediul Consulatului german sunt aduse mai multe colete care erau manevrate cu mari precautii.

Cu o zi inainte de declaratia de razboi (14/27 august 1916) mai multe colete au fost transferate de la Consulatul german la Legatia Germaniei.

Avea sa se dovedeasca mai tarziu, ca pachetele suspecte fusesera trimise prin curier diplomatic de la Consulatul german din Brasov (pe atunci aflat pe teritoriul Austro-Ungariei).

In data de 22 sept/5 oct 1916, Prefectul Politiei Bucurestiului, Gheorghe Corbescu, impreuna cu W. Andrews, secretarul Legatiei SUA in Bucuresti, a descins la sediul Legatiei Imperiale Germane, de pe Calea Victoriei, 188.

In cladire se mai aflau doar portarul Michael Markus si un servitor, Andrei Maftei, care ramasesera sa aiba grija de imobil. Restul diplomatilor parasisera Romania, conform reglementarilor de la acea vreme.

 

 

 

Colete ingropate in gradina

 

Portarul a recunoscut ca ingropase in gradina legatiei mai multe colete.

El a declarat politistilor ca, o zi inainte de declararea razboiului, primise ordin de la consilierul Legatiei, von Rheinbaben, sa ascunda cutiile in gradina.

Le-a ingropat ajutat de Maftei si de Kruger, cancelarul Legatiei.

In urma sapaturilor facute de politisti s-au descoperit 50 de cutii metalice si 50 de fitile Bickford.

Intr-un alt loc din gradina s-a gasit o cutie invelita in hartie, pe care era amplasat sigiliul Consulatului Imperial German din Brasov.

In cutie, invelite in bumbac, se aflau alte sase cutiute din lemn, in care se aflau cate o eprubeta ce continea un lichid galbui.

Analizele realizate de Laboratorul Pirotehnic Militar Regal au constatat ca cele 50 de cutii contineau cate un kilogram de amestec de azotat de amoniu si TNT, adica erau pline cu dinamita.

Conform raportului, 200 de grame din explozibil erau suficiente sa distruga un vagon de tren. Fitilurile erau lungi de cate doi metri si erau prevazute cu capse detonante cu fulminat de mercur.

Cele sase eprubete au fost trimise la Institutul de Patologie si Bacteorologie din Bucuresti.

Conform raportului semnat de Dr. Victor Babes, lichidul galbui din eprubete continea colonii de bacili. In cadrul unui experiment, doi cobai injectati cu acel lichid au murit in 30 de ore.

Testele de laborator au constatat ca era vorba de o cultura foarte virulenta de antrax.

In alte eprubete s-a descoperit bacilul Glanders – Rapciuga.

Ce se dorea cu bacilii?

 

Conform inscrisurilor de pe hartia cu care era impachetata cutia cu eprubete, pachetul trebuia sa ajunga la Colonelul Semargief, atasatul militar al Ambasadei Bulgariei de la Bucuresti.

Pachetul fusese trimis inca de la mijlocul lui 1915 de catre cpt. Rudolf Nadolny, de la Berlin, si trebuia sa ajunga la agentii bulgari din Romania pentru a infecta animalele – in special cai – vandute catre Rusia.

Germania incepuse sa dezvolte programul biologic in 1915, an in care au fost trimisi agenti in mai multe tari, intre care si Spania, Norvegia, SUA si Argentina cu culturi de microbi pentru a infecta transporturile de animale catre Aliati. Principalul arhitect al acestui program se pare ca a fost Anton Dilger, un american stabilit in Germania.

Ce s-a intamplat dupa?

Mai nimic. Romania a protestat diplomatic fata de introducerea pe teritoriul sau, in perioada de neutralitate, de armament si culturi biologice.

Si s-a mai intamplat ceva:

Dupa aceasta veritabila realizare, Politia a luat cuvenita masura de a anunta populatia sa nu se atinga de pachete având ambalaje de alimente, întrucât ar putea fi puse cu scop criminal.

Dar, ca de atâtea ori, greselile copilaresti au venit tocmai din partea celor care ar fi trebuit sa dovedeasca experienta si stapânire de sine.

Asa se face ca “Epoca” din 28 septembrie anunta descoperirea pe strada a unei gramezi de… fasole, de catre A.Ranetti, seful Biroului Interpretilor din M.I.

 

Surse:

https://www.scribd.com/doc/116463359/Microbe-Culture-at-Bukarest

 

http://www.unstory.com/1916-bucuresti-la-un-pas-de-razboi-biologic

http://politici.weebly.com/bucuresti–cal-victoriei