1 APRILIE – Zi Naţională în memoria românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone, ale deportărilor şi ale foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie

Foto: infoprut.ro

 

Fântâna Albă locul în care mii de români nevinovaţi au fost masacraţi de barbarii sovietici

La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947)].

Unul dintre cele mai cumplite masacre pe care le-a cunoscut istoria României, s-a petrecut la Fântâna Albă, în Bucovina de Nord cotropită de sovietici, acolo unde aproximativ 3000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în ţara-mamă România la 1 aprilie 1941, dar au fost măcelăriţi de grănicerii sovietici.

La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori.  

Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti [deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947)].

 Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicierii sovietici.

După primul an de ocupaţie sovietică, rapoartele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni se refugiaseră clandestin  în România.

La 1 aprilie 1941, după ce NKVD-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici i-ar fi lăsat pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică de peste 3000 de persoane,  îndreptându-se spre graniţa sovieto-română.

Oamenii purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase – icoane, prapuri şi cruci din cetină. Grănicierii sovietici, ascunşi în pădure, au tras în ei din plin în poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa cu România. 

Cei care au supravieţuit, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile.

Masacrul nu s-a încheiat aici… Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, unii dintre ei fiind conform unor documente şi mărturii din acea vreme, îngropaţi de vii.

Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru criminalii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi.

Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului, pentru a li se pierde urma.

Peste cadavrele din acea groapă s-a turnat  var stins… Documente şi declaraţii ale martorilor locali spun că au fost peste 2000 de victime, care au fost asasinate cu foc de mitraliere,  spintecate cu săbiile sau chiar aruncate şi îngropate de vii în gropile comune.

Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă.

Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer, că doar un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, autoritățile sovietice și cele ucrainene interzicând comemorările şi orice referiri la acest masacru.

Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în patria lor, România.

În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a românilor masacraţi de haitele ocupanţilor sovietici, s-a făcut în sfârşit dreptate memoriei celor ucişi în timpul barbariei comuniste sovietice.

În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan.

 

 

În pădurea Varniţa din Bucovina de Nord, pulbere aşezată peste durere. Putem uita? Putem ierta?

 

 Dumnezeu sa-i odihnească pe  martirii  neamului românesc !

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse) :

1. Mircea Dogaru, Bătălia pentru România: dialog pe calea undelor, Ed. PHOBOS, București, 2005, pp. 77.

2. Istoria md.

3. Stéphane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianța sovieto-nazistă, Fundația Academia Civică, 2009, pp. 89-90.

4. Arh. SRI, Fond ”d”, dosar nr. 6209, filele 37-54; dosa, nr. 3706, filele 88-89 in Cristian Troncotă, Glorie și tragedii: Momente din istoria Serviciilor de Informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Ed.Nemira, București, 2003, p. 117.

5. Cristian Troncotă, Glorie și tragedii: Momente din istoria Serviciilor de Informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Ed.Nemira, București, 2003, p. 118.

      6. Historia.ro

Publicitate

Evocarea barbariei haitelor de ocupanţi comunişti ruso- sovietici ai Bucovinei de Nord, în filmul „Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941”

 

 

 

 

 

Crimele comunismului ruso-sovietic. Filmul „Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941”

 

 

 În contextul în care România a fost obligată să-i cedeze Uniunii Sovietice, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori, consecinţă a ultimatumului primit în iunie 1940, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat nordul Bucovinei.

Este greșit să considerăm că teroarea comunistă asupra populației românești a început cu anul 1944. Nu, aceasta începe cu tragicul an 1940, când imediat după ocupație, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord s-a năpustit o mulțime de politruci și NKVD-iști.

Aproximativ 1.122 foști funcționari din administrația română, 2.000 de salariați ai Căilor Ferate, și foștii membri ai Sfatului Țării au fost arestați sau uciși.Numeroase familii româneşti, luate prin surprindere, au încercat să treacă graniţa înapoi în România, acolo unde îşi lăsaseră agoniseala de-o viaţă, rudele şi casele.

Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicierii sovietici.

După primul an de ocupaţie sovietică, datele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni s-au refugiat în România.Trecerea în masă peste linia arbitrară de demarcaţie care separa Bucovina de Nord de restul ţării – reprezenta un refuz global al regimului sovietic şi a consecinţelor teritoriale ale ultimatumului stalinist.

Autorităţile sovietice au întocmit liste cu familiile care aveau rude în România, i-au declarat “trădători de ţară” şi i-au deportat la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan.

Listele Unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 aproximativ 1.085 de persoane, alte liste includeau un număr de 1.294 de persoane, la 7 decembrie 1940.

Şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţia să fugă în România erau considerate trădătoare de ţară şi prin urmare, arestate şi deportate.

Unul dintre cele mai mari barbarii pe care le-a cunoscut istoria României s-a petrecut la Fântâna Albă.

La 1 aprilie 1941, după ce NKVD-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici i-ar fi lăsat pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică de peste 3000 de persoane care se îndrepta spre graniţa sovieto-română.

Oamenii purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase – icoane, prapuri şi cruci din cetină. Grănicierii sovietici, ascunşi în pădure, au tras în ei din plin, în poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română. Cei care au supravieţuit, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile.

Masacrul nu s-a încheiat aici… Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, iar unii dintre ei au fost îngropaţi de vii, conform unor documente din acea vreme.

Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru soldaţii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi.

Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului.

Peste acea groapă s-a turnat  var stins… Documente şi declaraţii ale martorilor locali spun că au fost cca. 2000 de victime, care au fost asasinate cu foc de mitraliere,  spintecate cu săbiile sau chiar aruncate de vii în gropile comune.

Pentru ocupanţi nu a fost de-ajuns ceea ce s-a întâmplat pe 1 aprilie.

În noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de români şi i-au deportat în Siberia şi Kazahstan.

Masacrul, un subiect îngropat de KGB

Crimele comise de sovietici nu au fost discutate până în anii ‘90, orice referire la ele fiind interzisă de autorităţile sovietice şi apoi, de cele ucrainene.

Abia în anul 2000, oficialii din Ucraina au permis organizarea unei slujbe pentru odihna românilor care şi-au dorit să trăiască în România alături de familiile lor şi care au fost asasinaţi de autorităţile sovietice..

În ciuda demersurilor iniţiate pentru a se face lumină în cazul masacrului, autorităţile au reacţionat doar prin tăcere.

După 50 de ani de la masacrul din pădurea Varniţa, şeful de atunci al KGB, Igor Pikuza a recunoscut că marşul de la Fântâna Albă a fost o reacţie la presecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate de sovietici.

El a declarat şi că persecuţiile erau făcute pe criterii de clasă, fiind deportaţi în primul rând funcţionarii, membrii partidelor politice, dar nu oameni de rând. Este evident că nu s-a întâmplat aşa, deşi nici această metodă de selecţionare a românilor care ar fi meritat să fie deportaţi nu era una dreaptă, spune  Paul Goma.

In iunie 1941, 13 mii de familii de ţărani au fost trimise în Siberia şi Kazahstan.

Cât priveşte masacrul, şeful KGB a spus că nu a fost vorba decât de trei sau cinci victime.Nici în cărţile de istorie, masacrul nu primeşte prea multă atenţie, el fiind mai degrabă tratat superficial sau trecut sub tăcere.

Presa din Cernăuţi:” România urmărea expansiunea, românii i-au provocat pe grăniceiri”

Românii ucişi în masacrul de la Fântâna Albă au fost numiţi în ziarul “Ceas” drept “provocatori”, “fascişti” şi “agenţi ai siguranţei române”, având drept scop “expansiunea României”.

Rusia şi Ucraina nu şi-au cerut niciodată scuze oficiale pentru masacrul de la Fântâna Albă“Este puţin probabil să primim scuze oficiale pentru evenimentele de atunci sau pentru ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei.

În teritoriile evacuate românii constituiau populaţia băştinaşă şi formau majoritatea absolută a populaţiei. URSS a revendicat aceste teritorii sub pretextul că ar fi locuite majoritar de ucraineni. Un neadevăr strigător la cer!

Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă.

Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer, că doar un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, autoritățile sovietice și cele ucrainene interzicând comemorările şi orice referiri la acest masacru.

Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în patria lor, România.

În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a romanilor masacrati, s-a făcut în sfârşit dreptate.

În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor si ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.

 

 

 

SINOPSIS TVR:

La 1 aprilie, 1941 un grup de peste 3000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față icoane, prapuri și cruci din cetină, a format o coloană pașnică și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română, la Fântâna Albă.

În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească.

După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.

După masacru a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan.

 

 

În pădurea Varniţa, pulbere aşezată peste durere. Putem uita? Putem ierta?  Dumnezeu sa-i odihneasca pe  martirii  neamului romanesc !

 

Filmul documentar „Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941” de Lucia Hossu Longin, TVR, 2014

 

 

 

 

Să nu uităm NICIODATĂ crimele în masă  comise de nkvd-ul şi kominternul de la Moscova faţă de noi, românii!

 

 

 

 

 

Lumină Lină şi Memorie Veşnică martirilor Neamului din nordul Bucovinei !

 

 

 

 

VIDEO:1 APRILIE 1941. MASACRUL DE LA FANTANA ALBA – UN KATYN AL ROMANILOR

 
Bucovina divizata dupa 28 iunie 1940

Unul dintre cele mai mari sacrificii pe care le-a cunoscut istoria României s-a petrecut la Fântâna Albă, acolo unde aproximativ 3000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România la 1 aprilie 1941, dar au fost seceraţi de grănicerii sovietici.

Profesorul doctor în istorie, Mihai Aurelian Căruntu, de la Muzeul de Istorie din Rădăuţi a abordat tema masacrului în volumul său “Bucovina în al Doilea Război Mondial”, în care descrie evenimentele din zilele care au precedat masacrul de la Fântâna Albă ca o modalitate de împotrivire non-violentă faţă de regimul sovietic, ce a atras o reacţie dură a organelor de represiune.

“Prin obiectivul urmărit – trecerea în masă peste linia arbitrară de demarcaţie care separa Bucovina – (evenimentele) reprezintă un refuz global al regimului sovietic şi a consecinţelor teritoriale ale ultimatumului stalinist.”, spune profesorul.

În contextul în care România a fost obligată să-i cedeze Uniunii Sovietice, un teritoriu pe care se aflau 3 milioane de locuitori, consecinţă a ultimatumului primit în iunie 1940, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat nordul Bucovinei.

Familiile românesti, luate prin surprindere, au încercat să treacă graniţa înapoi în România, acolo unde îşi lăsaseră agoniseala de-o viaţă, rudele şi casele. Potrivit rapoartelor oficiale sovietice, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ, într-o zonă patrulată de grănicierii sovietici. După primul an de ocupaţie sovietică, datele oficiale din Ucraina arătau că un număr de peste 7.000 de oameni s-au refugiat în România.

Autorităţile sovietice au întocmit liste cu familiile care aveau rude în România, i-au declarat “trădători de ţară” şi i-au deportat la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan. Listele Unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 aproximativ 1.085 de persoane, alte liste includeau un număr de 1.294 de persoane, la 7 decembrie 1940.

Şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţia să fugă în România erau considerate trădătoare de ţară şi prin urmare, arestate şi deportate.

Începutul masacrului

Aproximativ 40 de familii din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea, la Fântâna Albă, pe 19 noiembrie 1940. După o confruntare cu patrulele sovietice, trei dintre românii care voiau să vină înapoi în România au fost ucişi, iar alţi doi răniţi au ajuns pe mâinile sovieticilor. Ceilalţi au reuşit să ajungă la Rădăuţi. Efectul a constat în deportarea tuturor rudelor celor 105 persoane.

Profesorul Aurelian Căruntu spune că “Întreaga mişcare, care s-a bazat, iniţial, pe promisiunea autorităţilor de ocupaţie că se va acorda libera trecere în Regat, a avut un caracter pro-românesc nedisimulat, cu toate că a antrenat şi persoane de altă naţionalitate.”

“Trebuie remarcat că nu este singurul masacru comis de bolşevici împotriva celor care doreau să treacă în ţară. La Lunca, pe malul Prutului, la 6 februarie 1941 au fost seceraţi cu mitralierele sute de români, dar această acţiune(trădată în cele din urmă!) a avut un alt caracter, fiind organizată în secret.”

O nouă încercare, de data asta încheiată tragic, s-a petrecut în noaptea de 6 februarie 1941 când un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa au vrut să se refugieze în România pentru a scăpa de conducerea sovietică.

Oamenii au fost surprinşi şi rafale de mitraliere au fost trase asupra lor din mai multe direcţii. Au fost ucişi mai mult de trei sferturi dintre ei, printre care şi organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. Doar 57 de persoane au reuşit să treacă în România, iar alţi 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi participat la o contrarevoluţie.

Două luni mai târziu, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. De asemenea, toate rudele lor au fost declarate trădători de ţară şi deportate în Siberia.

Tragedia de la Fantana Alba

La 1 aprilie, 1941, atunci când NKVD-ul lansase zvonuri conform cărora grănicerii sovietici i-ar fi lăsat pe mai mulţi români să treacă graniţa în România, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului a format o coloană paşnică de peste 3000 de persoane care se îndrepta spre graniţa sovieto-română.

Oamenii purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase – icoane, prapuri şi cruci din cetină. Însă grănicierii sovietici, ascunşi în pădure, au tras în ei din plin, un foc continuu, în poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română. Cei care au supravieţuit, au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.

Masacrul nu s-a încheiat aici. Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte cinci gropi comune, iar unii dintre ei au fost îngropaţi de vii, conform unor documente din acea vreme.

Bătrâni, femei, copii, nu a contat pentru soldaţii sovietici, toţi au fost aruncaţi în gropile comune. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi.

Alţii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului. Peste acea groapă s-a turnat  var stins…

 Documente  si declaratii ale martorilor locali spun că au fost cca. 2000 de victime în care s-a tras cu mitraliere sau care au fost spintecate de săbii sau chiar aruncate de vii în gropile comune.

Nu a fost de-ajuns ceea ce s-a întâmplat pe 1 aprilie. În noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat peste 13.000 de români, care au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

Masacrul, un subiect îngropat de KGB

Subiectul nu a fost discutat până în anii ‘90, fiind interzis de autorităţile sovietice şi apoi, de cele ucrainene. Abia în anul 2000, oficialii din Ucraina au permis organizarea unei slujbe pentru odihna românilor care şi-au dorit să trăiască în România alături de familiile lor.

În ciuda demeresurilor de a se face lumină în cazul masacrului, s-a reacţionat doar prin tăcere. După 50 de ani de la masacrul din pădurea Barniţa, şeful de atunci al KGB, Igor Pikuza a recunoscut că marşul de la Fântâna Albă a fost o reacţie la presecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate de sovietici.

El a declarat atunci că persecuţiile erau făcute pe criterii de clasă, fiind deportaţi în primul rând funcţionarii, membrii partidelor politice, dar nu oameni de rând. Este evident că nu s-a întâmplat aşa, deşi nici această metodă de selecţionare a românilor care ar fi meritat să fie deportaţi nu este una dreaptă, spune  Paul Goma.

In iunie 1941, 13 mii de familii de ţărani au fost trimise în Siberia şi Kazahstan. Cât priveşte masacrul, şeful KGB a spus că nu a fost vorba decât de trei sau cinci victime.

Nici în cărţile de istorie, masacrul nu primeşte prea multă atenţie, el fiind mai degrabă tratat superficial sau trecut sub tăcere.

Presa din Cernăuţi:” România urmărea expansiunea, românii i-au provocat pe grăniceiri”

Românii ucişi în masacrul de la Fântâna Albă au fost numiţi în ziarul “Ceas” drept “provocatori”, “fascişti” şi “agenţi ai siguranţei române”, având drept scop “expansiunea României”.

Rusia şi Ucraina nu şi-au cerut niciodată scuze oficiale pentru masacrul de la Fântâna Albă

“Este puţin probabil să primim scuze oficiale pentru evenimentele de atunci sau pentru ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei. În mod oficial, la 28 iunie 1940, România a acceptat, în urma ultimatumului şi a ameninţării cu declanşarea ostilităţilor, doar evacuarea acestor teritorii, în niciun caz cedarea, fapt ce nu poate crea un titlu de drept valabil.”, spune Aurelian Căruntu.

“În teritoriile evacuate românii constituiau populaţia băştinaşă şi formau majoritatea absolută a populaţiei. URSS a revendicat aceste teritorii sub pretextul că ar fi locuite majoritar de ucraineni. Un neadevăr strigător la cer! ”

 

 

 

 

 

 

  

  

 

 

 

 

 

 

În pădurea Varniţa, pulbere aşezată peste durere. Putem uita? Putem ierta?  Dumnezeu sa-i odihneasca pe  martirii  neamului romanesc !

 

Tratatul de Pace de la Paris consemna un pretins „acord” încheiat în 1940 între URSS şi România, care era sublim dar… inexistent. Doar contestatul Tratat încheiat de fostul preşedinte Constantinescu, reglementează în planul dreptului internaţional consecinţele nefaste ale ultimatumului sovietic.

Surse: adevarul.ro si  suceveanul.blogoras.com

 

http://www.youtube.com/watch?v=XxOQoY0tVdY&feature=player_embedded