MOMENTELE DE REFLUX MAJOR ALE RUSIEI ȘI PERIOADELE DE SALT ÎNAINTE ALE STATULUI ROMÂN

Întoarcerea Rusiei. Ziua în care răgazul nostru a luat sfârşit

Trei au fost, în ultimele secole, momentele de reflux major al Rusiei. Toate cele trei perioade au coincis cu salturi înainte ale statului român.

Cu o precizie de ceasornic, de fiecare dată, la capătul acestor pauze de respiro a urmat un nou asalt al colosului din Est.

Într-un astfel de punct pare să fi ajuns acum, iar, Istoria și doar necunoașterea trecutului așa cum a fost el – al nostru și al lumii – ne poate împiedica să vedem acest ritm pulsatoriu., constat[ istoricul Matei Udrea în https://mateiudrea.wordpress.com.

Momentul 1: 

Reculul rușilor de după războiul Crimeei, a dus la Mica Unire și apariția României ca stat.

În 1859, la trei ani după ce Imperiul Ţarist fusese învins de Franţa, Anglia şi Turcia în războiul Crimeei şi obligat să accepte o repliere, ţările române se uneau sub tutela francezilor şi a englezilor (țările garante erau mai multe, dar acestea două contau), dornici să aibă un stat-tampon între ruşi şi victima lor preferată, sultanul de la Istanbul.

Aproape două decenii, până în 1877, Rusia învinsă şi slăbită a fost ţinută în frâu. Teama că francezii şi englezii vor interveni din nou pentru a-l ajuta pe „bolnavul Europei“, Imperiul Otoman, l-a determinat pe ţar să se mărginească la jocuri de culise, comploturi şi atentate, concomitent cu sporirea cheltuielilor pentru armată.

Cu sprijin francez (mai ales) şi englez, la gurile Dunării s-a edificat, în acest timp, un stat nou. O lovitură în forţă cu mercenari, rebeliuni ale unor nobili şi militari autohtoni şi mai multe atentate la viaţa premierilor au fost organizate în Moldova şi Ţara Românească, acestea devenind treptat – cu toată opoziţia Rusiei şi a Austro-Ungariei – o singură ţară cu domnitor german, cu Parlament, cu armată şi poliţie proprii.
Înfrângerea Franţei de către Prusia în 1870, schimbarea raportului de forţe în Europa şi retragerea diplomatică a Imperiului Britanic au dat Rusiei ocazia mult-aşteptată să revină în joc pe flancul balcanic.

Războiul cu Turcia din 1877-1878, la care România a luat parte ca aliat al Rusiei pentru a-şi obţine independenţa oficial, era cât pe ce să coste existenţa ţării noastre ca stat de sine stătător. După victoria din 1878, armatele ţarului Alexandru al II-lea au „uitat“ să părăsească teritoriul românesc şi cei doi aliaţi au fost în pragul unei confruntări armate.

Presiunile politice ale puterilor Europei şi situaţia de moment, în care pe teritoriul Principatelor armata română deţinea superioritatea numerică, tehnică şi logistică (un rol capital în înzestrarea ei l-a jucat efortul lui Carol I), i-au determinat pe ruşi să părăsească, plini de regrete, Principatele Unite (viitorul Regat al României).

Nu însă cu mâna goală, pentru că victoria asupra Turciei şi slăbiciunea Franţei învinse de armatele lui Bismark le-au permis ruşilor să joace tare.
Într-un acord semnat la Berlin peste capul ţării noastre – neinvitată la negocieri deşi fusese parte combatantă – s-a decis ca două judeţe cu ieşire la Marea Neagră, în Sudul Moldovei, să fie cedate către Rusia.

România a primit, la schimb, Dobrogea, provincie care aparținuse Turciei. (Ca fapt divers – nu că acum ar mai conta –, în acel moment României i s-a propus Dobrogea cu porțiunea de litoral până la Varna. Carol I a vrut să accepte, premierul Brătianu a refuzat.).

După acest episod, Rusia ţaristă a rămas principalul inamic al României într-o perioadă în care nici Imperiul Austro-Ungar nu nutrea sentimente deosebite faţă de proaspătul regat. Până la începutul Primului Război Mondial, agenţii veniţi de la răsărit au organizat două răscoale ţărăneşti (1888 şi 1907), mai multe atentate la viaţa premierilor (Ion Brătianu şi Ionel Brătianu), au infiltrat în ţară militanţi bolşevici şi anarhişti, au finanţat campanii de presă împotriva regelui și a statalității (contestând unirea), a parlamentului şi a guvernului.

(Din nou ca o curiozitate relevantă față de ce se petrece azi, rușii au susținut puternic mișcările naționaliste locale, moldovenismul și pe cei care considerau că Iași ar trebui să fie capitala statului.)

De fiecare dată, în preajma crizelor pregătite în România, la graniţă au fost masate forţe armate ruseşti gata să intervină pentru a „restabili ordinea“. Aşa se şi explică de ce, atât în 1888, cât şi în 1907, guvernul român a reacţionat dur la tulburările provocate în ţară.

Momentul 2: Prăbușirea Imperiului Țarist din 1917 s-a soldat cu Marea Unire.

Dacă primul moment de slăbiciune a imperiului de la răsărit a coincis cu Unirea Mică, al doilea colaps al colosului rusesc, cel din 1917, a permis următorul salt înainte al României: Marea Unire.

Pe fondul înfrângerii suferite de Rusia în Primul Război Mondial şi al revoluţiei bolşevice, Vechiul Regat a reuşit în primăvara lui 1918 să alipească partea de est a Moldovei, ocupată de trupele ţarului în 1812.

Dizolvarea Imperiului Austro-Ungar a făcut posibilă şi alipirea Transilvaniei şi a Bucovinei la Regatul Român.

Doar extraordinara conjunctură istorică a făcut ca ţara să reunească toate provinciile cu populaţie vorbitoare de limba română înglobate în imperiile vecine intrate în colaps.

A fost o acţiune aproape miraculoasă, ţinând cont că, statistic vorbind, şansele ca Imperiul Rus şi Imperiul Austro-Ungar să se prăbuşească simultan puteau fi considerate foarte mici, iar cu nici măcar un an mai devreme cauza părea complet pierdută.

În plus, Franţa, Marea Britanie şi SUA au fost foarte iritate de acţiunile guvernului Brătianu, acest lucru fiind consemnat de stenogramele discuțiilor confidențiale ale tratativelor de la Paris, din 1919. Practic, România Mare s-a făcut peste capul marilor puteri, silite în final să consfințească situaţia de pe teren.

România ar fi arătat altfel azi dacă Rusia câștiga Primul Război Mondial – și asta nu e doar o banalitate. Cunoscând antecedentele, nu e deloc sigur că rușii învingători ar mai fi părăsit teritoriul țării noastre.

Chiar dacă ar fi făcut-o, Basarabia n-ar fi revenit acasă nici măcar pentru acea scurtă perioadă de 22 de ani. Bucovina ar fi mers, foarte probabil, tot la ruși, ținând cont că, la tratativele de pace de la Paris, din 1919, s-a stabilit să revină României „pentru că nimeni altcineva n-o cere“ (Nicolae Titulescu, „Documente confidențiale“, Editura Academiei, 1992). Este improbabil ca Transilvania și Banatul să fi fost alăturate Regatului României, având în vedere că, în momentul semnării tratatului secret din 1916, dintre Antantă și guvernul român, aliații se arătau indignați de pretențiile teritoriale ale lui Brătianu.

Reprezentantul Italiei, baronul Fasciotti, aprobat categoric de miniștrii Rusiei și ai Franței, a afirmat răspicat că nu vedea niciun motiv să se țină de cuvânt față de România după război.

Trăgând linie, evenimentele au evoluat, pur și simplu, în așa fel încât Aliații au fost aproape obligați de situația din teren, impusă de guvernul român, să recunoască noile granițe. Iar pe lângă înfrângerea Puterilor Centrale, rolul primordial în Marea Unire l-a jucat disoluția Imperiului Rus.

Pe de altă parte, chiar şi aşa, aflat în plin război civil, colosul rus a încercat să reacţioneze în 1918-1920. Nici „roșiii“, nici „albii“ nu au renunțat la pretențiile asupra României. În Est, bandele bolşevice au testat frontiera de pe Nistru şi doar prezenţa masivă a trupelor armatei române a ţinut pe loc mareea roşie.

(De dincolo de graniță, unde se petreceau scene de o atrocitate inimaginabilă, au venit în România valuri de refugiați.

Foarte mulți dintre ei aveau să joace, în anii următori, un rol important în fragilizarea țării, comunizându-se și sabotând din interior țara de adopție.)

Clemenceau, președintele Franței, îi scria amiralului Kolceak, comandantul naționaliștilor ruși care luptau contra revoluționarilor sovietici, și îi promitea „părțile neromânești din Basarabia“.

„Deci, pentru aliații noștri, Franța și Anglia, în cea mai românească provincie, care este Basarabia, sunt și părți neromânești, ce trebuie restituite Rusiei“, relata, șocat, Nicolae Titulescu într-o scrisoare adresată Regelui Carol al II-lea, în 1939.

În Vest, propaganda bolşevică a prins și în Ungaria, unde – cu sprijinul nemijlocit al Rusiei Roşii – s-a instalat un regim comunist. Războiul româno-maghiar din 1918-1919 a stopat pătrunderea bolşevicilor către inima Europei după ce diviziile Ungariei sovietice au fost înfrânte decisiv pe Tisa şi Budapesta ocupată de trupele ţării noastre – din nou, în ciuda opoziţiei marilor puteri, care au făcut tot ce le-a stat în putere să evite acest deznodământ.

Rusia sovietică n-a uitat niciodată afrontul din 1918-1919. În ciuda iluziilor lui Nicolae Titulescu şi a încercărilor acestuia de a obţine o recunoaştere a frontierelor de către noul imperiu roşu, tensiunile au crescut treptat. În 1936, după ani de tratative, Titulescu a fost cât pe ce să semneze cu Litvinov, ministrul de externe sovietic, un tratat care consfinţea, practic, recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a frontierei de pe Nistru.

Fraza-cheie care ne-ar fi dat, chiar și azi, un argument uriaș în plan diplomatic se regăsea în Articolele 3 și 4 ale tratatului negociat de Titulescu cu Litvinov (și semnat de acesta din urmă).

Articolul 3: „Guvernul URSS recunoaște că în virtutea diferitelor obligațiuni de asistență trupele sovietice nu vor putea niciodată să treacă Nistrul fără o cerere formală a guvernului regal român în acest scop, după cum guvernul regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea niciodată să treacă Nistrul spre URSS fără o cerere formală a guvernului URSS“.

Articolul 4: „La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice vor trebui retrase imediat din teritoriul românesc la est de Nistru după cum la cererea URSS trupele române vor trebui retrase imediat din teritoriul URSS la vest de Nistru“.

Actul trebuia dat publicității în septembrie 1936, la Geneva, în Adunarea Ligii Națiunilor, dar Titulescu a fost demis pe 29 august, exact înainte să vină în ţară cu textul tratatului, şi negocierile au căzut brusc.

Acesta mărturisea, ani mai târziu, că rușii aflaseră înaintea lui că a fost schimbat din funcție, ceea ce spune totul atât despre modul în care se desfășurau jocurile de culise de la București, dar și despre gradul în care Imperiul Sovietic era implicat în structurile de putere din jurul lui Carol al II-lea.

Litvinov a fost înlocuit cu Molotov şi, pe măsură ce URSS progresa în planul său de înarmare şi creştea ca imperiu („scopul nostru este revoluția mondială“, îi spunea deschis Litvinov lui Titulescu), problemele României interbelice au sporit şi ele.

Rusia a acţionat în perioada 1920-1940 prin mijloacele sale dintotdeauna: corupţia, serviciile secrete, politica de forţă şi ameninţarea – pe toate le regăsim azi în arsenalul lui Putin. Pânda de două decenii a sovieticilor a luat sfârşit când evenimentele istorice au lăsat România fără garanţii săi istorici.

Pe 22 iunie 1940, Franța a capitulat în fața Germaniei.

La 4 zile distanță, pe 26 iunie, la București sosea primul ultimatum sovietic în care România era somată să cedeze Basarabia.

URSS a ocupat din nou acest teritoriu românesc câteva zile mai târziu, în una din cele mai umilitoare secvențe din istoria poporului și a armatei române.

Ţinta era, însă, România cu totul. De acest lucru şi-a dat seama Hitler în urma întrevederii decisive cu Molotov petrecute câteva luni mai târziu, în care acesta l-a întrebat textual pe cancelarul german dacă „garanţiile pe care le-aţi acordat României sunt valabile şi împotriva noastră“. Hitler a răspuns diplomat:

„Nu, pentru că, după ce aţi primit satisfacţie în privinţa Basarabiei, sunt sigur că nu intenţionaţi să atacați România“.

Dincolo de această frază, germanul – care trăia cu spaima că sovieticii pun mâna pe câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, tăind astfel unica sursă de carburant a țării sale – lua însă decizia definitivă de a lansa Planul Barbarossa.

Momentul 3: „Căderea de calciu“ a rușilor din 1990-1991 a însemnat intrarea României în UE, NATO și un PIB de 3,5 ori mai mare. Am ratat însă reîntregirea

Cea de-a treia „cădere de calciu“ a Imperiului Rus a avut loc la începutul anilor ’90. Aparent neaşteptata prăbuşire şi dezmembrare a URSS, urmată de anii de recesiune economică şi de derută geostrategică a Rusiei, au permis României o nesperată evadare din ghearele vecinului de la Răsărit.

Deşi ţara noastră a intrat în 1990 cu o conducere coordonată de la Moscova, cu agenţi KGB şi GRU în guvern şi la conducerea serviciilor secrete, după colapsul Uniunii Sovietice s-a reuşit o spectaculoasă piruetă către aliaţii tradiţionali ai ţării noastre.

Puternic frânată de influenţii agenţi ai Moscovei rămaşi în poziţii cheie, România s-a apropiat, totuși, de SUA, de NATO şi de Uniunea Europeană.

Oamenii rușilor au reușit să împiedice însă unirea cu Basarabia, posibilă în primii ani după colapsul URSS și acceptabilă în acel moment pentru SUA.

După venirea la putere a agentului KGB Vladimir Putin, în 2000, Rusia a început din nou să îşi manifeste ambiţii de putere mondială, dar tot ceea ce a putut face a fost să îngreuneze drumul României susţinând – ca şi-n perioadele 1878-1914 şi 1918-1944 – mafia organizată, corupţia, confuzia, propaganda anti-occidentală şi interesele grupărilor politice care, conjunctural, luptă de asemenea împotriva apropierii de reperele civilizației vestice (nu întâmplător mesajele grupărilor așa-zis naționaliste și ale PSD coincid azi cu cele ale propagandei ruse).

Până în 2007, însă, România a intrat în NATO şi în Uniunea Europeană, înregistrând un progres economic substanţial (PIB-ul ţării a urcat de la 53,6 miliarde de dolari în 1989 la peste 170 miliarde de dolari în 2015).

O remarcabilă cunoaştere a spațiului ex-sovietic şi o bună intuiţie i-au permis în 1996 lui Caspar Weinberger, secretar de stat al Apărării în guvernarea Ronald Reagan, să previzioneze deosebit de fidel, în cartea „The Next War“, felul în care vor renaşte tendinţele imperiale în Rusia.

Preluarea totală a frâielor de către KGB şi GRU, creşterea nostalgiei după gloria defunctei URSS, ascensiunea unui lider populist şi crud, noua cursă a înarmării, exaltarea naționalismului şi noua ofensivă către Occident, inclusiv renovarea arsenalului nuclear, înarmarea secretă şi născocirea unor noi arme şi tactici militare, toate au fost anticipate cu mare acurateţe în cartea lui Weinberger din 1996.

Fostul politician a greşit doar în estimarea timpului necesar Rusiei pentru a-şi asuma deschis revenirea la vechile obiceiuri. În scenariul lui Weinberger, războiul cu Occidentul avea să izbucnească în martie 2006 (întâmplător, exact luna în care politicianul a murit).

În realitate, Rusia a avut nevoie de încă opt ani, până în martie 2014, pentru a-şi dezvălui noua față prin ocuparea Crimeei şi a Estului Ucrainei, declanșarea războiului media hibrid, subminarea coeziunii UE și NATO.

Rusia emite pretenţii directe asupra fostelor teritorii ale URSS. A ocupat o parte a Ucrainei, e evident că manifestă un mare interes şi faţă de restul statului. Belarus e deja de mulţi ani o anexă a Moscovei.

Prin diverse pârghii, Kremlinul a reuşit să dinamiteze solidaritatea şi unitatea Uniunii Europene, pentru că ținta e mult mai îndepărtată: recuperarea țărilor ex-socialiste din Estul continentului.

Sursa foto: euromaidanpress.com

Vestul Europei e cuprins acum de spasmele nemulţumirilor faţă de embargoul impus Rusiei, dar şi de conflictele generate de interesele divergente, de criza refugiaţilor şi de mişcările centrifuge.

Ungaria, Grecia şi Cipru au intrat deja într-un tip de relaţii periculos cu Moscova, în timp ce Germania şi Franţa dau impresia că abia aşteaptă să bată palma cu colosul din Est, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea unor zone din Uniunea Europeană. Bulgaria şi Moldova tocmai s-au predat, Serbia şi Muntenegru sunt pe buza prăpastiei, Cehia şi Slovacia fac un balet dubios cu euroscepticismul şi cu simpatia faţă de Rusia.

Aflate în prima linie, faţă-n faţă cu expansionismul rusesc, ţările baltice, Polonia şi România dau semne tot mai accentuate de nervozitate.

La fel, Turcia – ţară aproape împresurată de Rusia, care are trupe la Nord, în Caucaz, dar şi în Sud-Est, în Siria. Când ești atât de aproape de urs, nu-ți mai arde de poze.

Confesiunea unui general și monștrii dintre noi

Acesta era fundalul situaţiei din Europa în momentul în care generalul Constantin Degeratu, fost şef al Marelui Stat Major al Armatei române, a făcut, în 2015, următoarea declaraţie:

„Dacă citiţi ultima Carte Albă a Apărării (document elaborat de Guvern), o să vedeţi că arată dezastrul Armatei Române, din păcate, acum. Adică, o Armată în care peste 80% din buget reprezintă cheltuieli de personal.

O astfel de Armată este neutralizată din perspectiva capacităţii de apărare.

Aşa este Armata română acum. Adică nu are capacitate de acţiune aeriană, nu are capacitate de acţiune antiaeriană, nu are capacitate de apărare a unui teritoriu sau de eliberare a unui teren. Nu are, pentru că nu sunt bani.

(…) am o stare de tristeţe mai mare decât vă imaginaţi în legătură cu situaţia militară actuală a României. (…) Are efective mult inferioare necesarului, deci mult inferioare. Pentru îndeplinirea misiunilor de luptă de tipul celor «agresiune rusească în Ucraina», nu are înzestrarea corespunzătoare, nu are pregătirea corespunzătoare, nu are suportul corespunzător, nu are nimic de dimensiunea aeriană, aproape deloc (…), din lipsa de alocare bugetară la timpul potrivit. (…) Dacă ar fi pusă la încercare, problema e complicată pentru România“.

Declaraţia poate fi urmărită aici: http://www.tvrplus.ro/editie-mic-dejun-cu-un-campion-384436 (de la min. 26:35).

Concluziile sunt dure. 25 de ani au fost irosiți. Nu am progresat suficient, nu ne-am organizat îndeajuns, nu am devenit performanți, nu am pus pe picioare armata și economia și nici educația. Corupția înspăimântătoare ascunsă în burta partidului comunist și a Securității, explodată după 1990 a fost frâna noastră. 3,5 milioane de oameni muncitori și – mulți dintre ei – bine instruiți au părăsit țara, sufocați de mafie: un dezastru absolut, măsurat economic de Ziarul Financiar într-un PIB cu 40 de miliarde de euro mai mic.

Revenirea Rusiei la granițele noastre ne prinde, ca și în 1940, foarte vulnerabili. Niște lideri ai României inconștienți, fără viziune și forță sau chiar interesați ca țara să bată pasul pe loc, au mizat la infinit pe America, pe Vestul Europei, pe UE și pe NATO.

Aceeași greșeală ca și în perioada interbelică, atunci când ne-am închipuit că tratatul semnat cu Anglia și Franța ne va fi un scut etern.

Publicitate