Moldovenii pe „Lista alfabetică a popoarelor care locuiesc în Imperiul Rus” publicată de Consiliul de Miniștri la 1895

Moldovenii în lista popoarelor din Imperiul Rus (1895)

Consiliul de Miniștri a fost instituția administrativ-superioară din Imperiul Rus dintre anii 1802 – 1906, înființată de Alexandru I al Rusiei.

În general, activitatea Consiliului se axa pe probleme importante de guvernare interdepartamentală, administrație ministerială, căi ferate ș.a.

În anul 1895, Cancelaria imperială rusă a Consiliului de Miniștri publica ediția „Listă alfabetică a popoarelor care locuiesc în Imperiul Rus” („Алфавитный список народов, обитающих в Российской Империи”), conform recensământului general.

 

„Imperiul Rus  în componența lui completă, se întinde pe aproximativ 1/2 din Europa și 1/3 din Asia sau 1/22 din suprafața globului pământesc și 1/6 din suprafața întregului uscat (în jur de 19 milioane de verste pătrate), ocupând ca suprafață al doilea loc după Imperiul Britanic.

  Conform calculelor din anul 1886, în tot Imperiul Rus locuiesc cca. 113 milioane de suflete  și în acest sens Rusia se situează ca populație după  China și Marea Britanie, cu posesiunile sale coloniale.”

Foto: Histoire Et Géographie – Atlas Général Vidal-Lablache, Librairie Armand Colin, Paris, 1898 Sursa: Wikipedia 

„Moldovenii sunt urmașii dacilor antici, puternic amestecați cu coloniștii romani (dunăreni). Graiul lor este constituit dintr-un amestec al limbii latine cu numeroase alte limbi.

Ocupația de bază – grădinăritul și viticultura, parțial și agricultura, în principal cultivarea porumbului și grâului.

Credință: ortodoxă.

Teritoriu: moldovenii locuiesc în gubernia Basarabia, unde alcătuiesc cam jumătate din toată populația (uezdurile (voloste/raion n.a.) Chișinău, Soroca, Orhei, partea de est a Benderului (Tighina n.a.) și Ismail), în Podolsk (uezdurile Balta, Olgopol, Iampol), în Herson (uezdurile Elisavetgrad, Tiraspol, Ananiev, Oleksandriisk, Herson) și Ekaterinoslav (uezdurile Bahmut și Slovianoserbsk), dar și în okrugul (district, județ n.a.) Cernomorsk și gubernia Kutaisi.”

Surse:

1. http://mirknig.com;

2. http://libinfo.org/index.php?file=list145.pdf;

3. http://ru.wikipedia.org

4.https://citatedespreromani.wordpress.com/moldovenii-in-lista-popoarelor-din-imperiul-rus-1895

Ipoteze si controverse legate de „descălecatul” cneazului maramuresean Dragoş în Moldova

 

 

Dragoş-Vodă, domn al Mărcii Moldova (1351 – 1353).

Domn al Moldovei:  1351 – (+) 1353.

 

Dragoş-Vodă, domn al Moldovei, portret fantezist sec.XIX

 

Una dintre problemele cele mai controversate din istoriografia noastră, „descălecatul” lui Dragoş în Moldova, este, totuşi, un fapt incontestabil, demonstrat, de altfel, de evoluţia ulterioară a statalităţii româneşti de la est de Carpaţi.

 

Deşi a fost combătută cu argumente serioase de către unii cercetători¹ sau acceptată de către alţi specialişti, doar ca pe o povestire aparţinând tradiţiei istorice medievale (care conţine, însă, şi unele date reale)², legenda, conform căreia Dragoş din Maramureş a „descălecat” în Moldova, face referire cu certitudine la o personalitate politico­militară ce a existat cu adevărat.

Cu toate că avem puţine informaţii documentare cu privire la originea lui Dragoş, se ştie, totuşi, că acesta făcea parte, cu siguranţă, dintr­o familie de mari feudali români din Maramureş („din familia fostului voievod Codrea”, mai exact, „dintr­o ramură colaterală a familiei codrenilor”)³, care stăpânea, în secolul al XIV­lea, întinsul şi puternicul cnezat de vale al Câmpulungului de pe Tisa sau al Sarasăului, căci această ultimă localitate a fost o vreme centrul cnezatului teritorial amintit⁴ (ce era alcătuit din cca. 16­18 aşezări)⁵.

 

Pentru că a purtat un nume foarte des întâlnit printre cnezii maramureşeni din timpul său, Dragoş „Descălecătorul” a fost foarte greu identificat de către istorici, care au emis nu mai puţin de patru ipoteze cu privire la acest aspect.

Astfel, într­o primă versiune, el este confundat cu Dragoş din Giuleşti⁶, tatăl lui Gyula⁷. Această teorie a fost categoric combătută de marele nostru cărturar A. D. Xenopol, ce a demonstrat că Dragoş din Giuleşti nu putea fi una şi aceeaşi persoană cu acel Dragoş, care a pus bazele statului medieval românesc est­carpatin şi a primei dinastii domnitoare a acestuia⁸.

O a doua opinie îl consideră, ca autor al „descălecatului”, pe un alt Dragoş (nepotul celui amintit mai sus), despre care se vorbeşte în două dintre documentele maghiare ale epocii, datate 12 octombrie şi respectiv 29 noiembrie 1355⁹. Acesta nu este altul decât Dragoş, fiul lui Gyula, cel care, în 1359, a condus o campanie militară întreprinsă, în Moldova, din porunca regelui Ungariei, cu scopul înăbuşirii unei revolte a românilor de aici, declanşată împotriva dominaţiei maghiare. Pentru credinţa sa, regele îl va răsplăti, dăruindu­i, printr­o diplomă, emisă la 20 martie 1360, lui şi celor doi fii ai săi, Gyula şi Ladislau, şase sate, situate, cele mai multe dintre ele, nu departe de Giuleşti¹⁰.

Cea de­a treia părere, referitoare la identificarea „Descălecătorului” ­ socotită drept plauzibilă, de­-a lungul întregului veac al XX-­lea, de către majoritatea specialiştilor ­ este cea care îl propune pe Dragoş din Bedeu pe Tisa (aşezare aflată în vestul Maramureşului istoric, ce a îndeplinit rolul de centru al unui cnezat de vale, condus, probabil, de familia acestuia,¹¹ care era alta decât cea a legendarului biruitor al bourului), drept întemeietorul familiei Drăgoşeştilor din Moldova.¹²

 Şi în acest caz, cercetările au demonstrat că lucrurile nu stau aşa, căci, verificând documentele referitoare la genealogia familiei acestuia, s­a constatat că Dragoş din Bedeu era părintele unui anume Ladomir, care, la rându­i, a fost binecuvântat cu trei „feciori” pe nume Nan, Ştefan şi Luca¹³, neavând, deci, ca fiu pe Sas şi ca nepot, pe Balc, aşa cum ne informează atât izvoarele narative moldave cât şi cele documentare ungare¹⁴.

In fine, ultima dintre ipoteze, cea care consideră că Dragoş „Descălecătorul” provenea din rândurile familiei cneziale, conducătoare a formaţiunii politico-­teritoriale feudale româneşti, ce îşi avea centrul la Câmpulung, pe Tisa, pare să fie cea mai aproape de adevăr, cu toate că mulţi dintre istoricii noştri nu se hazardează în a se pronunţa, categoric, cu privire la identitatea sa, numindu­-l în lucrările lor doar Dragoş din Maramureş¹⁵.

Dovedindu-­se un oştean viteaz şi un priceput conducător de oşti, el se va bucura de aprecierea regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, supranumit „cel Mare”¹⁶ (al cărui vasal era), care i­i va acorda o încredere deosebită.

În contextul politic, din acea epocă, Dragoş se arată fidel suveranului de la Buda, motiv pentru care acesta îl numeşte, bineînţeles şi datorită priceperii sale în ale războiului, printre căpeteniile expediţiilor militare întreprinse, între vara anului 1343 şi primăvara lui 1354, de către oştile sale, împotriva tătarilor, ce stăpâneau Moldova¹⁷.

In conflictul lor cu Hoarda de Aur, maghiarii s-­au bizuit şi pe lupta permanentă a formaţiunilor prestatale feudale româneşti est-­carpatine (apărute încă din secolul al XIII­-lea),  împotriva dominaţiei tătare.

La finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei a fost, se pare, eliberată, pentru că, printr­o scrisoare adresată papei de la Roma, Clement al VI­l-ea (1342­-1352)¹⁸, monarhul angevin îi solicita acestuia să reactiveze episcopia de la Milcov, lucru pe care suveranul pontif îl va aproba la 20 martie 1347, învestindu­l ca episcop al „Milcoviei” pe chiar capelanul regelui maghiar¹⁹.

Pe teritoriul eliberat, unde existau, de fapt, câteva importante cnezate ale românilor, regalitatea maghiară a trecut la organizarea unei mărci (unitate teritorial­-politică şi militară), care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului ungar²⁰.

Ca răsplată a serviciilor aduse coroanei maghiare, cneazul maramureşean primeşte, din partea regelui Ludovic cel Mare, în 1347, conducerea acesteia şi, totodată, sarcina de a continua luptele cu tătarii²¹.

Numirea lui s­a făcut cu asentimentul conducătorilor populaţiei româneşti autohtone, interesaţi şi ei în alungarea tătarilor, dar şi mulţumiţi de faptul că Dragoş era de acelaşi neam cu ei.

Trecând munţii, pe la Oituz, Dragoş s­a oprit pe valea Bistriţei, unde, pe un spaţiu cuprins între Bistriţa, Nechid şi Tazlău, s­au înfiripat, în timp, mai mult de douăzeci de sate, acest loc fiind cunoscut, veacuri de­a rândul, sub denumirea de „Câmpul lui Dragoş”²².

In continuare, Dragoş s­-a preocupat de întărirea şi extinderea stăpânirii sale, eliberând în scurtă vreme, dar în urma unor confruntări extrem de dure, ţinuturile moldoveneşti dintre Carpaţi şi Siret.

Uşurinţa cu care el a reuşit să­şi atingă obiectivele s­a datorat, bineînţeles, şi începerii anterioare a procesului de unificare a cnezatelor de aici, lucru realizat în jurul celui existent pe valea râului Moldova (ce era legat de Maramureş prin pasul Prislop), pe teritoriul căruia s­a constituit şi marca cârmuită de Dragoş.

Unificarea aceasta a continuat şi în vremea lui Dragoş, prin alipirea, la cnezatul amintit, şi a celorlalte formaţiuni prestatale, de pe valea Moldovei şi cea a Bistriţei, pe care el le-­a eliberat  treptat, de sub stăpânirea tătarilor²³.

Până la dezrobirea părţii de nord a Moldovei, capitala viitorului stat moldovean s­-a menţinut la Baia, care a fost, se pare, prima reşedinţă domnească din Moldova²⁴.

Extinzându­-şi şi consolidându-­şi, o stăpânire ce poate fi considerată  acum, drept o adevărată Moldovă mică,(care, deşi nu era un stat pe deplin organizat²⁵, constituia totuşi  o solidă bază de plecare pentru statul medieval propriu­ zis), Dragoş îşi mută reşedinţa  la Siret, unde ia o serie de măsuri de ordin administrativ (printre altele, aici el zideşte o cetate de pământ şi o biserică ortodoxă de piatră)²⁶.

Într­-o cronică de epocă, aparţinând florentinului Matteo Villani, este menţionat faptul că regele maghiar Ludovic cel Mare trimitea un substanţial sprijin militar unui supus de­-al său ce ducea un război neîncetat cu „barbarii”. Fără îndoială, acest viteaz vasal al Angevinului, numit, de către cronicarul italian, „regele Prosclaviei”, nu putea fi altul decât Dragoş²⁷.

De asemenea, în martie 1352, este semnalată prezenţa oştenilor moldoveni alături de trupele regale ungare, la asedierea cetăţii Belz, din nordul Galiţiei, aflată sub controlul lituanienilor ce erau ajutaţi de tătari.

Aceeaşi sursă documentară precizează că, în timpul acestor lupte, a fost ucisă o rudă apropiată de-­a lui Dragoş, iar armatele ungare, care au suferit mari pierderi, au mărşăluit prin Moldova, regele lor (care fusese el însuşi grav rănit „sub zidurile cetăţii Belz”) oprindu­-se, pentru o vreme, la Siret²⁸.

O ultimă participare a „descălecătorului” la o campanie antitătară, întreprinsă de suveranul lui (care de această dată a fost ajutat cu oaste şi de către unchiul său Cazimir al III­-lea cel Mare, ultimul rege al Poloniei din dinastia Piaştilor²⁹), s-­a desfăşurat, în anul 1354, încheindu­-se, după cum consemnează tot Villani, în luna mai a aceluiaşi an, când păgânii, fiind înfrânţi, au fost nevoiţi să ceară pace³⁰.

 

Pecetea tîrgului Baia, Ţara Moldovei (secolul al XIV­lea)	Biserica de lemn de la Volovăţ (Volhovăţ), 1346, strămutată de Ştefan cel Mare la Putna în 1468, poză preluată http://www.pensiuni-cazare.com

 

Pe lângă masiva lui participare la operaţiunile militare menite a îndepărta pericolul tătar, de la porţile Europei, voievodul român a pus temelia unor noi localităţi, creându­-şi, totodată, un întins domeniu feudal a cărui reşedinţă era satul Volovăţ (cunoscut în trecut sub numele de Volhovăţ), întemeiat de către supuşii săi, proveniţi din satul maramureşean Olhovţi, care l­au însoţit pe plaiurile moldovene³¹.

În 1353, Dragoş porunceşte construirea, în această aşezare, a unei bisericuţe din lemn³² (considerată drept cea mai veche biserică domnească din Moldova)³³, pe care marele Ştefan o va aduce la Putna, construind în locul ei, între anii 1500­-1502, o alta de piatră³⁴.

Împovărat de mulţimea grijilor şi a anilor, el şi-­l va asocia la guvernare pe fiul său Sas, care, după moartea lui Dragoş, va prelua cârmuirea stăpânirii sale, guvernând până în toamna anului 1363, când va fi înfrânt, într-­o scurtă dar sângeroasă bătălie, şi luat prizonier, împreună cu o mare parte dintre rudele sale, de către voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea³⁵ (viitorul domnitor Bogdan I, „întemeietorul” propriu­zis al statului medieval Moldova)³⁶. Se instituie, practic, o adevărată dinastie, cea a Drăgoşeştilor, Moldova începând acum să fie altceva decât o simplă marcă de graniţă, guvernată de regele maghiar prin intermediul dregătorilor săi.

Dragoş se va stinge din viaţă, în anul 1354, în vârstă de peste şaptezeci de ani, găsindu-­şi odihna de veci în modesta­i ctitorie de la Volovăţ, după cum aflăm din letopiseţul lui Nicolae Costin, care a cules  la rându-­i, această informaţie de la „oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din ţară, cum se trage cuvântul din om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ (Volovăţ ­ n.n.T.C.), să fie făcută de Dragoş Vodă, şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă” ³⁷.

Se pare  însă, că în biserica de piatră ctitorită de Ştefan cel Mare aici (în locul celei mutate la Putna), nu s-­a găsit lespedea sa funerară, cu toate că unele izvoare aparţinând tradiţiei locale (consemnate în scris, ce­i drept, abia în secolul al XIX­-lea), vorbesc despre faptul că, la o refacere ulterioară a acestui lăcaş de cult, ce ajunsese într­-o stare avansată de degradare, s-­a descoperit într-­o pivniţă „un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om”.

Iară pe o cruce de aur, care asemenea s­a aflat în săcriul acela, sta scris Dragoş­Vodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoş­Vodă, cel dintâi domnitor al Moldovei care după moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul” ³⁸.

Cu siguranţă că Dragoş Vodă a fost înhumat în incinta bisericuţei sale de lemn de la Volovăţ (aflată în apropierea Siretului, unde îşi avusese reşedinţa), însă din păcate, mormântul lui nu s­-a păstrat până în zilele noastre.

Intrat în conştiinţa colectivă a neamului românesc şi în istoria sa cu supranumele de „Descălecătorul”, dar şi ca o figură legendară, care a dăruit un nume şi o stemă statului nostru medieval de la răsărit de arcul carpatic, Dragoş Vodă şi­-a legat personalitatea, de-­a pururi, de începuturile Moldovei³⁹.

Considerat, în cronica moldo­-polonă, din secolul al XVI­-lea, drept „cel dintâi voievod”⁴⁰, Dragoş „Voievod, din Ţara Ungurească, din Maramureş”⁴¹ este cel cu care „s­-a început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei”⁴².

Deşi a pătruns în istorie direct din legendă, nu se poate ca el să nu fie înscris  la loc de cinste, printre domnitorii Moldovei, Dragoş Vodă „Descălecătorul” fiind de fapt, aşa cum stă scris în cronicile lui Miron şi Nicolae Costin, „primul domn al acestei ţări (Moldova – n.n.T.C.)”⁴³.

 

Prof. Tiberiu CIOBANU

Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

Unele aspecte ale domniei lui Dragoş Vodă. 

 

 Dragoş este cunoscut din cronicile moldoveneşti ca al doilea descălecător în  Moldova  şi primul ei voievod. Este sigur însă că Dragoş nu a domnit decât peste o mică parte a Moldovei de mai târziu şi că de fapt a fost, după expresia cronicarului, un fel de căpitan pus de unguri asupra moldovenilor.

Cronicile spun că voievodul Dragoş, fiind la vânătoare şi urmărind un zimbru, a venit din Maramures  la apa Moldovei, şi plăcându-i locul, s-a aşezat acolo cu ceata sa de români din Maramures.

După tradiţia păstrată în „Cronica Anonimă a Moldovei„, apoi în unele copii ale cronicii lui Grigore Ureche  cu părţi interpolate, precum şi in scrierile cronicarului Miron Costin , se spune că Dragoş a ieşit cu oamenii săi din Maramures şi a descălecat în  Moldova „în zilele lui Laslău craiul unguresc, care cu ajutorul românilor i-a scos pe tătari de pe teritoriul viitoarei Moldove, gonindu-i peste Nistru„.

Tătarii, care erau aşezaţi din 1241 în Moldova, de unde obişnuiau să facă incursiuni peste Carpaţi, au fost înfrânţi înMoldova de oştile regelui Ungariei, Ludovic I (1342 – 1382), în primii ani de domnie ai acestuia, sub conducerea voievodului Transilvaniei   – Andrei Lackfi.

Astfel, tătarii au fost siliţi să se retragă din ţară peste râul Nistru, spre nordul Mării Neagre şi Crimeea.

Pentru ca aceştia să nu se mai întoarcă şi să prade iar Transilvania , regele ungar l-a pus pe Dragoş, ca vasal, la conducerea noii  Marci ungare  numite Moldova cu reşedinţa la Baia, având obiectivul de a apăra trecătorile prin care tătarii obişnuiau să treacă peste munţi.

Oraşul Baia a fost întemeiat de saşii  din Transilvania (Ardeal)  şi de germanii  din Polonia, încă înainte de întemeierea Moldovei. Acest oraş este pomenit încă din 1300 cu numele latin de Civitas Moldaviensis, adică Cetatea Moldovei, după numele râului Moldova.

Deşi Dragoş este descălecător în Moldova, totuşi  Bogdan I este numit în Cronica (Pomelnicul) de la Mănăstirea Bistriţa ca cel dintâi domn al ţării.

Acest fapt se datorează probabil obţinerii  independenţei românilor din noua creata Moldova, pe timpul lui  Bogdan I, datorată ieşirii acesteia de sub suzeranitate ungară.

Prin urmare,  Bogdan I trebuie considerat întemeietorul Principatului Moldova  independent.

Dragoş a avut doi fii: Sas, voievod în Moldova  şi Gyula, cneaz în Maramures.

(subarticol redactat de http://www.istoria.md )

 

Vezi şi …

– Lista domnitorilor MOLDOVEI

 Bibliografie (surse): 

1. http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Dragos%20Voda%20Descalecatorul%20de%20Tiberiu%20Ciobanu.htm

2. Enciclopedia Cugetarea, 1940, Lucian Predescu

3. „Istroria românilor”, Bucureşti 1990, Petre P. Panaitescu

    

Note

1 P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947, p. 101­102; Ştefan Ştefănescu, întemeierea Moldovei în istoriografia românească, în „Studii”, XII, nr. 6, Bucureşti, 1959, p. 35­54; Idem, întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei. Tradiţia „descălecatului” din Transilvania, în „Studii şi articole de istorie”, XVII, Bucureşti, 1972, p. 91­94; Dimitrie Onciul, Dragoş şi Bogdan fondatorii principatului moldovenesc, în Scrieri istorice, vol. I (ed. de Aurelian Sacerdoţeanu), Bucureşti, 1968, p. 89­90.

2 Gheorghe I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, ediţia a II­a, Bucureşti, 1980, p. 12, 30­48, 128­131, 146.

3 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, Bucureşti, 1973, p. 77­78.

4 Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV­lea, ediţia a II­a, Bucureşti, 1997, p. 96­97, 156­158.

5 Printre aşezările ce alcătuiau cnezatul de vale al Câmpulungului de pe Tisa se numărau: Sarasău, Săpânţa, Criva, Bedeu, Apşa, Virişmort, Crăciuneşti, Biserica Albă, Taras, Bocicoi, Ialova, Câmpulung, Teceu, Sighet ş.a. (Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj­Napoca, 1986, p. 481).

6 Localitate situată în sud­vestul Maramureşului, unde Dragoş din Giuleşti îşi avea, probabil, reşedinţa, ca şi conducător al cnezatului de vale al Marei, existent în zona respectivă (Radu Popa, op. cit., p.82­83; Idem, Cnezatul Marei. Studii documentare şi arheologice în Maramureşul istoric, Baia Mare, 1969).

7 M. Gherman, Contribuţii la genealogia Dragoşizilor, în „Muzeul Naţional”, III, Bucureşti, 1976, p. 269­278; Victor Motogna, Urmaşii lui Dragoş (un document necunoscut), în „Revista istorică”, serie veche, XI, nr. 7­9, Bucureşti, 1925, p. 201­202.

8 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV­a, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 36­37.

9 Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, vol. X, Bucureşti, 1977, p. 362­364, 375­378.

10 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV­XVI), Bucureşti, 2001, p. 413; Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 75. Dragoş, fiul lui Gyula şi cei doi feciori ai săi, Gyula şi Ladislau, au primit acest „dar regesc” pentru servicii şi merite militare, „mai cu deosebire în reaşezarea ţării noastre a Moldovei, potrivit iscusitei sale vrednicii, când a întors cu veghetoare grijă şi cu neobosită strădanie pe calea statorniciei credinţe ce trebuie păstrată către coroana regească pe mulţi români răzvrătiţi, rătăciţi din calea credinţei datorate” (Ştefan S. Gorovei, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 86­87, 289­290; Victor Spinei, Moldova în secolele XI­XIV, ediţia a II­a, Chişinău, 1994, p. 353­354; Documenta Romaniae Historica D. Relaţiile între Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1977, p. 75­78).

11 Alexandru A. Bolşacov­Ghimpu, „întemeierea” lui Dragoş, în Cronica Ţării Moldovei până la întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 105; Victor Spinei, op.cit., p. 353,357,360 etc.; Constantin Kogălniceanu, Istoria veche a românilor, Bucureşti, 1938, p. 52; Radu Popa, op.cit., p. 55, 65 etc.; Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 15, nota 2.

12 Valer Hossu, Maramureş­ pecete de ţară, Cluj­Napoca, 1998, p. 58­64, 156­162,169; Mihai Marina, Dragoş Vodă, în „Maramureşeni”­ Portrete şi medalioane, Cluj­Napoca, 1998, p. 66­71.

13 Marius Diaconescu, Dragoş „descălecătorul” Moldovei, între legendă şi realitate, în Nobilimea românească din Transilvania, Satu Mare, 1997, p. 81­87 (cu Tabelul genealogic al Drăgoşeştilor din Bedeu).

14 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II­a (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 72; Documenta Romaniae Historica C. Transilvania, vol. XII, Bucureşti, 1985, p. 398­405; Cronicile slavo­române din sec. XV­XVI. Publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, p. 6, 14, 43, 48, 55, 60, 69.

15 Constantin Mihăiescu­Gruiu, Moldova 1359­1859, Bucureşti, 1996, p. 159­160; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor (de la mijlocul secolului al XIV­lea la începutul secolului al XVIII­lea), vol. II, Bucureşti, 1976, p. 54.

16 Rege al Ungariei între 1342­1382 iar din 1370 şi al Poloniei (Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 563, 564).

17 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 69­70, 77; Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj­Napoca, 1988, p. 41­42, 49, 72­75.

18 Istoria lumii în date, p. 556.

19 Ştefan S. Gorovei, Dragoş vodă şi a lui ceată, în „Magazin istoric”, nr. 1, Bucureşti, 1972, p. 5; Şerban Papacostea, op. cit., p. 30,49,76.

20 Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X­lea până la mijlocul secolului al XVI­lea, Bucureşti, 1967, p. 61­62.

21 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 5.

22 Idem, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 38­39.

23 Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII­lea (Rezumatul tezei de doctorat), Iaşi, 2000, p.5; Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 31­39.

24 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 184­185.

25 Alexandru A. Bolşacov­Ghimpu, Moldova în preajma „întemeierii”, în Cronica Ţării Moldovei până la întemeiere, Bucureşti, 1979, p. 84­95; Idem, Voievodatul român şi vecinii, în Moldova, din vechime până la voievodat (Studii istorice), Bucureşti, 1999, p. 104, 129.

26 Mircea D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în secolul al XVII­lea, Iaşi, 1997, p. 97; Ion Popescu­Sireteanu, Siretul între legendă şi istorie, în Siretul vatră de istorie şi cultură românească, Iaşi, 1994, p. 67­71; Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, p. 86­87; Vasile Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia („Civitas Moldoviensis”), Iaşi, 1997, p. 117.

27 Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi­a lui ceată, p. 6.

28 Idem.

29 Istoria lumii în date, p. 563.

30 Ştefan S. Gorovei, op.cit., p. 6.

31 Idem, Dragoş şi Bogdan. întemeietorii Moldovei. Probleme al formării statului feudal Moldova, p. 90.

32 Idem, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş Vodă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLVII, nr. 5­6, Iaşi, 1971, p. 374­383; Idem, întemeierea Moldovei. Probleme controversate, p. 94­95.

33 Opere (ed. de Gabriel Ştrempel), Bucureşti, 1982, p. 162.

34 Gheorghe Balaş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, XVIII, Bucureşti, 1925, p. 130­131.

35 Ştefan S. Gorovei, Un ctitor de ţară: Bogdan I, în „Magazin istoric”, nr. 2, Bucureşti, 1973, p. 42.

36 Tiberiu Ciobanu, Bogdan I întemeietorul statului românesc Moldova, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Timişoara, 2000, p. 24­27.

37 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 (ed. de Ioan Şt. Petre), Bucureşti, 1942, p. 173­176.

38 Simion Florea Marian, Tradiţii poporane române din Bucovina, Suceava, 1895, p. 53.

39 Ştefan Ştefănescu, Pe urmele bourului. „Descălecarea” Ţării Moldovei, în „Magazin istoric”, nr. 3, Bucureşti, 1967, p. 59­61.

40 Cronicile slavo­române din sec. XV­XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 168, 177.

41 Ibidem, p. 43, 48, 55, 60, 69.

42 Ibidem.

43 Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei, în Opere (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 202­207; Nicolae Costin, op. cit., p. 173­175.

Episcopul Arsenii al Pskovului :”Urmarind istoria Moldovei, putem vedea ca românii, in toate perioadele existentei lor, simteau nevoia de cultura”

 

 

1895. Axentie Stadnițki despre români.

 

(…) Acel care avea sa ajunga episcopul Arsenii al Pskovului avea numele de mirean Axentie Stadnitki. S-a nascut in satul Komarova, judetul Hotin, si si-a facut studiile la Seminarul Teologic din Chisinau si la Academia din Kiev (1885).

A fost redactor la revista eparhiala (din 1887), membru corespondent al Societatii Bisericesti-Arheologice de pe langa Academia din Kiev, magistru in teologie (1895), episcop, arhiepiscop al Pskovului (1907), Mitropolit al Novgorodului, doctor in istorie bisericeasca, Presedinte al Comitetului Scolar de pe langa Sinod (1906), membru al Consiliului Imperial de Stat (1907), rector al Academiei din Moscova.

Acest om de stiinta si cu autotitate in lumea bisericeasca de la sfarsitul sec. al XIX-lea – inceputul sec. al XX-lea era initiat in istoria adevarata a romanilor. El a renuntat la etnonimul «valah» in favoarea etnonimului «roman», aplicandu-l si la populatia Principatului Moldovei.

 Spre a ne convinge de toate acestea, reproducem un extras dintr-un articol a lui Arsenii, publicat in 1895 in «Eparhialinie vedomosti». Autotul vorbeste despre rolul romanilor in dezvoltarea culturii ruse.

Citam:
«…Urmarind istoria Moldovei, putem vedea ca romanii, in toate perioadele existentei lor, simteau nevoia de cultura; acest sentiment ei l-au primit cu adevarat ca pe o mostentire de la stramosii lor, dintre care cea mai mare parte a venit in Dacia din insusi locasul sfant de stiinte si artei, altfel zis, din Roma suprema – pe acea vreme – , in care stiintele si artele Greciei si Italiei au lasat nenumarate monumente nepieritoare.

Romanii se sileau aproape totdeauna sa stea la acelasi nivel de cultura cu alte popoare vecine si nu erau straini de dorinta de a-si insusi pe deplin, dupa pilda altor popoare, roadele civilizatiei.
Ca dovada sunt vremurile neatarnarii lor, cand ei purtau razboaie, incheiau acte si tratate, prin care staruiau, dupa putinta sa-si intareasca neatarnarea politica si sa capete avantaje si privilegii in alte state.

Uneori scoalele Moldovei se aflau pe o treapta de dezvolatre atat de inalta, incat din ele ieseau oameni ce deveneau prin operele lor stiintifice cunoscuti nu numai in Moldova, dar si in statele vecine, de asemenea si in Rusia… Scoalele romanilor (Aici e momentul sa observam ca expresia «scoalele romanilor» poarta un continut etnic generalizator, pe cand cea de «scoalele Moldovei» are un aspect de localizare a scolilor.

Scolile Moldovei sunt si ele scoli ale romanilor, dar situate in localitatea geografica cu numele de Moldova – n.n.), ce se bucurau de un prestigiu bine meritat in veacul al XVII-lea, au dat oameni renumiti ca, Petru Movila – fondatorul Academiei Spirituale din Kiev; Pavel Beranda, sub numele Kuciunski, autorul intiiului dictionar slavo-rus; Herascu (Herascov) – cunoscutul scriitor rus si fondatorul «Pensionului Nobilimii» pe langa Universitatea din Moscova; Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, care pe urma a trait mult timp in Rusia, autorul Istoriei Turciei si al multor altor lucrari, care i-au asigurat un renume european, fiind si Presedinte al Academiei din Petersburg; Antioh Cantemir, cunoscutul scriitor rus; Nicolae Milescu, pe care tarul Aleksei Mihailovici l-a trimis in China ca imputernicit al Rusiei, iar dupa intoarcerea lui de acolo a servit ideea si cauza marelui reformator al Rusiei…»

Recunoasterea faptului ca moldovenii sunt romani si ca ‘Basarabia’, ca si intreaga Moldova, este populata anume de romani, ca romanii sunt de origine romanica etc. o gasim si in lucrarea episcopului Arsenie cu titlul ‘”Isledovaniea i monografii po istorii Moldavskoi tserkvi” (Studii si monografii privind istoria bisericii moldovenesti).

 In aceasta lucrare gasim convingerea lui Arsenii ca romanii apartin grupului roman al popoarelor si sunt urmasii colonistilor romani, stramutati de Traian in Dacia cucerita de el, precum si ai populatiei dacice autohtone. (…)

Vorbind despre cea mai probabila mentiune stiintifica a crestinismului in Dacia, care dateaza din sec. al II-lea al erei noastre, si anume pe de timpurile Jurisdictiei primei Iustiniane, episcopul rus opereaza cu termenul «romani» atunci cand face referire la realitatea constituita aici in sec. al VII-lea. El afirma ca romanii existau in Peninsula Balcanica deja catre anul 660, pe timpul invaziei bulgarilor.

Un eveniment s-a produs odata cu increstinarea bulgarilor si crearea de catre acestia, impreuna cu romanii, a primului stat bulgaro-valah (680-1018). In acest stat, scrie episcopul rus, au intrat o buna parte din pamanturile «populate de romani». Subliniem: anume de «romani», nu de «valahi».

Din relatarile episcopului rus Arsenii conchidem ca penru el numele de «romani» si «valahi» sunt identice, adica sunt numele unuia si aceluiasi popor.

Relatand in continuare despre iesirea treptata a Bisericii Valaho-Bulgare de sub jurisdictia Constantinopolului si cresterea influentei arhiepiscopiei Ohrida, care inlocuia I Iustiniana, despre caderea la 1018 a Taratului Valaho-Bulgar, precum si refacerea lui la 1186 cu capitala la Tarnova, autorul arata ca in 1234, cand in fruntea Taratului se afla Asan al II-lea, arhiepiscopia de Tarnova, ajunsa la rangul de Patriarhie cu drept de autonomie permanenta, devine dupa Ohrida, «centrul religios al romanilor». Si in concluzie la acest capitol, episcopul rus foloseste deopotriva ambele nume ale populatiei dacice romanizate – romani si valahi.

 In viziunea acestui autor, locuitorii autohtoni purtau numele de romani inca pana la aparitia statului moldovenesc si a celui muntenesc; si erau la inceputul aparitiei unei ierarhii nationale romanesti.

Trecand la tema de baza a lucrarii – istoria Mitropoliei Moldovei -, episcopul Arsenii continua sa apeleze la terminologia derivata de la «roman», «romanesc» si nu face diferenta sub aspect etnic intre locuitorii Moldovei si Valahiei.

Bunaoara, chiar daca se refera la evenimentele produse in diferite secole, autorul opereaza cu termeni de genul «letopisete romanesti», chiar daca e vorba de descalecatul lui Dragos in Moldova, «mitropolitii moldo-vlahi», «biserica Moldo-Valaha», «Principatele Romanesti», «arhierei romani», «boieri romani», etc.

Cand vorbeste despre drepturile si responsabilitatile Mitropolitului Moldovei, regulamente de «drepturi vechi» si de Regulamentul organic alcatuit pentru Principatele Romanesti pe timpurile consulului rus Kisilev, in Principate, adica in anii ’30-’40 ai sec. al XIX-lea, episcopul rus Arsenii constata ca Mitropolitul Moldovei, care are aproape aceleasi drepturi cu cele ale Patriarhului, dar care nu poate fi sub jurisdictia sau judecata acestuia, in cazul in care Mitropolitul se face vinovat in chestiuni bisericesti, poate sa «fie judecat de doisprezece arhierei ai Principatelor Romane», iar in cazul in care se va face vinovat de chestiuni de stat, poate sa «fie judecat de doisprezece arhierei si de doisprezece boieri romani».

Episcopul Arsenii afirma ca in sec. al XVI-lea moldovenii, adica locuitorii (Tarii) Moldovei, se considerau romani. Aceasta dovada, spune episcopul, o gasim in scrisoarea Mitropolitului Moldovei Gheorghe Movila din 1584 catre Papa de la Roma, Grigore al XIII-lea, in care Mitropolitul cerea ca «sa le permita romanilor sa se foloseasca de calendarul vechi».

Enumerand toti mitropolitii Moldovei, Arsenii vorbeste si despre Dosoftei. Despre acesta el spune ca i s-a dat o educatie excelenta pentru timpurile acelea, ca Dosoftei cunostea limbile evreiasca, greaca, latina, slava-bisericeasca, romaneasca si poloneza.

 Observam ca pentru episcopul rus al Pskovului in Moldova nu existau moldoveni sub aspect etnic si nici limba moldoveneasca, ci existau romani si limba romana.

Arsenii sustine ideea ca in sec. al XVII-lea era in toi trezirea constiintei nationale a romanilor din Principatul Moldovei (sub domnitorul Vasile Lupu) si ca domina dorinta romanilor ca in relatiile oficiale si in biserica limba slavona sa fie inlocuita cu cea romana.

Mitropolitul Moldovei si al Putnei Iacob (1750-1758) este numit de episcopul Pskovului «patriot roman in lupta contra fanariotilor», iar soborul din Iasi convocat de mitropolitul Iacob la sfarsitul anului 1751, care a protestat alegerii de mitropoliti si episcopi, a fost considerat «inceputul protestului national al romanilor».

Despre Gavriil Banulescu-Bodoni se afirma ca la 11 februarie 1792 Sinodul Rusiei l-a numit «Exarh al Moldovei, Valahiei si Basarabiei», dar ca aceasta denumire n-a fost recunoscuta de Turcia si de Patriarhia Tarigradului.

De asemenea, si activitatea lui Iosif Ananiescu, care a fost in fruntea Mitropoliei Moldovei 27 de ani (1875-1902), este apreciata pozitiv de Arsenii. El apreciaza ca tot ce a facut Ananiescu sunt «monumente ale activitatii lui».

 Unul dintre aceste monumente este mareata catedrala din Iasi cu numele de Mitropolie, constructia careia a fost inceputa inca la 1838 de cel mai mare mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi.

Iosif Ananiescu a hotarat sa realizeze ideea premergatorului sau de a crea un templu care sa insemne un «monument al maretiei nationale a poporului roman». Lucrarile de constrctie au fost incepute in 1881 si au durat sapte ani.

Pentru episcopul rus, Miron Costin este cronicar roman, iar Alexandru Ioan Cuza – principe moldovlah.

In decembrie 1769, doua delegatii ale «ambelor principate Romanesti – Moldova si Valahia» au plecat la Petersburg sa se intalneasca cu imparateasa Ecaterina a II-a, cu Sinodul Rosienesc si cu contele Rumeantev.

Autorul studiului despre istoria Bisericii Moldovenesti, episcopul rus al Pskovului Arsenii, scrie ca «ambele deputatii – moldava si valaha» erau «deputatii romanesti» si ca «la sfarsitul audientei, imparateasa a anuntat delegatiile romanesti, prin vicecancelarul sau ca primeste sub stapanirea sa ambele Principate Romanesti».

Episcopul Arsenii mai afirma ca la inceputul sec. al XVIII-lea stanga Nistrului (or. Dubasari) era populata de asemenea de romani. Relatand despre neintelegerile iscate in 1716 intre Orest, episcop de Husi, si Ioanichie, Mitropolitul Brailei, asupra ariilor de extindere a eparhiilor de Husi si Braila, episcopul Arsenie constata ca ele au aparut din cauza oraselului Dubasari, care, desi era in afara hotarelor Moldovei, era «populat de romani».

Acest motiv, precum si rugamintile locuitorilor oraselului Dubasari si alte argumente faceau va fiecare dintre cele doua eparhii sa se lupte pentru includerea localitatii in zona sa de influenta.

Am mai mentionat ca, in viziunea episcopului rus, ceea ce se intampla in Moldova in toate timpurile este strans legat de numele roman-romanesc sau, rareori, moldovlah – neamul, poporul, limba, Biserica, Principatele Moldova si Valahia, patria, originea, istoria, eparhiile, deputatiile, episcopiile, mitropoliile, letopisetele, cronicarii, monumentele, arhiereii, boierii, etc.

In relatarea asupra importantei Manastirii Neamtului pentru Moldova si Rusia, intalnim notiunea «Romanie ortodoxa», care, dupa cum intelegea Arsenii, era de o importanta primordiala nu numai pentru Moldova si Valahia, ci constituia un tot intreg al romanilor si al credintei acestora.

Intregul este poporul roman, natia romana, Romania sau Moldo-Vlahia, Biserica Romana sau Moldo-Vlaha, literatura romana, cronicarii romani, istoriografia romana, romanii Daciei, constiinta nationala romaneasca, dreptul romanesc. In visiunea acestuia, Manastirea Neamtului din Moldova «a educat multi preasfinti – episcopi si mitropoliti – romanesti». Catre Manastirea Neamtului, spune Arsenii, «se indreapta Romania ortodoxa, gasind aici ajutor material si spiritual».

Autorul monografiei despre istoria Bisericii Moldovenesti a dorit sa demostreze ca, Biserica era prigonita de primul domnitor al Tarilor Romanesti Unite, Alexandru Ioan Cuza.

In acest scop el include in lucrarea sa mesajul Mitropolitului Moldovei Sofronie din 10 septembrie 1859 catre Cuza. In aceasta epistola gasim multe trimiteri ale Mitropolitului Moldovei la natiunea romana care ar avea mult de suferit de pe urma asupririi si prigonirii Bisericii, aceasta contribuind mult in trecut la izbavirea ei de la o moarte sigura, la apararea limbii si a nationalitatii romanesti.

O scrisoare identica a fost adresata la 21 iulie 1860 Ministerului de Externe al Rusiei, Pricipelui Gorceakov, de catre ieromonahul moldovean Teofil. Si intr-un caz, si in altul, desi moldovenii sunt numiti romani, nu intalnim nici un protest manifestat de moldoveni ca nu ar fi romani, ca ei nu ar apartine la natiunea romana si ca ei nu ar vorbi limba romana.

Din faptele enumerate aici, dar si din cele scrise de episcopul Arsenie despre Mitropolitul Moldovei Veniamin, conchidem ca lumea bisericeasca rusa era constienta de romanismul Moldovei, inclusiv al Basarabiei.

Se spunea clar ca poporul ei vorbea limba romana, ca era parte a poporului roman, parte a natiunii romanesti, intinsa pe intreg teritoriu al Daciei antice. Pentru episcopul Pskovului, la inceputul sec. al XX-lea nu exista un popor moldovenesc, diferit de cel roman; nu exista o limba sau o natiune moldoveneasca, distincte de cele romane.

 

Gheorghe Ghimpu

Sursa: basarabia91.net