CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Poetul patriot român basarabean Al. Mateevici :  Cuvântare la primul Congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia

 

 

Foto: Alexie (sau Alexei) Mateevici  

Născut la 16/29 martie 1888, la Căinari-Tighina, în familia preotului Mihail Mateevici, la 13/26 august 1917 poetul pleca din viaţă înainte de a fi împlinit 30 de ani şi înainte de a i se fi realizat visul în numele căruia ceruse să plece pe frontul românesc.

Visul său, visul tuturor românilor, avea să înceapă a prinde contur în Basarabia, la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău hotăra:

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.

Format în spiritul acestui ideal, cu conştiinţa existenţei identităţii de limbă şi neam a românilor din Basarabia, Transilvania, Bucovina şi Regatul României, în atmosfera intelectuală a unei familii de preoţi cărturari, A. Mateevici urmează şi duce mai departe, într-o viaţă foarte scurtă, bătălia acestor înaintaşi şi a celor de dinaintea lor, pentru apărarea şi dezvoltarea identităţii spirituale a românilor din teritoriile româneşti aflate, din 1812, sub ocupaţie rusească.

Chiar dacă, la început, drumul preoţiei a putut fi pentru A. Mateevici un drum dat, de dinainte destinat, într-o continuitate, dintr-un anumit punct de vedere firească într-o familie – bunic, unchi, tată – preoţi, în timp, drumul avea să se dovedească cel mai potrivit unor mari deschideri spre cultura umanistă şi, pe acest fond, spre înţelegerea specificului şi necesităţii apărării specificului naţional al poporului său.

Puţină lume ştie, dar poetul basarabean Alexei Mateevici, autorul celebrei poezii patriotice „Limba noastră” (analizată până la obsesie în manualele şcolare, dar şi de către naţionaliştii de pe cele două maluri ale Prutului), a slujit ca preot în tranșeele Primului Război Mondial legându-și destinul, într-un mod tragic, de celebrele tranşee de la Mărăşeşti, care au oprit înaintarea armatei germane în timpul Primului Război Mondial.

A dispărut prematur, la vârsta de doar 29 de ani,  din cauza unei boli cumplite – tifos exantematic – pe care a contractat-o în timp ce se afla pe front foarte aproape de Mărăşeşti.

Mateevici a agonizat o perioadă în spitalul „Anton Cincu” din Tecuci, însă, simţindu-şi sfârşitul aproape, a cerut să fie transportat în Basarabia natală, unde şi-a dat ultima suflare.. 

 La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, se stinge din viaţă la spitalul nr.1 din Chişinău şi este înmormîntat la cimitirul central de pe strada Armenească. 

La doar câteva luni distanţă de la moartea acestuia, pe 9 aprilie 1918, visul poetului se îndeplinea, iar Basarabia se unea cu România.

Din vulcanul de erupție al revoluției a izbucnit, asemenea lavei clocotitoare și ferbinți, şi creațiile lui Alexei Mateevici – cel mai înzestrat poet al Basarabiei de la începutul secolului XX, cântărețul înfocat al frumuseților „limbii noastre”.

A. Mateevici, va scrie G. Călinescu în Istoria sa, „ar fi fost un poet mare dacă trăia” , apropiindu-l de Eminescu din perspectiva dezvoltării unei creaţii originale pe temeiul poeziei populare:

„Numai Eminescu a ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile poeziei populare: «În Bugeac la Căuşeni / Dorm strămoşii moldoveni. / Numai pietre de mormânt / Mai păstrează-al lor cuvânt /…/ Botna seacă dă în şes / Şi se pierde-n stuhul des, / Şi nu-i spune nimănui / Ce-a mai fost pe-aici şi nu-i»”.

 

Al. Mateevici: Cuvântarea la primul congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia.

 

Am venit să întâmpin și eu această sfântă zi de 25 mai (1917- n.n.). (Aplauze.) Primiți, fraților, felicitările mele călduroase,— ale unui om care a luptat și el în trecut cu vorba și cu scrisul pentru luminarea neamului întreg.

Primiți felicitările mele de moldovean și rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt și de mare.

Ca unul care vin cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frățești.

Mai întâi de toate să știți că:

Unde-i unul nu-i putere

La nevoi și la durere.

Unde-s doi puterea crește,

Și dușmanul nu sporește.

Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!

Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toți sunt uniți asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alții — cei mai puțini — români. Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să dați poporului idei adevărate, căci altfel întreg învățământul e fără rost.

Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. (Aplauze.) Frații noștri din Bucovina, Transilvania și Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! (Aplauze.)

Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina, și cei din America se numesc tot români.

Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii.

Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumina dreaptă.

Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să stați cu mare putere la straja intereselor naționale. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna.

Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale.

Și, în sfârșit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, țărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea țărănimii e în noi, și a noastră în ea.

Rog pe bunul Dumnezeu și sunt încredințat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obștesc. El ne va trimite fericirea neamului și a d-voastră. (Cuvântarea a fost îndelung aplăudată.)

[În cursul ședinței a II-a a congresului Al. Mateevici a mai avut o intervenție:]

N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (Aplauze.) Unii zic că limba românească e franțuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt și în România unii rătăciți în ce privește limba, dar trebuie să se știe că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă și în literatură.

Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!

 

Surse:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3247

https://books.google.ro/books?id=sHhuDAAAQBAJ&pg=PT305&lpg=PT305&dq=Al.+Mateevici:+Cuvântarea+la+primul+congres+al+învățătorilor+moldoveni+din+Basarabia.

17/03/2019 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 11 iunie 1925, două scriitoare cu „rude mari, împărăteşti”, Elena Văcărescu şi Anna de Noailles, au fost alese membre de onoare ale Academiei Române

Acum 93 de ani în ziua de 11 iunie 1925, scriitoarele Elena Văcărescu şi Anna de Noailles, au fost alese membre de onoare ale Academiei Române, devenind astfel primele două femei membre ale acestui for.

 

Două scriitoare din „rude mari, împărăteşti”: Anna de Noailles şi Elena Văcărescu.

 

 

Foto: Anna de Noailles (n. 15 noiembrie 1876 – m. 30 aprilie 1933)

 

 

În 1876, la Paris, se năştea Ana Elisabeta Bibescu Basarab Brancoveanu, cea care urma să devină una dintre cele mai mari poetese ale Franţei la început de secol XX, şi prima femeie decorată cu Legiunea de Onoare a Franţei în grad de comandor (1931).

Tatăl său, Grigore Brâncoveanu, a fost fiul lui George Bibescu, domn al Ţării Româneşti (1845-1848) şi al Zoei Mavrocordat, fiica adoptivă a ultimului Brâncoveanu.

  Mama ei, Raluca Musurus, fiica lui Musuruş-paşa, ambasador al Turciei la Londra, în anii 1850 şi a Anei Vogoride, a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Paderewski.

Descindea dintr-o veche familie de greci din Creta în care văzuse lumina zilei în secolul al XV- lea,  cunoscutul umanist Marc Musurus.

În 1886, Grigore Brâncoveanu a murit la Paris, lăsând cu limbă de moarte să fie înhumat la Biserica Domniţa Bălaşa, ocazie cu care Anna face prima şi singura vizită în România.

Doi ani mai târziu, locuind cu familia pe malurile Bosforului, Anna scrie primele poeme, strânse în volume cu coperţi de piele, dăruite de mama sa (căreia îi dedică şi prima poezie „La Muse et l’ Enfant”).

În august 1897, Anna se căsătoreşte cu contele Mathieu de Noailles, cu care, trei ani mai târziu, are un fiu, Anne-Jules-Emmanuel-Gregoiré.

  Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901,care a avut un succes remarcabil, “”Le Cœur innombrable”” semnat Anna-Elisabeth de Brancovan, în care criticii au simţit „fiorul nou” adus de această poetă şi de stilul său. 

A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises şi apoi a exclusivistei Academii Franceze care i-a acordat marele premiu pentru literatură.

A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Noailles era vara prinţilor Bibesco şi se înrudea cu toţi aristocraţii care au avut reşedinţa la Paris. Corespondenţa sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. 

A fost admirată de Jean Cocteau şi i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez şi prieten personal al reginei Maria şi al României.

Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry,Francois Mauriac, fraţii Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob.

Apropierea de Marcel Proust, Robert de Montesquiou, Pierre Loti îi influenţează scrierile şi în scurt timp, manuscrisele sale încep să circule ca adevărate manifeste.

„Madame, în Franţa sunt numai trei miracole: Jeanne d’Arc, râul Marne şi dumneavoastră”, spunea jurnalistul şi omul politic francez Joseph Reinach. 

Autointitulându-se „inutilă, dar de neînlocuit”, Anna de Noailles a început să atragă atenţia asupra locului său în tabloul viu al literaturii franceze din primele decenii ale secolului.

În timpul primei conflagraţii mondiale, Anna scrie poemele de război care vor constitui prima secţiune „La Guerre” a viitorului volum şi participă la numeroase manifestări împotriva incidentelor.

Datorită scrierilor sale, prinţesa brâncoveană a câştigat nu doar admiraţia lui Rodin, Paul Valéry sau François Mauriac, ci şi Marele Premiu pentru Literatură al Academiei Franceze şi un loc în Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei.

După primul Război Mondial societatea şi gusturile literare se modifică şi Anna de Noailles se trezeşte că scena literară este ocupată de Dadaism şi Tristan Tzara şi de avangarda suprarealistă a lui Andre Breton. 

Continuă să scrie, să publice volum după volum, eroismul, patriotismul, natura, dragostea şi moarte fiind „forţele eterne” ale poeziilor sale.

În peisajul poeziei, opera sa a adus un nou crez, o conştiinţă poetică de o sinceritate sfâşietoare şi un har deosebit al tălmăcirii universului prin cuvânt.

În 1925, Anna de Noailles este aleasă membru de onoare al Academiei Române, la propunerea unui grup de academicieni români.

Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă” şi vorbea de faptul că şi-a câştigat „un loc unic”, în „literatura franceză, în a lumii întregi”.

Anna de Noailles a fost modelul personajului Marcel Proust al contesei Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil”, şi s-a considerat pe sine însăşi cea mai mare poetă franceză, o regină literară neîncoronată a Franţei.

Pe 30 aprilie 1933, într-o duminică, moartea i-a curmat suferinţele fizice şi morale.

Elle dormait, la tête renversée en arrière, comme pour regarder un soleil, quelque chose qui l’éblouissait et lui avait fermer les yeux” (G. Gregh).

La slujba sa de înmormântare ţinută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanţi politicieni şi literaţi ai epocii sale.

„Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind „lipsită de loialitate faţă de rădăcinile sale româneşti”.

 

 

 

Puţini au ştiut si putini stiu acum la noi, câte ceva despre aportul acestei prezenţe deosebite în cultura popoarelor român şi francez.

Ar trebui subliniat faptul ca  Anna de Noailles impreuna cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, ambele scriitoare şi verişoare cu contesa de Noailles, au reprezentat un fenomen unic în culturile română si franceză.

Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenţia culturii franceze, ea va fi probabil redescoperită şi în ţara strămoşilor săi, România.

 

 

 

 

 

O mare scriitoare româncă: Elena Văcărescu.

 

 

 Imagini pentru elena văcarescu photos

Elena Văcărescu (n. 21 septembrie/3 octombrie 1864, Bucureşti – d. 17 februarie 1947, Paris).

 

 

A fost fiica lui Ioan Văcărescu, de profesie diplomat, şi a Eufrosinei Fălcoianu, pe linie paternă descendentă din renumita stirpe a Văcăreştilor ( Iancu Văcărescu a fost bunicul ei).

A primit o educaţie aleasă (guvernantă engleză, care o familiarizează cu literatura britanică), desăvârşită la Paris, unde avea să se intereseze de filosofie, artă poetică şi istorie.

Profund legată de vatra Văcăreştilor (Dâmboviţa) şi de moştenirea literară şi civică a înaintaşilor săi, adolescenţa şi prima tinereţe au stat sub semnul împlinirii intelectuale.

Avea 15 ani când pleacă la Paris, însoțită de părinți, ca să-și desăvârșească studiile. Cunoaște personalități ale lumii culturale franceze (între care pe Victor Hugo), audiază cursuri la Sorbona .

În 1886 a publicat la Paris primul volum de versuri, „Chants d’Aurore”, care a primit cronici favorabile şi un premiu special din partea elitistei Academii Franceze. 

A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea 

Doi ani mai târziu, în 1888, revine în țară şi este  recomandată să facă parte ca domnişoară de onoare din suita reginei Elisabeta.

Relaţia privilegiată dintre ea şi regină a făcut posibilă propulsarea tinerei poete în tumultul lumii literare şi artistice.

Aflată în anturajul reginei, tânăra Elena îl cunoaşte pe Principele Ferdinand, viitorul rege al României, care se îndrăgostește de domnișoara de onoare preferată a Reginei Elisabeta.  

A fost un episod dramatic pentru ea, amplu comentat în epocă și până în zilele noastre, logodna cu principele Ferdinand, moștenitorul tronului Românei. 

Romanul „Idila unui principe” (1894) de R. Scheffer, secretarul reginei, descrie întreaga poveste. 

 

 

<strong>Iubiri</strong> care au făcut istorie. Principele Ferdinand şi Elena Văcărescu

Foto: Elena Văcărescu şi Ferdinand

Elena Văcărescu „avea ochii mari, sângele cald, era plină de avânt; ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ” (nota Regina Maria în memoriile sale).

Povestea de dragoste se întâmpla în România începutului de secol XX, pe vremea Regelui Carol I. 

Regina Maria, în „Povestea vieţii mele”, scria: „Românii doreau ca familia regală să fie străină şi fără nici un amestec cu cei din ţară.

Dinastia trebuia să se ţină deoparte de popor; trebuia să-şi aleagă soţiile sau soţii dincolo de graniţe, printre cei de acelaşi rang cu ei.

Aceasta fusese statornicit cu stăruinţă când Regele Carol primise tronul.”

Fata de care se îndrăgostise Ferdinand, Elena Văcărescu, mică de statură, rubensiană la trup, brunetă, nefiind o frumuseţe, însă era poetă; regina Maria o descrie astfel:

„Elena era o fiinţă deosebită în toate privinţele şi deşteptăciunea ei era mult mai presus de a obişnuitelor prinţese regale.

Avea ochii mari, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ; l-ar fi călăuzit şi l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viaţă, de avânturi, de năzuinţe; ar fi avut copii sănătoşi… şi aşa mai departe. Dumnezeu ar fi zâmbit căsniciei lor.”

Elena şi Ferdinand s-au iubit mult. Au urmat luni de fericire tăcută şi îngrijorată, de relaţie secretă departe de ochii periculoşi ai lumii, de iubire înflăcărată şi pătimaşă, sub protecţia şi consimţământul reginei.

Când nepotul Ferdinand îi pomeneşte regelui Carol I că se va căsători cu domnişoara Elena Văcărescu, se dezlănţuie o furtună rece ce declanşează un crivăţ îngheţat care degeră pagina sentimentală din inima sa.

Această legătură morganatică a fost respinsă de oamenii noștri politici și rezumată de primul ministru Lascăr Catargiu prin vorbele devenite celebre: ”Aiasta nu se poate, Maiestate!”

După nefericita întâmplare, lui Ferdinand i se spune să aleagă între tron şi Elena Văcărescu.

Crescut în datina disciplinei şi obişnuit să se plece în faţa autorităţii, el alege ceea ce fusese ales pentru el, cu mult timp înainte, cu multă durere şi răzvrătire interioară.

Elena Văcărescu primeşte o sumă fabuloasă de bani, cu condiţia să plece definitiv în străinătate.

Se stabileşte la Paris unde îşi va deschide un salon artistic care va fi frecventat de pictori, muzucieni, scriitori. Rămâne în lumea artiştilor din Oraşul Luminilor toată viaţa. Nu se va căsători.

În Franța a fost acceptată în salonul literar al ducesei de Rohan unde a făcut numeroase cunoștințe, dobândind notorietate în asemenea măsură încât, în 1898, își deschide   propriul salon literar.

În 1913, la București, împreună cu N. Iorga, D. Gusti și Oct. Goga, întemeiază Cercul Analelor.

 În perioada Primului Război Mondial,a fost  deosebit de activă în promovarea cauzei românești  (prezintă   în 1916, în senatul francez, la cererea primului ministru G. Clemenceau, un „Expozeu asupra situației din România”).

Elena Văcărescu a militat pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1918. Începând din anul 1919 este numită de către regele României  secretar general al Asociaţiei Române pe lângă Societatea Naţiunilor pentru o perioadă de douăzeci de ani. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare.
Ca urmare, în anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu

Face parte din delegația română la conferința de pace de la Paris, apoi se implică în crearea Societății Națiunilor, alături de N. Titulescu, fiind supranumită ”bunica” acesteia. 

A făcut parte din nenumărate organisme internaționale unde a popularizat creația românească, a stăruit pentru tipărirea lucrărilor scrise în limbi de circulație restrânsă, editarea unei bibliografii internaționale a traducerilor, ca și pentru congrese de artă populară.

În 1934 a întemeiat Casa română de la Paris iar peste 3 ani a creat catedra Mihail Eminescu la Centrul Mediteraneean de la Nisa. Tot în perioada interbelică instituie un premiu ce îi poartă numele, pentru ”critică și istorie literară”. 

La izbucnirea celui de al doilea război mondial a trecut în zona liberă a Franței sprijinind Rezistența și Frontul național român de acolo.

La încheierea ostilităților a devenit consilier cultural al legației române și mai apoi membră în delegația țării sale la Conferința de pace de la Paris (1946).

A fost președinta Asociației  cinematografice internaționale, a Academiei feminine de litere; membră de onoare a Academiei Române (1925), cavaler al Legiunii de Onoare (1927) și al Ordinului Coroana României (1933). Un crater de pe planeta Venus îi poartă numele.

Opera literară considerabilă a cunoscut succese însemnate în primul rând în Franța. Cântecele Aurorei (1889), Rapsodul Dâmboviței (1889), Nopțile Orientului (1907), Amot vincit , Le Cobzar, libret de operă  care a fost jucată la Monte Carlo (1909), memorialistica amplă, traducerile din scriitori români o situează printre figurile reprezentative ale culturii europene din secolul XX.

Moare la Paris, la 17 februarie 1947, şi este înhumată în cripta familiei Văcăreştilor din cimitirul Bellu.

A lăsat moştenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii Văcăreştilor.

Povestea celei mai vechi înregistrări din Fonoteca Radioului

 

În 1911 se înfiinţa la Paris un Muzeu al Cuvântului. Personalităţi de seamă ale culturii europene au fost invitate în sala nr.5 a Sorbonei pentru a-şi înregistra vocea.

La 20 mai 1913 Elena Văcărescu a imprimat pe disc următoarele vorbe:
„Vechea şi stră­lucita familie boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag, a dat ţării trei poeţi: Alecu, Ienăchiţă şi Iancu Văcărescu. De Ienăchiţă Văcărescu voi spune mult cunoscutul lui «Testament»:

«Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.»”

În continuare, poeta a recitat primele strofe din „Primăvara amorului”, scrisă de bunicul ei, Iancu Văcărescu, iar în final o poezie de-a sa, „Fluieraşul”. Pe un al doilea disc a recitat o altă creaţie proprie intitulată „Le dernier désir” (Ultima dorinţă).

Cele două discuri au fost descoperite în 1980 de către publicista Maria Moscu, iar custodele arhivei fonografice din Paris, Marie France Calas, a făcut posibilă transpunerea lor pe bandă de magnetofon.

Înregistrările au fost difuzate pentru prima dată în ediţia din 12 iulie 1980 a emisiunii „Fonoteca de Aur”
http://www.radioromaniacultural.ro/Ra…

 

 

 

 

Surse: 

 

http://stiri.tvr.ro/o-poetesa-si-un-aventurier-din-rude-mari-imparatesti-anna-de-noailles-si-george-bibescu_41424.html#view

http://www.poezie.ro/index.php/author/0009230/index.html#bio

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Elena_V%C4%83c%C4%83rescu

 https://www.ziarulmetropolis.ro/iubiri-care-au-facut-istorie-

https://www.ziarulmetropolis.ro/elena-v%C4%83c%C4%83rescu-

11/06/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

La 31 august în România şi R.Moldova se celebrează simultan ZIUA LIMBII ROMÂNE

România și Republica Moldova sărbătoresc astăzi Ziua Limbii Române

Limba noastră-i o comoară

Din adîncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată

(A. Mateevici, fragment poezia „Limba noastră„)

 

 

 

 

 

 

Ziua Limbii Române se sărbătoreşte în România la 31 august, la aceeaşi dată cu Limba Noastră, o sărbătoare similară celebrată în Republica Moldova din 1990.

 

 

   Emblema sărbătorii Limba noastră cea româna, 31 august, Republica MoldovaLegea despre trecerea la alfabetul latin (Tinerimea Moldovei din 6 septembrie 1989), www.mariusmioc.wordpress.com

Emblema sărbătorii Limba noastră cea română, 31 august, Republica Moldova

Legea despre trecerea la alfabetul latin (Tinerimea Moldovei din 6 septembrie 1989) 

 

Limba Noastră cea Română” este o sărbătoare legală celebrată în Republica Moldova pe 31 august, începând cu 1990 şi până în prezent.

În contextul dezintegrării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) şi a mișcării de renaștere națională de la sfîrșitul anilor ’80 din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.), la Chișinău are loc „Marea Adunare Națională” de la 27 august 1989. În cadrul “Marii Adunări Naţionale” din 27 august 1989 au participat aproximativ 750.000 moldoveni (circa 1/6 din populația de atunci a republicii) care cereau proclamarea limbii moldoveneşti (române) ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină.

Sub impulsul „Marii Adunări Naţionale„, peste două zile, pe 29 august 1989 se deschid lucrările celei de-a XIII sesiuni a Sovietului Suprem din R.S.S.M., care durează pînă pe 1 septembrie.

La 31 august Sovietul Suprem al republicii (Parlamentul) a reuşit să voteze legile care îndeplineau cerinţele participanţilor la „Marea Adunare Naţională„.

Discuţiile ce au precedat semnarea legilor privind trecerea la alfabetul şi grafia latină din Sovietul Suprem au avut loc într-o atmosferă tensionată din cauza polarizării membrilor parlamentului în proromâni şi proruşi.

Încă din 16 august începuseră greve ale muncitorimii rusofone împotriva decretării limbii “moldoveneşti” ca limbă de stat, cerîndu-se acordarea aceluiaşi statut şi limbii ruse. Conform informării făcute de Mircea Snegur în plenul Sovietului Suprem, 116 întreprinderi, cu un efectiv de 80 000 de muncitori, intraseră în grevă (conform publicaţiei “Tinerimea Moldovei” din 1 septembrie 1989).

Probabil, această intrare în grevă a rusofonilor a contribuit la mobilizarea mai bună a moldovenilor, care au venit în număr mare la “Marea Adunare Naţională”.

Adoptarea din 31 august 1989, de către Sovietul Suprem al R.S.S.M., a legilor privind revenirea la grafia latină:

  1. A permis Declararea ca „Limbă de Stat” a Republicii Moldova a limbii moldoveneşti – găsită identică cu cea română;

  2. A fost recunoscută unitatea lingvistică dintre limba română şi cea moldovenească şi a fost stipulată trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin;

  3. A fost iniţiat un program pentru extinderea folosirii limbii moldoveneşti în guvernare, educaţie şi economia naţională.

După “Marea Adunare Naţională” de la Chişinău din 27 august 1989, în care sute de mii de moldoveni ceruseră proclamarea limbii române ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină, la 31 august 1989 Sovietul Suprem al R.S.S. Moldoveneşti adoptă Legea prin care se conferea limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat.

Se hotărâ, de asemenea, printr-o alta lege, abandonarea grafiei chirilice şi revenirea la alfabetul latin. 

Ulterior, la 23 iunie 1990, Parlamentul Moldovei a instituit ziua de 31 august ca sărbătoare naţională „Limba noastră cea română”,  sau  „Ziua limbii Române”, care este marcată cu manifestări patriotice prin poezie, cântec şi joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiţii populare şi a momentelor care  au marcat istoria acestui mult încercat pământ.

Sărbătoarea a început sa fie celebrată începînd cu anul 1990, la un an de la acest eveniment istoric.

Ziua Limbii Române

În R.Moldova a fost  marcată şi în acest an  Ziua Limbii Române. Oameni de cultură, diplomați, oficiali au depus flori la monumentul lui Ștefan cel Mare, dar și pe Aleea Clasicilor din centrul capitalei. Primăria Chişinăului  a organizat un amplu program de acţiuni culturale.

Dis-de-dimineață, zeci de oameni au venit în Grădina Publică „Ştefan cel Mare” pentru a aduce un omagiu celor care au contribuit la renaşterea naţională din 1989.

Printre cei care au venit cu flori, a fost și președintele slugă  rusească, Igor Dodon, care a apelat la varianta diversionistă “Sărbătoarea limba noastră”, specificând că respctiva limbă este cea „moldovenească”.

Aşa că a scris o postare în “moldoveneşte” şi în rusă pe Facebook şi a depus o coroană de flori la monumentul celui mai faimos vorbitor al limbii “moldoveneşti”, Ştefan cel Mare.

Este o sărbătoare a limbii noastre istorice, așa cum a vorbit-o și marele domnitor Ștefan cel Mare și Sfânt – limba moldovenească. Așa cum este specificat și în Constituția Republicii Moldova.

Să respectăm Constituția, să ne cunoaștem limba și să ne-o iubim, pentru că ea e parte a istoriei noastre de veacuri”, susține Dodon.

 

Foarte interesant este faptul că lui Dodon i s-au adresat mulţi  cetăţeni care l-au corectat, tot pe Facebook, insistând că limba vorbită de moldoveni este chiar LIMBA ROMÂNĂ.

Oricum, prezidentul maldavan ar fi trebuit să ştie ce limbă vorbeşte, atâta vreme cât propria lui mamă este profesoară de …limba română !

Și prim-ministrul moldovean, Pavel Filip împreună cu preşedintele Parlamentului Andrian Cându au depus flori la  monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ulterior la busturile scriitorilor de pe Aleea Clasicilor.

Ambasadorul României la Chișinău, Daniel Ioniță a spus că pe ambele maluri ale Prutului, în România și în Republica Moldova, sărbătorim astăzi unul dintre simbolurile noastre fundamentale: limba română.

Marcarea concomitentă a acestei sărbători dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, unitatea de limbă, etnie, cultură care leagă, inseparabil, România și Republica Moldova. Prin limba română ne păstrăm tradițiile spirituale și demonstrăm ca aparținem spațiului comun de civilizație europeană.

Prin limba română suntem mândri de identitatea noastră națională și putem contribui la îmbogățirea marii familii europene. În limba română trăim, iubim, muncim și murim”. 

Cu toții avem o datorie sfântă să transmitem mai departe, generațiilor viitoare, bogăția limbii române și valorile comune care ne-au consfințit perenitatea în zona noastră geografică și ne-au făcut remarcați și apreciați în cultura europeană și universală”, se arată într-un mesaj al ambasadorului României la Chișinău.

Între timp, Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău organizează,mai multe manifestări culturale dedicate marcării Zilei Limbii Române în Republica Moldova, la 100 de ani de la trecerea în eternitate a lui Alexei Mateevici și a 100 de ani de la apariția poemului ”Limba noastră”.

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/25/de-ce-ar-face-moldovenii-pe-placul-rusilor-sa-nu-traiasca-intr-un-singur-stat-al-romanilor-romania-2/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/03/23/un-mare-poet-basarabean-si-un-mare-roman-alexei-mateevici/

 

 

 

 

 

31/08/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: