Ţările românilor brodnici și bolohoveni
Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII
Ţara Bolohovenilor
Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să-l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice, scrie http://cristiannegrea.blogspot.com.
Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.
Românii bolohoveni şi brodnici nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii de dincolo de Nistru. În acea perioadă (secolele XI – XIV) mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii.
Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.
Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor.
La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur.
Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri. Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă.
Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri.
Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars-o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei.
Despre intenţia lui Daniil de a ocupa ţara bolohovenilor este menţionat într-un document anterior în care se spune că Daniil l-a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi.
În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.
Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut-o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.
Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală.
Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr-o mână în alta.
Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat-o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.
Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama.
Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu-le un tribut în natură.
Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s-a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.
Brodnicii
O importanţă militară mult mai mare au avut-o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.
S-a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să-i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.
De unde provine această denumire s-au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit-o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale. E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate.
Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.
Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.
Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi „volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt. Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.
Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.
În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători).
Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari). În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic (alt valah, conducătorul berladnicilor). Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.
În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu-le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a taurosciţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.
La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.
Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea.
De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.
Brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându-se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară.
Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.
Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi-au făcut cerectările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică. Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.
Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:
„S-au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta.
Vorbind despre valul acesta, Barsov notează: Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.
Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia dela Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov.
În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri. În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie: Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani. Marczinski de asemenea crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.
Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei.
Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări.
Era firesc ca brodnicii să-l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.” Cred că este suficient de sugestiv .
Esenţa moldovenismului actual și imperativul propagandistic al susținerii existenței unui ”narod maldavan”deosebit de marele popor român.Cine sunt volohii moldoveniștilor de la Chișinău?
Despre Țara Bolohovenilor și drepturile românești în Transnistria
Istoria românească a fost puternic ocultată în secolul trecut din motive politice și ideologice, de aceea s-a vorbit foarte puțin sau spre deloc despre existența românilor de peste granițele politice ale României, impuse samavolnic prin capriciile unor triste figuri ale istoriei recente.
Așa se face că despre Țara Bolohovenilor, istoriografia de după 1945, mai ales prin personaje sinistre precum Mihail Roller și alte specimene asemănătoare, au făcut tot posibilul să țină sub tăcere sau chiar să denatureze complet istoria legată de acest subiect.
Ne-au rămas însă din fericire din perioada de dinainte câteva lucrări foarte bine documentate ale unor autori români neafectați de virusul roller-ian care a introdus timp de cateva decenii o puternica toxicitate în domeniul istoriografiei românești.
Harta răspândirii românilor în Balcani și estul Europei
Cine sunt volohii moldoveniștilor de la Chișinău?
Trîmbițele moldovenismului de la Chişinău se arată foarte siguri că moldovenii sunt diferiţi de români, chiar dacă nu se ostenesc foarte tare să şi demonstreze asta.
Ei încep zglobii cu dacii liberi de la est de Carpaţi, ale căror teritorii nu au fost înglobate în Imperiul Roman. Ei sunt strămoşii moldovenilor. Cum de au ajuns dacii liberi, cu o limbă diferită de limba latină să fie strămoşii moldovenilor vorbitori ai unei limbi neolatine, moldoveniștii nu-şi bat capul să își explice și să ne explice.
Mai departe, fără nici o tranziție, de la daci, zglobii ”moldoveniști” ajung la „volohi”, despre care nu se obosesc să ne spună de unde au apărut dar care şi ei sunt strămoşii moldovenilor. Pe o hartă care schiţează etnogeneza ”poporului moldovenesc” volohii vin de undeva din vest, de prin Transilvania şi se amestecă cu rușinii/maloruşii deja prezenţi între Carpaţi şi Nistru. Nu este deloc clar ce s-a întâmplat cu dacii liberi de pe aceste pământuri – i-a mâncat lupul? Au fugit în lume? Mister.
Un lucru e sigur pentru făcătorii de istorie ”moldovenistă”de la Chișinău, între care un loc de frunte ocupă un oarecare Vasile Stati, „volohii” de la est de Carpaţi sunt total diferiţi de „valahii” de la sud de Carpaţi. Iar „volohii” s-au amestecat cu slavii şi cam aşa au apărut moldovenii. Fără nici o legătură cu spurcaţii de valahi dintre Carpaţi şi Dunăre.
(Vasile Stati, „Moldova. Istoria adevărată”, Odesa, 2012, tipărită cu sprijinul Asociaţiei Moldovenilor din Ucraina, prefaţă de Viorel Mihail)
Stati este sigur că dacii liberi de la est de Carpaţi şi triburile înrudite
lor, carpii şi costobocii, strămoşii moldovenilor, i-au asimilat pe slavii care au migrat în regiunea Nistru-Carpaţi şi au săvârşit atacuri dese asupra provinciei romane Dacia în scopul de a elibera teritoriile dacilor.
Stati se referă la unele surse bizantine, care, chipurile, îi amintesc pe volohi. Una dintre ele, căreia Stati îi acordă mai multă credibilitate, este Cronica istoricului bizantin Nichita Honiat, care, după Stati, îi aminteşte pe strămoşii moldovenilor, volohii .
Dar Stati minte şi falsifică, fiindcă autorul bizantin, pentru a desemna populaţia respectivă, utiliza termenul vlahi Stati citează şi actul papal din 1234, unde sunt amintiţi valahii (walati), care, după Victor Spinei, sunt „românii (Walati, recte Valachi)” dar trage din aceasta o concluzie falsă: din scrisoarea dată Stati află că „la 1234 volohii (valahii) în Moldova de sud-vest” erau destul de mulţi . Aşadar, etnonimul valahi din originalul documentului este substituit cu termenul volohi.
De ce are nevoie Stati să falsifice atât de brutal lucrurile? Pentru ca să tragă o altă concluzie falsă: în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre romanicii s-au dezvoltat izolat şi sunt amintiţi în documente cu termenul valahi (vlahi, vlasi), de unde şi numele ţării,
Valahia, în timp ce, scrie Stati, romanicii de la est de Carpaţi au evoluat în alte condiţii, aveau legături cu slavii de răsărit şi cu populaţia romanizată din interiorul arcului carpatic, în primul rând cu cea din Maramureş, şi sunt cunoscuţi în sursele istorice înainte de secolele XIV-XV cu termenul volohi, voloşani. Aceştia, încă în perioada de până la formarea statului, au început să se numească (şi aşa îi numeau şi alţii) moldoveni.
Iată aşa, grosolan, obraznic, Stati falsifică sursele istorice şi artificial creează o nouă identitate etnică în spaţiul estcarpatic – moldovenii, care ar fi existat înainte de formarea statului Țara Moldovei.
Stati face referinţă şi la Cronica lui Ottocar de Stiria, în care se afirmă că prin anii 1307-1308 la est de Carpaţi exista Țara Vlahilor (Walachen lant) în frunte cu gerzog Walachen, doar că falsificatorul nu mai scrie că este voievodul valah, ci voievodul voloh [16, p.39-40].
Aşadar, ţara de la est de Carpaţi este desemnată cu acelaşi termen cu care este desemnată ţara de la sud de Carpaţi – Valahia. Termenul valah nu este însă recunoscut de Stati, nici după țară, nici după voievod; în mod miraculos termenul valah este transformat în voloh. Iată acesta este stilul lui Stati de a scrie istorie, care atestă limpede diletantismul şi angajamentul politic al autorului și stil care nu are nimic comun cu ştiinţa istorică.
Următoarea premisă de la care porneşte Stati este că din secolul al XI-lea triburile migratoare au izolat populaţia romanică de răsărit şi au închis posibilitatea trecerii romanicilor din sudul Dunării la est de Carpaţi.
Între Carpaţii nordici (Maramureş), unde locuiau volohii, şi Carpaţii sudici, unde locuiau valahii, era o distanţă de câteva sute de kilometri, distanţă destul de mare pentru locurile muntoase. La aceasta, continuă falsificatorul Stati, se adăuga şi faptul că între moldoveni (dar de unde s-au luat moldovenii?) şi valahi, de-a lungul munţilor locuiau saşii şi secuii, iar pe câmpie, ungurii – de aceea nu trebuie să ne mire faptul că relaţiile dintre ei, adică dintre moldoveni şi valahi, erau destul de dificile. Aşadar, conchide Stati, rămânea doar o singură cale de romanizare a populaţiei din teritoriile Carpaţi-Nistru – din Transilvania [16, p.45].
Cu alta cuvinte, ar trebui să vorbim de o romanizare a populaţiei de la est de Carpaţi de către populaţia romanizată din Transilvania începând cu secolul al XII-lea. Migrarea mai intensă a populaţiiei peste Carpaţi, scrie Stati, se realiza din Maramureş, migrare realizată prin trecătorile Oituz şi Ghimeş-Palanca.
Aberaţiile continuă: interferenţa îndelungată a dacilor liberi, carpilor şi costobocilor, cu slavii, iar ulterior, din secolul al XII-lea, cu populaţia romanizată, volohii cu rusinii, în spaţiul dintre Nistru şi Carpaţi s-au repartizat inegal componentele viitoarei comunităţi etnice.
Cam la aceasta s-ar rezuma aberaţiile lui Stati. În anul 2010 la editura Nauka din Moscova sub girul a două Academii de Ştiinţe, din Rusia (Moscova) şi din Republica Moldova (Chişinău), a două institute de profil: Institutul de Etnologie şi Antropologie în numele lui N.N. Mikluho-Maklai şi Institutul Patrimoniului Cultural a apărut, în limba rusă, volumul Moldovenii, sub redacţia lui M.N. Guboglo (Moscova) şi V.A. Dergaciov (Chişinău).
Foarte interesant este Cuvântul înainte semnat de V.A. Tişkov, directorul Institutului de Etnologie şi Antropologie şi de S.V. Ceşko, colaborator ştiinţific la acelaşi institut, care subliniază că „autorii (volumului Moldovenii – I.E.) nu ascund atitudinea lor negativă faţă de teza că moldovenii în realitate sunt români. Această idee mai demult se vehicula de către ideologii „românismului”, fiind răspândită şi în Moldova sovietică.
Însă, o largă popularitate a obţinut-o în ajunul şi după dezmembrarea URSS”. Concomitent, autorii menţionează că „din punctul de vedere al etnologiei academice, problema cine sunt moldovenii, o comunitate etnică independentă sau parte a poporului român, nu există”. Opţiunea politică a lui S.Ceşko este exprimată în următoarea frază: „Niciodată nu am ascuns faptul că percep dezintegrarea URSS ca o tragedie şi ca rezultat al unor jocuri politice murdare”.
Pe de altă parte, Şornikov, scriind despre criza identităţii moldoveneşti de la sfârşitul anilor 80 ai secolului al XX-lea, conferă o importanţă deosebită clarificării, cum afirmă el, „chestiunii strict
ştiinţifice a esenţei identităţii moldoveneşti” .
În rest, în compartimentele din această lucrare care interesează aici, Capitolul II De la volohi la moldoveni şi Capitolul III Limba moldovenească – sunt inserate, în temei, aberaţiile lui Stati.
În anul 2014 la Odesa apărea o lucrare cu titlul Moldova necunoscută, semnată de Eugeniu Pascari. Spre deosebire de V.Stati şi de istoriografia sovietică, conştient sau nu, el nu face vreo deosebire între volohi şi valahi: ambele sunt considerate numele anterior al moldovenilor. Moldova (Muldaue) ar fi un nume foarte vechi şi a fost dat regiunii dintre Carpaţi-Nistru de către goţi, care au stăpânit aici până în anul 385.
Autorul mai scrie că geţii şi dacii nu au nimic comun cu strămoşii moldovenilor şi ai românilor. Mai întâi, prin anii 40 ai secolului al XIII-lea, volohii au venit din teritoriile Romei Vechi în Crişana şi Maramureş, ulterior, în jurul anului 1270, ei s-au deplasat în Moldova. Conform autorului, volohii/valahii din Valahia, Moldova şi Transilvania nu sunt amintiţi în sursele istorice scrise din secolele XV-XVI cu numele de români, ignorând mai multe surse istorice care afirmă contrariul.
În primul rând, este vorba de informaţia anonimului toscan din prima jumătate a secolului al XIV-lea, unde printre alţi locuitori din Ungaria apar şi „rumeni”, apoi de informaţia cuprinsă în scrisoarea originală în limba română a lui Neacşu din Câmpulung de la 1521, unde apare sintagma Ţeara Rumânească. De asemenea, autorul a neglijat tipăriturile din Transilvania secolului al XVI-lea, unde apare numele român şi sintagma limba românească, dar şi sursele documentare din
Suceava de la sfârşitul secolului al XVI-lea, unde apare „birăul cel rumânescu”. Scopul adevărat al investigaţiilor sale este dezvăluit de autor în unul dintre interviurile sale din anul 2014, în cadrul căruia afirmă că trebuie de studiat Istoria Moldovei (dar cine neagă acest fapt?), care astăzi, în opinia sa, „este exclusă din lista disciplinelor instituţiilor de învăţământ”, de aceea cinovnicii de stat de rang superior şi politicienii trebuie să conştientizeze că disciplina Istoria Moldovei trebuie restabilită în şcolile şi în instituţiile de învăţământ superior din ţară.
Aşadar, autorul se pronunţă pentru înlăturarea Istoriei Românilor în calitate de disciplină de studiu, dar ar fi bine să cunoască că Istoria Moldovei se studiază foarte bine în cadrul disciplinei Istoria
Românilor.
În anul 2016 E.G. Pascari şi A.A. Gherţen au publicat un studiu consacrat toponimului Moldova. Autorii prezintă opinia lui V.Grosul, care consideră că moldovenii sunt de origine ilirică şi ei, moldovenii, „au venit direct din Serbia”, „mai întâi în Maramureş, mai târziu creând Statul Moldovenesc” şi care crede că „mai întâi de toate au apărut moldovenii şi doar după aceea denumirile râurilor Moldova şi Moldava, precum şi provinciile Moldavia din Cehia şi Statul Moldovenesc”.
E.G. Pascari şi A.A. Gherţen recunosc lipsa de atenţie a ştiinţei contemporane faţă de rolul elementului iliric în procesul de etnogeneză a poporului moldovenesc, susţin necesitatea unei cercetări complexe, dar consideră că în problema etimologiei toponimului Moldova este prea devreme de a pune punct .
Aşadar, autorii se referă la „problema etimologiei toponimului Moldova”. Oricum, se vede limpede că pentru ei nu este clar obiectul cercetărilor: ce se
caută, etimologia hidronimului, a toponimului Moldova sau a etnonimului moldovean? Or, acestea sunt probleme ştiinţifice diferite.
În opinia aceloraşi autori, toponimul Moldova este alcătuit din două cuvinte vechi germane: mulda şi au/aue, ce ar semnifica ţară de văi fertile/ [земля (край) плодородных долин/край речных (пойменных) долин (лощин)] . Referindu-se la răspândirea toponimului Moldova în spaţiul carpato-nistrean, autorii înaintează trei ipoteze:
1. Conform ipotezei „gotice”, numele Moldova a fost dat regiunii dintre Carpaţi şi Nistru sau unei părţi
semnificative a acestei regiuni încă de goţi [28, p.90-91], fie până la colonizarea de către aceştia a Scandinaviei, fie când ei au trecut din Goţia în Goţiskanzu (teritoriul dintre gurile Vislei şi Elbei), iar de acolo în Oium; Moldova dintre râurile Siret şi Moldova era o parte a Daciei nord-Dunărene şi a ţării Oium (de le Tisa şi până la Nipru sau până la Don) .
2. Conform ipotezei „saxone”, în timpul cuceririlor lui Carol cel Mare (742/748 – 814) a avut loc prima colonizare a teutonilor din Saxonia în Transilvania. Anume de la aceştia ar fi putut primi numele de Moldova, iniţial râul, apoi şi Ţara Moldovei [27, p.30]. Apreciată prin prisma investigaţiilor istoricilor români, teoria apare total hazardată, fiindcă istoriografia românească nu i-a găsit pe teutoni în spaţiul românesc înainte de începutul secolului al XIII-lea, când au fost aduşi de regele Ungariei Andrei al II-lea în Ţara Bârsei, pentru paza hotarelor estice ale Ungariei. Dar aici ei s-au reţinut doar câţiva ani, de la începutul secolului al XIII-lea până în toamna anului 1225, când au fost alungaţi .
Prezenţa teutonilor în spaţiul estcarpatic la sfârşitul sec. VIII – începutul sec. IX nu este confirmată de nicio sursă istorică. Există o ipoteză mai veche că aşezarea saşilor din Saxonia în Transilvania s-ar fi făcut „fie de către împăratul Carol cel Mare sau/şi împăratul romano-german Otto I, fie din iniţiativa unor monarhi maghiari, cele mai frecvente nume fiind ale regilor Ştefan I şi Géza II” , dar ea nu este confirmată. Investigaţiile istorice atestă limpede că acţiunea de colonizare a saşilor în Transilvania a demarat abia din primul deceniu al secolului al XII-lea şi că „primele aşezări cu locuire germană s-au format între anii 1100 şi 1150 în jurul oraşului Alba Iulia (Ighiu, Cricău, Bărăbanţ) şi în jurul Orăştiei”.
3. Conform ipotezei „boeme”, autorii presupun că după cucerirea provinciilor Moldova şi Silezia de către regele Vratislav în anul 1086, etnosul sau o parte din el, care locuia în Moldova boemă, cucerită de regele ceh, a fost nevoit să-şi părăsească patria şi să plece la est de Carpaţi, în bazinul râului Siret şi al râurilor vecine. Aceşti colonişti şi-au numit noua lor patrie cu vechiul nume, Moldova . Aberaţia poate fi continuată: desigur, „etnosul sau o parte din el” se numea „moldoveni” şi vorbea „limba moldovenească”.
Autorii sunt conştienţi de faptul că ipotezele lor necesită o verificare migăloasă. Totuşi, un lucru este limpede pentru ei. Toponimele Mulda, Moldaue, Moldau, Moldaw, Molda, Moldauia etc. au rădăcini vechi germane şi au apărut în regiunea dintre Carpaţi şi Nistru cu mult înainte de formarea statului Ţara Moldovei.
De la „numele văilor râurilor” a primit ulterior numele său ţara Moldova şi poporul, care a migrat pe aceste teritorii, moldavii sau moldovenii . Adică, cum ar veni aceasta? Dacă din Moldova boemă au venit moldovenii şi au dat noilor locuri denumirea vechii lor patrii, Moldova, cum scriu autorii ceva mai sus, atunci cum s-a întâmplat că ţara Moldova şi-a primit ulterior numele de la denumirea văilor ?!!!
Pentru a întregi total nedumerirea cititorului şi a crea o aură ştiinţifică „studiului” lor, autorii mai scriu că ei nu exclud că la baza toponimelor investigate ar putea sta rădăcini mult mai vechi, indo-europene .
Examinând „teoriile” respective, am ajuns la concluzia că autorii E.G. Pascari şi A.A. Gherţen sunt certaţi rău şi cu istoria, şi cu istoriografia, şi cu cercetarea istorică, şi cu cercetarea lingvistică.
Evident, aceasta este rezultatul pregătirii profesionale, unul se intitulează „istoric, publicist”, altul este geograf.
În anul 2016 la Chişinău au fost editate „cu suportul Campaniei naţionale «Iubesc Moldova», susţinută de Igor Dodon”, trei volume ale Istoriei Moldovei, apreciată de preşedintele ţării „lucrare fundamentală academică”, „lucrare academică de istorie moldovenească”, „un sprijin de nădejde” şi „forţă călăuzitoare”.
Ultima sintagmă aminteşte de articolul 6 al Constituţiei URSS din 1977. Iar pe pagina 2 a lucrării este scris: „Exegeza în cauză reprezintă o lucrare academică şi este consacrată istoriei medievale a Moldovei”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne lămureşte că exegeză, exegeze, semnifică interpretare, comentare, explicare istorică şi filologică a unui text literar, religios, juridic, iar exeget semnifică învăţat care se consacră interpretării cărţilor sfinte. Interesant, „exegeţii”- autori ai Istoriei Moldovei au consultat Dicţionarul?
Sau poate ei cred că într-adevăr sunt învăluiţi de o aură sfântă? În ce priveşte problema discutată aici, nimic nou.
Totuşi, o contradicţie interesantă trebuie remarcată. Examinând problema moldovenilor, Vl.Ia. Grosul menţiona că „moldoveanul este unul dintre eroii unei astfel de perle a folclorului moldovenesc precum este «Mioriţa»”. Subliniind incertitudinea datării acestei balade, autorul înclină să creadă că ea a fost scrisă spre „sfârşitul secolului al XIV-lea”, când Moldova era în relaţii tensionate cu Ungaria şi Transilvania, ultima fiind parte componentă a Ungariei. Este incert şi conţinutul iniţial al Mioriţei.
„Câţi cititori s-au întrebat, sublinia Grosul, de ce moldoveanul din această baladă se confruntă cu ardeleanul sau ungureanul, pe de o parte, şi cu vrânceanul, pe de altă parte? În traducere în limba rusă, ardeleanul este tradus în mod greşit ca fiind ungurean. În realitate, prin ardelean sau ungurean se subînţelegea nu un maghiar, ci un vlah sau un român din Transilvania (subl. – I.E.)”
În aceeaşi lucrare, câteva zeci de pagini mai jos, subiectul Mioriţei este reluat de V.Stati. Pentru diletantul Stati toate lucrurile sunt clare: balada a apărut „cu mult înainte până la întemeierea Statului Moldovenesc” şi constituie dovada „naşterii şi conştientizării de către comunitatea est-carpatică a numelui său etnic: moldoveni”.
Divergenţa dintre cei doi autori se observă şi în cazul vrânceanului. Pentru Vl.Grosul Vrancea este „partea de sud a Principatului Moldovei”, cu toate că ea a intrat mai târziu în componenţa Moldovei. El acceptă opinia specialiştilor care cred că „anume Vrancea este locul unde se intersectează Moldova, Valahia şi Transilvania şi este patria Mioriţei şi de aceea în unele versiuni ale baladei, în loc de vrâncean, figurează
munteanul”.
Cum interpretează lucrurile diletantul Stati? Ca un diletant: „vrânceanul era un străin din altă ţară, din Muntenia, un muntean”, „reiese că l-au duşmănit pe baciul moldovan, râvnind averea lui, cel ungurean şi cel muntean”, „deci reprezentanţii unor neamuri duşmane au omorât baciul moldovan”, „conflictul social are şi o conotaţie de confruntare naţională, balada reflectând tendinţa, adeverită de istorie, a unor străini (în cazul dat: valahi şi unguri) de a acapara ocinile moldovenilor, averea lor”, „moldovanul este o victimă a complotului urzit de vrăjmaşii străini: un ungurean şi un valah (vrâncean)” .
În continuare, ţinta atacului lui Stati este un studiu al lui Pavel Parasca din 1995 , în care autorul scria că „păstorul ungurean nu era altceva decât un păstor român din Transilvania, tot aşa cum păstorul vrâncean era român din „ţara” Vrancei.
Aşadar, concluziona P.Parasca, omorârea moldovanului a fost pusă la cale nu de ungurean şi vrâncean, în calitate de reprezentanţă a unor naţiuni diferite de moldovean, ci de doi români, unul din Vrancea, altul din Transilvania. Diletantul Stati nu este de acord cu această tratare a lui
Parasca, tratare realizată, practic, exact aşa de Vl.Ia. Grosul în aceeaşi Istorie a Moldovei. Impostorul pretinde la „cercetarea imparţială a substratului etnic”, care, în opinia sa deşănţată, ar demonstra că „ciobanii ungurean şi vrâncean erau alţii din punct de vedere etnic, politic şi teritorial faţă de cel moldovan”. Să fi citit atent Stati câteva pagini mai sus ale Istoriei Moldovei, ar fi aflat adevărul scris de Vl.Ia. Grosul: „prin ardelean sau ungurean se subînţelegea nu un maghiar, ci un vlah sau un român din Transilvania”.
Concluzia diletantului este şocantă: „Astfel, iniţial neutră, controversa „noi-ei” acumulează conotaţii etnice, iar ciocnirea intereselor se transformă în rezistenţă naţională, devine luptă pentru ocina sa, pentru sfera şi mijloacele
de existenţă” .
Referitor la termenul Moldova, Grosul revine la „problema ilirilor” şi atenţionează că „numai în limba mesapă, care se consideră un dialect al ilirii, este termenul moldahias, ceea ce înseamnă moale, blând,dulce”. Şi se întreabă: „Nu se numeau oare ilirii romanizaţi moldoveni încă în acel timp, adică în primele secole ale erei noastre?”.
Autorul se referă şi la teritoriul unde s-ar fi format vechea limbă a romanicilor de răsărit şi de unde au venit strămoşii moldovenilor: acest teritoriu a putut fi numai Macedonia de apus, în vecinătatea Albaniei. Ei trăiau în raioanele situate între locurile de şedere a toscilor şi slavilor de sud.
Contactele cu ultimii au continuat secole la rând, începând cu secolul al V-lea. Din această regiune ilirii romanizaţi au mers spre Nord unde au putut lăsa toponimul Moldova (actuala Moldova Veche), ulterior o parte a lor a mers spre Vest şi s-a aşezat în Cehia şi Slovacia (vlahii moravi), altă parte au mers spre Est, s-au aşezat iniţial în Maramureş, apoi au creat Statul Moldovenesc .
Aşadar, conchide Vl.Grosul, „mai întâi au apărut moldovenii şi numai mai târziu numele râului Moldova şi Moldava, iar mai departe şi Statul Moldovenesc şi provincia Moldava în Cehia. Numele iniţial al ţării a fost Moldava, nu Moldova”.
Concluzii
Aşadar, esenţa moldovenismului actual constă în recunoaşterea existenţei „poporului moldovenesc”, deosebit de poporul român, existenţa „limbii moldoveneşti”, diferită de limba română, acordarea limbii ruse a statutului de limbă de stat. Concomitent, ei se declară apărători fideli ai statalităţii moldoveneşti, care, însă, trebuie să se orienteze spre Uniunea Euro-Asiatică, nu spre Uniunea Europeană.
Acei care nu acceptă toate acestea sunt catalogaţi „românişti”, „românizatori”, care, chipurile, prezintă eronat procesul istoric de evoluţie a Țării Moldovei. Evident, sub nicio condiţie nu acceptă disciplina Istoria Românilor, permanent solicită înlăturarea ei din planurile de studii şi introducerea disciplinei Istoria Moldovei în scopul de a educa „patrioţi ai Moldovei”, necesari, probabil, pentru realizarea ideii „Moldovei mari”.
Sintezele moldoveniste apărute în ultimele două decenii la Chişinău, Moscova şi Odesa caută să „demonstreze” „originalitatea moldovenilor” chiar de la formarea lor, în secolele XIII-XIV, poate chiar şi mai înainte, în Maramureş (Transilvania), la est de Carpaţi, sau poate în altă parte.
Sursele documentare sunt falsificate, se insistă că termenul voloh ar desemna o entitate etnică existentă la est de Carpaţi, deosebită de comunitatea etnică desemnată cu termenul valah, care locuia în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţi.
Absurditatea acestei idei apare limpede în evidenţă atunci când sursele documentare desemnează cu termenul valah şi locuitorii din spaţiul estcarpatic.
Surse:
Dă clic pentru a accesa 2055-1549362966.pdf
S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E , 2018, nr.4(114)
Seria “{tiin\e umanistice”
historice.ro/cine-sunt-volohii lui V.Stati
Glasul.info
BINE ATI VENIT !
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
- De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ
- Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova
Count Flag
CER SI PAMANT ROMANESC 