CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PATRIA, POPORUL ȘI IDENTITATEA NAȚIONALĂ

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: țară, loc de baștină, patrie-mamă, glie, moșie, vatră, vatră strămoșească, pământ străbun, pământ strămoșesc, pământ natal etc.

Patria este o noțiune sau un concept social și ca toate noțiunile și conceptele sociale, poate avea o mulțime de definiții diferite, după perspectiva din care este privită această realitate, constată publicistul Victor Ravini în https://identitatea.ro.

Un dicționar de buzunar editat în 1886 la Bucuresci definește: „Patriă, (-tria), țarr’a nascerii.” Știm cu toții prea bine definița pe care o dă Tudor Vladimirescu patriei: ”Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”

DEX-Online dă 44 de definiții pentru Națiune, din care selectez una: „Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.” Dicționarele noastre dau sinonimele pentru națiune: nație, neam, popor, norod, limbă, seminție. Conform dicționarelor, există o sinonimie între patrienațiune și limbă.

Ce unește, ce leagă împreună o națiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între granițele unei țări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România și alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara granițelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate și convenții diplomatice, mereu schimbătoare.

Se știe prea-bine că în Republica Moldova și în afara granițelor acesteia, trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni-Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova și până în Ucraina. Mai sunt români dincolo de granița nordică și în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir și prin alte locuri din Peninsula Balcanică, uneori numiți vlahi. Sunt și valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia.

Aceștia și-au pierdut limba. Abia mai folosesc câteva cuvinte românești pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naționale românești, mai apropiate de vechile fotografii sau desene etnografice de la noi. La Praga, dacă le cereți cehilor brânză, vă vor da brânză. Cehii scriu brinze.

Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite țări occidentale, prin Europa, America și prin alte țări de pe toate continentele, dar și în Federația Rusă, până la Vladivostok. Numai ei știu cum au ajuns acolo.

Reținem definiția că poporul este „ o comunitate etnică-socială a oamenilor, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă și religie, de teritoriu, conștiința identității istorice și culturale, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune.”

În ce constă unitatea și coeziunea unui popor sau a unei națiuni, care trăiește în două țări, sau chiar trăiește în sumedenie de țări, cum trăiesc milioane de români risipiți prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duși cu forța ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esența, sâmburele sau sufletul poporului român ori al națiunii române?

Un răspuns îl dă filozoful german Ludwig Feuerbach (1804 – 1872): ”O națiune e puternică și importantă în istoria mondială numai dacă recunoaște și are un cult pentru propria sa nesfârșire și divinitate”.

„Religia este cea mai tare forță unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăși unitatea poporului, contopirea națiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea și refacerea tuturor ființelor și indivizilor într-o singură ființă. Forța unei națiuni constă în religia sa, este o forță ideală, și nu constă din armate sau puternice șanțuri și ziduri de apărare. Națiunea își are tăria numai în conștiința propriei eternități, care e religia sa.

El mai spune că: „prima și cea mai nobilă înfățișare a spiritualității unei națiuni este arta și îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii”, și continuă:

„a doua ca cea mai distinsă înfățișare în spiritualitatea unui națiuni, și în care aceasta își are adevărul său, este religia.”

Iată așadar că Feuerbach, deși ateist, pune totuși religia pe primul plan într-alt fel. El zice că religia stă mai clar și mai adânc în duhul poporului decât creația literară, cu toate că nicio națiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea și înțelepciunea de fapt a poporului constă în religia sa.

 El afirmă că temelia stă în religie. În religie poporul recunoaște și glorifică credința unanimă în sine însuși și nesfârșirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naționale și ca ființă. El spune că: „Religia e viziunea specificității ființei unui popor în eternitate sau viziunea generalității sale în ființa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalță pe sine însuși în conștiința ființei sale.

El spune de asemenea că „omul mai caută în religie și un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent și condiționat. Astfel, remediul contra morții e credința în nemurire. Se știe că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până și divinitățile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost și este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo ființă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă prețuire religioasă.”

Feuerbach consideră de asemenea că literatura populară orală este expresia spiritualității unei națiuni iar religia e cea mai mare creație spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în același timp în care natura e sanctificată. Legătura cu idea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmație el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziția unui teolog, ci el este un filozof imparțial.

Filosoful german are dreptate că literatura populară orală și religia sunt definitorii pentru o națiune. Dar a scăpat din vedere că mai este ceva. Noi românii știm un lucru, pe care îl știe orice om, numai că Feuerbach nu l-a spus: Cea mai de seamă creație a oricărui popor este limba sa. Fără limbă, nu este posibilă nici religia, nici literatura și nici vreo altă creație artistică sau materială a unei nații, nu este posibilă societatea și nici civilizația.

Limba română ne unește mai mult decât religia. Unii români cred în ortodoxie, alți cred în ateism, care e tot o formă de religie, dar negaționistă, iar alții nu cred nici una nici alta, nu cred nimic. În aceste vremuri, religia nu mai are forța unificatoare pe care o avea în secolul lui Feuerbach. A trecut pe planul doi.

Sunt români născuți din români pe alte meleaguri, dar care vorbesc românește și se simt români. Sau care le reproșează părinților că nu au vorbit cu ei românește, iar ei simt că nu au nicio identitate, nu sunt nici români cum ar fi fost normal să fie și nici nu sunt acceptați ca autohtoni în țara adoptivă. Sunt și alți români ai căror strămoși n-au fost niciodată români, dar acum ei sunt români din tot sufletul și cunosc numai limba română. Suntem cu toții frați de trai și frați de grai.

Acum, forța care ne unește este limba română. Uneori suntem nevoiți să vorbim cu rudele noastre apropiate, pe vreo limbă străină, singura pe care ei o cunosc. Noi nu pierdem nimic. Ei au pierdut.

La Feuerbach găsim și cauzele pentru care în zilele de azi dușmanii tradiționali ai românilor, ajutați de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre frații noștri de trai și de grai, fac eforturi disperate să ne șteargă identitatea națională și culturală. De aceea ei atacă religia noastră, literatura noastră orală populară și chiar literatura cultă.

Ei atacă și vor să distrugă limba noastră, dar asta nu au învățat-o de la Feuerbach. O știau de acasă. Sau imită ca proștii, ceea ce li se pare la modă, ba chiar le face plăcere să stâlcească limba.

Alții disprețuiesc limba română într-atâta, încât scriu cu fraze încâlcite, înțesate cu zeci de predicate verbale și zeci de verbe nepredicative, cu propoziții întretăiate de alte propoziții. Parcurgi rândurile și nu mai știi cum să faci schema subordonărilor din frază, care e propoziția principală și ce propoziție se leagă de care altă propoziție. Fraze interminabile, presărate cu cuvinte străine, încât nu se mai înțelege ce vor să spună, ca să ascundă că nu au nimic de spus.

Limba română strălucește în creațiile literare orale ale poporului și în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu și Miorița, cu toate variantele ei. Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, din care ne vin identitatea națională, unitatea etnică și trăinicia limbii române.

Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul și din afara țării. Când nu ne putem regăsi acasă la vatră, ne întâlnim în limba română, prin telefon sau mail. Sau ca acum, ne întâlnim în acest articol. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii. Nemurirea creațiilor sale literare, culte și populare, cât și a credințelor sale. În primul rând credința în tine însuți ca individ și credința în poporul din care faci parte. Credința în valorile noastre, românești.

Regretatul scriitor Nicolae-Paul Mihail a spus în Târgul Rusaliilor: „E cam greu să ne lăsăm dresați după toate mofturile inventate în alte orizonturi. Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i-au căsăpit pe japonezi.”

Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare și comerciale sau cu șiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe și cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creații de artă și cu omenia românului.

DESPRE IDENTITATEA ROMÂNEASCĂ

Identitatea sau, cum zice Dimitre Cantemir – primul român cu adevărat european –, „feldeinţa“ românească este o temă actuală, o temă europeană, o temă imperioasă în epoca globalismului şi a dominaţiei internetului… O discută, de altfel, toţi: la Nord şi la Sud, în Occidentul bogat şi postmodern şi în Orientul mai mult sau mai puţin bogat, mai mult sau deloc postmodern… Şi o discută altfel decât în trecut, căci noţiunea de identitate a depăşit, în limbajul tradiţional al antropologilor culturali, sfera „psihologiei“ specifice şi a „mintalităţilor“ – cum zicea, în 1907, Dumitru Drăghicescu, un român care a publicat un studiu (Psihologia poporului român), ce se citeşte, am observat, şi azi.

Noţiunea de identitate tinde să înlocuiască noţiunea de naţiune şi a defini, în zilele noastre, identitatea culturală a unei naţiuni înseamnă, automat, a introduce în ecuaţie concepte noi, cum ar fi: „pluralitatea identitară“, „l’identité de soi“ (identitatea sinelui), („ego identity“ – identitatea eului), „drepturile minorităţilor“, „psihologia morală“, „multiculturalitatea“ şi „multiculturalismul“, „semantica istorică“ etc.

Reproduc aceste noţiuni dintr-o carte recent apărută (Les embarras de l’identité – Inconforturile identităţii – de Vincent Descombres, Gallimard, 2013) şi din alta, deja celebră: (Présent, nation, mémoire de Pierre Nora, Gallimard, 2011).

Amintesc de ele pentru că vechiul tip de discurs (numit şi discursul despre specificul naţional), acela în care sunt puse pe două coloane virtuţile (calităţile) şi insuficienţele, inerţiile spiritului unui popor, este abandonat, scrie acad. Eugen Simion în revista https://magazinistoric.ro.

In prezent vedem cum identitatea naţională revine ca o problemă de maximă relevanţă în ţări integrate de decenii în toate structurile Uniunii Europene, fiind privită ca
proces fundamental al societăţii actuale europenizate.

Identităţile naţionale se redefinesc printr-un proces complex dereconsiderare a locului culturilor naţionale în cadrul identităţii globale.

Etnicitatea şi globalizarea nu se exclud, dimpotrivă, sunt procese complementare ale lumii
contemporane.

Specialiştii și elitele intelectuale își pun din ce în ce mai des întrebarea: ,,cine suntem?”, încercând formularea de răspunsuri la întrebările despre identitatea naţională. în contextul impactului societăților moderne cu globalizarea.
Deşi puternic europenizate şi implicate direct în politicile comunitare, elitele politice
sunt angajate în proiectele naţionale de susţinere a identităţii
însă principala responsabilitate în a conserva şi perpetua identitatea rămâne în
seama statului.

Conceptul de identitate cunoaşte o erodare şi degradarea ei ar trebui oprită.


Să amintim că o întrebare similară, ,,cine suntem?”, a pus-o Samuel
Huntington, într-o lucrare privind identitatea naţională a americanilor: ,,Toate
societăţile se confruntă cu ameninţări recurente la adresa existenţei lor, care le pot
nimici. Cu toate acestea, unele societăţi sunt capabile să-şi amâne sfârşitul, oprind
şi schimbând sensul proceselor de declin, înnoindu-şi vitalitatea şi identitatea.

Cred că America poate face acest lucru şi că americanii ar trebui să-şi asume din nou
cultura anglo-protestantă, tradiţiile şi valorile, care, timp de trei secole şi jumătate,
au fost îmbrăţişate de americani, indiferent de rasă, etnie şi religie, şi care au
constituit izvorul libertăţii, unităţii și puterii lor.

În privinţa laicităţii şi credinţei, românii nu-şi fac mari griji. Nu sunt necredincioşi, dar nici bigoţi.

Au o relaţie relaxată cu Divinitatea, iar cu Biserica şi mai relaxată: respectă sărbătorile importante, nu şi posturile (cu excepţia femeilor în vârstă), merg la slujbă la Crăciun şi la Paşte, eventual la Bobotează şi la Rusalii, îşi botează conştiincios copiii şi, când se însoară, trec obligatoriu prin biserică, iar în viaţa de toate zilele amestecă pe Dumnezeu în toate combinaţiile injurioase (şi mă întreb de ce?!); în fine, românii nu îndrăznesc să-l conteste pe Dumnezeu, dar nici nu fac caz, repet, de necredincioşenia lor (vorba lui Steinhardt).

La bătrâneţe, devin mai bisericoşi şi, fără mare anxietate (oricum, n-o manifestă), se pregătesc de Marea Trecere…

Religia este pentru ei, înainte de orice, o morală pe care o respectă, în genere, iar cei care n-o respectă sunt dispreţuiţi, sunt socotiţi „lepădaţi de Dumnezeu“. Există printre ei şi spirite autentic religioase, negreşit, dar aceştia se manifestă rar public.

„Pocăiţii“ (sunt numiţi astfel toţi cei care se abat de la dreapta credinţă ortodoxă) sunt priviţi cu suspiciune.

D. Drăghicescu se înşală când scrie că poporul român este cel mai ateu dintre toate popoarele europene, cel mai puţin credincios… Poporul român are doar o relaţie de toleranţă cu Divinitatea şi, cum am zis mai înainte, încearcă să împace plăcerile lumeşti cu rigorile Bisericii.

07/05/2022 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , | 10 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: