14 noiembrie 1878: Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern privitoare la revenirea Dobrogei, Insulei Șerpilor și Gurilor Dunării, la Patria-mamă

14 noiembrie: Revenirea Insulei Șerpilor, a Gurilor Dunării și a Dobrogei la Patria-mamă – România

În urma războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, România obținea la Congresul Internațional de la Berlin de la 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878 recunoașterea independenței de stat și revenirea la țară a Dobrogei de nord cu Delta Dunării și Insula Șerpilor.

La 14 noiembrie 1878 a fost citită la Brăila Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern care consfințea preluarea de către România a administrației Dobrogei:
”Locuitori de orice naționalitate și religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnați de un Stat unde nu voința arbitrară, ci numai legea dezbătută și încuviințată de națiune hotărăște și ocârmuiește. Cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii: viața, onoarea și proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituții pe care ne-o râvnesc multe țări străine.

Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi, fără a-și primi legitima pedeapsă. Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menține ordinea și, model de disciplină, de a ocroti pașnica voastră viețuire.
Salutați dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertății, drapelul dreptății și al păcii.

În curând provincia voastră, pe cale constituțională, va primi o organizațiune definitivă. Care va ține seama de trebuințele și moravurile voastre, care va așeza pe temelii statornice poziția voastră cetățenească.

Iubiți țara la a cărei soartă este lipită de acum și soarta voastră.”.

-Regele Carol I –

România a preluat administraţia Dobrogei de Nord de la Rusia în data de 14 noiembrie 1878, când trupele române au trecut Dunărea spre a lua în posesie noua provincie.

Armata Română trece Dunărea în Dobrogea – Sursa Arhivele Naţionale

Repere istorice

Din secolul 8 i.e.n.: Litoralul Mării Negre e colonizat de greci. Sunt întemeiate cetățile-port Histria, Callatis și Tomis, cu o structură social-politică copiată după modelul polis-ului Grecesc. Tomis devine cea mai importantă cetate dintre aceste colonii, consemnează https://timpul.md.

O vreme, aceste cetăți se confruntă cu stăpânirea persană,de la 514 i.e.n. În 330 î.e.n., Alexandru cel Mare i-a înfrânt pe tracii vasali perșilor și a ocupat Dobrogea, imperiul său ajungând până la Dunăre.

322 î.e.n.: Se destramă imperiul lui Alexandru cel Mare. Dobrogea e inclusă în regatul macedonean. Geto-dacii își reiau autonomia locală de care dispuneau sub perși și se aliază cu Regatul Pontului, putere dominantă în Marea Neagră.

55 î.e.n.: Dobrogea și cetățile grecești de pe malul mării au fost înglobate în statul dac al lui Burebista, până în anul 44 e.n.. Din 46 e.n., Dobrogea trece sub stăpânire romană, fiind inclusă în Moesia de către împăratul Octavian Augustus, mai târziu fiind cunoscută sub numele de Scythia Minor și jucând un rol important în sistemul de apărare al Imperiului Roman.

Tot acum vine și prima mărturie, cea a istoricului antic Pliniu cel Bătrân, care susținea că „teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra este populat de geți, pe care romanii îi numesc daci ”.

Dobrogea a fost inclusă în a doua jumătate a secolului I î.Hr. în provicia romană Moesia Inferioara de către împăratul Octavian Augustus. În timpul războaielor dacice Dobrogea a fost un teatru de război între daci, aliați cu sarmații contra romanilor.

Una din cele mai strălucite victorii ale romanilor în aceste războaie a fost cea de la Adamclisi (102), unde s-a ridicat monumentul de la Tropaeum Traiani.

Printre barbarii care au început să apară pe teritoriul Dobrogei în secolul al III-lea se numără goții, gepizii și hunii. Odată cu împărțirea definitivă a imperiului roman din 395, Dobrogea intră în componența Imperiul Roman de Răsărit, treptat creștinat și denumit mai târziu (de istoricii mai recenți, începând cu germanul Hieronymus Wolf) „Imperiul Bizantin”.

Împăratul Iustinian I a întărit cetățile de pe Dunăre, cartea lui Procopius („Despre constructii”) enumerând 90 de cetăți restaurate de Împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse și schimbări în domeniul bisericesc.

In Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creștine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanța ierarhiei ecleziastice zonale.

Dobrogea apare in cronicile arabe din secolul al XIII-lea sub denumirea de Șakji. Aceste cronici menționează ca locuitori pe vlahi, cu termenii “al-Awalak” și “ulaqut”.

În 1320/5 este menționat un anume Balică sau Balko în Principatul Cărvunei (Dobrogea), care se întindea de la zona actualului Babadag în nord, până la Mesembria (azi Nesebăr) la sud. În 1346, fiii lui Balică, Dobrotici si Teodor, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin de partea împărătesei Ana de Savoia. Din cauza aceasta, în 1347, din ordinul împăratului Ioan V Paleologul, emirul Bahud din Umur, un vasal al Bizanțului, conduce o expediție împotriva lui Balică, în timp ce dromoanele bizantine atacă porturile de la Marea Neagră.

Balică și Teodor mor în timpul confruntării, Dobrotici devine conducător. Între 1352-1359, odată cu scaderea puterii Hoardei de Aur, Țara Românească ia în stăpânire gurile Dunării cu cetățile Oblucița (azi Izmail, Ucraina) și Chilia, și Insula Șerpilor, în timp ce un nou stat apare sub jupânul tătar creștinat Demetrios în zona Vicinei (actualul masiv al Măcinului, malul sudic al Dunării). Mai la sud de acesta, despotatul Dobrogei este creat de Balică, dar conducătorul suprem a fost Dobrotici căruia i se datorează despărțirea regiunii de Imperiul Bizantin, care, cu ajutorul Genovezilor și al Tătarilor, o recucerise în 1262 de la Țaratul Vlaho-Bulgar (șubrezit de invaziile tătare).

Despotatul Dobrogei se întindea pe teritorii aparținând astăzi Bulgariei (la sud) și României (la nord) cu o populație mixtă cuprinzând nu numai Bulgari, Români și Tătari (aceștia din urmă, sosiți în 1224), ci de asemenea Greci, Armeni și Genovezi în porturi. Capitala era la Cărvuna (azi Kavarna, Bulgaria) iar cetatea domnească nu departe, la Caliacra.

Frontierele i s-au modificat de mai multe ori în decursul existenței; a cuprins porturile Constanța și Mangalia (cetățile antice Tomis și Callatis) unde Genovezii aveau reprezentanțe.

În 1357, Dobrotici se declară despot.Doi ani mai târziu, în 1359, Dobrotici cucerește cetatea Vicina de la jupânul Demetrios, gurile Dunării de la Țara Românească, Silistra de la Țaratul Târnovo, și îi alungă din țară pe genovezi care păstrează doar portul Licostoma (azi Periprava).

Noul stat va căpăta,după Dobrotici, numele de Dobrogea.

Voievodul Mircea cel Bătrân a alipit Dobrogea Țării Românești în 1388/9.

În 1393, sultanul turc Baiazid I a cucerit sudul Dobrogei și l-a atacat pe Mircea în Țara Românească, dar fără succes. În 1395 Mircea a recucerit teritoriile pierdute.

A treia ocupație otomană a avut loc între 1397 și 1404. Înfrângerea lui Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara în 1402 deschide o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman. În 1403, Mircea a ocupat cetatea genoveză Licostomo de la gurile Dunării, iar în 1404 recucerea Dobrogea și se implica în luptele dinastice din Imperiul Otoman.

După moartea lui Mircea, în 1418, fiul său Mihail I, reîncepe luptele cu turcii, pierzându-și viața într-o luptă în 1420.

În anul acela, sultanul Mehmed I cucerește Dobrogea, Țara Românească rămânând doar cu Delta Dunării, dar nu pentru mult timp.

În ceea ce privește momentul intrării Dobrogei sub dominația turcă, opiniile istoricilor sunt împărțite. Nicolae Iorga socotea că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416. C. C. Giurescu, Ștefan Ștefănescu și Gheorghe I. Brătianu sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417, iar Viorica Pervain— în 1420.

Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană treptat, în etape terminându-se în anii 1445 – 1452, sau chiat în 1484, când otomanii cuceresc și gurile Dunării.

Istoricul Maria Chiper argumentează că domnul muntean Dan al II-lea a stăpânit și el, vremelnic,o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ștefan Ciobanu, bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români, până în vremea lui Vlad Țepeș.

După cucerirea Dobrogei, otomanii au transformat-o într-un sangeac al provinciei Rumelia, după care, în 1599, a fost înființat elayetul Silistra, ce cuprindea Dobrogea (toată), Bugeacul și Edisanul.

În secolul al XVII-lea, acestui elayet i-au mai fost adăugate o mare parte din Bulgaria și Turcia europeană de astăzi.

Din cauza importanţei sale strategice, Dobrogea a fost deseori scena unor confruntări militare în timpul războaielor ruso-turce (1768-1878). Aceste confruntări au creat deseori anarhie în sistemul administrativ local şi au generat mari fluctuaţii ale populaţiei, ceea ce a afectat balanţa demografică şi relaţiile inter-etnice din provincie.

Astfel, între anii 1770 şi 1784, circa 200.000 de tătari din Crimeea s-au refugiat în Dobrogea.

În urma devastatorului război din 1828-1829, populaţia Dobrogei a scăzut la 40.000 de locuitori, crescând apoi la 100.000 în 1850 prin reîntoarcerea celor plecaţi, dar şi prin colonizări masive.

După Războiul Crimeii (1853-1856), Dobrogea a fost din nou repopulată cu peste 100.000 de tătari din Crimeea şi cerchezi din Kuban şi din Caucaz, cărora li s-au atribuit sarcini militare şi au acţionat ca o categorie privilegiată de trupe de frontieră.

În fine, războiul din 1877-1878 şi regimul ocupaţiei ruseşti a dus la emigrarea unui număr semnificativ de musulmani din acest teritoriu, estimat la circa 90.000 de persoane. În 1878, Dobrogea avea un total de 226.000 locuitori (dintre care 127.000 erau musulmani).Cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), iar restul erau evrei, greci, armeni, ruși, circasieni și germani.

La sfârşitul războiului, se impuneau astfel măsuri urgente de reconstrucţie economică, de stabilizare a administraţiei, de repopulare a provinciei, precum şi pentru crearea unor condiţii de integrare şi de dezvoltare economică a provinciei, în raport cu potenţialul său.

În timpul celui de-al II-lea Război Balcanic, guvernul român a hotărât în 1913 intrarea în luptă împotriva Bulgariei, revendicând și anexând Dobrogea de Sud (Cadrilaterul).

Din 1940, Dobrogea a fost împărțită între România și Bulgaria, Cadrilaterul rămânând de atunci la Bulgaria.

În ceea ce privește Delta Dunării, după ocuparea Basarabiei în data de 28 iunie 1940, sovieticii au cerut nici mai mult nici mai puţin decât să li se cedeze braţul Chilia negând astfel graniţa din 1878 (stabilită tot de Moscova!).

La început (6 septembrie – 24 octombrie 1940) generalul sovietic Matvei Malanin a spus că România rămâne cu canalele Sulina şi Sfântul Gheorghe care îi sunt de-ajuns, aşa că ar face bine să cedeze canalul Chilia. Românii au refuzat să cedeze, asttfel că în noaptea de 25-26 octombrie 1940 sovieticii au făcut ce ştiau ei mai bine: au plecat la furat.

În acea noapte au fost ocupate insulele Daleru Mare şi Salangic, iar 6 grăniceri români au murit în luptele date cu această ocazie.

Pe 26 octombrie 1940 sovieticii au ocupat şi insulele Tătaru Mare, Daleru Mic, Maican şi Limba – astfel încât braţul Chilia a devenit curs de apă interioară a Uniunii Sovietice. Ministerul român de Externe a depus un protest oficial, la care a răspuns comisarul adjunct pentru afaceri străine al URSS, Andrei Vîşinski. Sovieticul a spus că România ar trebui să renunţe la acest protest deoarece respectivele insule nu îi trebuiesc, însă sunt foarte importante pentru Uniunea Sovietică.

Poveste veche, probleme noi

Istoria poftelor rusești asupra insulelor din Delta Dunării a continuat şi după 1944.  Pe 4 februarie 1948 premierul comunist Petru Groza a semnat la Moscova un „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”.

Sovieticii nu au îndrăznit să meargă cu hoţia la Conferinţa de Pace de la Paris din 1947 (acolo unde insulele din Delta Dunării şi Insula Şerpilor au rămas în componenţa României).

Aşa că au preferat să se folosească de uneltele lor instalate la Bucureşti. Prin acest protocol România a renunţat la Insula Şerpilor, dar şi la insulele Tătaru Mic, Daleru Mic și Mare, Maican și Limba. Așa se face că din 1948 Insula Șerpilor a fost anexată ilegal de URSS pentru ca după 1991 să fie atribuită la fel de ilegal Ucrainei.

Povestea braţului Chilia nu s-a oprit aici. Ucraina a preluat această hoţie de la Uniunea Sovietică şi se ţine de ea cu dinţii. În 2010 au apărut ceva discuţii despre modificarea graniţei din Delta Dunării dintre România şi Ucraina (pe baza ideii că s-a modificat cursul apei şi astfel ar trebui modificată şi graniţa).

Publicitate

Războaiele românilor cu prietenii bulgari

Noi, istoria şi bulgarii

În istoria noastră lungă şi complicată am avut parte de multe, de lupte cu vecinii, cu imperiile care ne-au călcat sau intenţionat să ne ocupe sau să ne împartă, cu năvălitori, cu tot ce putea încerca un popor statornic.

Situaţia noastră s-a complicat enorm şi prin faptul că am rămas o insulă latină într-o mare slavă, lovită dintr-o parte de o forţă fino-ugrică. Şi rezultatele s-au văzut: poporul român latin a fost redus tot mai mult ca şi areal de răspândire, până a ajuns cam la situaţia de astăzi.

Nu mai există români în câmpia panonică, deşi ei existau înainte de sosirea ungurilor, erau chiar foarte mulţi. Românii din sudul Dunării au ajuns o minoritate persecutată şi nu se ştie dacă în câteva zeci de ani vor mai exista. La fel şi în Balcani.

La est de Nistru, de la o comunitate importantă, care la jumătatea secolului trecut se extindea destul de numeroasă şi dincolo de Bug (vezi studiul lui Anton Golopenţia din 1942, Românii de la est de Bug), astăzi nu mai putem vorbi de români ca şi de o comunitate, poate doar ca şi de elemente uitate în masa de locuitori de acolo.

Dar cum şi de ce s-a ajuns la o astfel de situaţie care astăzi ni se pare atât de greu de înţeles şi de crezut? Mai ales de ce? De ce românii au fost practic exterminaţi pe vaste teritorii, şi au ajuns să trăiască majoritari doar în arealul actual? De ce românii protejează minorităţile aflate pe teritoriul lor, în timp ce alţii fac toate eforturile să extermine şi să deznaţionalizeze minorităţile române de pe la ei?

Nimeni nu ar putea da un răspuns satisfăcător la aceste întrebări. S-ar putea scrie tomuri întregi, mii de pagini, şi tot nu cred că am găsi răspunsurile.

Adevărul este unul singur, toţi vecinii noştri de ieri şi de azi ar fi mult mai bucuroşi dacă noi nu am fi existat.

Sau dacă am fi încetat să existăm, la un moment dat în decursul istoriei. Şi pentru asta nu au precupeţit niciun efort, şi nici astăzi situaţia nu este mult diferită.

În disperarea noastră de a găsi un singur vecin despre care să putem spune că ne este aliat şi prieten (afară de Marea Neagră), ne-am îndreptat privirile în jur.

Iniţial, am sperat că bulgarii ar putea fi aceştia, din moment ce dinspre ruşi şi unguri, mai târziu austro-unguri, nu aveam la ceva bun să ne aşteptăm, după istoria însângerată a relaţiilor noastre.

Istoric vorbind, de la bulgari am fi avut cele mai multe motive să ne aşteptăm la o bună relaţie, chiar alianţă.

Frăţia româno-bulgară

Bulgaria a apărut ca stat pe harta Europei şi în urma jertfei noastre de sânge care ne-a adus independenţa, în războiul de la 1877-1878, la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan.

Până atunci, toţi patrioţii naţionalişti bulgari asupriţi de imperiul otoman îşi găseau refugiu şi protecţie în România, de unde îşi puteau desfăşura fără intervenţii sau obstrucţionări activitatea lor naţionalistă.

După apariţia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii României şi Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, după detronarea ţarului Alexandru de Battemberg (1879-1886).

Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al României coroana Bulgariei. Manifestul adresat românilor la 1885 de către patriotul bulgar Zaharia Stoianov, şeful delegaţiei venite la Bucureşti spre a pregăti uniunea personală a Bulgariei cu România, reliefa sentimentele bulgarilor faţă de România, cel puţin atunci.

Iată un fragment:

„Nu există un singur bulgar, mai mult sau mai puţin inteligent şi patriot, care să nu fi călcat pământul liber al României şi să nu se fi folosit de ospitalitatea frăţească a românilor. Într-o epocă de jumătate de secol, într-o epocă neagră şi groaznică pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea aţintită asupra malului stâng al Dunării. Tot ce era onest şi nobil, tot ce avea vreo iniţiativă era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocită, tot ce n-a putut să respire în Bulgaria robită, lucra şi trăia în sfânta Românie.

Îmi aduc aminte, precum îşi aduc aminte toţi amicii mei, că cuvintele: România, Bucureşti, Ploieşti, Giurgiu, Brăila, Galaţi, şi aşa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte şi egale cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Când vreunul din patrioţii noştri, prigonit crud de guvernul otoman, scăpa în fine din ghearele străinului neîndurător, el găsea refugiul într-un oraş al României.

Da, fraţilor români, pământul vostru a fost pentru noi pământul făgăduit. La începutul renaşterii noastre naţionale, cele dintîi voci care ne treziră din somnul robiei, s-au auzit în România. Ţara voastră a fost pentru noi focarul luminat al libertăţii, speranţa în viaţă nouă, în progres.

Deşi vasali puterilor sultanului, românii au îngăduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revoluţionare, au permis lui Pernovski să pronunţe discursurile sale înfocate, au permis lui Liuben Karavelov tipărirea ziarelor „Svoboda” şi „Nezavisimosti”.

Voi aţi permis neastâmpăratului Botev sa ne trimită „Cuvântul refugiatului bulgar” şi apoi să editeze „Znamea”, organe de publicitate care, dacă ar fi apărut acum în Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma trădătorilor patriei noastre mult încercate. Pământul vostru a hrănit pe apostolii libertăţii bulgare, pe luptătorii uriaşi ai independenţei noastre… Salutare dar pământului sfânt al României, fie binecuvântat!

România a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai noştri.

După eliberarea Bulgariei simpatia poporului român a rămas nemărginită pentru noi. La 1885, când duşmanul năvăli sub zidurile Slivnicei şi Vidinului, când am fost părăsiţi de Europa întreagă, atunci numai în Parlamentul român s-a găsit o inimă plină de compătimire pentru noi; numai în Parlamentul român s-a ridicat o voce pentru cauza dreaptă a poporului bulgarului… Din România ne vin razele binefăcătoare ale libertăţii, razele deşteptării noastre morale… Cu întristare şi amărăciune ne gândim că până acum n-am răsplătit cu nimic poporul român pentru toate acestea. În temelia libertăţii noastre zac osemintele fiilor României , iar noi nici două cuvinte de mulţumire n-am pronunţat până acum…”

Impresionantă această dovadă de prietenie, nu-i aşa? La acel moment părea că noi şi bulgarii vom fi ca fraţii, chiar se punea problema unirii sub aceeaşi domnie, a regelui Carol I al României, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe această temă, după un document recent descoperit. Atunci, de unde atâta ură a bulgarilor împotriva noastră, doar după câţiva ani? De unde şi de ce? Au fost două lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai noştri în unii dintre cei mai îndârjiţi duşmani. Dar să vedem contextul în care s-a petrecut această transformare.

După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în urmă căruia Bulgaria a apărut pe hartă, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dădea bulgarilor un teritoriu imens, cu ieşire la patru mări, respectiv Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică şi Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lăsând sudul în mâna Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al său, respectiv Bulgaria, un teritoriu cât mai vast, pentru a-i fi mai uşor să ajungă la Istambul, cheia Mării Negre şi ieşirea spre Mediterana, conform planului imperial schiţat încă de Petru cel Mare. Cum era şi firesc, Rusia vedea în acest război şi această pace doar o simplă etapă spre întinderea posesiunilor ei cât mai mult spre Istambul, în aşa fel încât Marea Neagră să devină o mare rusească. Stăpânind cheia Mării Negre, strâmtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt împlinit.

De aceea, timp de mai bine de două sute de ani, Rusia a dus nenumărate războaie împotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum îi spuneau diplomaţii secolului XIX, pentru moştenirea acestui imperiu. Când Rusia, respectiv Imperiul Ţarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care îşi vedeau ameninţate posesiunile de ambiţiile nemăsurate ale ţarilor. Imperiul Britanic se temea de extinderea ruşilor în Asia Centrală, de unde ar fi putut ajunge să ameninţe perla coroanei, India.

De aici a izbucnit războiul Crimeei (1853-1856), unde Franţa şi Anglia au luptat alături de turci împotriva ruşilor, pentru a le stăvili avântul expansionist.

În urma înfrângerii Rusiei, diplomaţii occidentali au decis crearea unui bloc solid care să poată sta în calea ambiţiilor expansioniste ale Rusiei către Balcani şi Istanbul.

Cea mai bună soluţie găsită este crearea unui bloc românesc solid, mai ales că românii nu erau slavi şi s-ar fi împotrivit tendinţelor expansioniste ale Rusiei care ar fi încercat să facă legătura cu slavii sudici, respectiv sârbii şi bulgarii. În acest context ar trebui privită unirea de la 1859, doar la trei ani după încheierea războiului Crimeei. Mai ales că după acest război, Moldovei i se înapoiază sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia răpită la 1812.

La 1878, războiul ruso-româno-turc aduce independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Bulgariei, mai întâi imensă, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusă aproximativ în limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stăpânind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretenţii.

Referitor la noi, ruşii ne iau sudul Basarabiei şi „ne dau în schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stăpânit niciodată, deci nu prea aveau cum să-l dea.

Dobrogea, majoritar populată de români, a fost stăpânită până atunci de turci, iar înainte de aceştia a fost în cuprinsul Ţării Româneşti a lui Mircea cel Bătrân, iar înainte de el, în voivodatul românului Dobrotici, de unde îi vine şi denumirea.

De la prieteni la duşmani

O poezie intitulată „Cântec de ură”, scrisă de Ivan Arnandofv, poetul curţii din Sofia, membru al comisiei de educaţie bulgară, a devenit un fel de Marseilleză a soldatului bulgar şi sună cam aşa:

„Soarele a răsărit la orizont, vopsit în sângele duşmanilor. Ce aştepţi, tinere bulgar? Ridică-ţi mâinile sus şi lasă să ţi le binecuvânteze razele-i însângerate. Iar după aceea, vâră-le în măruntaiele unei femei tinere, ca să faci geloasă purpura regală a lui Apollo. Ca tămâia aburilor, pe care-i trimite aurora regelui cerurilor, fă să urce boarea sângelui, cea plăcută zeilor! Înainte, tinere bulgar, mereu înainte!

Covorul pe care-l formează trupurile de catifea ale femeilor şi copiilor e mai moale ca iarba lui april. Gustă mai întâi roua, umple sufletul tău de farmecul fructului delicios al tinereţii lor şi apoi, când vei fi beat de voluptate şi de eroism, arunci cojile netrebnice şi treci peste ele ca pe un covor regal. Potcoavele calului tău să se înfigă în sânul frumoaselor femei, pentru ca laptele ce dă viaţă duşmanilor noştri să sece. Ce aştepţi, tinere bulgar? Înainte, mereu înainte!

Copil al uraganului, fă ca tatăl tău, pretutindeni pe unde treci. Să nu rămână piatră pe piatră, nici un prunc să nu se alinte la sânul mamei sale, nici un bătrân să nu se sprijine pe umărul nepotului său. Aruncă ţestele lor la câinii flămânzi acre se ling pe bot sălbatic, în noapte, adulmecând apropierea sa şi sufletele lor în Tartar, acolo unde genunea se pregăteşte să înghită orice suflet nevrednic să ridice ochii spre lumina Soarelui bulgăresc. Şi înainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, să nu rămână pe ruinele pe care le vei fi semănat decât schelete şi spectre şi să nu se urce la cer decât mireasma trupurilor arse, cea plăcută zeilor Olimpului bulgar. Înainte, mereu înainte!” etc.

Interesantă profesiune de credinţă, tipică unui popor asiatic, uralo-altaic, pentru care bruma de civilizaţie europeană pare că nu era decât o crustă subţire, gata să se spargă la orice pornire războinică.

Revenind, două mari probleme au transformat prietenia şi iubirea bulgarilor faţă de noi în cea mai aprigă ură, pe lângă caracterul poporului ca şi neam uralo-altaic, cu influenţe slave, care s-a văzut deodată, de la popor supus turcilor la un mic imperiu, iar apoi redus la limita lor etnică.

Prima a fost chestiunea macedoneană

Populaţia aromână din Pind era numeroasă, dar prea risipită şi prea departe de graniţele ţării pentru a putea fi subiectul unei acţiuni de încorporare a ei în graniţele statului român. De aceea toate acţiunile statului român au fost de păstrare a caracterului ei etnic, dar şi acestea foarte timide. Dar în contextul luptei popoarelor balcanice pentru moştenirea putredului Imperiu Otoman, populaţia aromână a devenit victimă, prinsă între acţiunile de grecizare şi cele de bulgarizare. Iar acestea se manifestau cu violenţă, cu flinta, cu cuţitul şi toporul. Aromânii erau prinşi între bandele de antarţi greci şi cele de comitagii bulgari.

Nu cred că s-ar putea scrie vreodată o istorie completă a suferinţelor aromânilor în acea perioadă, precum şi a celor rămaşi chiar şi astăzi pradă acţiunilor de eradicare a neamului lor, de ştergere cu desăvârşire a oricăror urme ale apartenenţei lor la neamul aromân, ramură a românilor. La fel s-a întâmplat şi se întâmplă cu toţi românii rămaşi înafara graniţelor statului român, fie că vorbim de cei aflaţi astăzi în componenţa Ucrainei, Serbiei, Bulgariei, Ungariei, pretutindeni unde mai există români în imensa mare slavă sau fino-ugrică.

Bulgarii au procedat cu metodă în stârpirea populaţiei aromâne pretutindeni unde a găsit-o, folosind violenţa extremă, inclusiv asasinatele în masă. Nu a fost îndeajuns, a ucis şi înafara teritoriului său, şi nu s-a sfiit să o facă chiar pe teritoriul României, ţara căreia îi datora atât de mult.

În luna iunie a anului 1900 profesorul Mihăileanu, unul dintre conducătorii mişcării naţionale aromâneşti este asasinat pe străzile Bucureştilor de către un comitagiu bulgar trimis de Sofia cu această misiune specială. Căpetenia comitagiilor, Sarafov, pusese la cale acest asasinat şi multe altele, tocmai de la Bucureşti. Opinia publică românească se revoltă şi un conflict militar este evitat cu multă greutate. Autorii morali ai crimei au fost daţi în judecată de nevoie de către bulgari, dar au fost achitaţi de justiţia bulgărească şi duşi în triumf de populaţia Sofiei. O tot mai mare aversiune contra României câştiga teren.

A doua a fost problema Dobrogei

La Congresul de la Berlin, Rusia oferise României Dobrogea ca o compensaţie pentru răpirea din nou a celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Teritoriul oferit de ruşi cuprindea şi cea mai mare parte a Cadrilaterului, că doar nu dădeau de la ei, ci din teritoriul aflat atunci în stăpânirea Imperiului Otoman. În urma refuzului nostru de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia răzbunătoare propusese congresului o frontieră sudică ce trecea imediat pe la sud de linia ferată Cernavodă – Constanţa. Intervenţia Franţei a făcut ca frontiera să fie stabilită ca o linie trasă între un punct la răsărit de Silistra şi Mangalia inclusiv.

Urmau o serie de stipulaţiuni care trebuiau aplicate de o comisie mixtă, care s-a tergiversat până pe la 1880, când a fost trasată net defavorabil pentru România, în urma reavoinţei delegaţilor ruşi. România a declarat că nu acceptă această frontieră şi şi-a rezervat dreptul să ceară aplicarea strictă a Tratatului de la Berlin, deoarece nu se respectase voinţa congresului, lăsând în mâinile bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apărării întregii regiuni, ca şi o permanentă ameninţare împotriva Dobrogei. Mai mult, linia nu era dreaptă, ci făcea două intrânduri dintre care unul se apropia până la 35 km de linia ferată strategică Cernavodă – Constanţa.

Între timp ostilitatea Rusiei faţă de România creştea din ce în ce mai mult, ruşii văzând în ocuparea din nou a sudului Basarabiei doar o etapă în planul lor expansionist. Revenirea Dobrogei la România era necesară, altfel marile puteri nu ar fi acceptat rezoluţiile congresului, din moment ce nu doreau o legătură directă între ruşi şi „frăţiorii” lor bulgari. Ori, Rusia tocmai asta urmărea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-şi asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Mării Negre şi poarta spre Mediterana.

Mai mult, creşterea cât mai mare a Bulgariei în dauna tuturor, prin acest aliat fidel şi devotat urmând să controleze întreaga regiune. Iar bulgarii au prins ideea din zbor, devenind roşi de ambiţii imperiale nemăsurate şi nejustificate. Numai ca şi un exemplu, proiectul de tratat mult mai ofensiv între Rusia şi Bulgaria din 1909, menit să-l înlocuiască pe cel din 1902, cuprinde şi următoarele:

„În cazul unei reuşite fericite a unui război împotriva Austro-Ungariei şi României… Rusia se angajează să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării.” O formă oarecum neutrală care ascunde anexarea Dobrogei la Bulgaria.

România şi războaiele balcanice

În vara lui 1912, profitând de situaţia dificilă în care se găsea Turcia şi îndemnate de ruşi, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia se aliară şi declarară război Turciei pentru posesiunile europene ale acesteia, la 18 octombrie 1912 (stil nou, respectiv 5 octombrie stil vechi).

Turcii se arătară mai prejos de cea mai pesimistă aşteptare, în câteva săptămâni toată Tracia, Macedonia şi Serbia veche erau în mâna aliaţilor, turcii apărând doar bariera de la Ceatalgea, din faţa Constantinopolelui, şi trei cetăţi, Adrianopol, Scutari şi Ianina. Puterile europene, speriate de posibilitatea extinderii conflictului balcanic într-unul european (cum de altfel s-a întâmplat doi ani mai târziu), forţară încheierea unui armistiţiu la 3 decembrie, tratativele urmând să aibă loc la Londra. Trageri de timp, negocieri sterile, apoi o lovitură de stat a junilor turci aduce la putere pe Mahmud Şevket, iar luptele reîncep, terminându-se cu căderea celor trei cetăţi turceşti.

De la declararea războiului, România îi asigurase pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocând principiul echilibrului balcanic. Nu avea împotrivă lupta pentru îmbunătăţirea situaţiei creştinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru menţinerea integrităţii Turciei. Guvernul român adăugase însă: „Dacă totuşi, schimbări teritoriale se vor produce în Balcani, România va avea şi ea să-şi spună cuvântul său”.

La Londra, când era clar că schimbări profunde se vor produce în Balacani, România a cerut o compensaţie teritorială la frontiera disputată a Dobrogei. România a cerut jumătatea nordică a Cadrilaterului, până la linia Rusciuc – Silistra – Şumla – Varna, deci o fâşie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeană, până la limita Turtucaia – Balcic, teritoriu locuit predominant de turci, apoi de găgăuzi, bulgarii fiind în minoritate.

Era nevoie de această compensaţie, în ideea că Bulgaria se mărise considerabil şi devenise extrem de agresivă faţă de vecinii ei, o atitudine imperialistă susţinută din umbră de către Rusia. Iar această linie este o necesitate strategică, din punct de vedere militar. Linia care o face spre sud-est asigură protecţia capitalei noastre la un atac dinspre sud.

Bucureştiul este la o distanţă mică faţă de Dunăre, orice forţare a fluviului de către o armată ameninţând direct capitala. Dar existenţa liniei de frontieră spre sud-est asigură protecţia capitalei, prin faptul că o armată ce ar încerca să treacă fluviul va putea fi atacată din flanc de pe această linie, sau i-ar fi tăiate liniile de comunicaţii.

Exact aşa s-a întâmplat în 1916, când armata germano-bulgaro-turcă a lui Mackensen nu a putut merge direct spre Bucureşti, în ciuda superiorităţii lor, ci pentru a nu fi atacaţi din flanc, mai întâi au trebuit să respingă trupele noastre până în Dobrogea, abia apoi să treacă Dunărea spre Bucureşti.

La pretenţiile României, Bulgaria cere protecţia Rusiei, iar aceasta merge atât de departe încât la 30 ianuarie ne trimite o notă în care ameninţă cu războiul. Încurajaţi de ruşi, bulgarii refuză orice tratative. Atât Rusia, cât şi Austro-Ungaria erau direct interesate în Balcani şi făceau manevrele şi presiunile de rigoare.

Tergiversările tipic balcanice în semnarea păcii îi exasperară pe englezi până într-atât încât la 15 mai 1913, Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic, a trimis o notă presei şi delagaţiilor: „Sir Edward Grey a înştiinţat pe delegaţii balcanici că acei care doresc să semneze preliminariile păcii trebuie să o facă fără întârziere. Cei care nu sunt dispuşi să semneze, vor face mai bine să părăsească Londra, deoarece e inutil pentru ei să rămână aici şi să continue o discuţie al cărei unic rezultat e o amânare fără de sfârşit.”

Două zile mai târziu, delegaţii semnară pacea prin care Turcia ceda toate provinciile sale europene. Dar cearta dintre aliaţi pentru împărţirea prăzii se mută în Balcani şi în capitalele statelor interesate, Rusia făcând eforturi pentru a împiedica izbucnirea unui război între aliaţii de ieri, iar Conferinţa ambasadorilor de la Petersburg luă asupra ei sarcina de a aplana conflictul bulgaro-român pe chestiunea graniţei dobrogene.

Al doilea război balcanic şi intervenţia României

Megalomania şi agresivitatea Bulgariei se accentuară, pretenţiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei întrecând orice aşteptări. Simpatia Rusiei se mută asupra Serbiei, în timp ce Austro-Ungaria susţinea Bulgaria, în dorinţa ei de a slăbi Serbia şi eventualele ei pretenţii asupra teritoriilor locuite de sârbi din cuprinsul monarhiei dualiste.

Războiul între foştii aliaţi devenise inevitabil, iar acum sârbii şi grecii fac propuneri de alianţă României, deşi iniţial toţi o doreau în afara disputelor. Cancelariile europene se îndreptau tot mai mult asupra României, devenită factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul în Balcani.

Deşi ţarul Nicolae al Rusiei ameninţase direct pe cei ce ar porni războiul între fraţi, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al ţarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlănţuiră un atac devastator asupra sârbilor pe întregul front.

Cu toate că exista o alianţă secretă între România şi Puterile Centrale, între care şi Austro-Ungaria, încă din 1883, interesele României şi opinia publică îi cereau să meargă împotriva bulgarilor susţinuţi deschis de Austro-Ungaria. La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei române.

Intenţia comandamentului român era să ocupe Cadrilaterul cu o armată secundară şi în acelaşi timp forţa principală să treacă Dunărea şi să înainteze rapid către Sofia spre a dicta încetarea războiului şi încheierea păcii. Regele Carol trecea pentru a doua oară Dunărea în fruntea armatei române.

Prima dată pentru a aduce independenţa României şi să ajute la crearea statului bulgar. A doua oară, 36 de ani mai târziu, pentru a da o lecţie vecinului ingrat şi agresiv şi pentru a aduce linişte Balcanilor.

Corpul V de armată, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezervă, ocupă Cadrilaterul până la linia Turtucaia – Balcic. În acelaşi timp masa principală trecuse Dunărea între Bechet şi Turnu Măgurele. Corpul I armată şi divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, îndreptându-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apucă oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicaţii Ferdinandovo, tăind retragerea din faţa sârbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev.

O brigadă bulgară trecuse deja de Ferdinandovo şi se îndrepta spre Sofia prin pasul Ginci, când ariergarda intră în contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie).

Acesta manevră foarte bine, încât bulgarii, deşi superiori, crezură că au în faţă trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediată de generalul Sirakov şi interceptată de români, acesta spunea că are în faţă avangarda unui corp de armată cu şapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizară şi întreaga brigadă a fost luată prizonieră de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii şi prizonierii fiind dezarmaţi şi lăsaţi să se întoarcă la casele lor.

Sub protecţia acestei flancgarde, corpurile II, III şi IV, cu o divizie independentă de cavalerie şi câteva divizii de rezervă trecură Dunărea pe la Corabia. Podul pregătit dinainte, construit din portiere de câte cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat în şapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii români.

Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre înaintară cu viteză în câteva zile fiind în Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupând trecătoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din înălţimea pasului, soldaţii români vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii români, utilizând pentru prima oară aeroplanul în război, planau deasupra Sofiei.

Corpul IV era Etropol, iar elemente înaintate erau Tatar-Bazargic, înaintând până la 10 km de Filippopol, recunoaşteri de patrule făcură legătura cu armata greacă.

În 18 zile armata română fusese mobilizată, concentrată, trecuse Dunărea şi ajunsese la 20 km de Sofia şi 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii şi făcuse legătura cu armata greacă. Capitala inamică, Sofia, lipsită de apărare, era la dispoziţia românilor.

La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresă regelui Carol al României rugămintea de a stopa înaintarea trupelor române, declarându-se gata de a primi condiţiile României şi a începe tratativele de pace. Intervenţia din Bulgaria a arătat capabilităţile şi entuziasmul armatei române, prezentându-se la mobilizare un număr mult mai mare decât cei chemaţi, dar a relevat şi unele slăbiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii.

Din păcate, în entuziasmul general, nu s-au tras învăţămintele necesare.

Pacea s-a încheiat la Bucureşti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. România ieşise din acest război cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil mărit, dar şi cu un duşman implacabil în care toată ura născută din invidie, deziluzie şi umilinţa îndurată lua proporţii exaltate.

Deşi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucureşti, recunoştea că Bulgaria achita nota de plată la care o condamnase lăcomia şi miopia ei politică.

Şi datorită intervenţiei în războiul balcanic, relaţiile României cu Puterile Centrale au continuat să se răcească iremediabil, în schimb România se apropia din ce în ce mai mult de alianţa franco-rusă. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei”.

Urmările până astăzi

Când România a intrat în războiul mondial, a fost asigurată de ruşi că nu trebuie să-şi facă probleme cu bulgarii, deoarece aceştia nu vor îndrăzni să lupte împotriva eliberatorilor şi protectorilor lor. De aceea ne-au promis două divizii în Cadrilater, pentru a-i descuraja pe bulgari de la orice atitudine belicoasă. Chiar şi soldaţilor ruşi din aceste divizii li s-a spus ca în cazul puţin probabil în care ar fi atacaţi, să strige tare „Ruskii!” şi bulgarii îi vor lăsa în pace.

Nu numai că nu s-a întâmplat aşa, dar Bulgaria a atacat în Cadrilater fără declaraţie de război, aceasta fiind trimisă a doua zi.

Un alt eveniment în războaiele moderne, respectiv ziua de 7 decembrie 1941, atacul Japoniei (împotriva SUA) care a fost dat înainte de a se trimite vreo declaraţie de război a fost numit „Ziua infamiei” .

Declaraţia de război ar fi trebuit înmânată la Washington chiar în momentul atacului, dar din cauza redactării dificile a declaraţiei şi a decodificării încete a mesajului cifrat de la Tokio către ambasada japoneză, a fost înmânată câteva ore mai târziu. Şi a fost „ziua infamiei”.

Dar când bulgarii ne-au atacat fără declaraţie de război, alături de turci şi germanii conduşi de Mackensen?

Foto: Statuia lui Ovidiu din Constanţa, răsturnată de pe soclu de către ocupantii bulgari în 1916

Tot bulgarii s-au comportat cu brutalitate în timpul ocupaţiei, tot ei au răsturnat statuia lui Ovidiu din Constanţa (foto), în ideea că această provincie va rămâne pe veci a lor, deci să şteargă tot ce amintea de latinitatea ei, tot ei nu s-au dat duşi din Dobrogea chiar dacă războiul era terminat şi ei învinşi.

În 1940, când după ultimatumurile şi cedările Basarabiei şi nordului Bucovinei, apoi a Ardealului de Nord, situaţia noastră era mai dificilă, bulgarii au cerut Cadrilaterul. L-am cedat şi am făcut şi schimburi de populaţie, pentru a nu rămâne vreun motiv de dispută.

Dar există un aspect în care politica şi apucăturile bulgarilor nu s-au schimbat: tratamentul faţă de minorităţi. Bulgarii au o lungă istorie în încercările lor de deznaţionalizare a minorităţilor, chiar şi în perioada comunistă, în anii 80, a ieşit un scandal serios referitor la practica bulgarizării numelor etnicilor turci.

Acelaşi lucru se petrece chiar şi astăzi faţă de minoritatea română, ca o constantă, ieri aromânii din Macedonia şi azi cei din nord-vestul Bulgariei. O serie de reportaje au documentat soarta şi situaţia românilor din Bulgaria.

„Românii din Bulgaria se pot împărţi intr-un sector timocean, un sector dunărean (care se întinde de la râul Timoc şi până la litoralul Mării Negre) şi un sector, în interiorul ţării şi al Munţilor Balcani. Sub raportul numărului lor, cu toata grija bulgarilor de a-i scoate în statistici cât mai puţini, există numeroase statistici credibile, citate mai recent, după care numărul românilor din Bulgaria s-ar ridica la 250 000 iar al aromânilor la 150 000.

După alte statistici, numărul real al acestora ar fi cel puţin dublu.” (http://www.gid-romania.com, secţiunea despre românii din Bulgaria). Mai mult, comunitatea românească nu este recunoscută de către oficialităţi, tocmai într-un stat UE care s-a angajat să protejeze drepturile minorităţilor. Din păcate, nici statul român nu este prea interesat de păstrarea identităţii culturale a acestor fraţi, altfel nu ne explicăm tăcerea continuă asupra acestui subiect, mai ales când există posibilitatea unor negocieri directe, între vecini şi aliaţi.

Dar poate este mai importantă veşnica noastră bălăcăreală politică internă fără sfârşit, tipic balcanică.

Bibliografie (surse):

cristiannegrea.blogspot.com

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României

3 februarie 1918 – În timpul Primului Război Mondial, bulgarii au furat din Dealul Mitropoliei moaștele Sfântul Dumitru cel Nou (Basarabov), ocrotitorul Bucureștiului

Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918

Sfântul Dumitru Basarabov, a fost lăsat în București in timpul razboiului ruso-turc (1768-1774), cand generalul rus Petru Salticov, trecând prin satul Basarabov de la sud de Dunăre, în apropierea orașului Ruse, a luat din biserica acestui sat cioplită în stâncă, moaștele unui sfânt localmoaștele sfântului cu intentia de a le trimite in Rusia.

FOTO: MĂNĂSTIREA RUPESTRĂ SF. DIMITRIE BASARABOV. E SINGURUL AȘEZĂMÂNT MONAHAL ÎNCĂ ÎN FUNCȚIUNE. AICI AU FOST PĂSTRATE MOAȘTELE CUVIOSULUI PÂNĂ ÎN 1774.

La rugamintea lui Hagi Dimitrie, negustor de origine macedoromână, precum și a mitropolitului Grigorie II al Țarii Românesti, generalul Saltîcov le-a dăruit poporului român. Generalul Saltîcov a luat totuși mâna cea dreaptă a sfântului și a trimis-o la Kiev, unde se păstrează și astăzi în Lavra Pecerska.

Moaștele au fot asezate cu cinste, in iunie 1774, in actuala catedrala patriarhala din Bucuresti iar Sfântul Dimitrie este creditat de-a lungul timpului, cu mai multe minuni care au salvat orașul și locuitorii săi de foamete și boli.

Site-ul https://colectionaruldeistorie.ro, consemnează intre multele evenimente care au tulburat viața locuitorilor Bucureștiului în perioada de ocupație germană a orașului în Primul Război Mondial, episodul rămas de pomină în care bulgarii au furat moaștele Sfântului Dumitru.

După cum relatează în jurnalul său scriitoarea Pia Alimăneștianu, fiica lui Ion C. Brătianu și a Piei (Caliopi) Brătianu, neverosimila întâmplare s-a petrecut în noaptea de 2 spre 3 februarie 1918. Hoția a stârnit furia locuitorilor din teritoriul cotropit și enervarea teribilă a autorităților germane de ocupație.

Furtul Moaștelor Sfântului Dumitru, apogeul comportamentului sălbatic cu care bulgarii i-au oripilat până și pe camarazii lor nemți

Bulgarii își construiseră deja o reputație de hoți și de barbari atât în ochii celor ocupați, cât și ai aliaților germani. Trupele armatei bulgare și bandele de comitagii (trupe neregulate) săvârșiseră numeroase crime de război și se făcuseră răspunzătoare nu numai de atrocități, ci și de jafuri la drumul mare.

În Dobrogea, trupele bulgare au comis masacre împotriva populației române și a soldaților români capturați, iar în localitățile ocupate au furat tot ce s-a putut fura.

Până și nemții au rămas înmărmuriți de cruzimea și de apetitul pentru jaf al aliaților lor. “Turcii vor la Mangalia, ca să se roage, bulgarii vor la Constanța, ca să jefuiască”, observa generalul August von Mackensen în toamna lui 1916.
Într-un caz, germanii indignați au oprit un tren în care bulgarii încărcaseră pianele din Constanța, cu intenția să le care peste graniță. De furie că nu sunt lăsați să fure, soldații bulgari s-au urcat în vagoane și le-au spart cu topoarele.

Foto: Statuia lui Ovidiu din Constanţa, răsturnată de pe soclu de către ocupantii bulgari în 1916

Comitagiii bulgari bântuiau Lunca Dunării și înaintau până aproape de Craiova și București, violând femeile, ucigând bărbații și furând tot ce puteau.

La Sud de fluviu dispăreau zeci de mii de vite și cantități uriașe de grâne, haine, vehicule, mobilă. La fel ca sovieticii în 1944, bulgarii aveau o fascinație față de ceasuri. Pe lângă bani și bijuterii, oamenii erau jefuiți cu precădere de ceasornice.

Nici bisericile nu erau cruțate. Comitagiii și soldații bulgari prădau icoanele și tot ce era de preț, pentru ca apoi să dea foc clădirilor.

Hoții bulgari au spart ușa Mitropoliei, au înhățat sicriul de argint și l-au încărcat într-o mașină parcată pe Strada 11 Iunie

Dar episodul din noaptea de 2 spre 3 februarie 1918 le-a întrecut pe toate.

Constantin Bacalbașa a relatat în memoriile sale întregul episod. Mai întâi, bulgarii au furat documentele slave din biblioteca Academiei Române, sub pretextul că le-ar fi fost luate cândva de români.

Apoi l-au luat în vizor pe Sfântul Dumitru, ale cărui moaște sunt adăpostite în Catedrala Mitropolitană.

Foto: Racla de argint în care odihnesc moaștele Sfântului Dumitru Basarabov a fost furată de bulgari în noaptea de 2 spre 3 februarie 1918

Bulgarii pretindeau că osemintele Sfântului Dumitru Basarabov, din Dealul Mitropoliei Bucureștiului , erau “de-al lor”, deși el fuseseră aduse la București de către ruși, în 1769.

Așa că, într-o noapte, o parte din bandă a urcat cu o mașină pe Strada 11 Iunie, din spatele Mitropoliei, iar alți bulgari s-au dus la polițistul român care era de pază. L-au forțat pe acesta să-și părăsească ghereta și să-i însoțească în josul dealului, pe Strada Bibescu, pe motiv că au ceva important să-i comunice.

În acest timp, dinspre Strada 11 iunie, cealaltă echipă de bulgari a spart ușa Mitropoliei, a ridicat sicriul cu osemintele Sfântului Dumitru și l-a urcat într-o mașină.

Mahalalele au fremătat la aflarea veștii

Polițistul și-a dat imediat seama că se întâmplă ceva necurat și, după ce a scăpat de bulgari, a verificat obiectivul. A descoperit spargerea și a dat alarma.

Era ora 4 dimineața când emisari băteau deja la ușa mareșalului August von Mackensen, comandantul trupelor de ocupație din România, și a Prefectului Capitalei.

Foto. Feldmareșalul german August von Mackensen intrând în catedrala catolică din București, în dimineața zilei de Crăciun 1916. Capitala României tocmai fusese ocupată de trupele Puterilor Centrale

Pe Mackensen îl aștepta o scrisoare a Mitropolitului Primat Conon: “Excelenţa voastră, avem marea durere să vă aducem la cunoştinţă că astă-noapte s-a jefuit biserica Catedrală a sfintei noastre Mitropolii (…), faptul s-a întâmplat cu o trupă de soldaţi bine înarmaţi, care pe la orele 2.00 noaptea mai întâi au înlăturat pe sergentul de serviciu şi, ţinându-l la o parte şi servindu-se de instrumente puternice, au forţat ambele uşi ale bisericii Catedralei, au spart geamurile de la intrare, au năvălit în altar, au ridicat cu forţa preţiosul sicriu cu sfintele moaşte şi cu tot ce se afla, după care au plecat cu toate cele jefuite şi le-au transportat la automobilul pe care-l aveau îndosit, anume pregătit şi plasat jos, în dosul Mitropoliei, pe o stradă laterală, întunecoasă. Şi astfel automobilul a dispărut, încotro nu se ştie”.

Ofițerul german a rămas ca la dentist când a auzit noua ispravă a aliaților bulgari. A decis să trateze lucrurile cu cea mai mare seriozitate, nu avea nevoie în niciun caz de o răscoală dintr-un motiv atât de stupid.

S-a bănuit că bulgarii vor încerca să-l treacă pe sfânt peste Dunăre, așa că au fost trimise imediat, în toate direcțiile, patrule germane, pentru că bulgarii nu ezitau să-i omoare pe români dacă-i întâlneau.

În zorii zilei, exact așa cum se temuse Mackensen, Bucureștiul era deja în pragul răscoalei. Vestea că bulgarii îl furaseră pe Sfântul Dumitru făcuse ocolul mahalalelor, iar mii de oameni – mai ales femei – au apucat, furioși, drumul spre Dealul Mitropoliei.

Tulburările au luat amploare, așa că a fost nevoie de intervenția poliției, pentru a dispersa mulțimea, și de făgăduielile solemne ale lui Mackensen că situația se va rezolva.

Tâlharii bulgari au fost prinși de cavaleria germană, iar Sfântul Dumitru s-a întors la Mitropolie ca un erou, cu mare fast

Tâlharii bulgari goneau în acest timp cu automobilul în care se afla sicriul, către Dunăre. La Giurgiu îi aștepta, gata pregătită, o barcă.

Ghinionul a făcut ca mașina să aibă pană de motor la jumătatea drumului dintre București și Giurgiu.

La Călugăreni, cu nici 40 de kilometri înainte de malul Dunării, bulgarii au rămas blocați.

În disperare de cauză, hoții au rechiziționat o căruță în care au mutat sicriul de argint cu oasele sfântului. Acolo i-au prins din urmă cavaleriștii nemți. Scena este descrisă de generalul Zach, într-o scrisoare către Mackensen:

“Ajungând la Călugăreni, hoţii, care voiau să le transporte (n.r. – pe moaște) în Bulgaria, au schimbat automobilul cu o căruţă cu cai pentru a-şi şterge urmele. E meritul aghiotantului meu Rhefeld că a descoperit acest schimb. În dreptul satului Daia, el a găsit căruţa căutată, însoţită de soldaţi bulgari foarte înarmaţi. Le-a arătat revolverul , a oprit transportul”.

Revenirea sfântului la Mitropolie a fost, la rândul ei, memorabilă. Cu mare fast, înconjurat de cavaleria de elită germană, din corpul Ulanilor Morții, sicriul cu oasele Sfântului Dumitru a străbătut drumul întors către București, fiind întâmpinat pretutindeni de mase de țărani și târgoveți îngenunchiați, cu capetele descoperite.

Legenda confirmată: bulgarii n-au reușit să fure moaștele pentru că se lăsase sfântul greu

Întâmplarea cu furtul moaștelor Sfântului Dumitru a readus în prim-plan o legendă care circula în sânul poporului român. Se spunea că, atunci când sfântul nu voia să participe la sfeștaniile aducătoare de ploaie sau la alte ceremonii, se lăsa greu. Iar atunci, credeau oamenii, nicio forță omenească nu putea să-l urnească.

Faptul că sfântul se lăsase furat de către bulgari a zdruncinat, pentru moment, credința locuitorilor Bucureștiului. Ulterior, însă, când tâlharii au fost prinși și sicriul returnat la Mitropolie, mulțimea a răsuflat ușurată: legenda se confirmase. “Poporul spune că a fost găsit înnămolit, căci se lăsase Sfântul greu”, își încheia Pia Alimăneștianu propria relatare despre nemaipomenitul incident.

Sfântul Dimitrie Basarabov e de aproape 250 de ani patronul Bucureștilor și se serbează la 27 octombrie, o zi mai târziu după Sfântul Mare Mucenic Dimitrie de la Salonic.

Figura sa apare încă din 1865 pe stema Capitalei României, unde printr-o confuzie voită a fost reprezentat ca un tânăr războinic roman, deși toate legendele hagiografice (hagiografia e ramura teologiei care se ocupă cu viețile sfinților) spun despre el că a fost un păstor sihastru ce a trăit prin văile stâncoase din apropierea cetății Rusciuk (Ruse) din Bulgaria.