CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ceangăii romano-catolici din Moldova și încercările propagandistice maghiare de a le falsifica istoria și însăși originile

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

MOTTO:

“ Ne străduim sa internaționalizăm cauza autonomiei maghiare din Transilvania și din Secuime, problemele ceangăilor și așa mai departe.”(Laszlo Tokes).

 

 

  

  Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-l pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.

Istoria romano-catolicilor din Moldova este parte a istoriei poporului român .

Ei,catolicii moldoveni,se identific cu trăirile românilor de-a lungul secolelor, cu aspiraţiile, cu suferinţele şi cu realizările naţiunii române.

Pe teritoriul regiunii istorice Moldova,creștinii au existat încă din primele secole de răspândire a creștinismului,când comunitățile care s-au dezvoltat aici se aflau sub jurisdicția Papei (episcopul Romei).

După marea schismă,prezența romano-catolicilor în regiune istorică  Moldova este atestată de existența și funcționarea pe acest teritoriu a unor structuri ecleziastice după cum urmează:

Episcopia de Milcov (1227-1241), Episcopia de Siret (1371-1434),  Episcopia de Baia (1418-1523), Episcopia de Bacău (1391-1392) și (1607-1818) , Vicariatul Apostolic al Moldovei (1818-1884), Episcopia de Iași (1884-prezent), s-au aflat sub jurisdicția unor structuri ecleziastice din Transilvania, Italia, Polonia, Cehia sau Ungaria.

Din relatările misionarilor catolici,rezultă pe lângă poverile economice grele și birurile uriașe  plătite de românii transilvăneni, ceea ce îi determina pe țăranii români se refugieze în Moldova,era serviciul militar forțat, introdus de autoritățile austriece  având ca scop  sporirea efectivelor armatei imperiale.       

Trăind pe acest teritoriu,romano-catolicii moldoveni au fost victimele luptelor dintre marile puteri, au luptat alături de românii ortodocşi  în războaie pentru eliberare, unire şi neatârnare.

În localităţile cu populaţie exclusiv romano-catolică,precum şi în localităţile în care romano-catolicii convieţuiesc alături de românii ortodocşi,există monumente istorice ridicate în memoria celor ce şi-au jertfit viaţa pentru apărarea ţării,printre cei căzuţi   ladatorie al căror nume este înscris pe aceste monumente,sunt numeroşi români de religie romano-catolică,ceea ce demonstrează ei(cei denumiţi ceangăi) şi-au apărat ţara cu preţul vieţii dacă a fost necesar.

Toate acestea dovedesc ataşamentul catolicilor moldoveni faţă de idealurile poporului român cu care s-au identificat.

De-a lungul istoriei au existat numeroase încercări de a prezenta realitatea istorică într-un mod convenabil unor forţe ce nu slujesc interesul naţional, aceste încercări primind replica celor ce doresc ca adevărul să fie cunoscut şi adus la cunoştinţa publicului

                       

 

Certitudini științifice

 

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

Teste ADN efectuate pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

 Aceste teste au demonstrat că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană, nu mongoloidă, că ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii, și că ungurii sunt descendenții populației europene care exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare, iar maghiarizarea a fost făcută de elitele aflate la conducere.

Ungurii contemporani nouă sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

 

            

Consemnări despre istoria romano-catolicilor din Moldova                       

 

 

• Domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir a consemnat despre catolicii din timpul său, că aceștia se declară catolici după neam și după religie.

În Divanul Ad-hoc al Moldovei, MihailKogălniceanu a apărat drepturile romano-catolicilor moldoveni respingând un proiect de lege care ar fi lăsat fără drepturi pe catolicii moldoveni.

CostacheNegria susținut drepturile catolicilor moldoveni afirmând aceștia“…împreună cu noi,de veacuri întregi,în toate zilele noastre de durere și amărăciune au tras și pătimit deopotrivă toate suferințele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a ne mustra, spre a ne aduce la înțelepciunea și dreptatea astăzi nouă trebuitoare…”.

Încă dela anul 1234,într-o scrisoare papală se menționează pe teritoriul episcopiei de Milcov,catolicii se amestecă cu valahii și  trec la credința lor, făcându-se un popor cu ei.

Aceeași mențiune, privitor la trecerea catolicilor la religia ortodoxă, o face și arhiepiscopul Marco Bandini în raportul întocmit de acesta la Bacău,la data de 02 martie 1648, document în care erau notate constatările făcute prilejul vizitei efectuate de înaltul prelat în localitățile catolice din Moldova.   

În anul 1763,episcopul de Bacău,Stanislau Jezierski a consemnat “…în toată Moldova numărul catolicilor nu sporește decât prin catolicii care vin din Transilvania…”și deoarece acești“catolici transilvăneni aparțin stăpânirii ungurești… moldovenii nu-i numesc catolici ci unguri…”.

Tot în anul 1763, Iosif Cambioli Prefectul Misiunii franciscane din Moldova,a consemnat “…de șapte ani încoace,numărul catolicilor noștri a crescut și crește în fiecare zi,nu pentru necatolicii ar trece la noi,ci pentru în Ungaria și maiales în  Transilvania a fost și este foamete și acum,de când s-a încheiat pacea între austrieci și prusieni,prind soldați cu forța și de aceea în această provincie au venit și vin într-una familii întregi și mare număr de tineret dela 14 ani în sus,fiindcă de la această vârstă îi înrolează în armată…”.

(Extras din lucrarea “Originea ceangăilor din Moldova”) – autor Dumitru Mărtinaș

 

 

 

Surse:

 

http://www.asrocatolic.ro/istorie.htm

ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

Asociaţia „Dumitru Mărtinaş” este reprezentanta Romano-Catolicilor din regiunea istorică Moldova – România (românii denumiţi de literatura maghiară „ceangăi”; în maghiară „csangok”; în franceză Tchangos; în germană Tschangos; în engleză Changos)  

23/12/2019 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

CINE SÎNT CEANGĂII ? Puncte de vedere asupra originii lor. VIDEO

Foto: Harta etnică a Turciei europene şi a statelor sale vasale autonome și răspândirea ceangăilor („Tchangeï”) în Moldova (1861).

Autor: Guillaume Lejean, 1861 – Wikipedia.ro

 

 

 

Puncte de vedere asupra originii Ceangăilor

 

 

 

Citind şi ascultând publicaţiile şi interviurile având ca temă populaţia cunoscută sub numele de “ceangăi” am simţit nevoia să ne exprimăm punctul de vedere. Hotărârea a fost determinată de existenţa unor mai vechi preocupări pentru lămurirea originii ceangăilor.

Investigaţiile le-am început în arhive în anii 1974-1975 şi le-am continuat în august 1975 printr-o cercetare de teren în localităţile rurale moldovene locuite de populaţia cunoscută sub acest nume.

Nefinalizând rezultatele acestei prime etape a cercetărilor, considerând că abordarea, discutarea şi elucidarea unui moment istoric implică o responsabilitate deosebită pentru cel ce-şi asumă această delicată misiune, ne-am continuat munca în vara anului 1978, când aflându-ne pentru scurt timp la Budapesta, am consultat o serie de publicaţii de specialitate pentru tema ce ne interesa.

Ulterior, la 7 ianuarie 1982, în revista “Flacăra” am publicat un scurt articol cu primele rezultate ale cercetării, pe care le-am continuat (independent de Asociaţia “Dumitru Mărtinaş”). În clipele de faţă, ajungând la un stadiu al cercetării în care materialul documentar acumulat este bogat şi variat, putem să aprofundăm primele concluzii.

 Ţinem să precizăm că scriem aceste rânduri fără a fi originar dintr-unul din satele ceangăeşti, aşa cum s-a întâmplat, în majoritatea cazurilor, înaintea noastră.

 Consultarea bibliografiei referitoare la originea ceangăilor ne-a arătat că populaţia cunoscută sub această denumire locuieşte, în afară de unele zone din Moldova, în anumite regiuni din Ţara Bârsei, în Munţii Ciuc, în zona “Întorsăturii Oltului”. Totodată, am remarcat surprinşi că prin termenul de ceangăi o serie de autori, mai depărtaţi ori mai apropiaţi de zilele noastre, îi desemnează pe toţi catolicii din Moldova.

Termenii de ceangău şi catolic nu sunt sub nici o formă nici identici, nici similari. Primul, cel de ceangău, desemnează o parte a locuitorilor Moldovei (şi a celorlalte zone amintite) cu anumite caracteristici dobândite în cursul evoluţiei istorice, iar al doilea, cel de catolici, îi cuprinde pe toţi aceia care aparţin confesiunii catolice, putând fi – după cum bine se ştie – de orice origine etnică.

Întâmplarea face ca ceangăii să aparţină confesiunii catolice. Accentuăm că ei pot fi suprapuşi tuturor locuitorilor de religie creştină şi confesiune catolică din regiunile discutate deoarece această confesiune nu s-a referit niciodată la originea etnică a oamenilor ci numai la credinţa lor. Probabil sinonimia dintre cei doi termeni provine din epoca de dominare a confesiunilor religioase şi s-a perpetuat în timp datorită acceptării ei fără o suficientă analiză a situaţiei.

 Populaţia ceangăiască, având o serie de particularisme derivate din confesiunea catolică, s-a detaşat din rândul populaţiei româneşti majoritar ortodoxe, prin graiul vorbit, prin onomastică, prin port, prin structura gospodăriei, făcând obiectul unei serii de studii ale istoricilor, filologilor, etnografilor, folcloriştilor. În paginile scrise de aceştia în cursul a mai bine de un secol şi jumătate, în imensa majoritate a cazurilor, fără a se întreprinde o cercetare circumstanţială, aprofundată, ceangăi au fost declaraţii în bloc, fie de origine maghiară, fie de origine română.

Între aceia care au socotit că ei ar fi exclus maghiari se numără Gego Elek, Rubini Moses, Gyorffy Istvan, Csuri Balint, Domocos Pal Peter, Bako Geza, Koss Laslo, Filep Antal etc.

Lor li s-a răspuns de Iosif Petru M. Pal, de dr. Petre Rîmneanţu, de regretatul academician C.C.Giurescu ş.a. care au arătat că ceangăii sunt de origine română. Principalele elemente care au fost utilizate în polemica generată de discutarea originii ceangăilor au fost: etimologia numelui de ceangău, momentul stabilirii lor în Moldova, graiul vorbit de ei, costumul tradiţional.

 

 

 

 

 

 

Adler - Grup de ceangăi din Săcele, jud. Braşov.jpgGymes csango.jpg

Gyimesi csángók.jpg

 

 

 

 

 

 Etimologia cuvântului “ceangău” a fost explicată în chip deosebit. Nicolae Iorga, cercetând privilegiile şalgăilor de la Târgul Trotuş a presupus că numele ar proveni de la Sovago (tăietor de sare). A Horger a crezut că ar fi derivat din csámog (ciomag), mult întrebuinţat de ceangăi în timpul ocupaţiilor pastorale, iar bunul cunoscător al documentelor transilvănene, A. Veress, secondat de Tatrossi Janos a încercat să stabilească o filiaţie cumană a termenului.

Poate ipoteza cea mai apropiată de realitate este cea emisă de eruditul Ballagy Aladar, preluată de L. Mikes şi apoi de Bákó Geza, care au susţinut că numele ar putea proveni de la csango (rătăcitor, hoinar).

Ballagy credea că a fost dat ca poreclă românilor catolicizaţi din Transilvania de est şi poate secuilor care practicau transhumanţa, fiind veşnic rătăcitori. Imposibilitatea filologilor de a ajunge la o concluzie unanim acceptată asupra etimologiei numele de ceangău, lăsarea deschisă a porţii către infinitul ipotezelor, vădeşte că problema nu şi-a găsit o rezolvare definitivă şi ca atare termenul nu poate fi folosit ca un argument în discutarea originii ceangăilor. Momentul apariţiei termenului de ceangău a fost şi poate mai este socotit anul 1805, când apare în scrierile lui Teleki Domocos.

Putem preciza însă că numele de ciungabi-ceangău apare în documente cu cel puţin două decenii mai devreme.

 El a fost pomenit în două epistole ale preotului catolic Zóld Peter, datate 1780 şi respectiv 1781, marcând astfel prima atestare certă a ceangăilor în satele moldoveneşti din zonele cunoscute a fi locuite de ei. Cercetările documentare nu ne permit să vorbim de ceangăi înainte de această dată. Dacă ar fi existat anterior secolului XVIII-lea, ar fi fost menţionaţi cel puţin în două monumentale scrieri ale vremii: Codex, lăsat de episcopul catolic Marc Bandini şi în Descripţio Moldaviae datorată eruditului principe Dimitrie Cantemir.

Ambii au cunoscut bine situaţia din Moldova în secolul al XVII-lea, beneficiind de un adevărat aparat de informare cu ajutorul căruia au putut extrage datele care îi interesau. Neîndoielnic, fratele Beke, secretarul episcopului Bandini, interesat în prezentarea în lumini favorabile a efectelor propagandei catolice i-ar fi amintit şi lăudat pe ceangăi dacă i-ar fi întâlnit. În scrierea lui întâlnim însă pomeniţi, în unele din satele unde se vor stabili ulterior ceangăii, numai locuitori ai Moldovei de confesiune catolică, în dreptul unora existând şi menţiunea că sunt “unguri” sau “ungureni”.

Acest ultim termen i-a făcut pe cei ce sunt mai puţin familiarizaţi cu limba documentelor medievale să afirme că ar fi vorba de populaţie de origine maghiară.

În realitate însă, numele de ungureni îi desemnează pe transilvănenii care în lungul evului mediu, în timpul permanentei pendulări pe ambele versante ale Munţilor Carpaţi a venit şi s-au stabilit în Moldova, aşa cum şi moldovenii au plecat şi s-au aşezat în Transilvania.

La rândul său, eruditul principe Dimitrie Cantemir, în lucrarea scrisă în anul 1716, special pentru a-şi face cunoscută ţara Academiei din Berlin, nu i-a amintit, deşi, dacă ar fi existat atunci, i-ar fi menţionat aşa cum a făcut-o şi în cazul altor grupuri pitoreşti ale populaţiei moldoveneşti.

Ce eveniment, asemeni unui cataclism, s-a produs în părţile de est  ale Transilvaniei şi a silit o parte a ppulaţiei să-şi părăsească locurile natale îndreptându-se către satele din Moldova? Este cunoscut faptul că în anul 1761 împărăteasa Maria Tereza a acceptat propunerea generalului A. von Buccov şi a poruncit să se creeze în zonele de hotar regimente grănicereşti.

În Transilvania trebuiau înfiinţate: un regiment românesc în zona Bistriţa Năsăud, unul secuiesc în regiunea Sfântu Gheorghe şi un altul românesc în ţinutul Orlat Făgăraş. Românii s-au arătat dornici să se înroleze, căci, pentru a-i atrage, curtea aulică le promisese eliberarea din iobăgie şi o eventuală împroprietărire.

Secuii s-au opus înrolării lor deoarece, prin Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691) – cu valoare de constituţie a Transilvaniei – erau socotiţi oameni liberi, iar îndelungatul serviciu militar le aducea numai pagube. Autorităţile austriece, la insistenţele nobililor care se vedeau văduviţi de braţele de muncă ale ţăranilor, au hotărât în 1763 să desfiinţeze regimentul 2 românesc din Bistriţa Năsăud, dar nu şi-au respectat promisiunea de a-i elibera pe români din iobăgie.

Nemulţumirea grănicerilor a izbucnit imediat. La ea s-a alăturat cea a secuilor care cereau desfiinţarea Regimentului 1 grăniceresc din zona Sf. Gheorghe. Văzând că românii şi secuii înrolaţi în regimentele grănicereşti din zona Bistriţa Năsăud şi Sf. Gheorghe s-au răsculat, autorităţile imperiale habsburgice au trimis împotriva lor puternice unităţi de represiune, recurgând chiar la masacru, cum a fost cel din comuna Madefalău (Siculeni) la 7 ianuarie 1764.

Dorind să-şi salveze viaţa, foştii grăniceri, unii însoţiţi de familii, s-au refugiat în codrii din Munţii Ciuc. Acolo au luat legătura cu haiducii moldoveni, Grigorie, Onu şi faimosul Nica Păun şi cu ajutorul lor, pe cărări nebănuite de urmăritori au ajuns în Moldova unde s-au stabilit în sate pe care le cunoşteau datorită ungurenilor ori în localităţi noi pentru ei.

Interesant poate fi numărul noilor veniţi, relevat de un recensământ efectuat de austriaci în 1778, imediat după ce au anexat Bucovina. Ei au surprins în partea de sud a Bucovinei existenţa a 1200 familii transilvănene, dintre care 410 erau formate din cele ale grănicerilor. Dintre cele din urmă 308 proveneau din regimentul 2 românesc şi 102 din regimentul 2 secuiesc.

În legătură cu ultimul se impune observaţia că ofiţerii români care au participat la alcătuirea Supplex libellus valachorum au arătat că în regimentul 1 grăniceresc erau numeroşi români, iar Gheorghe Bariţ, în studiul său dedicat regimentului 2 grăniceresc a susţinut aceeaşi idee. În acest caz, probabil că o parte din cele 102 familii ale foştilor grăniceri din regimentul 1 erau probabil tot de origine română.

 În stadiul actual al cercetărilor este dificil să se precizeze cifra celor care au fugit din Transilvania în Moldova. Ea pare să fi fost destul de însemnată, căci cronicarul István Halmagy se plângea în mai 1766 şi în septemrie şi octombrie 1767 că ţara (Transilvania n.n.) a fost părăsită de numeroşi contribuabili, iar actele şi rapoartele diplomatice atestă că Viena cerea Sublimei Porţi să-i retituie 30000 de fugari din Moldova şi 16000 din Ţara Românească.

 După acest prim mare val de ceangăi sosiţi în Moldova în anul 1764, au mai venit şi altele. Astfel a mai fost unul după înăbuşirea răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784-1785) şi altul după represiunile ce au urmat înfrângerii revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania. Ceangăii au venit în aceleaşi zone şi sate în care se stabiliseră primii transilvăneni, au reîmprospătat grupul aflat acolo şi au menţinut legătura între ambele versante ale Munţilor Carpaţi.

 Probabil că s-a căutat şi dorit aşezarea noilor veniţi din Transilvania în aceleaşi localităţi şi datorită confesiunii catolice. Românii care fuseseră în regimentul 2 grăniceresc proveneau probabil dintre foştii locuitori ai “ţărilor româneşti Vlahiţa şi Breţcu, parţial catolicizate în secolele XV şi XVI. Având unele avantaje, fiind în apropiere de secui (şi ei de confesiune catolică), români din această zonă, dealtfel puţin numeroşi, au părăsit ortodoxismul, care a rămas credinţa majorităţii populaţiei româneşti din Transilvania.

Urmărirea atentă a costumului popular ceangăesc confirmă realităţile documentare. A. Biro Bela, fără a fi etnograf, a făcut aprecierea grăbită că ar fi întâlnit în zonă frumoase costume “pur ungureşti”. În schimb, Nicolae Iorga – şi după el cunoscutul etnograf şi specialist în artă populară românească Tancred Bănăţeanu – au stabilit că la ceangăii din zona de nord şi de sud există un port tipic românesc.

Numai la cei din zona de vest (Valea Trotuş către Pasul Ghimeş-Palanca) se întâlnesc motive ornamentale de origine maghiară.

O problemă delicată, viu discutată şi disputată a fost şi este cea a graiului ceangăilor. Este cunoscut, pe temeiul unor studii parţiale ale filologilor şi folcloriştilor, ca acelea ale lui Dumitru Mărtinaş, Marton Gyula, Färagó Janos etc. că grupul rural moldovenesc numit ceangău este bilingv.

O parte a lui vorbeşte un grai de origine română transilvăneană, amintind locurile de origine, iar alta un dialect secuiesc, care pentru oricine ştie limba maghiară este evident că reprezintă o formă alterată, poate arhaică a acesteia. probabil că tocmai acesta a fost motivul care l-a determinat pe Zöld Peter, bun cunoscător al ceangăilor, să scrie că aceştia “stâlcesc” cuvintele ungureşti.

Păstrarea în unele sate a unor balade populare în dialect maghiar, care vorbesc de venirea din Munţii Ciuc, culese de Fägaró Janos, nu poate constitui un argument că toţi ceangăii vorbesc acest grai. Analiza situaţiei din cea mai mare comună de ceangăi, Săbăoani, ne-a arătat că în luna august 1975 din 2300 familii, circa 1800 erau bilingve, vorbind româneşte şi dialectul ceangău, iar restul de circa 500 ştiau exclusiv limba română.

Bilingvismul demonstrează în cazul de faţă tocmai faptul că ceangăii provin dintre foştii grăniceri români şi secui, înfrăţiţi în lupta împotriva opresiunii autorităţilor imperiale habsburgice, în munca pentru ridicarea satelor în care locuiesc.

  Dacă recensământul austriac din 1773 prezenta un procent însemnat de români în masa ceangăilor, aceeaşi situaţie s-a păstrat şi astăzi. Folosind datele statistice incomplete de care dispunem, putem aprecia că în anul 1975 din totalul de circa 200 000 ceangăi moldoveni, circa 40000 (adică 20 la sută) erau de origine secuiască.

A acceptat ultima cifră ca ipotetică şi discutabilă în lipsa alteia, ca urmare a indicaţiei din lucrarea cu caracter academic datorată lui K. Laslo şi F.Antal (A magyar nep taji-torteneti tagolodasa, Budapesta, 1975, p. 147-148).

Cifrele oficiale din recensământul populaţiei efectuat în România de către Institutul Naţional de Statistică în anul 1992, arată că în Moldova s-au declarat circa 274 000 catolici. Din aceştia numai 2100 au afirmat că aparţin ceangăilor.

Dintre ei circa 1800 au declarat că sunt ceangăi de origine română şi circa 300 că sunt de origine secuiască. Am indicat cifrele în forme absolute (mii şi sute) pentru a fi mai grăitoare procentele etnice. Însă, ceea ce a interesat şi interesează la acest grup de populaţie, din punctul de vedere al mentalităţii sale, nu a fost originea etnică, ci confesiunea – toţi s-au decarat clar apartenenţi ai catolicismului.

Încheind expunerea constatărilor noastre pe care nu le socotim a fi concluzii definitive, ci numai ipoteze de lucru ce arată stadiul unde am ajuns cu cercetările, ne socotim datori a arăta că faptul cel mai însemnat nu-l constituie polemica oamenilor de ştiinţă, ci modul în care gândesc şi simt locuitorii satelor moldoveneşti discutate. Putem cita în acest sens o serie de documente şi mărturii, alături de poeme ceangăieşti realizată de Farago Janos.

La Arhivele Statului din Bucureşti în fondul Constant Grecescu, sub nr. 1431 se păstrează un manuscris-memoriu din 1940 al ceangăilor ce protestează împotriva discursului conducătorului de atunci al Ungariei, amiralul Horthy, care îi declarase maghiari.

În memoriu se cerea explicit ca protestul să fie citit la radio şi să se arate clar că ei, ceangăii sunt români.

  Iosif Petre M.Pal, într-o cunoscută lucrare a sa (Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, Săbăoani – Roman) apărută în două ediţii – 1941 şi 1942 – ca om ridicat dintre ceangăi, cu posibilitatea de a cerceta situaţia întregii regiuni, a susţinut şi el că imensa majoritate a ceangăilor sunt români. Unul dintre argumentele sale a fost acela că o serie de preoţi catolici de origine etnică maghiară au schimbat numele româneşti ale credincioşilor în nume maghiare înscrise ca atare în registrele bisericilor.

Provincialul franciscanilor a relevat că însuşi numele familiei sale – Dumitru – a fost transformat pe această cale în Pal. El mai dă şi alte numeroase exemple care aparţin de strategia impusă, la  sfârşitul secolului al XIX-lea, de politicieni din familia Tisza.

 Istoricul şi filologul P.Cancel, de origine ceangău, într-un documentat studiu rămas inedit, a adus, la rândul său, noi dovezi complementare, sprijinind teza lui Iosif Petre M. Pal.

Şi el a demonstrat că populaţia cunoscută sub numele de ceangăi este de origine transilvăneană, bilingvă şi de confesiune catolică. Astfel a susţinut cu deosebită putere că folosirea siflantelor tari (cozoc în loc de cojoc etc.) arată un grai tipic, o îmbinare între forma de vorbire cotidiană a românilor din estul Transilvaniei şi a secuilor.

 În stadiul actual al cunoştinţelor, credem că în legătură cu această populaţie se poate susţine că ea este originară din estul Transilvaniei. Ea a ajuns în Moldova târziu, în secolul al XVIII-lea, când era deja bine structurată ca limbă, obiceiuri şi confesiune.

Numai venirea ei atât de târziu în Moldova explică de ce nu a fost asimilată şi nu s-a “pierdut” total în rândul populaţiei româneşti moldoveneşti – net majoritare.

 

 

Sursa:

 

Conf. univ. dr. Radu Ştefan Vergatti – http://www.dacoromania-alba.ro/nr12/ 

 

 

 

 

 

 

 

25/05/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

VIDEO: CINE SUNT CEANGAII? O FALSA PROBLEMA RIDICATA DE REVIZIONISTII MAGHIARI – ASA ZISA PROBLEMA A CEANGAILOR DIN ROMANIA

“ Ne straduim sa internationalizam cauza autonomiei maghiare din Transilvania si din Secuime, problemele ceangailor si asa mai departe.”

(Laszlo Tokes, vicepresedinte ales al Parlamentului European).

O falsă problemă: “ceangăii” din Moldova.

 Între multiplele probleme apărute în existenţa românilor după revoluţia din decembrie 1989 se înscrie din nefericire şi falsa problemă a catolicilor, cu antecedente care vin din trecutul istoric, revendicarea de către unguri a romano-catolicilor moldoveni ca maghiari, sub denumirea de “ceangăi”, demonstrează fără dubiu faptul că minciuna şi falsificarea documentelor rămân şi astăzi direcţii de referinţă pentru politica externă ungară.
Cu toate că romano-catolicii din Moldova îşi afirmă din totdeauna identitatea românească, naţionalismul maghiar continuă să-i revendice.
Inovaţie lingvistică a istoriografiei maghiare termenul de “ceangăi-maghiari”, sau “maghiari-ceangăi”, (în franceza Tchangos, în ungureste csangos, în germana Tschangos, în engleza changos), este perceput ca o jignire de către populaţia romano-catolică din Moldova si a creat o falsă problemă etnică ce serveşte guvernului ungar în politica privind protecţia maghiarilor din afara hotarelor.
Bazată numai pe surse “istorice maghiare” falsa problemă a romano-catolicilor din Moldova, a devenit subiect de lucru pentru organismele europene cu atribuţii în domeniu, la iniţiativa guvernului maghiar care s-a folosit în acest sens de câteva asociaţii create artificial şi finanţate pe măsură.

Liderii acestora, un cerc limitat de persoane, care migrează de la o asociaţie la alta (Via Spei, Asociaţia Ceangăilor Maghiari din Moldova, Siret – Cleja, etc.), numărând în total câteva zeci de oameni, reprezintă fie “importuri din Ardeal”, fie persoane şcolite peste noapteîn centre universitare din Ungaria.
Lipsiţi de audienţă, dar având nevoie de o legitimare a acţiunilor întreprinse, au întocmit liste cu semnături pentru diverse ajutoare materiale, folosindu-le ulterior pentru a susţine solicitările de asistenţă educaţională şi religioasă în limba maghiară.
Necunoaşterea acestui aspect a indus astfel în eroare organismele europene cu atribuţii în domeniu care, prin rezoluţiile adoptate în anul 2001 au concluzionat în mod surprinzător, că “ceangăii” ar fi o “minoritate etnică” compactă ca areal geografic, altfel spus, închisă, izolată şi condamnată la dispariţie.

Căzute în această capcană organismele europene au acceptat aprioric „rolul salvator” al asociaţiilor pro-maghiare în privinţa aşa-zişilor “ceangăi” facilitând astfel neo-maghiarizarea catolicilor  moldoveni fapt ce ar putea conduce, în ultimă instanţă, la aberante soluţii teritoriale de tipul “pământuri ceangăieşti”. În acest fel nostalgia “Ungariei Mari” cunoaşte o interesantă metamorfoză adaptată indusiv realităţilor Europei de astăzi.

Dar cine sunt “ceangăii”?

        Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-1 pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.
Deformata idee, frecvent vehiculată şi din nefericire însuşită de unii, potrivit căreia cel puţin după nume am fi maghiari, îşi are explicaţia în politica naţionalistă maghiară, care a avut ca apogeu Apariţia în 1898 sub controlul Ministeruluide Interne de la Budapesta a “Societăţii Centrale de Maghiarizare a Numelui”.

În virtutea regulamentului acestei societăţi, şi prin intermediul preoţilor catolici maghiari, românii primeau nume ungureşti deoarece “…prin maghiarizarea numelui de familie, adică prin botez naţional cel cu nume străin este primit în Societatea maghiară”.

Fapt istoric de necontestat susţinut de un document oficial, care nu a avut niciodată un echivalent românesc, politica de maghiarizare a numelor constituie un important filon de inspiraţie şi pentru liderii politici ai Ungariei de astăzi.
Ce machiavelism mai mare poate exista dacă ieri ne goneau de pe pământul nostru, iar astăzi ne botează “ceangăi-maghiari” şi ne cheamă înapoi cu certificate de “nobleţe maghiară”!?. Este ca şi cum între victimă şi călău se creează dintr-o dată o asemenea iubire încât victima sărută mâna celui care tocmai i-a furat casa şi pământul.
Pentru că după 1990 au început să apară o serie de emisari ai Budapestei, care solicită nici mai mult nici mai puţin, ca noi, urmaşii pribegilor de ieri, să spunem că suntem maghiari. Botezându-ne “ceangăi”, adică un fel de maghiari corciţi, au devenit dintr-o dată extrem de grijulii faţă de soarta noastră şi declarându-ne o populaţie arhaică lipsită de intelectuali, transformă religia noastră într-un subiect care induce ideea că ceea ce este catolic este automat şi ungur.
De aici şi până la transformarea catolicilor într-o minoritate etnică aşa cum o face raportul finlandezei – Titty Isohookana-Asunmaa -, nu este decât un pas. Care s-a făcut trebuie să recunoaştem, şi pe fondul ignoranţei clasei noastre politice, sau cel puţin al unei părţi, la care se adaugă serioase carenţe în domeniul politicii noastre externe şi nu în ultimul rând, al administraţiilor judeţene care nu au sprijinit localităţite catolice.
Formulările din raportul menţionat sunt cel puţin surprinzătoare în condiţiile în care anterior redactării lui au existat reacţii ale unor comunităţi catolice (în localitatea Cleja din judeţul Bacău 1995 şi 1997) când populaţia a respins pe bună dreptate tentativele U.D.M.R. şi asociaţiilor maghiare de a le denatura identitatea românească.

Dezavuaţi de populaţia catolică, astăzi, cei câţiva lideri pro-maghiari s-au concentrat în 2-3 localităţi, unde îşi au domiciliul, transformând locuinţele proprii în “şcoală şi biserică”, ţinând cursuri şi oficiind serviciul religios în limba maghiară.
Absolut “originală” soluţia este de fapt ilegală, încălcând atât legislaţia privind organizarea învăţământului cât şi dreptul canonic.

Profitând de precaritatea dotării existente în unele şcoli din mediul rural, în special în domeniul calculatoarelor, aceşti lideri înghesuie în câteva spaţii improprii, copii cu vârste şi pregătiri diferite, ademenindu-i şi condiţionând serviciile oferite de învăţarea limbii maghiare. Se încalcă astfel toate normele metodologice, pedagogice şi organizatorice necesare a fi respectate pentru autorizarea unei instituţii de învăţământ, în conformitate cu legistaţia românească şi europeană.
Alături de cele câteva calcutatoare şi manuale primite de la Budapesta, deseori în zonă îşi fac apariţia şi preoţi maghiari din Transilvania şi Ungaria, care în aceleaşi spaţii oficiază serviciul religios în limba maghiară.

Potrivit dreptului canonic, preoţii străini care vin şi oficiază în aceste localităţi, încalcă autoritatea Episcopiei de laşi, în condiţiile în care nu au acceptul episcopului de Iaşi.  Aceste reglementări sunt general valabile în toată lumea catolică.
Considerăm că readucerea în discuţie a problemei şcolilor în limba maghiară în satele catolice din Moldova este lipsită de temeinicie, susţinătorii acestei idei raportându-se la un fals precedent încercând să găsească o legitimare istorică, acolo unde ea nu există.

 În mod concret este vorba de iniţiativa din anii 1950 impusă de puterea sovietică de la Moscova autorităţilor comuniste româneşti de a introduce în Moldova şcoli în limba maghiară.
În contextul istoric de atunci, motivaţiile autorităţilor comuniste faţă de înfiinţarea şcolilor în limba maghiară, au fost cât se poate de originale, în conformitate cu idealul internaţionalismului de factură sovietică. Nereuşind să-şi apropie comunităţile catolice prin instituţia ecleziastică, regimul comunist nu a ezitat să-i încadreze pe catolici într-un mod nedrept, în categoria unei minorităţi etnice făcând astfel un serviciu imens naţionalismului maghiar.
Autorităţile comuniste au ignorat însă tocmai părerea celor pentru care au înfiinţat aceste şcoli maghiare, anume romano-catolici din Moldova, care nu au ezitat să ceară în mod firesc înlocuirea acestora cu şcoli româneşti. Experimentul impus din afară care nu ţinea cont de identitatea românească a populaţiei romano-catolice din Moldova, a fost sortit eşecului.
Privind retrospectiv, această argumentaţie este evident că problema romano-catolicilor din Moldova are profunde determinări politice exterioare României, astfel încât tentativele de reactualizare generează aceleaşi reacţii şi atitudini de respingere în rândul comunităţilor catolice.

În acest context relevante pentru identitatea românească a catolicilor din Moldova sunt excelentele relaţii de convieţuire cu ortodocşii, între ei neexistând niciodată probleme interconfesionale sau conflicte.

Stau mărturie atât căsătoriile cât şi convieţuirea în aceleaşi localităţi şi, mai nou, vizita Suveranului Pontif în România la invitaţia Întâiului Stătător al Bisericii Ortodoxe Române.
Intensitatea mereu crescândă a acestor acţiuni provocatoare a solicitat din partea noastră găsirea unor instrumente prin intermediul cărora comunităţile catolice din Moldova să-şi poată afirma, pentru a nu ştiu câta oară, identitatea românească.
În condiţiile în care filo-maghiarii, aşa cum de altfel am menţionat, au înfiinţat o serie de asociaţii ce au ca fondatori aceeaşi 10-20 de oameni fără a se supune niciodată unei dezbateri publice pentru a cunoaşte susţinerea de care se bucură (sic’), în 17 martie 2001, 1000 de catolici delegaţi de 40 de comunităţi din Moldova, în şedinţă publică, au pus bazele Asociaţiei Romano-Catolicilor “Dumitru Mărtinaş”.

Adunarea Generală s-a constituit într-o mult aşteptată ocazie, în care, în mod public, participanţii şi-au afirmat încă o dată originea românească şi au protestat împotriva celor care doresc să-şi atingă scopurile lor politice pe seama romano-catolicilor.
Printr-un vot unanim Asociaţia a fost mandatată să promoveze identitatea românească a romano-catolicilor din Moldova, anulând ipostaza folosirii lor în favoarea unor interese străine.
Pentru aceasta, prima iniţiativă a Comitetului de Coordonare a constituit-o iniţierea unei corespondenţe cu Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pe adresa căreia a fost trimis un material reprezentativ privind adevărata stare de fapt.

Din păcate, nici până astăzi forul european nu a dat un răspuns demersului nostru, iar rezoluţiile adoptate ulterior nici măcar nu le-a luat în calcul.
În pofida acestei experienţe triste, membrii comunităţii noastre îşi exprimă speranţa că vocea lor va fi auzită şi ascultată de organismele europene, iar pe viitor deciziile care îi privesc vor fi adoptate cu respectarea principiilor şi normelor care guvernează comunitatea europeană.

Spunem aceasta cu referire clară la principiul Uniunii Europene “unitate în diversitate” întrucât şi noi reprezentăm o componentă românească a familiei europene, de religie romano- catolică. în ultimă instanţă, făcând parte din marea comunitate catolică europeană, ca români reprezentăm o punte peste imaginara linie culturală trasată de Samuel Huntington.

Această precizare doreşte să anuleze ideea că dincolo de hotarele actuale ale catolicismului maghiar pot exista şi chiar există catolici de altă etnie, respectiv români. “Pământeni catolici”, cum îi numea în Sfatul Ţării la 1857 Costache Negri sau “răzeşi catolici” potrivit lui Mihail Kogălniceanu, catolicii din Moldova, care s-au privit întotdeauna ca români, au devenit, mai ales în ultimii 10 ani, un subiect viu de discutat, fără voia lor.

Mai mult decât atât, peste noapte, un parlamentar maghiar ales pe listele U.D.M.R. în judeţul Bihor s-a autoproclamat în Parlamentul României, reprezentantul catolicilor din Moldova, în condiţiile în care circumscripţia sa electorală se află la peste 600 km faţă de Moldova.
Informăm că romano-catolicii din Moldova şi-au exprimat opţiunile electorale la fel ca toţi românii, astfel încât formaţiunea politică de care aparţine parlamentarul respectiv (U.D.M.R.) nu a obţinut nici un loc în legislativul României la nici una din alegerile democratice din l990 până astăzi.În concluzie:

– “Ceangăii” nu există: există doar români romano-catolici, ei nu sunt o minoritate etnică pentru că limba maternă a catolicilor moldoveni este limba română, obiceiurile, portul popular, cultura populară a acestora, sunt specifice naţiunii române.
– Catolicii din Moldova au fost şi sunt români, iar apartenenţa lor la religia romano-catolică nu dă dreptul nimănui să-i revendice.

Prezentarea lor ca maghiari are motivaţii politice străine de identitatea acestora.

– Nu se poate vorbi de o discriminare a catolicilor din Moldova de către majoritatea ortodoxă, în condiţiile în care şi unii şi alţii sunt români şi convieţuiesc în bună pace.
– Himera “Ungariei Mari” nostalgie a liderilor maghiari de astăzi este străină catolicilor din Moldova.
– Este necesară o atitudine fermă din partea statului român referitoare la amestecul străin în problema catolicilor.

 

Certitudini științifice

 

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

 

Teste ADN pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

        Aceste teste au stabilit că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană nu mongoloidă, ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii ci că ungurii sunt descendenții populației europene ce exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare iar maghiarizarea a fost facută de elitele aflate la conducere.

        Ungurii sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

Cei interesați de conținutul acestor documente și articole pot accesa adresele de mai jos:

 

    1) Diversitatea cromozomială în Europa (în limba engleză) – aici
2) Genetica umană în Europa – populaţia ungurească  veche (în limba engleză) – aici
3) Istoria populaţiei africane din punct de vedere al variaţiei cromozomiale (în limba engleză) – aici
4) Ungurii nu au descendenţă asiatică (în limba engleză) – aici
5) Migraţia populaţiilor (în limba engleză) – aici
6) Polimorfismul cromozomial la populaţia ungară (în limba engleză) – aici
7) Polimorfismul cromozomial la populaţia ungară (în limba engleză) – aici
8) Genetica umană în India – afinităţi cu populaţia ungariei (în limba engleză) – aici
9) Genetica populaţiilor balcanice – Bulgaria (în limba engleză) – aici
10) Grupurile etnice din Transilvania (în limba engleză) – aici

Video in LIMBA ROMANA:ORIGINEA ETNICA A UNGURILOR ,SECUILOR SI CEANGAILOR pe baza testelor ADN :  AICI

  SURSA: ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

21/10/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat asta: