Căluşul, de la magie la propagandă

 

Din 2005, UNESCO a proclamat ritualul căluşului drept „capodoperă a patrimoniului cultural imaterial ale umanităţii”.

În aceste condiţii, ca orice bun cultural, căluşul trebuie protejat de influenţele dăunătoare, trebuie promovat către public şi trebuie transmis viitorimii.

În teorie, toate bune şi frumoase, dar practica ne omoară.

  Căluşul este cu totul altceva decît un simplu dans popular – este un ritual străvechi, magic, o „capodoperă a umanităţii”, vorba UNESCO. Cum să-l protejăm, cum să-l transmitem nealterat, dacă l-am transformat deja în pretext pentru mişcare în aer liber?

O legătură cu lumea ielelor

Antropologii consideră căluşul drept un ritual de trecere de la primăvară la vară, cînd spiritele morţilor sînt active, cu valenţe apotropaice şi de fertilitate.

Căluşul poate fi conceput ca o formă de comunicare între lumea de-aici şi o lume ”de dincolo”, reprezentată de fiinţe mitice feminine denumite iele.

Comunicarea este mediată de o ceată de bărbaţi, în număr impar şi care se crede că sunt investiţi de iele cu puteri supranaturale, pe care ei le folosesc, întorcîndu-le chiar împotriva ielelor pentru a apăra sau vindeca pe cei care au fost ”luaţi din căluş” (îmbolnăviţi) ca pedeapsă pentru că au lucrat în zile interzise.

Căluşarii intră într-o zonă ambivalentă, periculoasă, în care pot fi ”loviţi” de iele dacă nu respectă pe întreg parcursul ritualului o serie de reguli şi interdicţii fixate prin jurămînt (cum ar fi: condiţii de timp şi spaţiu ritual, castitate, să nu atingă şi să fie atinşi de femei, să nu părăsească ceata etc.).

Ielele sau mîndrele, măiestrele, vîntoasele, şoimanele, milostivele sînt întruchipări ale demonilor naturii pe care M. Eliade le derivă din cultul Dianei, iar H. Daicoviciu din cel al zeiţei geto-dacice Bendis, zeiţă a naturii, dar şi a morţii.

Aceste zeităţi ambivalente (benefice şi malefice) ale naturii ”necivilizate”, sălbatice, sunt cunoscute în întreaga Europă.

Căluşul de-a lungul timpului

Nu se cunosc originile acestui ritual. O cercetare etimologică e însă instructivă. Termenul “căluş” este derivat din latinescul collusium, collusii, care înseamnă dans de grup sau societate secretă.

Căluş este în acelaşi timp diminutivul de la cal, animal mitic solar asociat cu simbolismul fertilităţii şi/sau al războiului; această posibilă etimologie trimite la origini indo-europene şi pe ea se bazează interpretările gesturilor magice practicate în Căluşul oltenesc.

În fine, “Căluş” înseamnă şi bucata de lemn care amuţeşte vorbirea, ceea ce ar duce cu gîndul la personajul mutului sau, pur şi simplu, la muţenia rituală în momentele grave din viaţa individului sau a comunităţii, la practicile daco-celtice de a trimite un mesager zeilor, printr-o jertfă rituală.

Una dintre primele informaţii mai amănunţite despre ritual este cea a lui Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde menţionează: frumuseţea şi extrema bogăţie a dansurilor căluşăreşti, (cu peste 100 de figuri); jucătorii cu feţele acoperite cu cîrpe albe şi vorbind cu glas femeiesc; secretul jocului, şi lupta între cetele care se întîlnesc într-un sat.

Căluşul se întîlnea şi în Transilvania. Fr. Josef Sulzer, în Geschichte des Tansalpinischen Daciens – 1781, scrie despre credinţa în fiinţe supranaturale şi despre legarea steagului făcută de o vrăjitoare.

Tot Sultzer aminteşte de căluşarii care învaţă să joace în butoi ca să facă paşii mărunţi. Indiferent de provincia istorică, se pare că jocurile aveau aceleaşi funcţii specifice, mai ales de vindecare.

Structura Căluşului

Etnologul Anca Giurchescu preciza, într-o conferinţă de la Muzeul Ţăranului Român, că structura Căluşului este secvenţială: “Ridicarea sau legarea steagului, sau a Căluşului”, ”Jocul Căluşului” în curţile gospodarilor şi “Îngroparea steagului” sau “spargerea căluşului”. Vindecarea celor „luaţi din Căluş” şi „încontrarea cetelor” (întîlnirea a două grupe de căluşari) depind de circumstanţe.

1. “Legarea steagului” este un ritual ezoteric care se petrecea pe ”muţeşte” şi care marchează începutul căluşului.

Constă în: jurămînt pe steag (în trecut neverbalizat, secret), jocul timp de două, trei, cinci zile (3 sau 9 ani în trecut), păstrarea secretului căluşului, acceptarea de a intra în posesia ielelor.

Imunizarea participanţilor faţă de acţiunile nefaste ale ielelor se face cu ajutorul plantelor profilactice (usturoi şi pelin) şi a acţiunilor magice.

Steagul este simbolul şi instrumentul ielelor. El nu trebuie atins de neiniţiaţi, nici să cadă.

2. Secvenţa „jocului” în curţile gospodarilor (poate dura o zi, două sau mai multe) cuprinde în general: o introducere (primirea căluşului), jocul (dansul) propriu-zis, întrerupt de „comicăriile mutului”.

Mutul: personaj mascat, pe jumătate îmbrăcat în haine femeieşti. Are o sabie de lemn şi un falus prins de brâu, pe sub fustă. Interpretează schiţe dramatice, cu tema moarte şi înviere.

Similar commediei dell’arte, dialogurile cu text frust (obscen) se construiesc improvizat cu alţi căluşari sau cu publicul.

Jocul se încheie cu hora Căluşului la care participă mai ales femei şi copii. Căluşarilor li se dau copii în braţe sau sunt plătiţi să sară peste copii.

La final, jocul se plăteşte, iar mutul vinde femeilor pelinul şi usturoiul ”jucat de căluşari”. Pelinul, usturoiul, sarea, lâna, apa de la mijlocul cercului, jucate de căluşari, capătă calităţi profilactice şi pot aduce fertilitate.

Săriturile înalte pe care le execută căluşarul sunt interpretate ca simbolizând creşterea înaltă a grâului (act de magie prin analogie).

3. Secvenţa „îngropării steagului” realizează dizolvarea rituală a cetei, dezlegarea de jurământ şi restabilirea echilibrului prin reintegrarea cetei în cotidian.

Este o secvenţă ezoterică, secretă, aşa că aproape toate „îngropările” filmate au fost mai apoi refăcute de vătaf. (Nimeni n-are voie să ştie şi să calce peste acest loc).

Elementele ritualice s-au dovedit deosebit de puternice. În 1935, căluşarii din Pădureţi, Argeş (conduşi de Ilie Martin din Maldăru) au fost selecţionaţi de C. Brăiloiu să participe la Festivalul Internaţional de Folclor, de la Londra (15-20 iulie) care se petrecea în Albert Hall.

A devenit legendar refuzul jucătorilor de a urca pe scenă fără usturoi la steag, despre care ei credeau că le confera  puteri supranaturale, venite de la iele.

Căluşul sub comunişti şi astăzi

Tot Anca Giurchescu făcea observaţia că, în perioada revoluţionară a comunismului (1948-1965) când s-a purtat o intensă campanie împotriva misticismului, dar şi în etapa naţionalistă (1965-1989), Căluşul şi-a continuat latent existenţa la sate, uneori ca un protest mascat împotriva regimului.

În schimb, dansul, muzica, costumul, ornamentele, scoase din contextul originar, au devenit produse artistice pe care formaţiile de amatori (şi profesioniste) le-au vehiculat pe scenele festivalurilor şi concursurilor naţionale şi internaţionale.

Căluşul a devenit un element de spectacol obligatoriu în ceremoniile politice de masă cu sute de căluşari pe stadioane, cu trei generaţii pe scenă pentru a simboliza vechimea şi continuitatea culturii noastre tradiţionale şi pentru a „împacheta” şi colporta slogane politice.

Transformat într-o formă de propagandă, Căluşul a fost epurat de tot ce deranja ideologic – intervenţiile mutului, vindecarea, acţiunile magice. Aşa îl regăsim şi azi – un dans aproape profan. Dar în majoritatea cazurilor căluşarii sunt conştienţi de diferenţa care există între a juca în sat şi a dansa pe scenă:

„Cînd dansăm pe scenă suntem tot o apă după cinci minute, când jurăm pe steag în sat, zburăm, putem juca trei zile şi nu obosim”, spunea un căluşar.

Iar Petre Măsală, legendarul vătaf de la Stolnici (a cărui privire tristă m-a impresionat la Goleşti), declara presei, anul trecut, că pe scenă se joacă “să rupem gura publicului”. Ceea ce e bine.

Cît timp căluşarii încă mai joacă în curţile gospodarilor şi vînd usturoiul de la steag, ceva din spiritul ritualului supravieţuieşte.

UNESCO poate să fie mulţumit.

Sursa: povesteazilei.blogspot.ro/

Publicitate