CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ALEKSANDR SOLJENIȚÎN: ”În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia”

SOLJENIŢÎN – Vandeea, septembrie 1993

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN LA INAUGURAREA MEMORIALULUI VANDEEA

Lucs-sur-Boulogne, sâmbătă 25 septembrie 1993

Domnule preşedinte al Consiliului General al Vandeei, dragi vendeeni,

Cu două treimi de secol în urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din Vandeea, atât de curajoasă, atât de disperată.

Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei revolte.

Douăzeci de decenii s-au scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit.

Nu numai în Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vandeea şi represiunea sa sângeroasă şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite.

Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a mai răcit.

Multă vreme, am refuzat să auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii, ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai îngrozitor.

Foto: Masacrul de la Moulin-de-la-Reine (Vitraliu al bisericii Saint- Hilaire din Montilliers)

Ei bine, da, aceşti ţărani s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuiesc în oameni instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei, lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru.

Au plătit un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.
Secolul XX a estompat, în ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al XVIII-lea.

O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele.

Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai grave, o degradare de durată a populaţiei.

Cuvântul „revoluţie” însuşi, din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi, a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine.

Cu alte cuvinte, un şir întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.

Înţelegem acum din ce în ce mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără sălbăticie generalizată.

Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera natura umană.

Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă mai mult a noastră.
Revoluţia franceză s-a desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil: „libertate, egalitate, fraternitate”.

În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia!

Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsă.

În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.

Mai mult, acestui slogan temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie.

Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai pentru că a avut loc Thermidor.

Revoluţia rusă nu a cunoscut un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la prăpastie, până la abisul pierzaniei.

Regret că nu sunt prezente aici persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a fost preţul plătit de ei pentru revoluţie.

Experienţa Revoluţiei franceze ar fi trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai fericirii poporului.

Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi la o scară incomparabil mai mare.

Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale iacobinilor.

Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu toată onestitatea – am avut Vandeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21.

Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere.

Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze toxice.

Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.

Inaugurând astăzi memorialul eroicei voastre Vandeea, văd cu ochii minţii monumentele care vor fi ridicate cândva în Rusia, martore ale rezistenţei ruse în faţa năvălirilor hoardei comuniste. Am traversat împreună cu voi secolul XX.

De la un capăt la celălalt, un secol de teroare, cumplită încoronare a acestui progres la care visase atâta secolul al XVIII-lea.

În zilele noastre, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege din ce în ce mai bine, vor aprecia mai just, vor păstra cu mândrie în memorie rezistenţa şi sacrificiul celor din Vandeea.

În româneşte de Ioana Ocneanu

sursa: rostonline.org

Un documentar cutremurator despre genocidul matricial și prefigurator al crimelor totalitare contemporane: cum au fost exterminați “fara mila” și sistematic, laolaltă barbați, femei si copii, “banditii” vinovați ca nu au primit noua ordine revolutionara
VIDEO – Revolutia Franceza, matrice a viitoarelor genocide:

16/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MEMORIA GENOCIDULUI COMUNIST este mai puțin importantă decât memoria holocaustului?

EXCLUSIV. ”Unii deținuți politici erau împinși în gropile clocotitoare în  care se stingea varul. Mureau topindu-se în var”. Scene abominabile  desprinse din infernul Canalului. Traian Bodea, martor neîmblânzit al  genocidului comunist |

De ce memoria genocidului comunist este mai puțin importantă decît memoria holocaustului?

La 30 de ani de la căderea regimului comunist în România, nu avem încă un muzeu al terorii comuniste, sau al suferinței românești sub comunism.

Toate demersurile făcute în acest scop de către diferite organizații au fost sortite eșecului.

Un articol necesar a lui Claudiu Târziu, publicat în rostonline.ro

Cîteva inițiative private, la București și Sighet (Fundația Academia Civică), la Pitești (Memorialul Închisoarea Pitești) și Aiud (Fundația Aiud și Biserica Ortodoxă Română), la Gherla (Biserica Ortodoxă Română), nu reușesc să suplinească un mare Muzeu al Comunismului în capitală.

Tentativele de a-l alcătui în Fortul 13 Jilava s-au soldat cu amenajarea precară a cîtorva camere, care oricum nu pot fi vizitate decît cu aprobări și măsuri de securitate speciale, specifice sistemului penitenciar din care clădirea încă face parte.

Milioane de români au fost închiși în pușcăriile de comuniste sau în lagăre de muncă, ori au primit domiciliu forțat (în condiții de detenție). Sute de mii, dacă nu milioane, au murit de pe urma torturilor, foamei, frigului, lipsei de îngrijire medicală și a oricăror condiții civilizate de detenție.

Zeci de mii au fost uciși în munți, acolo unde rezistau comunismului. Alte zeci de mii au fugit în exil, pentru a se salva, părăsindu-și familii, agoniseală, speranțe și doruri.

O țară întreagă a trecut printr-un proces de ”reeducare” (de tip marxist, adică împotriva valorilor firești ale societății românești de pînă la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial) timp de peste patru decenii și a trăit într-o continuă frică și făcînd compromisuri morale dintre cele mai grave.

Comunismul a însemnat întruparea Răului în istorie. A fost un flagel social fără precedent.

Pentru ca toate acestea să nu mai fie posibile niciodată, ar trebui să ne îngrijim de memoria publică. Le sîntem datori cu adevărul celor care au murit și celor care se vor naște.

Dar clasa noastră politică n-a considerat că un muzeu al comunismului din România ar fi o prioritate. N-a găsit nici resursele financiare, nici pe cele de voință politică pentru a clădi o instituție cu valoare terapeutică pentru societatea noastră.

La drept vorbind, fiind moștenitorii și profitorii structurilor comuniste, majoritatea politicienilor noștri n-au văzut în regimul comunist unul condamnabil.

În schimb, s-au dat de ceasul morții să găsească o soluție la pretențiile emise de Institutul Elie Wiesel, care dorea musai un muzeu al holocaustului în București.

Exemplu tipic de dispreț comunist pentru tot ce înseamnă cultură, tradiție, patrimoniu… Și încă un argument pentru a duce pînă la capăt condamnarea comunismului. Întîi, prin eliminarea comuniștilor din funcții publice.

Apoi, prin construirea unui muzeu al ororilor comuniste, care să trească toate conștiințele românești asupra acestei năpaste unice în istoria noastră.

28/12/2021 Posted by | analize | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Remember 21 decembrie 1989: 32 de ani de la ziua în care regimul comunist din țara noastră s-a prăbușit

21 decembrie '89. Baricada de la Intercontinental. Morti razbunati cu morti  - Stirileprotv.ro

Pe 21 decembrie  se împlinesc 32 de ani de la evenimentele de la București care au dus, în final, la căderea regimului Ceaușescu.

Pe 21 decembrie, dimineața, Nicolae Ceaușescu ia decizia finală de a se organiza un miting în Piața Palatului (Piața Revoluției de azi) pentru a obține sprijinul popular pentru deciziile sale din zilele anterioare și a denunța, exact cum a făcut și în 1968, o invazie asupra României.

Mai mult, Ceaușescu urma să anunțe și o mărirea salariului minim, dar și creșterea alocației pentru copii, a pensiilor dar și ajutorul social.

Mitingul a început cu discursul reprezentanților muncitorilor, apoi primarul Bucureștilor, Barbu Petrescu, i-a dat cuvântul lui Nicolae Ceaușescu.

De remarcat este faptul că în intervalul de la startul mitingului și până la cel în care a vorbit Nicolae Ceaușescu, (între 12:00 și 12:30), nu s-a înregistrat niciun incident.

După doar 1 minut și 15 secunde de discurs al conducătorului României, apare celebrul vuiet de panică al mulțimii. Reacțiile celor din jurul lui Ceaușescu au fost surprinse de Jurnalul Național, în articolul „Cronologia eșecului”, din 19 aprilie 2004.

Din spate, vine un bărbat care-i șoptește lui Ceaușescu: „Vin în sediu” ( manifestanții care fugeau – n.n.), iar altcineva zice: „A dat unul cu ceva!„. O altă interpretare a vorbelor care se aud este „Trage cineva”. Urmează câteva minute de panică, în care cuplul prezidențial face apel către mulțime să se liniștească. „Stați liniștiți la locurile voastre”, celebrul îndemn al Elenei Ceaușescu.

La aproximativ opt minute de la începutul discursului său, întrerupt pentru câteva minute, Ceaușescu face referire și la evenimentele de la Timișoara. Spune fostul președinte: „În ceea ce privește evenimentele de la Timișoara, apare tot mai clar că este o acțiune conjugată de cercuri care vor să distrugă integritatea și suveranitatea României, să oprească construcția socialismului, să pună sub stăpânire străină, poporul nostru.

De aceea, trebuie să apărăm cu toate forțele, integritatea și independența României”. Apoi, face referințe clare la URSS, aducând în discuție manifestarea din 1968, ocazionată de invazia Cehoslovaciei de către sovietici și aliații lor.  Ceaușescu spune că „acționează diferite forțe care vor să împartă din nou România”.

Mai mult, Ceaușescu citează din cântecul „Deșteaptă-te române”, cel ce va deveni noul imn național peste câteva zile: „Murim mai bine-n luptă/Cu glorie deplină/Decât să fim sclavi iarăși/Pe vechiul nost pământ”. Acesta atacă din nou pe cei pe care-i consideră a se afla în spatele acțiunilor de la Timișoara: „Unii vor să reintroducem șomajul, să scadă nivelul de trai al populației și să dezmembreze România”. Apoi subliniază „și aici”, că „vom face totul” pentru „apărarea suveranității și integrității țării”.

Ceaușescu încheia discursul cu următorul îndemn: „Să se constituie grupe de apărare a bunurilor întregului popor,a orașelor, a socialismului, a independenței și suveranității țării,bazate pe grupe patriotice, dar cuprinzând pe cei mai buni activiști de partid, pe cei mai buni oameni ai muncii din toate domeniile”.

Mitingul se sfârșește la 12:51.Revoltă spontană a poporului sau….?

 După aceasta, teoria lansată după 1989 și proliferată în mass-media,dar și mai grav, în manuale de istorie, este că poporul nemulțumit s-a dus în Piața Universității, unde a încercat să blocheze bulevardul.

Această teorie este falsă și ușor de demontat. În primul rând, după cum notează istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat din România”, oamenii adunați la mitingul din 21 decembrie, erau aceiași cu oamenii care fuseseră strânși în același loc, cu o lună înainte, pentru a aplauda finalul celui de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român. În noiembrie 1989, nu numai că nu s-a produs nicio revoltă, dar Ceaușescu a coborât între oameni pentru o „baie de mulțime”.

 „Este interesant că aceste culoare și zone de protecție, deși atunci apucaseră să fie bine organizate, „căzuseră”, fuseseră dezorganizate și cu ocazia Congresului.

După terminarea lucrărilor Congresului al XIV-lea, Nicolae Ceaușescu a ieșit în Piața Palatului pentru o „baie de mulțime” și a mers pe un astfel de culoar pentru a saluta mulțimea.

Colonelul Nae arată că Direcția V a scăpat de sub control situația, Ceaușescu fiind înghesuit, strivit, busculat de entuziasmul mulțimii și numeroși participanți au ajuns în contact direct, fizic cu el, ceea ce din punctul de vedere al procedurilor serviciilor de gardă însemna „atentat reușit”.

Scena a făcut înconjurul lumii,deoarece principalele canale de televiziune americane o transmiteau în direct. 

Academicianul Dinu C. Giurescu, aflat atunci în Statele Unite, a relatat istoricului Marian Oprea că „pe televiziunile americane vedeam cum, din oră în oră, se întrerupea emisia și se transmiteau secvențe de la mitingul de final al Congresului al XIV-lea”.

Dar și mai interesant este că mulțimea din Piața Palatului din ziua încheierii Congresului al XIV-lea al PCR era aceeași cu mulțimea adusă la miting în 21 decembrie. Oamenii erau aceiași, sectoarele repartizate întreprinderilor, aceleași. La 24 noiembrie, cu numai o lună în urmă, oamenii îl aclamaseră pe Ceaușescu de aproape, dăduseră mâna cu el, i-au vorbit. 

Nimeni din zecile de mii de oameni strânși acolo, după aceleași proceduri, de către Comitetul Municipal al partidului nu a strigat vreo lozincă anticeaușistă” (Istoria loviturilor de stat din România, vol.4, pagina 212).

 Că protestele ulterioare nu au fost o „manifestare spontană a poporului nemulțumit”, o arată chiar și imaginile filmate cu discursul lui Ceaușescu.

Dacă la început vedem o apatie generală (aici), cu lozinci sacadate la care incită activiștii din primele rânduri, după spargerea mitingului se observă un entuziasm masiv pentru măsurile sociale anunțate de Nicolae Ceaușescu.

Scandările sacadate, controlate, sunt înlocuite cu urale de bucurie (aici), cu fluturări entuziaste de steaguri, fapt care-l încurajează pe Nicolae Ceaușescu, liderul comunist înflăcărându-se vizibil pe parcurs ce vorbea. 

Protestele au început în Piața Romană

 Primul grup protestatar s-a format în jurul orei 13:00, lângă Piața Romană, aproape de fostul restaurant Grădinița: „Grupul era format din copii. Vreo 50.Erau copii ai străzii și tineri până în 17 ani”, afirma apoi, Sergiu Nicolaescu despre ce a găsit acolo. Ulterior, a adăugat el, grupului s-au alăturat oameni maturi.

 În Piața Universității, grupul protestatar, format din maxim câteva sute de persoane, s-a format în intervalul 13:00 – 16:00 (MApN afirma că sunt 300!). 

Celebrele imagini filmate de la Intercontinental, în care vedem o mulțime înconjurată de forțele de ordine arată și ora: 15:57.

Analizând la rece, putem observa în comportamentul mulțimii strânse în Piață, comportamente pe care le-am putut observa și recent, în timpul euromaidanului, dar și în România, la anumite manifestații: blocarea carosabilului, așezarea pe jos în fața scutierilor, oferirea de flori forțelor de ordine, gesturi care nu mai fuseseră făcute public în România, ținând cont că ultimele manifestații spontane avuseseră loc în București cu peste 40 de ani în urmă.

De altfel, o manifestație spontană a avut loc la Brașov, în 1987, iar comportamentul muncitorilor revoltați a fost diferit: exasperați de atitudinea conducerii întreprinderilor, aceștia pleacă spre sediul puterii locale, Comitetul Central și ia cu asalt clădirea.

Este greu de crezut că mulțimea furioasă a plecat din Piața Palatului, și conform teoriei oficiale, știind și de măcelul de la Timișoara, ia flori pentru scutieri, nu înainte de a se așeza pe șosea.

 Cine erau tinerii agitatori? 

„Problema acestor secvențe era aceeași ca la Timișoara: populația nu se asocia manifestației, nu se revolta, nu avea curajul să treacă trotuarul și să blocheze bulevardul. Cea mai mare parte a participanților – oricum un număr mic – a stat pe trotuare privindu-i pe tinerii agitatori. 

La fel ca la Timișoara, lipsa de acțiune a oamenilorobișnuiți, neimplicarea într-o revoltă populară care să preseze autoritățile, să forțeze schimbarea lui Ceaușescu, a făcut ca nucleul agitat de tineri entuziaști, dar și de indivizi suspecți

21/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: