CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Lupta pentru crearea unui Israel european

 

Proiectul Israelului european şi “Republica Sovietică Socialistă Evreiască” de la Botoşani
 
 
 
“Israelul european a fost un proiect al comunităţii evreieşti de a crea un stat al evreilor în Europa.Ideea creării unui Israel european pe teritoriul românesc data din timpul ministrului de interne francez Isaac Adolphe Cremieux (1796 – 1880) care a fost un mare susținător al acesteia! 

Despre acelaşi lucru vorbea şi Paul Goma, care arăta că la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson a susținut un plan de formare a unui Israel european alcătuit din: „Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte a Ucrainei cu capitala la Lemberg (Liov)”.

Când, la 23 martie 1924 începea la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al studenţimii împotriva propriului guvern, a avut loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu, din care cităm:
„Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, românii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă”.

În momentul în care a apărut la evrei ideea creării unui stat evreiesc european, protocroniştii evrei au inventat o teorie care să le dea dreptul să solicite un astfel de lucru. Aşa se face că a apărut teoria protocronistă evreiască despre evreii care ar fi colonizat Dacia cu câteva secole înaintea colonizării romane ! Alţii susțineau şi susțin, că evreii erau în Dacia în număr mare încă înaintea formării poporului român !

Dintre inventatorii şi susținătorii unor astfel de teorii imbecile trebuie amintiți: Schwartzfeld Elias, Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler care în prezent sunt contrazişi de lucrarea Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, 1986, XXI-XXII – Gyémánt, 2004.Ideea creării unui Israel european pe teritoriul românesc şi-a făcut simțită prezența atât la Conferința internaţională de la Berlin din 1878, cât şi la cea de la Paris de după primul război mondial, prin presiunile făcute asupra României ca să „accepte încetățenirea necondiţionată a oricărui evreu” care voia să se stabilească în România.
Istoria din ultimii 170 de ani a României nu poate fi analizată şi înţeleasă fără acunoaşte tot cortegiul de evenimente pe care l-a produs apariţia evreilor în număr mare pe meleagurile noastre.
O singură problemă i-a preocupat pe evrei dintotdeauna şi cu intensitatea cea mai mare: problema unei patrii, a unui Israel în care să-şi făurească râvnitul cămin naţional, evreiesc.

Vechimea acestei aspiraţii, a acestui vis, se pierde în negura secolelor care s-au scurs de la risipirea evreilor în lume.
Cert este că după Pacea de la Adrianopol, din 1829, se constată un interes tot mai mare al evreilor rătăcitori pentru ţinuturile româneşti, îndeosebi pentru Moldova şi Maramureş, unde au şi venit să se aciueze într-un număr tot mai mare. Iar când spunem Moldova, în termeni mai expliciţi avem în vedere şi Basarabia, cu Bucovina toată. Identificăm, din această perspectivă, trei secvenţe, trei „momente”, trei etape istorice:

Prima etapă avea loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, majoritatea oraşelor şi târgurilor moldoveneşti se transformă în localităţi cu populaţie mixtă, jumătate evreiască. Evreii se instalează şi în sate, ca arendaşi sau cârciumari. 
Prin tehnici comerciale oneroase şi acţionând în mod evident „în haită”, după un program insidios, bazat pe tehnici de înşelăciune ingenioase, nemaicunoscute pe meleagurile patriarhale ale Moldovei, evreii ajung curând să acapareze şi să monopolizeze importante ramuri economice, comerciale şi financiare. 
Destul de repede a devenit limpede pentru liderii politici şi spirituali din România care era ţinta acestei invazii.
 Nu era vorba de o întâmplare, de simpla goană după câştig nemuncit, ci totul avea o explicaţie, din păcate extrem de gravă: se derula astfel proiectul de a instaura un stat evreiesc în Europa, la marginea imperiului rus, pe un teritoriu ce ar fi cuprins Galiţia, Maramureş şi Moldova.
Reacţia noastră de apărare, de legitimă apărare, nu a întârziat să apară, producând atitudini, idei, texte care vor deveni o bază teoretică a românismului.

Puţini sunt intelectualii români de marcă şi politicienii cu suprafaţă care să nu fi luat atitudine critică faţă de invazia evreiască.
 Îi pomenim pe câţiva: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Nicolae Păulescu etc. Această reacţie ne-a atras însă ostilitatea presei internaţionale, atât de bine controlată de evrei. O ostilitate împinsă până la minciună, calomnie, denigrare, mistificare etc.
Un detaliu edificator: când s-au stabilit primele relaţii diplomatice dintre România şi Statele Unite, de peste ocean ne-a venit ca reprezentant al intereselor americane, ca şi consul, însuşi şeful comunităţii mondiale a evreilor, Franklin Benjamin Peixoto, promotorul cel mai asiduu al proiectului Israel în Estul României.  Ce căuta un personaj politic atât de important într-o funcţie diplomatică atât de măruntă, de consul?!

Nu funcţia era vizată, ci spaţiul unde avea să se exercite acea funcţie: România, programată să devină, în partea ei de Est, noul Israel!  Prezenţa lui Peixoto în România, funcţie mult sub pretenţiile unui lider mondial al vremii, este o dovadă în plus şi indubitabilă, imposibil de interpretat altfel, a insistenţei evreieşti, a unor lideri evrei bezmetici, pentru realizarea acestui proiect paranoic: Israel în România!  Se impune o întrebare: în ce măsură evreii de rând din România cunoşteau acest proiect? Proiect care, ca să rămână secret şi neştiut de români, trebuia să rămână secret şi pentru majoritatea evreilor…

De menționat este faptul că venirea evreilor în România după 1830 a facut ca în Moldova, în principalele oraşe, majoritatea populației să fie evreiască: Orhei – 57,8%; Soroca – 56,9%; Bălți – 55,9%; Hotin – 50%; Chişinău – 45,9% şi Fălticeni – 57%; Dorohoi – 53,6%; Iaşi – 50,8%. Mai mult, în 1933 premierul I.G. Duca a semnat un acord internațional prin care accepta intrarea în țară a încă 300.000 de evrei.Unul dintre instrumentele folosite pentru îndeplinire a acestui plan a fost partidul comunist. De aceea, la izbucnirea revoluției comuniste din Rusia din 1917, când statutul Basarabiei începea să se schimbe, evreii au încercat să se împotrivească. Ei militau pentru „caracterul unitar al Rusiei libere” şi au fost împotriva chemării armatei române de a opri haosul „revoluționar” care domnea. Mai trebuie evidențiat faptul că în perioada 1917 – 27 martie 1918, evreii au cerut ca în comitetele revoluționare să se vorbească doar în limba rusă.

Poziția minorităților etnice în ceea ce priveşte statutul Basarabiei în perioada 1917-1918 ne este prezentată de istoricul Rodica Svetlicinâi, care afirmă că germanii, polonezii şi evreii susțineau autonomia Basarabiei, iar bulgarii şi ucrainenii voiau unirea cu Ucraina. 

Același istoric ne spune că: „pe parcursul anilor 1918-1924, estimarea pe naţionalități arăta că germanii şi polonezii acceptau guvernarea românească, pe când ruşii, ucrainenii, găgăuzii, evreii şi bulgarii doreau să se unească cu Uniunea Sovietică”. Astfel că unii dintre membrii Sfatului Țării, în prima lui configurație, doreau rămânerea Basarabiei în componența Rusiei şi s-au opus chemării armatei române pentru a restabili ordinea. 

Aceştia erau membrii Bundului: Grindfeld Nadejda, Grinfeld Veniamin, G. Grinberg, Grinstein, Lando Gutman, dar şi N. S. Rabei (Rabbei), A. Z. Rabinovici, Seinberg, dar mai ales Iakir Iona şi Levenzon Filip.Organizaţia politică naţională evreiască Bund propaga două idei de bază: autonomia naţional culturală evreiască şi menţinerea Basarabiei în componenţa Imperiului Rus. După unirea Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, evreii au continuat să lupte şi să spere, şi datorită lobby-ului făcut au reuşit, ca la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson să susţină, așa cum am amintit , un plan de formare a unui Israel european alcătuit din: „Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Liov)”.

Cum planul lui W. Wilson nu a putut fi îndeplinit, toate energiile s-au canalizat spre varianta unei republici sovietice, astfel încât „începând cu 23 august 1939 – pactul Stalin-Hitler! – printre evrei a început să circule promisiunea fermă că în curând tovarăşul lor Stalin va preface Basarabia românească în Republica Socialistă Sovietică Evreiască.”

 De aceea, atunci când prin dictatul din 26 iunie 1940, Rusia sovietică (U.R.S.S.) a reocupat Basarabia, dar a furat şi Bucovina de Nord, „evreii din Chişinău i-au întâmpinat pe sovietici cu lozinci ca: «Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!».

 Mai mult, „după 28 iunie 1940, evreii cereau şi Transnistria (Ucraina dintre Nistru şi Bug)”…O variantă a acestui proiect a constituit-o intenţia de a declara Basarabia  republică socialistă sovietică evreiască…

Încercarea s-a produs în anul primei ocupaţii sovietice: iulie 1940-iunie 1941. Se convocase congresul „reprezentanţilor” poporului din Basarabia, s-a şi întrunit acesta, sub preşedinţia evreului Lazăr Kaganovici, dar în ultima clipă acordul lui Stalin a fost retras… Păcat. Ar fi încheiat definitiv orice discuţie în contradictoriu, vădind pentru toată lumea esenţa tembelă şi criminală deopotrivă a proiectului (de tip) sionist! 

Alexandru Şafran (fost rabin şef în România), a recunoscut cu jumătate de gură cele întâmplate declarând în 1946: „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti”.

La 7 aprilie 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în momentul intrării armatei sovietice în Botoşani, evreii care controlau în acel moment oraşul şi care-şi formaseră o administraţie proprie, au declarat Republica Autonomă Sovietică Evreiască. 

Mare parte din populaţie precum şi administraţia românească fuseseră evacuate în sudul ţării înainte de intrarea armatei sovietice în Botoşani, astfel că evreii au preluat conducerea oraşului şi şi-au declarat propria republică sovietică evreiască. Ulterior sovieticii au instaurat o altă administraţie comunistă conform cu politica pe care o aveau în vedere în acel moment.

Totuşi, Stalin s-a ţinut de cuvânt şi conform cu spiritul propriei politici a naţionalităţilor pe care o promova, a fondat în 1928, în URSS, la graniţa cu China, Regiunea Autonomă Evreiască având capitala la Birobidjan, gândită să fie un cămin naţional evreiesc. 

Anterior, „a existat proiectul creării pe teritoriul Crimeii a unei republici autonome pentru evreimea sovietică, însă cum evreii nu au dorit să-şi transforme ţara într-un portavion ne-imersionabil al URSS”, s-a ajuns la varianta enunţată mai sus, a unei regiuni autonome.” 

Se cuvine de asemenea pomenit contingentul  mare de evrei care în mod deliberat şi deschis au sabotat în fapt proiectul sionist şi şi-au afirmat loialitatea faţă de români şi disponibilitatea de a duce o viaţă normală, statornicită în acest spaţiu, evrei sincer deschişi ideii de normalitate în relaţiile dintre oameni şi popoare. 

Aceşti evrei şi-au luat şi numele de evrei pământeni, au avut şi un partid care a trimis reprezentanţi în Parlament. Au dispărut din păcate chiar şi din… manualele de istorie, sub presiunea sionistă din secolul următor, al 20-lea. 

Nimeni nu-i mai pomeneşte… cu toate că dintre aceşti evrei s-au ridicat majoritatea evreilor care îşi merită recunoştinţa noastră şi numele de români. Un Tudor Vianu, un Nicolae Steinhardt, un Edgar Papu, un Alexandru Graur… Din păcate, printre aceşti evrei de treabă, oneşti şi loiali poporului român care le era gazdă, nu-i putem număra şi pe Lazăr Şăineanu şi Moses Gaster, pe care autorităţile româneşti i-au obligat să părăsească teritoriul Ţării.

Fuseseră identificaţi ca agenţi ai proiectului Israel în România… Agenţi cu misiuni discrete şi subtile, pe măsura înzestrării lor intelectuale deosebite… Mare păcat! Ce a rezultat din proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA? A rezultat multă suferinţă pentru români, sub diverse forme.

Multă energie consumată în van, de-o parte şi de alta! Multe resentimente adunate într-un secol şi ceva de confruntare între naţionalismul românesc şi paranoia sionistă!  Istoricii români, prea grijulii să nu-şi compromită relaţiile sociale şi interesele personale, întârzie să facă un inventar riguros al suferinţelor noastre.

Nu este timpul pierdut, dar deja s-a pierdut multă informaţie orală, deseori mai importantă decât toate arhivele.

Au suferit şi evreii din pricina acestui proiect nesăbuit, ca şi din cauza terorii impuse de Cahal, de exclusivismul religios talmudic, atent să reprime orice tentativă de a se asimila a evreilor.

În mod semnificativ, povestea junei Haia Sanis nu a scris-o un evreu, la fel cum nici piesa Take, Ianke şi Kadîr… Ca români, nu avem ce ne reproşa faţă de evrei.  Dimpotrivă, avem a le cere socoteală pentru netrebnicul proiect.

Cu atât mai mult cu cât, sub o formă nouă, vor unii să-l reia!!…  Cărei instanţe evreieşti îi putem cere socoteală azi pentru proiectul ISRAEL ÎN ROMÂNIA?

Căci avem tot dreptul s-o facem, nu neapărat pentru a pretinde reparaţii materiale, cât mai ales pentru a cere ridicarea embargoului mediatic asupra acestui subiect, recunoaşterea publică a vinovăţiei, retragerea acuzaţiilor iresponsabile la adresa românilor, deschiderea arhivelor şi tot ce se mai cuvine a dobândi în numele Adevărului !

 

 

Citiţi şi:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/01/18/ce-stiti-despre-republica-sovietica-evreiasca-botosani/

 

 

Surse:

http://ioncoja.ro/24082-2/

 

 

Reclame

03/03/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Învierea Domnului – sărbătoarea de Paşte în 2017. VIDEO

 

 

 

 

Christos a înviat !

 

 Modul de calculare a datei Sfintelor Pasti a fost  stabilit la primul sinod ecumenic, tinut in anul 325 la Niceea. 

Anul acesta Biserica Ortodoxa a sărbătorit sfintele sărbători de Paşti pe data de 16 Aprilie, în acelaşi timp cu catolicii.

Mii de creştini din întreaga lume au venit la Ierusalim pentru a participa la ceremonia din Sâmbăta Mare şi au luat Lumina Sfântă, care reprezintă pacea, eternitatea divină şi reînnoirea.

De la Ierusalim, Focul Haric este dus în România şi în toate ţările ortodoxe şi este împărţit credincioşilor.

Paştele ortodox

Sărbătoarea de Paşti comemorează invierea Domnului Iisus Hristos, care a infrânt moartea şi S-a reîntors printre cei vii.

Iisus Hristos a fost răstignit la câteva zile dupa intrarea in Ierusalim, a murit pe cruce şi a înviat dupa 3 zile într-o Duminică. Primele 3 zile din Sărbătoarea Pascală reprezintă pentru creştinătate momente de mare sărbătoare.

Paştele creştin durează 40 de zile şi se intinde între sărbătoarea Învierii lui Hristos şi sărbătoarea Înalţării Domnului, mereu într-o joi. 

Invierea domnului Iisus Hristos din morti este considerata centrul credinţei ortodoxe, iar sărbătoarea de Paşte este precedata de 12 saptamani de pregatire.

Duminicile premergatoare postului

In acesta perioada persoanele credincioase trebuie sa tina post atat fizic cat si in suflet si sa se roage pentru iertarea pacatelor. Trebuie sa isi ierte apropiatii si sa se impace cu cei cu care s-au certat. Sa ierte si sa dea un exemplu de credinta celor din jurul lor.

Postul Mare

Este cel mai lung si mai important dintre toate cele 4 posturi importante. Dureaza 40 de zile si semnifica pregatirea spirituala pentru toti crestinii.

Credinciosii trebuie sa dea dovada de putere de iertare si grija spirituala, trebuie sa se curete prin rugaciune si sa desavarseasca fapte bune. Crestinii trebuie sa se opreasca de la ganduri si fapte necurate, patimi, pofte si rautati.

Saptamana Patimilor

Saptamana patimilor cuprinde perioada de la Florii pana in Sambata cea Mare. In aceasta saptamana se face pomenirea patriarhului Iosif.

Vopsirea ouălor rosii

Cel mai cunoscut obicei creştin de Paşte este vopsirea ouălor în roşu care semnifică sângele lui Iisus Hristos. Conform tradiţiei, Născătoarea de Dumnezeu care a venit să îşi plângă fiul, a avut un coş cu ouă pe care au curs picături de sânge din rănile lui Hristos.

Duminică spre prânz, după Înviere, credincioşii sunt aşteptaţi la biserică pentru slujba cunoscută ca „A doua Înviere”, la care vor fi citite, în 12 limbi, versetele 19-25 din capitolul XX al Evangheliei după Ioan.

Săptămâna de după Înviere se numeşte Săptămâna Luminată, în care nu se mai posteşte.

 

 

 

 

 

 

 

 

18/04/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum ar arăta lumea fără Israel ?

 

 

 

 

 

Imaginaţi-vă o lume fără Israel

 

De câte ori aud cuvintele „Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toţi oamenii sunt egali, că ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viaţa, Libertatea şi Căutarea Fericirii…” din Declaraţia noastră de Independenţă, îmi creşte inima de mândrie faţă de documentele fondatoare ale ţării noastre şi de valorile care stau la baza a tot ceea ce înseamnă de fapt America.

Îmi dau seama că poţi spune multe despre adevărurile profunde care modelează o ţară, un guvern sau o organizaţie citindu-i documentele fundamentale.

Aşa că poate putem învăţa ceva important despre valorile fundamentale ale Israelului şi ale Hamas în mod asemănător, adică analizându-le documentele fondatoare.

Este posibil ca, deşi conflictul în sine pare adesea copleşitor de complex şi imposibil de clarificat, împărtăşirea câtorva elemente din documentele fondatoare ale fiecărei părţi să contribuie la identificarea a ceea ce reprezintă, în fundamentele lor, atât Israelul cât şi Hamas, „Mişcarea de Rezistenţă Islamică”, şi astfel să aducem puţin mai multă lumină în toată această fierbere şi traumă.

Pe 29 noiembrie 1947 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite adopta o rezoluţie privind înfiinţarea unui stat evreu independent în Palestina, recunoscând drept evident dreptul poporului evreu de a fi o naţiune, la fel ca toate celelalte naţiuni, în interiorul unui stat suveran delimitat de graniţele patriei sale istorice, străvechi.

După votul ONU privind împărţirea Palestinei în două ţări, una evreiască şi una arabă, conducătorii evrei au înfiinţat statul Israel şi au redactat Declaraţia de Independenţă a Israelului, pe 14 mai 1948, care exprima, în următorii termeni esenţiali, valorile ce au reprezentat fundamentul Israelului ca ţară din 1948 până astăzi. Iată un fragment din această declaraţie:

„Ţara Israelului a fost locul naşterii poporului evreu. Aici s-a format identitatea sa spirituală, religioasă şi naţională.

Aici şi-a câştigat independenţa şi a creat o cultură de importanţă naţională şi universală. Aici a scris şi a dăruit lumii Biblia.

Exilat din Palestina, poporul evreu a rămas credincios acestui loc în toate ţările unde s-a răspândit, neîncetând niciodată să se roage şi să spere că se va întoarce şi îşi va recâştiga libertatea naţională.”

„Conduşi de această asociere istorică, evreii s-au străduit, de-a lungul secolelor, să revină în patria strămoşilor lor şi să îşi reconstruiască statul… Ei au recucerit sălbăticia, şi-au reînviat limba, au construit oraşe şi sate şi au înfiinţat o comunitate puternică şi în continuă creştere, cu o viaţă economică şi culturală proprie.

Au căutat pacea, dar au fost întotdeauna pregătiţi să se apere. Au adus binecuvântarea progresului tuturor locuitorilor ţării.”

„În anul 1897 Primul Congres Sionist, inspirat de viziunea lui Theodor Herzl privind Statul Evreu, a proclamat dreptul poporului evreu la o renaştere naţională în propria lor ţară.

Acest drept a fost recunoscut prin Declaraţia  Balfour din 2 noiembrie 1917, şi reafirmat prin Mandatul Ligii Naţiunilor, care a conferit recunoaştere internaţională explicită legăturii istorice a poporului evreu cu Palestina şi dreptului lor de a-şi reconstrui Casa Naţională…”

„Prin urmare, noi, membrii Consiliului Naţional… în virtutea dreptului natural şi istoric al poporului evreu şi a Rezoluţiei Adunării Generale a ONU, PROCLAMĂM acum înfiinţarea Statului Evreu în Palestina, sub numele de ISRAEL…”

„STATUL ISRAEL va fi deschis imigrării tuturor evreilor din toate ţările în care s-au răspândit; va promova dezvoltarea ţării în folosul tuturor locuitorilor săi;

se va baza pe preceptele libertăţii, dreptăţii şi păcii propovăduite de Profeţii Evrei;

va susţine deplina egalitate socială şi politică a tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex;

va garanta deplina libertate de conştiinţă, religie, educaţie şi cultură;

va proteja sanctitatea şi inviolabilitatea lăcaşurilor de cult şi ale Locurilor Sfinte ale tuturor religiilor;

şi se va dedica principiilor cuprinse în Carta Naţiunilor Unite…”

„În mijlocul agresiunii gratuite, facem apel la locuitorii arabi ai Statului Israel să revină la mijloace paşnice şi să îşi joace rolul în dezvoltarea Statului, cu cetăţenie deplină şi egală şi reprezentare corectă în instituţiile şi organismele sale provizorii sau permanente.

„Oferim pace şi unitate tuturor statelor şi popoarelor vecine, şi le invităm să coopereze cu poporul evreu independent, pentru binele comun al tuturor…”

„Cu încredere în Dumnezeu Atotputernicul, semnăm prezenta Declaraţie, în această Sesiune a Consiliului Provizoriu de Stat, în oraşul Tel Aviv, în acest ajun de Sabbath, a cincea zi a lunii Iyar, 5708, 14 mai 1948.”

Pe tot parcursul istoriei Israelului, în care a primit cu braţele deschise imigranţi din întreaga lume, inclusiv sute de mii de evrei evacuaţi cu forţa din ţinuturi arabe unde trăiseră în pace timp de mii de ani, această Declaraţie de Independenţă a modelat principiile directoare ale ţării, împreună cu valorile fundamentale biblice şi evreieşti care fac parte din moştenirea spirituală a Israelului, veche de mii de ani, mergând până la ţinuturile evreieşti străvechi, în care Ierusalimul era capitala Regatului lui David în timpurile biblice.

Hamas, ales la putere în Gaza, are şi el o cartă, un document fondator.

Ca şi Declaraţia de Independenţă israeliană, Carta Hamas, articulată prima dată în 1988, reflectă ţelurile şi valorile fundamentale ale Hamas, rămase neschimbate până azi.

Iată un fragment din Carta Hamas:

„Articolul Şase: Mişcarea de Rezistenţă Islamică (Hamas) este o Mişcare Palestiniană de sine stătătoare care îşi proclamă credinţa în Allah, îşi derivă modul de viaţă din Islam şi luptă pentru a ridica stindardul lui Allah peste fiecare centimetru din Palestina.”

„Articolul Șapte: Vremea (controlului islamic asupra întregii Palestine) nu va veni până ce musulmanii nu se vor lupta cu evreii și îi vor ucide; până ce evreii se vor ascunde în spatele stâncilor și al copacilor, care vor striga:

O, musulmanule! În spatele meu se ascunde un evreu, vino și omoară-l!”

„Articolul Opt: Motto-ul Hamas: Allah este ţelul său, Profetul modelul său, Coranul Constituţia sa, Jihadul calea sa, iar moartea pentru cauza lui Allah cea mai scumpă credinţă a sa.”

„Articolul Unsprezece: Strategia Hamas: Palestina este un Waqf islamic. Mișcarea de Rezistenţă Islamică are convingerea că ţara Palestinei este un Waqf islamic de-a lungul generaţiilor și până în Ziua Învierii, nimeni nu poate renunţa la ea sau la o parte din ea, nu o poate abandona, în întregime sau în parte.

Nicio ţară arabă sau toate ţările arabe împreună, nici un rege sau președinte arab sau toţi împreună, nu au acest drept, după cum nu au acest drept nicio organizaţie sau toate organizaţiile împreună, fie ele palestiniene sau arabe, deoarece Palestina este un Waqf islamic de-a lungul generaţiilor până în Ziua Învierii.

Cine poate pretinde că vorbește în numele tuturor generaţiilor islamice până în Ziua Învierii?

Acesta este statutul [ţării] conform Shari’a islamice, și este același pentru toate teritoriile cucerite de Islam prin forţă și transformate astfel în Waqf după cucerirea lor, pentru toate generaţiile musulmane până în Ziua Învierii.”

„Articolul Treisprezece: Soluţii pașnice, Iniţiative de Pace și Conferinţe InternaţionaleIniţiativele de pace, așa-numitele soluţii pașnice și conferinţele internaţionale privind rezolvarea problemei palestiniene sunt toate contrare convingerilor Mișcării de Rezistenţă Islamice.

Întrucât renunţarea la orice parte a Palestinei înseamnă renunţarea la o parte a religiei; naţionalismul Mișcării de Rezistenţă Islamice este parte a credinţei sale, mișcarea își educă membrii să adere la principiile sale și să înalţe stindardul lui Allah asupra întregii lor patrii, atunci când își poartă Jihadul…. Nu există soluţie la problema palestiniană în afara Jihadului.”

„Articolul Douăzeci și doi: Puterile care susţin Inamicul. Acestea au fost în spatele Revoluţiei Franceze, al Revoluţiei Comuniste și al majorităţii revoluţiilor despre care auzim în diverse părţi ale lumii.

Tot ele și-au folosit banii ca să înfiinţeze organizaţii clandestine ce se răspândesc în întreaga lume, pentru a distruge societăţile și a promova interesele sioniste.

Astfel de organizaţii sunt: Francmasoneria, Rotary Club, Lions Club, B’nai B’rith și alte asemenea.

Toate acestea sunt organizaţii distructive, de spionaj. De asemeni, ele folosesc finanţele pentru a prelua controlul asupra statelor imperialiste și a le face să colonizeze numeroase ţări, în scopul de a le exploata bogăţiile și a răspândi în ele corupţia.

În ce privește războaiele locale sau mondiale, se știe și nimeni nu contrazice faptul că ele au fost în spatele Primului Război Mondial, pentru a desfiinţa Califatul Islamic.

Au strâns câștiguri material și au preluat controlul asupra multor surse de bogăţie.

Au pus la cale Declaraţia de la Balfour și au înfiinţat Liga Naţiunilor pentru a conduce lumea prin intermediul acestei organizaţii.

Tot ele au provocat Al Doilea Război Mondial, din care au obţinut avantaje imense făcând comerţ cu material de război, și au pregătit înfiinţarea propriului stat.

Ele au inspirat înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite și a Consiliului de Securitate, care au înlocuit Liga Naţiunilor, pentru a conduce lumea prin intermediul lor.

Nu a existat niciun război care să fi izbucnit undeva și care să nu poarte amprentele lor.”„Carta” Hamas vorbește de la sine, prin propriile cuvinte:

„Nu există soluţie la problema palestiniană în afara Jihadului … Hamas luptă pentru a ridica stindardul lui Allah peste fiecare centimetru din Palestina.”

Iar dacă scopurile Hamas, așa cum sunt ele afirmate în propria cartă, ar fi îndeplinite, nu doar că Israelul nu ar mai exista ca ţară, dar cei peste 6 milioane de evrei care trăiesc între graniţele sale ar fi uciși.

Cu mii de rachete lansate nediscriminatoriu de Hamas, din Gaza spre Israel, fiecare având ca ţintă populaţia civilă, nu este deloc surpinzător că Israelul răspunde așa cum ar face-o orice ţară civilizată pentru a-și apăra populaţia de asemenea încercări de anihilare, atât de clare, de evidente și de arogante.

Ce tragedie că atât de mulţi bărbaţi, femei și copii palestinieni sfârșesc prin a plăti preţul acestei agresiuni.

Sursa

03/06/2016 Posted by | ISTORIE, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: