CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Învierea Domnului – sărbătoarea de Paşte în 2017. VIDEO

 

 

 

 

Christos a înviat !

 

 Modul de calculare a datei Sfintelor Pasti a fost  stabilit la primul sinod ecumenic, tinut in anul 325 la Niceea. 

Anul acesta Biserica Ortodoxa a sărbătorit sfintele sărbători de Paşti pe data de 16 Aprilie, în acelaşi timp cu catolicii.

Mii de creştini din întreaga lume au venit la Ierusalim pentru a participa la ceremonia din Sâmbăta Mare şi au luat Lumina Sfântă, care reprezintă pacea, eternitatea divină şi reînnoirea.

De la Ierusalim, Focul Haric este dus în România şi în toate ţările ortodoxe şi este împărţit credincioşilor.

Paştele ortodox

Sărbătoarea de Paşti comemorează invierea Domnului Iisus Hristos, care a infrânt moartea şi S-a reîntors printre cei vii.

Iisus Hristos a fost răstignit la câteva zile dupa intrarea in Ierusalim, a murit pe cruce şi a înviat dupa 3 zile într-o Duminică. Primele 3 zile din Sărbătoarea Pascală reprezintă pentru creştinătate momente de mare sărbătoare.

Paştele creştin durează 40 de zile şi se intinde între sărbătoarea Învierii lui Hristos şi sărbătoarea Înalţării Domnului, mereu într-o joi. 

Invierea domnului Iisus Hristos din morti este considerata centrul credinţei ortodoxe, iar sărbătoarea de Paşte este precedata de 12 saptamani de pregatire.

Duminicile premergatoare postului

In acesta perioada persoanele credincioase trebuie sa tina post atat fizic cat si in suflet si sa se roage pentru iertarea pacatelor. Trebuie sa isi ierte apropiatii si sa se impace cu cei cu care s-au certat. Sa ierte si sa dea un exemplu de credinta celor din jurul lor.

Postul Mare

Este cel mai lung si mai important dintre toate cele 4 posturi importante. Dureaza 40 de zile si semnifica pregatirea spirituala pentru toti crestinii.

Credinciosii trebuie sa dea dovada de putere de iertare si grija spirituala, trebuie sa se curete prin rugaciune si sa desavarseasca fapte bune. Crestinii trebuie sa se opreasca de la ganduri si fapte necurate, patimi, pofte si rautati.

Saptamana Patimilor

Saptamana patimilor cuprinde perioada de la Florii pana in Sambata cea Mare. In aceasta saptamana se face pomenirea patriarhului Iosif.

Vopsirea ouălor rosii

Cel mai cunoscut obicei creştin de Paşte este vopsirea ouălor în roşu care semnifică sângele lui Iisus Hristos. Conform tradiţiei, Născătoarea de Dumnezeu care a venit să îşi plângă fiul, a avut un coş cu ouă pe care au curs picături de sânge din rănile lui Hristos.

Duminică spre prânz, după Înviere, credincioşii sunt aşteptaţi la biserică pentru slujba cunoscută ca „A doua Înviere”, la care vor fi citite, în 12 limbi, versetele 19-25 din capitolul XX al Evangheliei după Ioan.

Săptămâna de după Înviere se numeşte Săptămâna Luminată, în care nu se mai posteşte.

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

18/04/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cum ar arăta lumea fără Israel ?

 

 

 

 

 

Imaginaţi-vă o lume fără Israel

 

De câte ori aud cuvintele „Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toţi oamenii sunt egali, că ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viaţa, Libertatea şi Căutarea Fericirii…” din Declaraţia noastră de Independenţă, îmi creşte inima de mândrie faţă de documentele fondatoare ale ţării noastre şi de valorile care stau la baza a tot ceea ce înseamnă de fapt America.

Îmi dau seama că poţi spune multe despre adevărurile profunde care modelează o ţară, un guvern sau o organizaţie citindu-i documentele fundamentale.

Aşa că poate putem învăţa ceva important despre valorile fundamentale ale Israelului şi ale Hamas în mod asemănător, adică analizându-le documentele fondatoare.

Este posibil ca, deşi conflictul în sine pare adesea copleşitor de complex şi imposibil de clarificat, împărtăşirea câtorva elemente din documentele fondatoare ale fiecărei părţi să contribuie la identificarea a ceea ce reprezintă, în fundamentele lor, atât Israelul cât şi Hamas, „Mişcarea de Rezistenţă Islamică”, şi astfel să aducem puţin mai multă lumină în toată această fierbere şi traumă.

Pe 29 noiembrie 1947 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite adopta o rezoluţie privind înfiinţarea unui stat evreu independent în Palestina, recunoscând drept evident dreptul poporului evreu de a fi o naţiune, la fel ca toate celelalte naţiuni, în interiorul unui stat suveran delimitat de graniţele patriei sale istorice, străvechi.

După votul ONU privind împărţirea Palestinei în două ţări, una evreiască şi una arabă, conducătorii evrei au înfiinţat statul Israel şi au redactat Declaraţia de Independenţă a Israelului, pe 14 mai 1948, care exprima, în următorii termeni esenţiali, valorile ce au reprezentat fundamentul Israelului ca ţară din 1948 până astăzi. Iată un fragment din această declaraţie:

„Ţara Israelului a fost locul naşterii poporului evreu. Aici s-a format identitatea sa spirituală, religioasă şi naţională.

Aici şi-a câştigat independenţa şi a creat o cultură de importanţă naţională şi universală. Aici a scris şi a dăruit lumii Biblia.

Exilat din Palestina, poporul evreu a rămas credincios acestui loc în toate ţările unde s-a răspândit, neîncetând niciodată să se roage şi să spere că se va întoarce şi îşi va recâştiga libertatea naţională.”

„Conduşi de această asociere istorică, evreii s-au străduit, de-a lungul secolelor, să revină în patria strămoşilor lor şi să îşi reconstruiască statul… Ei au recucerit sălbăticia, şi-au reînviat limba, au construit oraşe şi sate şi au înfiinţat o comunitate puternică şi în continuă creştere, cu o viaţă economică şi culturală proprie.

Au căutat pacea, dar au fost întotdeauna pregătiţi să se apere. Au adus binecuvântarea progresului tuturor locuitorilor ţării.”

„În anul 1897 Primul Congres Sionist, inspirat de viziunea lui Theodor Herzl privind Statul Evreu, a proclamat dreptul poporului evreu la o renaştere naţională în propria lor ţară.

Acest drept a fost recunoscut prin Declaraţia  Balfour din 2 noiembrie 1917, şi reafirmat prin Mandatul Ligii Naţiunilor, care a conferit recunoaştere internaţională explicită legăturii istorice a poporului evreu cu Palestina şi dreptului lor de a-şi reconstrui Casa Naţională…”

„Prin urmare, noi, membrii Consiliului Naţional… în virtutea dreptului natural şi istoric al poporului evreu şi a Rezoluţiei Adunării Generale a ONU, PROCLAMĂM acum înfiinţarea Statului Evreu în Palestina, sub numele de ISRAEL…”

„STATUL ISRAEL va fi deschis imigrării tuturor evreilor din toate ţările în care s-au răspândit; va promova dezvoltarea ţării în folosul tuturor locuitorilor săi;

se va baza pe preceptele libertăţii, dreptăţii şi păcii propovăduite de Profeţii Evrei;

va susţine deplina egalitate socială şi politică a tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de rasă, credinţă sau sex;

va garanta deplina libertate de conştiinţă, religie, educaţie şi cultură;

va proteja sanctitatea şi inviolabilitatea lăcaşurilor de cult şi ale Locurilor Sfinte ale tuturor religiilor;

şi se va dedica principiilor cuprinse în Carta Naţiunilor Unite…”

„În mijlocul agresiunii gratuite, facem apel la locuitorii arabi ai Statului Israel să revină la mijloace paşnice şi să îşi joace rolul în dezvoltarea Statului, cu cetăţenie deplină şi egală şi reprezentare corectă în instituţiile şi organismele sale provizorii sau permanente.

„Oferim pace şi unitate tuturor statelor şi popoarelor vecine, şi le invităm să coopereze cu poporul evreu independent, pentru binele comun al tuturor…”

„Cu încredere în Dumnezeu Atotputernicul, semnăm prezenta Declaraţie, în această Sesiune a Consiliului Provizoriu de Stat, în oraşul Tel Aviv, în acest ajun de Sabbath, a cincea zi a lunii Iyar, 5708, 14 mai 1948.”

Pe tot parcursul istoriei Israelului, în care a primit cu braţele deschise imigranţi din întreaga lume, inclusiv sute de mii de evrei evacuaţi cu forţa din ţinuturi arabe unde trăiseră în pace timp de mii de ani, această Declaraţie de Independenţă a modelat principiile directoare ale ţării, împreună cu valorile fundamentale biblice şi evreieşti care fac parte din moştenirea spirituală a Israelului, veche de mii de ani, mergând până la ţinuturile evreieşti străvechi, în care Ierusalimul era capitala Regatului lui David în timpurile biblice.

Hamas, ales la putere în Gaza, are şi el o cartă, un document fondator.

Ca şi Declaraţia de Independenţă israeliană, Carta Hamas, articulată prima dată în 1988, reflectă ţelurile şi valorile fundamentale ale Hamas, rămase neschimbate până azi.

Iată un fragment din Carta Hamas:

„Articolul Şase: Mişcarea de Rezistenţă Islamică (Hamas) este o Mişcare Palestiniană de sine stătătoare care îşi proclamă credinţa în Allah, îşi derivă modul de viaţă din Islam şi luptă pentru a ridica stindardul lui Allah peste fiecare centimetru din Palestina.”

„Articolul Șapte: Vremea (controlului islamic asupra întregii Palestine) nu va veni până ce musulmanii nu se vor lupta cu evreii și îi vor ucide; până ce evreii se vor ascunde în spatele stâncilor și al copacilor, care vor striga:

O, musulmanule! În spatele meu se ascunde un evreu, vino și omoară-l!”

„Articolul Opt: Motto-ul Hamas: Allah este ţelul său, Profetul modelul său, Coranul Constituţia sa, Jihadul calea sa, iar moartea pentru cauza lui Allah cea mai scumpă credinţă a sa.”

„Articolul Unsprezece: Strategia Hamas: Palestina este un Waqf islamic. Mișcarea de Rezistenţă Islamică are convingerea că ţara Palestinei este un Waqf islamic de-a lungul generaţiilor și până în Ziua Învierii, nimeni nu poate renunţa la ea sau la o parte din ea, nu o poate abandona, în întregime sau în parte.

Nicio ţară arabă sau toate ţările arabe împreună, nici un rege sau președinte arab sau toţi împreună, nu au acest drept, după cum nu au acest drept nicio organizaţie sau toate organizaţiile împreună, fie ele palestiniene sau arabe, deoarece Palestina este un Waqf islamic de-a lungul generaţiilor până în Ziua Învierii.

Cine poate pretinde că vorbește în numele tuturor generaţiilor islamice până în Ziua Învierii?

Acesta este statutul [ţării] conform Shari’a islamice, și este același pentru toate teritoriile cucerite de Islam prin forţă și transformate astfel în Waqf după cucerirea lor, pentru toate generaţiile musulmane până în Ziua Învierii.”

„Articolul Treisprezece: Soluţii pașnice, Iniţiative de Pace și Conferinţe InternaţionaleIniţiativele de pace, așa-numitele soluţii pașnice și conferinţele internaţionale privind rezolvarea problemei palestiniene sunt toate contrare convingerilor Mișcării de Rezistenţă Islamice.

Întrucât renunţarea la orice parte a Palestinei înseamnă renunţarea la o parte a religiei; naţionalismul Mișcării de Rezistenţă Islamice este parte a credinţei sale, mișcarea își educă membrii să adere la principiile sale și să înalţe stindardul lui Allah asupra întregii lor patrii, atunci când își poartă Jihadul…. Nu există soluţie la problema palestiniană în afara Jihadului.”

„Articolul Douăzeci și doi: Puterile care susţin Inamicul. Acestea au fost în spatele Revoluţiei Franceze, al Revoluţiei Comuniste și al majorităţii revoluţiilor despre care auzim în diverse părţi ale lumii.

Tot ele și-au folosit banii ca să înfiinţeze organizaţii clandestine ce se răspândesc în întreaga lume, pentru a distruge societăţile și a promova interesele sioniste.

Astfel de organizaţii sunt: Francmasoneria, Rotary Club, Lions Club, B’nai B’rith și alte asemenea.

Toate acestea sunt organizaţii distructive, de spionaj. De asemeni, ele folosesc finanţele pentru a prelua controlul asupra statelor imperialiste și a le face să colonizeze numeroase ţări, în scopul de a le exploata bogăţiile și a răspândi în ele corupţia.

În ce privește războaiele locale sau mondiale, se știe și nimeni nu contrazice faptul că ele au fost în spatele Primului Război Mondial, pentru a desfiinţa Califatul Islamic.

Au strâns câștiguri material și au preluat controlul asupra multor surse de bogăţie.

Au pus la cale Declaraţia de la Balfour și au înfiinţat Liga Naţiunilor pentru a conduce lumea prin intermediul acestei organizaţii.

Tot ele au provocat Al Doilea Război Mondial, din care au obţinut avantaje imense făcând comerţ cu material de război, și au pregătit înfiinţarea propriului stat.

Ele au inspirat înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite și a Consiliului de Securitate, care au înlocuit Liga Naţiunilor, pentru a conduce lumea prin intermediul lor.

Nu a existat niciun război care să fi izbucnit undeva și care să nu poarte amprentele lor.”„Carta” Hamas vorbește de la sine, prin propriile cuvinte:

„Nu există soluţie la problema palestiniană în afara Jihadului … Hamas luptă pentru a ridica stindardul lui Allah peste fiecare centimetru din Palestina.”

Iar dacă scopurile Hamas, așa cum sunt ele afirmate în propria cartă, ar fi îndeplinite, nu doar că Israelul nu ar mai exista ca ţară, dar cei peste 6 milioane de evrei care trăiesc între graniţele sale ar fi uciși.

Cu mii de rachete lansate nediscriminatoriu de Hamas, din Gaza spre Israel, fiecare având ca ţintă populaţia civilă, nu este deloc surpinzător că Israelul răspunde așa cum ar face-o orice ţară civilizată pentru a-și apăra populaţia de asemenea încercări de anihilare, atât de clare, de evidente și de arogante.

Ce tragedie că atât de mulţi bărbaţi, femei și copii palestinieni sfârșesc prin a plăti preţul acestei agresiuni.

Sursa

03/06/2016 Posted by | ISTORIE, POLITICA | , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Dosar istoric: Triburile de khazari, stramosii evreilor de azi

Istoria Europei si a lumii nu poate fi înteleasa, în adevarata ei semnificatie, fara cunoasterea profunda a istoriei poporului evreu, istorie bazata pe o religie “nationala” exclusiva, care a servit si care constituie premisele religiei crestine si islamice.

Aceste doua religii au o oarecare coloratura politica, unificatoare, de apropiere, dar într-o masura incomparabil mai mica decât religia mozaica, coagulata pe plan mondial si caracterizata printr-o solidaritate exemplara. În general, religia nu schimba etnia.

Dominatia politica îndelungata poate sa duca la formarea unei noi etnii. O religie adoptata voluntar, deci nu impusa prin forta, nu poate sa duca la asemenea rezultate. Proba sunt natiunile europene si islamice care s-au razboit adesea între ele.

Religia mozaica înfatiseaza o permanenta comemorare si exaltare a unui popor alcatuit din 12 triburi (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aser, Naftali) care au plecat din regiunea mesopotamica a centrului Ur, s-au deplasat în Tara hititilor (Asia mica) apoi au ajuns în Egipt de unde au emigrat mai apoi în Palestina, unde s-au organizat în doua regate: Iudeea si Israel.

Dupa includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii semiti s-au întins în tot Imperiul, mai ales dupa distrugerea templului de la Ierusalim.

 

 

 

Putini mai sunt azi evreii semiti împrastiati în lume, cum ar fi sefarzii din Spania. Diferite alte popoare au adoptat religia mozaica.Între acestea, cel mai importat sunt khazarii, turcomani din stepele scitice, care si-au ales acesta religie în anul 740 d.Hr. cu toate ca nu aveau nimic în comun cu poporul semit.

Statisticile arata ca astazi, majoritatea preponderenta a celor 15-20 milioane de evrei din lume sunt de origine khazara, numiti Askenazi.

Alungati de navalitori, ei au împânzit Europa si America, unde au o buna situatie materiala si o mare influenta politica. Aceasta situatie se datoreaza organizarii extraordinar de eficiente a bisericii si comunitatilor mozaice din lume, legate într-o federatie mondiala.

Asadar, mozaismul este o societate formidabila, demna de toata admiratia, cu o structura socio-politica mai puternica decât etnia si statul.

Pe plan istoric, gloria khazara nu poate lipsi din istoria “ebraica” a fondatorului Moise, desi vine de la un popor de rasa diferita, care pe drept cuvânt poate fi calificat, asa cum a facut-o Arthur Koestler, drept al 13-lea trib.

Din secolul al VII-lea pâna în secolul al X-lea d.Hr. granitele rasaritene ale Europei, între Caucaz ai Volga, erau dominate de un stat evreiesc numit Imperiul khazarilor. Acest stat a jucat un rol important în istoria Europei medievale si a celei moderne.

Numai datorita puternicelor atacuri ale khazarilor care au respins ofensiva araba spre Caucaz, Imperiul Bizantin a reusit sa supravietuiasca, si odata cu el, civilizatia crestina. Tara khazarilor – cu populatie de origine turca – ocupa o pozitie strategica cheie la poarta dintre Marea Neagra si Marea Caspica unde se înfruntau marile puteri orientale.

Ea servea drept tampon care  ocrotea Bizantul de invaziile triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi ,rusi  etc … si în acelasi timp, armatele khazarilor au stavilit ofensiva araba împiedicând cucerirea Europei orientale de catre musulmani. Date fiind împrejurarile, nu ne poate surprinde faptul ca în 732 d.Hr. – dupa o victorie a khazarilor împotriva arabilor – viitorul împarat Constantin V s-a casatorit cu o printesa khazara. Fiul lor, ajuns împarat a fost cunoscut sub numele de Leon Khazarul.

Dar cine erau acesti khazari remarcabili atât prin realizarile lor, cât mai ales prin convertirea la mozaism? Descrierile care au ajuns pâna în zilele noastre sunt destul de putine si provin adesea din surse ostile. O cronica georgiana îi identifica pe khazari cu armiile lui Gog si Magog.

Originea numelui „khazar” au facut subiectul a numeroase speculatii: foarte probabil, cuvântul provine de la radacina turceasca gaz=”a rataci” si înseamn pur si simplu „nomad”.

Derivate ale numelui „khazar” par a fi cuvintele „cazac” si „husar”, ambele însemnând calaret; de asemenea cuvântul german „ketzer”, care înseamna evreu. Daca aceste interpretari sunt corecte, ele par sa demonstreze o data în plus importanta acestui popor.

Câteva cronici persane si arabe ne ofera date interesante despre khazari. De pilda, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea traseaza obârsia khazarilor pâna la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se afla într-o cronica siriana datând de la mijlocul secolului al VI-lea.

Alt izvor arata ca ei fusesera în centrul atentiei deja cu un veac înainte, fiind legati de huni. În anul 448 d.Hr., împaratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla si oratorul Priscus.

Acesta, pe lânga informatiile pretioase privind obiceiurile si datinile hunilor, a transmis si anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeste akasiri – foarte aproape de ak-khazari (khazarii albi).

Priscus ne spune ca Împaratul bizantin a încercat sa atraga de partea lui acest neam razboinic, dar lacomul sef khazar nemultumit de banii oferiti a preferat alianta cu hunii. Cronica lui Priscus confirma ideea aparitiei khazarilor pe scena europeana pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.

Odata cu prabusirea Imperiului hunilor, dupa moartea lui Attila, khazarii scapati de sub dominatie, au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei si Armeniei, astfel ca în cea de-a doua jumatate a secolului al VI-lea, au devenit forta dominanta printre triburile de la nord de Caucaz pe care le-au supus rând pe rând.

Cea mai puternica rezistenta au opus-o bulgarii. Fiind infranti , o parte dintre bulgari au migrat pe teritoriul Bulgariei de azi, iar altii s-au deplasat spre nord-est si au ramas sub suzeranitatea khazarilor.

Dar înainte de toate acestea, khazarii au fost dominati timp de un secol de o putere efemera: regatul turcut. De la acestia, khazarii au adoptat titlul conducatorului lor, cel de „Kagan”.

 

 

 

De fapt, organizarea politica a khazarilor se aseamana cu cea a japonezilor din perioada shogunilor: Regele khazarilor poarta titlul de „Mare Khagan”, dar puterea efectiva este detinuta de loctiitorul acestuia, numit „Kagan Bek”. De la bun început, imperiul khazar a fost constituit dintr-un mozaic etnic eterogen – khazarii propriu-zisi fiind probabil o minoritate.

În anul 626, Împaratul Heraclie a încheiat prima alianta cu khazarii, pregatindu-si campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40.000 de calareti. În schimb, fiica Împaratului a fost promisa spre casatorie Kaganului Ziebel, casatorie care totusi nu a mai avut loc din cauza mortii regelui khazar.

La 20 de ani dupa Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cucerisera deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa.

Între anii 642 si 652, arabii au facut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinsi de fiecare data; ultima oara în 652, într-o mare batalie în care au pierit peste 4000 de arabi. Urmatorii 30,40 de ani a fost o perioada de liniste. De mai multe ori (în anii 669, 673-678, 717-718) arabii au asediat Constantinopolul pe mare si pe uscat.

Daca ar fi reusit sa împresoare orasul venind si din nord, soarta acestuia ar fi fost pecetluita. Între timp, khazarii si-au întarit puterea înspre Ucraina de azi. Razboaiele arabo-khazare s-au reluat cu incursiuni de ambele parti.

Evenimentul cel mai important în istoria khazarilor, care a avut consecintele cele mai importante în viitor, a fost cel al convertirii acestora la mozaism în anul 740. Care a fost motivatia acestui eveniment unic ?

Daca rationam din punctul de vedere al politicii puterii, lucrurile par sa se clarifice.

La începutul secolului al-VII-lea lumea orientala era polarizata între cele doua puteri ce reprezentau crestinismul si islamismul:

Imperiul Bizantin si Califatul arab. Imperiul khazar reprezenta o „a treia forta” care se dovedise pe potriva celorlalte doua, atât ca adversar cât si ca aliat – dar el nu-si putea pastra independenta daca accepta fie crestinismul fie islamismul.

Prima alegere l-ar fi subordonat automat Imperiului Bizantin iar cea de-a doua califului de la Bagdad. Atât bizantinii cât si arabii facusera eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fara succes.

În acelasi timp, khazarii învatasera ca religia lor initiala (de tip animism) era primitiva în comparatie cu marile religii monoteiste, dar si incapabila sa ofere conducatorilor autoritatea spirituala si juridica de care se bucurau împaratul si Califul.

Ce alta solutie ar fi putut fi mai logica decât sa îmbratiseze un al treilea crez, care în plus reprezenta temelia venerabila a crestinismului si islamismului ? E totusi absurd sa ne închipuim ca acesti oameni au adoptat peste noapte o religie ale carei dogme nu le erau cunoscute.

În realitate, khazarii îi cunosteau bine pe evrei datorita unui aflux de cel putin un secol de emigranti veniti din Bizant, în urma persecutiilor religioase. La momentul convertirii, în Khazaria exista deja o comunitate evreiasca importanta.

Împrejurarile care au condus la convertire sunt învaluite în ceata, dar principalele izvoare arabe si ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune ca în vremea lui Harun al Rasid, împaratul bizantin i-a silit pe evrei sa emigreze; acesti evrei au sosit în Tara khazarilor unde au gasit “un neam inteligent dar neînvatat caruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai buna si au acceptat-o”.

A doua relatare se afla în “Cartea regatelor si drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteste astfel: Regele khazarilor, care fusese pagân, îmbratisase crestinismul. (de fapt, khazarii adoptasera formal si pentru o scurta perioada 737-740 islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor; autorul arab a vrut sa-si menajeze cititorii).

Apoi si-a dat seama ca e fals si a vorbit cu dregatorii sai. Acestia i-au spus ca cei care sunt stapâni pe cartile sfinte sunt trei. Aduna-i laolalta, cere-le sa-si apere credinta, si apoi urmeaza-l pe acela care se va dovedi stapân pe adevar. Regele a trimis la crestini dupa un preot. La rege se afla un evreu, priceput la vorba, care i-a pus întrebari preotului: “Ce zici de Moise si de Tora care i-a fost dezvaluita ?”.

Si preotul a spus ca “Moise e un prooroc si Tora graieste adevarul”. Atunci evreul a spus: “Omul acesta a marturisit adevarul crezului meu”. Iar regele l-a întrebat pe preot în ce crede si acesta a spus: “Eu zic ca Iisus Hristos este fiul Mariei, este Cuvântul si a dezvaluit tainele în numele lui Dumnezeu.”. Si atunci evreul a spus regelui: “Omul acesta propovaduieste o dogma pe care n-o cunosc, dar încuviinteaza spusele mele”.

Preotul nu a mai avut ce replica. Atunci regele a trimis si dupa un musulman, dar evreul a tocmit  pe cineva sa-l otraveasca. Astfel evreul a reusit sa-l câstige la credinta lui pe rege. (Fara îndoiala, istoricii arabi au vrut sa îndulceasca amarul.

Daca învatatul musulman ar fi participat la dezbatere, ar fi cazut în aceiasi capcana ca episcopul crestin, întrucât ambii acceptau adevarul Vechiului Testament.)

Principalul izvor evreiesc legat de convertire consta în asa-zisa “corespondenta khazara”. E vorba de un schimb de scrisori în ebraica, între Hasdai Ibn Saprut, evreul care era prim-ministrul Califatului Cordobei, si Iosif, regele khazarilor. Autenticitatea acestei corespondente a format obiectul unei controverse, dar acum e acceptata de majoritatea istoricilor. Schimbul de scrisori a avut loc cândva între anii 954 si 961.

Hasdai a auzit mai întâi de existenta unui regat evreiesc independent de la niste negustori din Persia, dar initial nu i-a crezut.

Ulterior, bizantinii i-au confirmat relatarea negustorilor, adaugând numeroase amanunte si date referitoare la Regatul khazarilor si la regele de atunci – Iosif. Drept care Hasdai s-a hotarât sa trimita soli cu o scrisoare la Iosif.

Scrisoarea continea întrebari referitoare la organizarea statului khazar precum si întrebarea “caruia dintre cele 12 triburi în apartine poporul khazar?”.

În raspunsul primit de la regele khazar, acesta ofera o relatare amanuntita a convertirii – poate chiar legendara, caci trecusera deja 2 secole de la aceasta.

Regele Iosif vorbeste de stramosul sau Bulan, caruia i-a aparut în vis un înger care l-a îndemnat sa se închine la singurul Dumnezeu adevarat. De asemenea, îngerul îi cere sa cladeasca un lacas de închinaciune în care sa poata salaslui Atotputernicul, sfatuindu-l sa atace Armenia pentru a face rost de aurul si argintul necesar.

Dupa aceste fapte de arme (invadarea Armeniei) faima regelui s-a raspândit în toate tarile. Împaratul bizantin si califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de pret si cu oameni învatati care sa-l faca sa treaca la credinta lor. Dar regele Bulan a trimis si dupa un evreu învatat si i-a pus laolalta pe acestia sa-si apere credintele lor.

Iata dar înca o data o masa rotunda a clericilor – cu diferenta ca musulmanul nu a fost otravit pe drum.

Tiparul dezbaterii este acelasi: dupa discutii lungi si inutile, regele amâna întâlnirea cu trei zile, apoi îi cheama pe oponenti separat. Îl întreaba pe crestin care dintre celelalte doua religii sunt mai aproape de adevar, iar acesta spune ca cea a evreilor. Din partea musulmanului primeste acelasi raspuns.

Din raspunsul regelui Iosif mai aflam si o genealogie a poporului sau. Desi se dovedeste a fi un nationalist evreu feroce, el nu pretinde – ceea ce ar fi fost imposibil sa sustina – ca neamul sau ar fi de origine semitica. El îi urmareste ascendenta nu pâna la Sem ci pâna la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis pâna la stranepotul lui Iafet, Togarma – pe care îl considera stramosul tuturor triburilor turcice.

Iosif afirma ca Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstusi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trasatura caracteristica a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu traditia tribala turcica.

Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia ca iudaizarea khazarilor s-a facut în mai multe etape: initial, acestia au adoptat o forma primitiva de iudaism, întemeiata numai pe Biblie si excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo doua generatii sa accepte iudaismul talmudic. Dealtfel, karaitii – o secta iudaica care nu accepta Talmudul – a supravietuit în Khazaria pâna în vremurile moderne.

Dupa o perioada de liniste si înflorire, asupra khazarilor s-a dezlantuit un nou pericol: vikingii – varegii. Acesti navigatori îndrazneti înaintau spre sud pe mare si pe râuri, purtând razboaie de prada. Timp de peste un secol si jumatate, acordurile comerciale si razboaiele au alternat.

Foarte încet, scandinavii si-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supusii si vasalii lor si adoptând în cele din urma credinta crestin-ortodoxa. La sfârsitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus.

Dealtfel, khazarii au exercitat o oarecare influenta asupra varegilor. Acest lucru ni-l arata si faptul ca primii conducatori varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodata, în orasul khazar Itil exista o colonie importanta de varegi, în timp ce în Kiev era si o comunitate de evrei khazari.

În ce priveste orasul Kiev, acesta a fost initial sub suzeranitate khazara, dar a trecut mai apoi în stapânirea varegilor. Kievul avea sa devina leaganul primului stat al rusilor.

Un alt popor cu care khazarii au avut legaturi strânse au fost maghiarii. Acestia au fost aliatii khazarilor înca de la aparitia Imperiului khazar.

Maghiarii – stabiliti pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari sa stavileasca înaintarea varegilor spre sud-est. Relatiile dintre khazari si maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiara, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva conducatorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic.

În secolul X, în Ungaria se vorbeau înca atât maghiara cât si khazara. Dealtfel, limba maghiara a preluat numeroase cuvinte de origine khazara.

Si dupa stabilirea maghiarilor în Panonia, legaturile cu Khazaria au continuat, multi evrei khazari fiind primiti în Ungaria.

Odata cu cresterea puterii rusesti, si mai ales dupa convertirea rusilor la crestinism, legaturile dintre Constantinopol si Khazaria s-au deteriorat. Simptomatica pentru aceasta atitudine a fost predarea Chersonului catre rusi.

În anul 965 khazarii au suferit o înfrângere grava din partea rusilor, pierzându-si imperiul. Totusi ei si-au pastrat independenta – dar în niste granite mai restrânse – si credinta.

Jertfirea aliantei cu khazarii s-a dovedit în cele din urma a fi un act de miopie politica pentru Bizant. Khazarii izbutisera sa tina piept valurilor de navalitori turci si arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Rusii  nu reprezentau însa un pericol pentru razboinicii nomazi ai stepelor.

Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii rusesti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid.

În vidul de putere creat, au navalit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, dupa marea batalie de la Manzikert.

Batalia  de la Manzikert.

Este interesant sa vedem cum erau receptati khazarii de catre popoarele cu care s-au învecinat.

În Cronica ruseasca se vorbeste despre “Tara evreilor” care înfruntau armatele cnejilor rusi. Se vorbeste de asemenea despre un evreu urias care a venit cu o armata pâna în stepele Tesar sub muntele Sorocin (nu se stie locul acestor toponime) vitejia generalului Vladimir fiind cea care i-a salvat pe rusi.

De asemenea, printre evreii occidentali circulau povesti privind un regat al “evreilor rosii”, numiti astfel probabil din pricina pigmentatiei usor mongole a multor khazari. Un alt fragment de folclor semilegendar l-a inspirat pe Benjamin Disraeli (politician si romancier englez) sa scrie un roman istoric “Uimitoarea poveste a lui Alroy”.

În secolul al-XII-lea s-a nascut în Khazaria o miscare mesianica ce si-a propus sa înceapa o “cruciada” evreiasca pentru cucerirea Palestinei. Initiatorul miscarii era un evreu khazar pe nume Solomon ben Duji (sau Ruhi sau Roy). Acesta a trimis scrisori tuturor evreilor din tarile înconjuratoare spunând ca a sosit timpul ca Dumnezeu sa-i adune la Ierusalim.

Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem si-a luat porecla David al-Roy si titlul de Mesia. El a reusit sa adune o armata considerabila – în care grosul îl constituia evreii khazari – si a izbutit sa ocupe o fortareata lânga Mosul. De aici spera sa-si conduca armata spre Tara Sfânta.

David a stârnit numeroase valuri, dar ierarhia rabinica din Bagdad a manifestat ostilitate fata de miscarea lui. David al-Roy a fost asasinat, iar miscarea lui s-a destramat curând.

Conform unei teorii recente, steaua lui David – simbolul statului Israel – a început sa fie un simbol national de la cruciada lui David al-Roy.

La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a cazut victima marii invazii mongole declansata de Ginghis Han. Chiar si atunci, a rezistat cu îndârjire pâna ce s-au predat toti vecinii sai. Dar atât înainte cât si dupa ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lastare si ramificatii în tarile slave nesubjugate, contribuind astfel la faurirea marilor centre evreiesti din Europa rasariteana – si mai apoi Occidentala.

Am amintit deja despre diaspora khazara din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeste de trupe evreiesti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, initial  Ungaria era bilingva iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: tara era condusa de un rege si de un “gyula”, comandant al armatei.

Acest sistem a durat pâna la sfârsitul secolului al X-lea când regele Stefan a adoptat religia catolica si l-a învins pe un “gyula” razvratit care, evreu fiind, nu vroia sa se crestineze.

Acest episod a pus capat dualismului monarhiei dar nu si influentei comunitatii khazaro-evreiesti din Ungaria. Mult timp dupa crestinare, evreii detineau functii importante în regatul ungar.

Pe lânga ocupatia mongola, ciuma neagra a grabit migratia khazarilor spre vest. Dupa cum am amintit, în Kiev a existat o comunitate khazara. În Ucraina si Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau de la “jid” (evreu) – Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska etc. Toponime asemanatoare se gasesc si în Muntii Carpati si Tatra precum si în Austria.

În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au ramas acolo unde erau, în Crimeea si Caucaz, formând enclave evreiesti ce au supravietuit pâna în epoca moderna .

Foarte multi dintre khazari au emigrat în Polonia si Lituania, la începutul existentei acestor tari.

Aceasta emigratie a fost încurajata de politica pro-occidentala a conducatorilor polonezi care doreau sa-si modernizeze tara (în afara de evrei, au fost acceptati foarte multi emigranti germani). În Carta acordata de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul sa-si tina propriile scoli, sinagogi si judecatorii; puteau detine proprietati funciare si practica orice comert doreau.

În timpul domniei regelui Stefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul de a avea un parlament propriu si de a percepe impozite de la coreligionarii lor.

https://i0.wp.com/www.mixdecultura.ro/wp-content/uploads/2014/09/khazar.jpg

Pentru a întelege importanta comunitatii khazaro-evreiesti din Polonia si situatia ei privilegiata, urmatorul fapt este concludent: in a doua jumatate a secolului al XIII papa Clement IV adreseaza o scrisoare unui print polonez în care deplânge faptul ca în mai multe orase poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase si mai frumos împodobite.

În legatura cu numarul evreilor, istoricii moderni apreciaza ca acestia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelasi timp, numarut total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par sa indice ca în cursul evului mediu, majoritatea credinciosilor mozaici erau khazari.

Acestia au constituit baza comunitatilor ebraice din Rusia, Polonia, Lituania, Ungaria, România, care au întemeiat acea comunitate evreiasca care a devenit majoritatea dominanta a evreimii mondiale de azi.

Chiar daca aceaste comunitati au primit emigranti si din alte regiuni, elementul khazar a ramas majoritar. Aceasta teorie, sprijinita de dovezi puternice, ar merita o discutie mai serioasa. Din pacate, ea este omisa – fie din nestiinta, fie dintr-un anumit orgoliu “semitic”.

Multi istorici au încercat sa subestimeze contributia khazarilor la istoria evreiasca, considerând ca evreii din Europa de Est au imigrat la un moment dat din Occident. Spre sfârsitul primului mileniu, cele mai însemnate asezari evreiesti erau în Spania maura (evreii sefarzi, care, dupa cum am vazut erau tratati cu toleranta de catre mauri), Franta si Renania. Unele comunitati existau înca de pe vremea romanilor.

Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitati de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor (în 1290 urmau sa fie expulzati). În toate aceste cazuri (exceptând Spania) este vorba de comunitati relativ mici ca numar, care în plus au fost decimate în urma persecutiilor religoase.

Conceptia traditionala privind emigratia evreilor germani spre Polonia este o simpla legenda – sau mai bine zis o ipoteza ad-hoc inventata de cei care nu cunosteau istoria khazara. Nu exista nici un fel de dovezi privind un asemenea exod.

De fapt, spre sfârsitul secolului al XIV-lea, practic nu mai existau evrei în Franta si Germania (în orice caz, un numar infim). Evreii care au întemeiat comunitatile moderne din Anglia, Franta si Olanda erau de alta origine: evrei sefarzi siliti sa fuga din Spania în urma persecutiilor religioase de dupa reconquista.

Alte dovezi împotriva presupusei originii germane a evreimii rasaritene le ofera structura idisului, limbajul popular al maselor evreiesti. Idisul e un amestec curios de ebraica, germana medievala si elemente slavone si se scrie cu litere ebraice. La prima vedere, cantitatea mare de împrumuturi germane din idis pare sa contrazica teza privind originea khazara a evreimii rasaritene. Dar lucrurile stau tocmai dimpotriva. În primul rând, nici o componenta lingvistica provenind din Germania apuseana nu se gaseste în idis.

Componenta germana care a intrat în idis este de origine germana rasariteana. Sa ne amintim de puternica prezenta a emigrantilor germani în Polonia si lucrurile se vor clarifica. Numai germanii erau mai influenti decât evreii din punct de vedere economic si cultural. Nu e greu de înteles de ce imigrantii khazari au fost siliti sa învete nemteste daca vroiau sa razbata în viata: limba germana era o necesitate fundamentala în orice contact cu orasele.

O explicatie complementara e si imigratia redusa a unor elemente evreiesti din Germania, dar care prin superioritatea lor culturala, au avut o influenta importanta asupra coreligionarilor lor din rasarit. Caracteristic e si faptul ca singura sectiune a evreilor khazari care nu au acceptat idisul, a fost secta karaitilor – dar aceasta era doar exceptia, nu regula.

În concluzie. Evreii din prezent se împart în doua categorii: sefarzi si askenazi. Sefarzii descind din evreii care traisera în antichitate în Spania pâna când au fost expulzati de acolo si s-au instalat în tarile mediteraneene si mai putin în Occident.

Ei vorbeau un dialect hispano-ebraic, numit “ladino” si si-au pastrat propriile traditii si mituri. Numarul lor este estimat la circa 500.000.

În acelasi timp, evreii askenazi – de originine khazara – numara circa 11 milioane. (Ca un amanunt picant, sa pomenim faptul ca Askenaz se numea un frate al lui Togarma pe care, dupa cum spunea Iosif al khazarilor, acestia îl revendicau drept stramosul lor.) Termenul de “antisemitism” este asadar fara noima, consituind o conceptie falsa împartasita atât de evrei, cât si de cei care i-au persecutat.

Povestea imperiului khazar, prezentata mai sus, începe sa apara ca “cea mai crunta farsa pe care a pus-o la cale istoria” (Arthur Koestler).

 

Sursa: “Al treisprezecelea trib: khazarii”, Arthur Koestler, editura Antet.

 prin  mixdecultura.ro

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/08/dosare-secrete-o-istorie-nestiuta-triburile-de-khazari-poporul-alessi-maghiarii/

30/03/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: