CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Islamul sau mahomedanismul, singura religie apărută după Hristos. VIDEO

Imagini pentru mahomed photos

 

 

Islamul sau mahomedanismul, religia Arabilor, este singura religie apărută după Hristos.

Întemeietorul acestei religii este Mahomed (sărbătoritul; cel lăudat), o figură istorică interesantă, un om care-şi trăieşte viaţa de la o extremă la cealaltă: de la anonimat la glorie, de la sărăcie la bogăţie, de la ascetism la depravare, între arme şi altar, între viclenie şi seriozitate; o personalitate care, deşi n-a ştiut să scrie, a lăsat pe urma lui o carte şi o religie.

Mahomed s-a născut la 20 Aprilie 570 în Mecca. Tatăl său Abdalah (robul lui Dumnezeu) a murit înainte de naşterea sa. Mama sa, Amina, o fire blândă şi plăpândă, se spune că a avut tot felul de vedenii, înainte şi după naşterea copilului.

La doi ani, după naştere, moare şi ea, şi nu mult după aceea şi Abd-el-Mutalik, unchiul şi protectorul copilului.

Acum, Mahomed trece în grija unchiului său după mamă, Abu Talib, om sărac şi cu mulţi copii, care îl pune păstor la oi.

După douăzeci de ani, Mahomed intră în serviciul unei văduve bogate, Hadigea (Kadidja), cu care după 5 ani se căsătoreşte şi are 2 băieţi şi 4 fete.

Deşi era mai în vârstă decât el cu vreo 15-20 ani, au dus împreună o viaţă fericită. Cu prestigiul, averea, iscusinţa şi încurajările ei, dă vieţii lui Mahomed un curs neaşteptat.

După moartea Hadigei, Mahomed, deşi are 51 ani, duce o viaţă familială uşuratică; îşi ia încă vreo 12 soţii legitime[1] şi mai multe concubine, cu care duce un trai nu tocmai compatibil cu prestigiul moral al unui „profet” întemeietor de religie.

Încă din copilărie, Mahomed avea o predilecţie deosebită pentru meditaţie şi asceză. Îi plăcea să stea luni întregi pe muntele Hira, unde contractează o boală nervoasă (histerie musculară). În timpul acceselor de epilepsie, primea revelaţii.

Când dormea odată în peştera de lângă muntele Hira, disperat din cauza bolii şi hotărât să se sinucidă, îi apare în vis arhanghelul Gavriil şi-l îndeamnă să citească în numele Domnului care l-a făcut pe om dintr-un bob de sânge şi-l învaţă ceea ce el nu ştie. Arhanghelul dispare şi Mahomed se trezeşte.

După ce iese din peşteră, aude un glas ceresc zicându-i: „Mahomed, tu eşti trimisul lui Dumnezeu, eu sunt Gavriil”. Ridicându-şi privirea, văzu un înger, în chip de om cu aripi, care îi repetă cele spuse, apoi dispăru.

 

 

 

Coranul

 

 

 

Acasă, Mahomed spuse deznădăjduit Hadigei despre vedenie, încredinţat că e lucru drăcesc. Hadigea izbuti să-l convingă că e o descoperire cerească, iar el e trimisul lui Dumnezeu. Mahomed avea atunci 40 ani. Asceza devine mai severă şi religiozitatea lui mai aprinsă.

Îi apare a doua oară îngerul şi-i porunceşte să înceapă predica. Mahomed ascultă. Vorbeşte mai întâi despre idoli, despre necredinţă, despre milostenie, despre pocăinţă, despre judecata lui Dumnezeu, despre osânda iadului şi fericirea paradisului.

Cei dintâi dintre ucenicii lui sunt Hadigea, vărul său Ali, fiul adoptiv Zaid (fost creştin), unchiul său bogat Abu Becr, la care se adaugă vărul său Hamza şi apoi Omar. Celelalte rude îl batjocoresc şi îl alungă cu pietre. Are succes mai mare în Iatreb, centru monoteist, unde îşi câştigă 6, apoi 12 ucenici, şi într-un an 73 bărbaţi şi 2 femei.

Aici se refugiază Mahomed şi cu Ali la 22 iunie 622, dată, de când începe era musulmană (hegira). Oraşul de acum se numeşte Medina (oraşul profetului).

În curând cucereşte la noua credinţă oraşul întreg şi-l însufleţeşte ca să înceapă lupta pentru propagarea învăţăturii profetului, împotriva necredincioşilor, prin foc şi sabie. La început, cu 300 de oameni, jefuieşte şi măcelăreşte caravanele meccanilor şi ale sirienilor, apoi adună o armată de 10.000 oameni, cu care ocupă Mecca.

Statuile celor 360 zei au fost atunci sfărâmate, se spune, de însăşi mâna lui Mahomed, acum deplin stăpân în oraşul sfânt al Arabilor. Adună o nouă armată, de 30.000 soldaţi, declară „război sfânt” tuturor celor ce nu cred în profet, organizează nu mai puţin de 76 expediţii în deşert „pentru pradă şi pentru Coran”, supune, pe rând, toate triburile arabe şi moare la 8 iunie 632, în vârstă de 62 ani, rostind ultimele cuvinte: „Allah… da… Paradis”[2].

În călătoriile pe care le-a făcut în serviciul unchilor săi şi a Hadigei, Mahomed a cunoscut iudaismul, creştinismul şi parsismul, şi, prin comparaţie, a putut să-şi dea seama de inferioritatea religiei neamului său, faţă de religia iudeilor şi a creştinilor. Înainte de Mahomed, arabii erau politeişti, sabeişti, fetişişti, idolatri.

Adorau chipuri de piatră, rudimentar cioplite, sau numai blocuri de piatră, cum era Caaba din Mecca, piatra albă căzută din cer, apoi negrită de păcatele oamenilor. Cultul arabilor era sângeros. Se aduceau în faţa idolilor sacrificii omeneşti, îndeosebi copii frumoşi şi bine dezvoltaţi, apoi animale, cereale şi tot felul de ofrande. La sărbători mari, idolii se îmbrăcau în haine frumoase şi se împodobeau cu giuvaeruri scumpe.

Cel mai ales sacrificiu era al părului: la sfârşitul călătoriilor sfinte, părul, înadins lăsat netuns mai multă vreme, se tundea şi se arunca în foc.

Decăzuse atât de mult religia arabă, încât idolii nu mai aveau niciun credit.

Ca un protest împotriva idolatriei, s-a ivit secta hanifilor, care combătea idolatria, profesa monoteismul şi adora pe Allah, unicul Dumnezeu.

Cu secta aceasta a stat Mahomed în legături apropiate, dacă nu cumva a fost şi printre membrii ei, înainte de a-şi întemeia propria lui religie.

În orice caz, inferioritatea religiei arabe faţă de creştinism şi iudaism, precum şi contactul cu secta hanifilor, au avut un ecou adânc în sufletul meditativ al lui Mahomed, ecou din care se zămisleşte noua religie, islamul (credinţă, încredere deplină, supunere).

Învăţătura lui Mahomed se cuprinde în Coran (citire), cartea sfântă a mahomedanilor, împărţită în 114 capitole (sure) şi 6206 versuri, alcătuite din rugăciuni, maxime, cuvântări, sfaturi, îndemnuri religioase şi morale, legi civile, penale, matrimoniale etc., adunate de Abu Becr, cel dintâi calif (vicar şi urmaş al lui Mahomed) şi scrise pe oase, pe foi de palmier şi pânze de mătase.

Forma definitivă i-o dă al doilea calif, Omar.

Cartea începe cu următoarea formulă de rugăciune, cea mai obişnuită la arabi (sura 1):

„În numele lui Allah, al Celui îndurat, al celui milostiv. Lăudat fie Allah, stăpânul lumilor, cel milostiv, cel îndurat, stăpânul zilei de judecată! Ţie ne închinăm, pe tine te chemăm într-ajutor. Condu-ne pe drumul cel drept, pe drumul celor cărora le arăţi harul tău, nu al acelora pe care eşti mâniat, nu pe al celor rătăciţi”.

Sistematizată, doctrina de credinţă a islamului e împărţită în capitolele: despre Dumnezeu, despre îngeri, despre cărţile sfinte, despre profeţi, despre predestinaţie, despre învierea si judecata morţilor. Dumnezeul arabilor e Allah.

Unicul Dumnezeu e Allah şi Mahomed este profetul său, este formulă de crez pentru toţi musulmanii (sura 48,9; 57,7). Credinţa aceasta, monoteistă, a fost păstrată prin profeţii Adam, Enoh, Noe, Avram, Moise, David, Solomon, Iisus şi Mahomed, cel din urmă şi cel mai mare profet.

Dumnezeu este adevărul (31, 29), făcătorul cerurilor şi al pământului (42, 9), Domnul cerurilor, al pământului şi al veacurilor (45, 35). Atributele lui sunt: viaţa, atotştiinţa, atotputernicia, veşnicia (112), „lumina cerurilor şi a pământului” (24, 35). „Dumnezeu cunoaşte lăuntrul piepturilor” (31, 22), ştie toate tainele şi „are numele cele mai frumoase” (20, 6-7; 59, 24). „Dumnezeu este cel ce a făcut cerurile şi pământul în şase zile. Apoi s-a suit pe tron. N-aveţi afară de el scut şi nici ocrotitor” (32, 3). „Dumnezeu este cel ce v-a dat pământul ca loc statornic şi cerul ca boltă şi v-a plăsmuit şi a făcut frumos chipul vostru şi v-a înzestrat cu bunuri. Acesta este Allah, Domnul vostru, deci fie binecuvântat Allah, Domnul veacurilor. El este cel viu; nu este Dumnezeu afară de el; deci chemaţi-l cu credinţă curată. Mărire lui Allah, Domnul veacurilor!… El este cel ce v-a făcut pe voi din ţărână, apoi dintr-o picătură, apoi din sânge închegat, apoi vă lasă să ieşiţi fiind copilaşi, apoi vă face vârstnici, apoi să fiţi bătrâni… El este cel ce înviază şi omoară…” (40, 66-70).

După creaţie, omul a fost aşezat de Allah în rai, dar după ce Adam şi Eva s-au lăsat ispitiţi de Satana „duşmanul” şi „trădătorul oamenilor” (25, 31; 35, 6), au fost trimişi pe pământ[3]. După moarte, se vor întoarce iarăşi în rai sau iad, după cum vor fi de credincioşi.

Despre îngeri, islamul învaţă că sunt fiinţe cereşti, care inspiră pe profeţi, ajută pe cei credincioşi şi implinesc poruncile lui Dumnezeu. Sunt îngeri buni şi îngeri răi. Fiecare om are un înger păzitor.

Există şi spirite inferioare îngerilor (gini), bune şi rele, care spionează cele din cer şi informează pe vrăjitori şi ghicitori.

Despre cărţile sfinte învaţă că sunt inspirate de Dumnezeu. Vechiul şi Noul Testament sunt falsificate.

Cartea sfântă, prin excelenţă; este Coranul, care există din veci pe masa lui Allah şi e descoperit lui Mahomed prin arhanghelul Gavriil.

Despre profeţi învaţă că sunt trimişii lui Dumnezeu (rasuli), toţi cei de la Adam până la Mahomed, pe lângă care mai sunt şi oamenii fără păcat şi făcători de minuni (nabi) care mijlocesc între oameni şi Dumnezeu. Numărul acestora din urmă este de 224.000. Despre Iisus avem date confuze, după care: s-a născut din fecioara Maria, a întărit legea lui Moise, a fost un făcător de minuni, a profeţit venirea lui Mahomed şi a murit răstignit.

Despre predestinaţie învaţă că totul e dinainte hotărât de Allah. Libertatea voinţei nu există. Şi binele şi răul, vin de la Allah. Fatalism absolut.

La toate nenorocirile, musulmanul exclamă: „Dumnezeu e mare” (Allah kerim).

În privinţa fatumului, Coranul dă această regulă generală: „O, fiul meu, împlineşte rugăciunea, porunceşte ce e bun şi opreşte ce e rău, şi rabdă ce a venit asupra ta, căci aceasta e ceva hotărăt” (31, 16).

Despre înviere învaţă că toţi oamenii trec prin poarta şi „beţia morţii” (50, 18) în rai sau iad, după ce, mai întâi, sunt judecaţi. Judecata, „ziua socotirii” (38, 25), constă din trecerea peste o punte „mai subţire ca aţa şi mai ascuţită ca tăişul săbiei, întinsă peste prăpăstiile iadului”.

După înviere şi judecată, urmează fericirea în grădinile Edenului sau osânda în chinurile iadului. În rai, credincioşii vor străluci în haine luxoase, în grădini fermecătoare, la umbra unor pomi cu fructe minunate, lângă izvoare de lapte, miere şi vin, în tovărăşia unor fecioare de o frumuseţe îngerească[4].

Datoriile religioase ale fiecărui musulman (credincios), se rezumă în următoarele cinci porunci:

1. Mărturisirea credinţei ca stare lăuntrică (imam) şi ca religie (islam). Ea se învederează prin rugăciune, milostenie, post, abluţiuni (spălări rituale) şi pelerinaj la Mecca. Semnul văzut al credinţei mahomedane, ea şi al celei talmudice, este circumciziunea.

2. Rugăciunea de cinci ori pe zi: la apusul soarelui, la un ceas şi jumătate după apuul soarelui, în zorii zilei, la amiază şi cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui, când muezinul (cântăreţul care anunţă ceasurile de rugăciune) anunţă din vârful minaretei.

Rugăciunea se face în moschei (biserici mahomedane) şi giamii (capele), la spatele imanului (preotul musulman), toate gesturile, cu faţa spre Mecca, pe covor sau rogojini, pe care se poate călca numai desculţ, cu faţa la pământ,în genunchi, cu plecarea capului în dreapta şi stânga (salut către îngerul păzitor), sau cu degetele pe lobul urechii (semn că ascultă glasul lui Allah).

E interesant de ştiut că islamul are numai rugăciuni de laudă, puţine de mulţumire şi niciuna de cerere. Pe aceste din urmă, fatalismul le face de prisos.

3. Milostenia e o dăruire benevolă, din „prisosinţă” (2, 216 – 217), a 40-a parte din avere, pentru săraci, orfani, rude, cerşetori, sau ca impozit pentru a ajuta „războiul sfânt” şi prozelitismul.

4. Postul e numit de Mahomed „uşa religiei”. El se ţine primăvara, în luna Ramadan, şi constă din ajunare toată ziua: nu mănâncă nimic până la apusul soarelui, când înfrânarea de peste zi se poate compensa (vezi 2, 183).

Postul se încheie cu sărbătoarea „micul Bairam”. Sunt oprite carnea de porc, de câine, pisică, animale sugrumate, vinul şi jocul de hazard (2, 168), căci vin de la diavolul, duc la ceartă şi contribuie la neglijarea rugăciunilor.

5. Pelerinajul este călătoria sfântă, cel puţin odată în viaţă, la Mecca. Atunci serbează musulmanul „marele Bairam”. Cei ce fac o astfel de călătorie, se numesc „hagi”. Aceste porunci, strict observate, constituie credinţa intimă a mahomedanilor.

Viaţa morală a mahomedanilor e un compromis între virtuţile biblice şi obiceiurile arabe. „Mâncaţi din ceea ce e bun şi faceţi ceea ce e drept” (23, 53).

Ospitalitatea şi mila se bucură la ei de mare cinste. Răspândirea islamului şi moartea pentru Allah vor avea cea mai mare răsplată.

Musulmanii sunt fraţi, toleranţi faţă de sclavie şi intoleranţi faţă de alte religii, islamul fiind „unica credinţă” (21, 92). Celelalte religii constituie o ispită în calea musulmanilor şi „ispita e mai rea decât moartea” (2, 214)[5].

Caracteristica vieţii familiale este poligamia. Fiecare soţ poate avea 4 soţii, şi concubine, câte poate întreţine. Soţia, „ogorul” musulmanului (2, 223), în islam e foarte puţin preţuită. Mahomed îi înlesneşte divorţul şi o exclude din paradis.

Nu are parte de nicio cultură, nu e permis să fie privită decât acoperită de voal (24, 31) şi nu e cuviincios să întrebi pe un bărbat de sănătatea femeii. „Bărbaţii, stau mai presus decât ele” (2, 228). Ei sunt „musulmani”, fiii lui Avram şi Ismail (2, 121-126).

Soţiile lor sunt considerate, de însuşi Mahomed, ca „pradă” de la Dumnezeu (33, 49). Femeile mahomedane se emancipează, peste voia Coranului, abia în veacul al 20-lea.

Aceasta este în linii generale viaţa şi religia lui Mahomed – islamul, pe care urmaşii săi, în mai puţin (de o sută de ani, l-au răspândit până în India şi din Arabia până în Spania. Astăzi islamul numără vreo 260 milioane de aderenţi.

Pentru neamul său, Mahomed a fost un mare om politic şi războinic: a dat triburilor arabe unitate politică şi religioasă, o concepţie practică despre lume şi viaţă, o religie nouă, superioară celei anterioare, şi Coranul. Un Dumnezeu: Allah, un profet: Mahomed, o Învăţătură: Coranul, un loc sfânt: Mecca (I. Goron).

A militat pentru monoteism, împotriva idolatriei, cu o pasiune de profet[6]. A făcut din arabi o forţă care a umplut lumea de groază, de lacrimi şi sânge… Islamul a făcut mult rău creştinilor. Dar tocmai aici se vede că Mahomed nu a fost un profet adevărat.

Deşi propagă mila, Mahomed este un om crud: măcelăreşte în faţa sa prizonierii şi rudele adversare, creştinii şi iudeii, fără alegere, şi binecuvintează pe asasini.

Deşi afirmă că Arhanghelul îi descoperă voinţa lui Allah, Mahomed nu e original: e un eclectic; împrumută din religia creştină, mozaică, persană şi arabă.

Coranul nu aduce nimic nou față de iudaism şi creştinism, decât blestemele împotriva rudelor necredincioase şi poruncile barbare pe care le dă el, adeseori din cel mai egoist interes. Mahomed a împrumutat din Biblie, după auz, nu din citire, multe nume, idei religioase şi precepte morale. Influenţa biblică e vizibilă în Coran, dar stâlcită, parodiată.

Deşi se proclamă profet, Mahomed este un om supus senzualităţii, un isteric şi poligam, care depăşeşte cu mult numărul soţiilor pe care le admite pentru musulmani; un incestuos, care divorţează, pe temeiuri de revelaţii inventate, pe Zeinab, soţia fiului său adoptiv Zaid, pentru a se căsători cu ea; un proxenet, care se îndrăgosteşte de o copilă de 6 ani, Aişa fiica lui Abu Becr, pentru ca după doi ani să se căsătorească cu ea; un depravat, care, pe lângă soţii, îşi populează haremul cu sclave şi concubine.

Deşi învaţă pe musulmani blândeţea (25, 64), că salutul lor e „pace” (33, 43), că „iertarea e mai valoroasă decât răzbunarea”, că „toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu” şi „nu există diferenţă între rase, triburi şi populaţii”, Mahomed îşi propagă religia prin foc şi sabie, iar urmaşilor le lasă cu limbă de moarte să continue „războiul sfânt” împotriva „necredincioşilor” până când vor dispărea cu totul[7], din care pricină istoricii numesc istoria islamului o „istorie diabolică”.

O comparaţie între creştinism şi islam, sau între Iisus şi Mahomed, este cu neputinţă. În creştinism Dumnezeu e un Părinte bun şi iubitor; în mahomedanism un fatum, un despot oriental lipsit de legături morale cu omul.

Creştinismul propagă o concepţie spiritualistă, etică şi religioasă, despre viaţă şi veşnicie; islamul o concepţie naturalistă, care-şi află expresia în fericirea senzuală din paradis şi în josnicia morală a poligamiei (I. Mihălcescu). Creştinismul făgăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu celor virtuoşi, după criterii morale; islamul promite paradisul celor ce mor „în umbra săbiilor”, fără considerare la virtuțile morale şi religioase.

Creştinismul e religia luptei cu patimile; islamul este o religie politică, care propagă lupta împotriva celor de altă religie. Creştinismul e religia libertăţii, a smereniei şi a toleranţei; islamul e fatalist şi fanatic, tolerant faţă de vicii şi intolerant faţă de adversari. Fatalismul, ca şi fanatismul, e „opiul moral al popoarelor mahomedane” (I. Goron). Islamul e superior altor religii naturale, fiindcă înlătură politeismul şi idolatria, dar, în schimb, permite poligamia, concubinajul, sclavia, furtul de la „infideli” (necredincioşi islamului).

Creştinismul se înfrânează; musulmanul desfrânează, rupe frânele moralităţii. Pentru creştin, viaţa veşnică e un triumf al sfinţeniei; pentru musulman viaţa veşnică e un triumf al plăcerilor trupeşti.

Creştinul convinge prin cuvânt şi prin exemplu; musulmanul prin sabie. Creştinismul e un regim de iubire frăţească; islamul e un regim de forţă. Creştinismul satisface nevoile religioase şi morale ale omului; islamul numai pe cele instinctuale.

Ce a făcut Mahomed pot face şi alţi oameni; ce a făcut Iisus Hristos nu mai poate face nimeni[8].

Din atâtea pricini, islamul nu se poate compara cu creştinismul, nici Coranul cu Evanghelia.

În încheiere, o concluzie generală e necesară. Din studiul asupra religiilor omenirii, se constată că marile religii s-au născu în Asia, care este leagănul, „mama religiilor”.

Asiei aparţin toţi marii întemeietori şi reformatori de religii: Zoroastru, Confucius, Budha, Mahomed, Iisus. Prin personalitatea unică a întemeietorului, prin valoarea divină şi eternă a învăţăturii ei dogmatice şi morale, prin cultul său în spirit şi adevăr, prin numărul cel mai mare al aderenţilor săi, creştinismul este religia perpetuă, perfectă, unica religie adevărată a omenirii. În toate religiile aflăm principii alese şi norme etice care au în vedere ameliorarea, înălţarea şi fericirea omului.

Creştinismul le întrece pe toate, prin Evanghelia, crezul, harul, lumina şi iubirea Sa. Iisus Hristos, nici prin viaţa şi nici prin opera sa, nu are rival în sânul ornenirii. Zoroastru – dacă a existat – a fost un mare reformator religios; Confucius a fost un mare ministru şi pedagog; Budha a fost un mare şi mândru contemplativ; Mahomed, deşi a avut o viaţă de scandal, a fost un mare cuceritor şi reformator arab. Niciunul n-a fost nici sfânt, nici erou. Iisus Hristos a întrupat sfinţenia exemplară şi a murit pecetluindu-şi cu sângele învăţătura şi opera. Viaţa Iui Iisus se deosebeşte esenţial de a tuturor întemeietorilor de religii. Tot ce e bun la alţii se află şi la EI, dar El nu admite niciuna din erorile lor, nici politeismul, nici ateismul, nici idolatria, nici magia, sau mitologia; nici senzualismul, nici materialismul; nici tirania, nici anarhia; nici violenţa, nici sclavia, nici ura. El depăşeşte pe toţi întemeietorii de religie, prin frumuseţea caracterului şi prin veritatea Evangheliei sale, care domină omenirea. Influenţa lui e unică în durata veacurilor, peste hotarele tuturor ţărilor, în adâncul tuturor conştiinţelor.

El lucrează cu o putere care luminează raţiunea, vrăjeşte inima şi îndrumă voinţa omului să se apropie de Dumnezeu. El „niciodată nu va fi întrecut” (Renan). Confucianismul, mazdeismul, budhismul şi islamul s-au propagat prin concursul puterilor civile şi politice. Califii aveau lozinca şi alternativa: „Crezi, sau mori”. Mahomedanii „ard, jefuiesc, distrug, ucid, obligă capetele să se plece pentru cea mai mare glorie a lui Allah” (R. P. Sanson). Creştinii s-au răspândit şi se răspândesc cu ajutorul crucii, prin puterea exemplului şi a convingerii, în orice climat, în orice ţară, fără niciun concurs din partea puterilor de stat. Fără budhism, fără islam sau brahmanism, omenirea poate progresa. Fără creştinism nu. Era progresului este era creştină a omenirii. Nici pesimismul lui Budha, nici fatalismul lui Mahomed şi nici exclusivismul talmudic, nu favorizează progresul. Fără nirvana şi fără fatalism, fără Budha şi Mahomed, omenirea nu pierde nirnic. Fără Hristos omenirea nu se mai poate imagina, decât în stare de barbarie şi nenorocire, de care să ne păzească Bunul Dumnezeu. În consecinţă, studiul comparativ al religiilor ne convinge, prin nenumărate argumente, de superioritatea spirituală, ideologică, morală şi numerică a creştinismului faţă de toate celelalte religii ale globului pământesc. Există un singur aşezământ al desăvârşirii morale şi spirituale, o singură Biserică mântuitoare: Biserica creştină; o singură revelaţie adevărată: revelaţia biblică; un singur crez infailibil: crezul creştin; o singură religie în intregime divină: religia Domnului şi Mântuitorului lumii, creştinismul.

 

(Pr. prof. Ilarion V. Felea – Religia iubirii, ediția a II-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 506-520)

 

 

 

Publicitate

29/05/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Implementarea legii Sharia la Bucureşti începe odată cu Marea Moschee ? VIDEO

 

 

Related image

„Implementarea legii Sharia începe cu o moschee!!! Moscheea trebuie să aibă propriile legi, principii și decrete” (Imamul Choudary)

 

Turcia va construi la București o mare moschee, care , după cum relata recent ziarul turc Daily Sabah ,va fi gata în cca. trei ani.

În schimb, în baza unui acord semnat cu autoritățile române, Turcia va aloca la rândul său un spațiu pentru construcția unei biserici de către România la Istanbul, scrie Agerpres.

Moscheea, care va fi construită pe o suprafață de 13.000 de metri pătrați, va avea o capacitate de maximum 2.000 de persoane.

Potrivit Daily Sabah, guvernul român a aprobat concesionarea suprafeței necesare pentru ridicarea acesteia pe o perioadă de 49 de ani, iar fondurile vor fi asigurate de statul turc, care va acoperi costurile estimate a ajunge la 3 milioane euro.

„Sprijinul financiar al Turciei este nepreţuit şi facem un apel către ambasadele islamice să susţină activităţile derulate de Muftiatul Cultului Musulman.

România este un spaţiu al păcii, iar musulmanii din România sunt buni cetăţeni români şi europeni”, a declarat muftiul cultului musulman din România”, Iusuf Murat.
Cu ce plan vine acest muftiu? Ce fel de clădire vrea să construiască? În urmă cu un an, el a ieșit la rampă cu niște declarații bombastice: „Vom face cea mai mare moschee din Europa, un centru cultural.”

Asta vor ei cu adevărat? Dacă propun o astfel de clădire, cu siguranță că autoritățiile bucureștene și populația se vor opune.
Fără îndoială, nu trebuie să ne speriem de această clădire, dar nici nu trebuie să-i dăm toată atenția și să uităm de alte clădiri și activități care există deja în București.

Bineînțeles, un astfel de proiect nu trebuie acceptat fiindcă nu e necesar pentru nevoile reale ale cultului musulman din România.

În București există deja mai multe  clădiri folosite ca moschei.

Prima moschee din Bucureşti a fost construită de Carol I cu ocazia „Expoziţiei jubiliare din 1906″, la 25 de ani de la proclamarea Regatului României şi urma să deservească minoritatea turco-tătară din Bucureşti. Aceasta a fost mutată din Parcul Carol lângă Cimitirul Bellu în 1960 şi are o capacitate de 250 de credincioşi.

Prima moschee din Bucureşti construită după 1989 este Ar Rahman din Crângaşi, iar conform imamului Ahmed Mazhar Nakechbandi, preşedintele Centrului Cultural Islamic Semiluna, aceasta a fost inaugurată în 1995, construcţia fiind terminată în 2002.

Ahmed Mazhar Nakechbandi a precizat că moscheea a fost construită pentru a acoperi nevoile numărului mare de musulmani veniţi în România după 1989, dar în acelaşi timp spune că primele planuri pentru moschee au fost făcute în 1992.

Au apărut primele imagini cu mega moscheea care se va construi la Bucureşti, pe Bulevardul Expoziţiei nr. 22-30 de către Muftiatul Cultului Musulman din România.

Conform RTV se preconizează că lucrările construcţiei  care va avea caracteristicile arhitecturii din era otomană, vor începe în acest an, iar aceasta va include  săli multifuncţionale, un complex cu o librărie, o școală de studiu al Coranului, spații de recreere și de asemenea un centru cultural islamic de elită pentru musulmanii din România și cei veniți în urma cotelor de refugiați cerute de UE, cu săli pentru conferinţe, cantină, terase acoperite şi descoperite, o zonă pentru spălarea rituală, camere pentru cazare şi  un local pentru tineri.

Țara noastră, deși nu este un stat foarte puternic, nu poate să cedeze în fața Turciei, sau a oricărui alt actor internațional.
Credincioșii creştini, trebuie să priviească lucrurile din perspectiva vremurilor menționate de Isus, a vremurilor în care în lume vor fi necazuri, vor fi tensiuni.

Misiunea noastră nu este să ne împotrivim unor lucruri, ci să răspândim Evanghelia, să o demonstrăm prin viața noastră, prin ceea ce facem, să vorbim oamenilor despre adevăratul Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, despre adevăratul Profet care ne arată calea spre Dumnezeu.

Acest lucru este mai important chiar decât să ne opunem unui proiect sau altul.

Prin urmare, Domnul Isus să ne ajute să-L proclamăm și să-L trăim și în aceste vremuri complicate.

 

 

 

 

Image result for proiect moscheie din bucuresti photos

 

 

Image result for moscheea de la bucuresti photos

 

 

 

Imaginile au fost publicate de Fundaţia Diyanet din Turcia (Turkiye Diyanet Vakfi), care susţine activitatea Ministerului turc al Cultelor. 

De ce în Bucureşti?

Alegerea capitalei pentru fondarea acestui centru nu este întâmplătoare, dacă avem în vedere faptul că în Bucureşti s-a dublat aproape numărul de musulmani, în ultimii ani aici ajungând să trăiască aproape 10.000 persoane cu această religie.

Circa jumătate dintre ei sunt cetăţeni străini, veniţi cu afaceri, la studii, prin căsătorii sau cu alte interese. În Dobrogea, unde trăieşte majoritatea comunităţii musulmane (estimată la cca.70.000 persoane), nu există pericolul unor tulburări etnice, venite din interiorul ţării sau din afara ei. La Bucureşti, însă, s-au manifestat deja acţiuni ale unor elemente despre care Serviciile Secrete au cunoştinţă. 

Ceea ce nu ni se spune cu suficientă tărie, este faptul că dincolo de libertatea religioasă, clamată de unii, există și dreptul românilor de a-și conserva tradițiile  şi de a preveni construirea capului de pod în procesul de islamizare a Europei dorit de liderii musulmani, inclusiv de Erdogan, președintele Turciei.

Pentru că, dacă implementarea legii Sharia începe cu o moschee, atunci trebuie să ne alarmăm în faţa extremismului musulman, care proclamă că, în conformitate cu această lege sfântă a islamului şi a predicilor  imamului Anwar al-Awlaki, „proprietatea din mâinile necredincioșilor (a creștinilor – n.n.) nu e a lor de drept, din cauza necredinței lor.”

 Am văzut că potrivit propagandei  Statului islamic (ISIS), dar  şi a unor lideri religioşi musulmani, România este deja pământ islamic (pentru că a fost ocupat cândva de turci) și că de aceea ea trebuie ELIBERATĂ!!!

Iar dacă o moschee, așa cum o spun fără ocol militanţii islamişti, este un cap de pod pentru islamizare, noi, creştinii români, ce ar trebui să facem ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.cunoastelumea.ro/asta-veti-auzi-la-mega-moscheea-din-bucuresti-astazi-se-intampla-in-hamburg/

http://www.b365.ro/o-moschee-cu-capacitate-de-2-000-de-persoane-va-fi-gata-in-trei-ani-la-bucuresti_232189.html

20/05/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Secularismul şi societatea modernă

 

 

 

 Image result for secularism photos

 

Adjectivul secular poate fi intâlnit şi folosit in limba română cu două inţelesuri:

1. Care durează sau are o vechime de o sută de ani, centenar (şi, prin extensie, foarte vechi, străvechi);

2. Care nu ţine de biserică, laic, mirean, lumesc.

 

Dicţionarele româneşti de limbă (diferite de cele de tip enciclopedic sau de cele dedicate terminologiilor de specialitate) consemnează, toate, primul sens al lui secular.

In ediţiile din 1975 şi 1984 ale DEX-ului sensul al doilea nu apare, el făcându-şi intrarea abia in Suplimentuldin 1988, fără a i se indica, insă, etimologia.

Nici Dicţionarul de neologisme, in multiplele lui ediţii, nu consemnează sensul al doilea – o face insă Marele dicţionar de neologisme din anul 2000, indicând greşit, ca unic etimon, pentru ambele sensuri, fr. séculaire.

Singurul dicţionar care face o dublă trimitere etimologică, la fr. séculaire şi la fr. séculier, este Noul dicţionar explicativ al limbii române, din anul 2002, dar acesta… nu consemnează decât primul sens.

Un singur sens şi o singură etimologie, un singur sens şi două etimologii, două sensuri şi o singură etimologie – toate variantele greşite se oglindesc in dicţionarele noastre sub cuvântul-titlu secular.

Date fiind sensurile actuale distincte (chiar dacă la originea indepărtată, in latina ecleziastică, filiaţia dintre ele era transparentă) şi date fiind etimoanele directe (franceze) şi ele diferite (sensul 1 din lat. saecularis şi fr. séculaire, iar sensul 2 din lat. saecularis şi fr. séculier), ar fi mai potrivit să vorbim despre două cuvinte secular, despre două omonime (aceeaşi formă, dar sensuri şi provenienţe diferite), in loc de un singur cuvânt cu două sensuri, aşa cum fac (cele care o fac) dicţionarele româneşti.

La Tertulian (sec. II), saeculum căpătase deja sensul de „veac, viaţă lumească”, iar la Sfântul Ieronim (sec. IV) intâlnim şi adjectivul saecularis „propriu lumii, profan, secular”, ambele cuvinte fiind perpetuate de latina ecleziastică şi alunecând de acolo in limbile vernaculare.

In franceză, séculier „lumesc” are prima atestare in secolul al XII-lea, pe când séculaire„centenar” apare abia la Rabelais, in secolul al XVI-lea, cu referire la jocurile seculare (context oricum ambiguu, pentru că ludi saeculares ale Romei antice erau sărbători păgâne).

Şi spaniola are, pornind de la lat. saecularis, un dublet etimologic: sp. seglar „lumesc”, mai vechi, şi secular „centenar”, mai nou (sunt, aşadar, omonime). In italiană, in schimb, secolare acoperă ambele inţelesuri (este polisemantic).

Engleza l-a imprumutat pe secular din franceza veche (sfârşitul sec. al XIV-lea), l-a folosit cu ambele sensuri ale lat. saecularis şi, la mijlocul veacului al XIX-lea, prin pana agitatorului agnostic (cum se considera el insuşi) George Holyoake (1817-1906) i-a imbogăţit familia cu termenul secularism, doctrină care, fără a se declara antireligioasă, proclama dreptul omenesc la bunăstare in viaţa aceasta, refuzând orice trimitere la credinţă sau la viaţa de apoi.

Pe scurt, despărţirea bisericii de stat, laicizarea vieţii sociale. De aici până la despărţirea omului de credinţă nu mai este decât un pas.

„Unele state cum este Anglia, au biserici naţionale (sau de stat),  în timp ce altele ca Franţa, practică un secularism agresiv (laicité) in domeniul public” (Idei in dialog II 07 p. 18).

Despre „Legea secularizării averilor mănăstireşti” a lui Cuza-Kogălniceanu în 1863, al cărei rezultat a fost crearea Domeniilor Statului, a auzit toată lumea, chiar dacă puţini îi cunosc cu adevărat motivele, reale sau declarate.

Dincolo de naţionalizarea operată de Cuza-Kogălniceanu, secularizarea desemnează un proces mai larg, de debarasare a statului, a sferei politice şi a celei civile, de ceea ce modernitatea simte a fi un lest: religia şi biserica.

Iar rezultatul acestui proces este starea de secularitate.

Mulţi sociologi au postulat că pe măsură ce societăţile evoluează, știinţa și raţiunea vor înlocui orientarea acestora către religie și misticism.

Iată însă că numeroase studii publicate în ultimul timp , arată că nevoia de Dumnezeu nu a murit în sufletele oamenilor nici până în ziua de azi.

Secularismul  reprezintă un cumul de idei, conform cărora statul sau orice altă entitate socială, trebuie să fie complet separate de religie si de diferite alte instituții religioase și doctrine.

Secularismul se referă în principal la faptul că religia nu ar trebui sa aiba influență asupra instituțiilor sociale, în timp ce secularizarea se referă la procesul de transformare socială a unei societăți, prin  aplicarea secularizării în practică, prin  separarea dintre biserică şi stat.

Rădăcinile secularismului au fost identificate în gândirea unor filosofi greci și romani antici, cum ar fi Epicur sau Marcus Aurelius , filozofii arabi medievali , cum ar fi Averroes , gânditorii Renașterii, cum ar fi Voltaire, John Locke, James Madison și Thomas Jefferson dar și la numeroşi sceptici moderni, agnostici și atei, cum ar fi Bertrand Russell și Robert Ingersoll .

Termenul “secularism” a fost  folosit pentru prima dată în 1850 de către G.J. Holyoake și se referă la un sistem de gândire care interpretează viața în funcţie de  principiile luate din această lume, fără să recurgă la credința în Dumnezeu. Mai târziu, ideile lui Holyoake au fost dezvoltate în ateism.

Secularismul are o atitudine negativă față de creștinism și în general faţă de religie, ignorand sau mai bine zis negand, preceptele biblice în interpretarea creației lumii și a existenței ei.

Cu alte cuvinte, chiar dacă istoria modernă datorează imens creștinismului, astăzi știința, industria, educația, comerțul și arta funcționează fără a face referire la valorile sau practicile creștine.

În ultimul timp vedem că din ce în ce mai mult știinţa și raţiunea sunt folosite pentru a legitima aranjamente sociale, precum educaţia sau familia, care altădată erau considerate ca aparţinând autorităţii religioase .

Multe instituţii sunt acum apanajul secularismului, iar participarea la viaţa religioasă a scăzut, în timp ce a crescut înclinaţia spre știinţă și s-a menţinut ideea falsă că religia și știinţa se află pe poziţii opuse, ireconciliabile.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că trăim încă într-o epocă marcată de autoritatea secularismului, unii observatori (Habermas, Taylor) arată că influenţa religiei asupra societăţii nu a fost înlocuită de știinţă, ci a fost transformată, subliniind că, în timp ce instituţiile civice, politice și economice şi-au schimbat orientarea către secularism, mulţi indivizi continuă să folosească perspectiva religioasă în deciziile lor de zi cu zi.

Ceea ce înseamnă că, deși religia şi-a pierdut autoritatea formală, continuă să influenţeze societatea prin felul în care oamenii gândesc și se comportă.

Când vorbim despre secularism, de obicei ne referim la trei lucruri: separarea bisericii de stat, privatizarea religiei si pluralismul cultural.

Ideea separării bisericii de stat a făcut parte din principiile Marii Revoluției Franceze din 1789 şi presupune neutralitatea religioasă a statului, dar și implicarea activă a acestuia în reglementarea aspectelor vieții religioase.

Mulţi continuă să creadă că separarea bisericii de stat e o invenţie comunista, ca iluminismul a adus doar rău, ca biserica si statul ar trebui sa se unească pentru binele poporului.

Totusi, separarea bisericii de stat nu este o inventie comunistă, ci un principiu iluminist pe care comunismul l-a preluat.

Nu exista obligatia sociala de a fi credincios si nici individul nu este obligat ca in timpul vietii sa fie fidel unei religii, dacă nu este multumit cu raspunsurile acestei religii la intrebarile sale. (…)

Privatizarea convingerilor religioase duce la pluralism cultural-religios, astfel încât individul poate sa fie ortodox, dar si budist, sau să creada in Alah, conform alegerii sale personale.

Ţările  Europei se luptă cu reţelele fundamentaliste într-un moment în care  intre secularismul european si islamismul terorist,a apărut  o bizară alianţă.  Secularismul vede in islamul radical un aliat de bază intr-o  batalie în care scopul scopul său ultim  este anihilarea  influenţei religiei şi eliminarea acesteia din spaţiul public şi in primul rând, marginalizarea si eliminarea crestinismului. Scopul islamismului terorist este identic – eliminarea creştinismului.

Cu toate acestea, reperele culturale ale lumii occidentale sunt profund înrădăcinate în creştinism şi, chiar dacă secularismul ar interzice orice fel de citate din clasici ca Dante, Cervantes, Dostoievski, aceste repere sunt adânc înrădăcinate atât în limba pe care o vorbim cât  şi în  viaţa de fiecare zi.

Dacă, aşa cum doresc seculariştii, creştinismul ar fi într-adevăr eradicat din Europa, interzis ca referinţă şi trimis în catacombe, alternativa există deja : islamul.

Creştinii sunt expuşi zilnic unui val propagandistic  ateist sau gnostic anti-creştin.

 

  • Inchiziţia Spaniolă a făcut într-adevăr un număr de 20 000 de victime de-a lungul mai multor secole, lucru, în sine, foarte urât, doar că reproşurile şi indignările nu ar trebui să vină dinspre adepţii ideologiilor ateiste, care care au ucis peste 100.000.000 de oameni numai în câteva decenii ale sec XX;

  •  cei mai mari savanţi ai omenirii au fost evrei sau creştini, iar ştiinţa ca atare a putut să apară, numai datorită formării unei gândiri raţionale şi riguroase, în cadrul culturii iudeo-creştine;

  •  democraţia nu numai că nu e în contradicţie cu religia creştină, dar chiar nici nu avea cum să se nască în afara ei, modelul cel mai grăitor fiind în acest sens sistemul politic american, aşa cum a fost conceput el de către Părinţii Fondatori, pe baze creştine;

Secularismul nu a creat niciodată vreo civilizaţie, ci s-a exprimat în cadrul unei civilizaţii gata create de religia creştină. Nu creştinismul a fost grefat pe secularism, ci invers.

Ce s-ar mai cânta în sălile de concerte, dacă UE ar interzice toate Missele, Requiem-urile şi Kaddish-urile, pe motiv că ofensează sensibilitatea ateilor, gay-lor, musulmanilor sau sataniştilor. Ce a adus ateismul în muzică, ştim deja, marşuri militare sovietice şi naziste, Cântarea României, dansurile tematice chinezeşti pe stadioane.

În afară de statele care formal recunosc separarea bisericii de stat, pe continentul european mai există state în care biserica națională reprezintă o parte indispensabilă a sistemului politic, oferindu-i un fundament etic și moral.

În multe privințe, aceste țări funcționează mult mai bine decât cele “laice”.

În cea mai mare parte, e vorba de state din nordul Europei.

Norvegia

Conform unui amendament adoptat în 2012 de către parlamentul Norvegiei, Biserica Evanghelic-Luterană este declarată drept “biserică a poporului” (Folkekirken), fiind susținută de stat. Constituția Norvegiei stipulează că “valorile norvegiene au la bază moștenirea creștină și umanistă”, iar regele norvegian trebuie să fie în mod obligatoriu un creștin luteran.

Danemarca

În Danemarca, biserica Evanghelică-Luterană este statul de “biserica națională” („Den Danske Folkekirke”). Regele danez este considerat autoritate laică supremă al bisericii, fiind obligat să fie membru al bisericii luterane. Străinii care intenționează să adere la familia regală sunt obligați să se convertească la luteranism.

Islanda

Constituția Islandei proclamă libertatea religioasă, însă în același timp obligă statul să protejeze Biserica Evanghelică-Luterană, în calitatea ei de „biserică națională a Islandei”. Președintele țării este consederat și capul bisericii. Statul colectează taxele în favoarea bisericii de la membrii înregistrați la Biroul de Statistică (Hagstofan), pe care le distribuie proporțional asociațiilor religioase.

Finlanda

În Finlanda două culte beneficiază de un statul special de “biserici naționale” – Biserica Evanghelică-Luterană și Biserica Ortodoxă.

Marea Britanie

Biserica Anglicană este o parte inseparabilă a statului, iar canoanele bisericii fac parte din sistemul juridic al Angliei, cu excepția Scoției (unde există o biserică națională separată), Irlandei de Nord (unde biserica a fost separată de stat în 1869) și Wales ().

În anul 2014, prim-ministrul britanic David Cameron declara că Marea Britanie trebuie să-și păstreze statutul de țară creștină.

Grecia

Articolul 3 al Constituției Greciei stipulează că  „Religia predominantă în Grecia este cea a Bisericii Ortodoxe a lui Hristos”. În afară de aceasta, Constituția protejează textul Bibliei, al cărui traducere fără permisiunea Bisericii este interzisă.

Așadar, tentativele mișcărilor anticlericale de a asocia religia cu evul mediu şi laicitatea cu progresul, e falsă din start.

Separarea bisericii nu are nicio legătură cu ideea de „modernizare” şi de „progres”, ea fiind mai curând un moft al secolului XX, care nu mai are niciun fel de justificare rațională.

Faimosul politolog Francis Fukuyama, a prevăzut o întoarcere inevitabilă a societăţii seculare la o formă de religie. Analizând ruptura produsă de tranziţia de la lumea industrială la cea postindustrială (pe care o numește „Marea Ruptură” și care este caracterizată de fenomene negative precum creșterea delincvenţei, destrămarea familiilor, neîncredere și individualism), Fukuyama spune că religia poate oferi o șansă unică de refacere a ordinii sociale.

Teoria lui prevede o întoarcere la religie tocmai din cauza nivelului de secularizare la care a ajuns societatea și care ne-a deposedat de tradiţii, de sentimentul de apartenenţă la o comunitate și de legături umane profunde.

„N-am devenit atât de moderni și laici, încât să ne putem lipsi de religie. Dar nici nu ne lipsesc într-atât resursele morale înnăscute, încât să ne așteptăm la un mesia care să ne salveze”, spune el.

Ceea ce este din ce în ce mai evident, în urma eşuării secularismului în dictaturi naziste şi comuniste şi ulterior în aşazisele democraţii ateiste, este faptul că el nu poate oferi împlinire sufletească omului, aceasta fiind dată numai de CREDINŢĂ.

Ideile lui Fukuyama referitoare la apariţia unei noi forme de religie în societatea postmodernistă, după eşecul secularismului, nu pot decât să ne conducă la reflecţia că practic, nu e nevoie de o nouă religie care să o înlocuiască pe cea creştină de două ori milenară.

Se cuvine sa arătăm, cât mai clar, că valorile creştine sunt perene, supra-civilizaţionale pentru toate epocile si societaţile şi mai ales că acestea au capacitatea de a îndruma spre desavârşire, atât în  plan personal cât şi interuman.

Este suficient să privim umanitatea pe parcursul întregii sale existenţe – din antichitate şi pâna astazi –  pentru a descoperi valenţele şi carenţele ei definitorii, pentru a imprăştia fumul iluziilor de pe faţa crispată a civilizaţiei actuale, arătând că unica ei posibilitate de supraveţuire şi inflorire este întoarcerea la izvoarele credinţei, la adevărul dumnezeiesc.

Surse:

http://www.crestinortodox.ro/interviuri/desavarsirea-crestina-secularismul-actual-70476.html

http://semneletimpului.ro/religie/secularism/secularismul-nu-l-a-omorat-pe-dumnezeu.html

https://octavianracu.wordpress.com/2017/01/11/tarile-europene-in-care-biserica-nu-este-separata-de-stat/

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/misterele-cuvintelor-secular-de-un-secol-si-ceva-5703093/

09/02/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: