CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

NARAȚIUNI FALSE care derivă din metanarațiunea naționalistă a TURCIEI

sevres
©Archives de la Cité  |   Semnarea Tratatului de la Sèvres

Turcia: metanarațiunea naționalistă și narațiuni false care derivă din aceasta

Un caz aparte pentru studiul narațiunilor false îl reprezintă Turcia, întrucât sistemul educațional, politica, mass-media și viață socială a acestei țări sunt marcate de generații întregi, de teorii ale conspirației într-o cheie naționalistă, scrie https://www.veridica.ro/analize/turcia-metanaratiunea-nationalista.

Acestea încep în principal în perioada extrem de tulbure a prăbușirii Imperiului Otoman și a înființării Turciei moderne, gândită ca o republică laică și națională.

Narațiunile construite în baza acestor teorii ale conspirației au împrumutat și elemente din perioada otomană, procesul fiind mai accentuat odată cu venirea la putere a islamiștilor lui Recep Tayyip Erdoğan.

Scopul primar al acestor narațiuni este să justifice supremația statului – iar mai recent, a regimului aflat la putere – în fața cetățenilor.

Sindromul Sèvres și obsesia statului-națiune asediat

Una dintre cele mai vechi metanarațiuni este așa-numitul “sindrom Sèvres”. Acesta se referă la Tratatul de la Sevres, din 1920, prin care învingătorii din Primul Război Mondial au luat act de sfârșitul Imperiului Otoman, au împărțit teritoriul acestuia și au creat statele independente ale Armeniei și Kurdistanului în estul Anatoliei. Turcilor le-a rămas doar un teritoriu restrâns în centrul Anatoliei.

Acesta avea să devină baza din care și-au lansat războiul de eliberare națională (1919 – 1923) sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk.

Foto: Mustafa Kemal Atatürk (n. 1881 Salonic, Imperiul Otoman – d. 10 noiembrie 1938, Beşiktaş , İstanbul ili, Turcia, a fost un militar și politician turc, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia.

Tratatul de la Lausanne din 1923 a pus capăt acelui război și a recunoscut noua republica turcă între granițe care, în mare, se suprapun cu cele actuale.

Turcii n-au reușit însă să treacă vreodata peste “sindromul Sèvres”, adică teama colectivă de pierderi teritoriale și subminare unității și suveranității naționale de puteri europene și globale.

Această mentalitate “de asediu” a pătruns în toate straturile societății turcești și reprezintă un fel de metanarațiune de temelie a patriotismului naționalist care se află în centrul politicilor interne și politicii externe a Turciei (Karaosmanoğlu 2000; Guida 2008).

Vârful de lance al acestui tip de naționalism de asediu ar fi așa-numitul “stat profund” (deep state), adică acea rețea de birocrați, în special din zona securității și siguranței statului, care scapă controlului democratic și au dat tonul politicilor statului turc de generații.

Majoritatea partidelor politice cultivă acest naționalism de asediu într-o măsură mai mică sau mai mare, însă Partidul Acțiunii Naționaliste (Millietçi Hareket Partisi, MHP) este considerat a fi, în general, reprezentativ pentru rețelele statului profund.

O particularitate a statului profund din Turcia este că, în continuarea unei tradiții otomane, a lucrat întotdeauna cu grupări infracționale și traficanți de droguri, o colaborare care s-a intensificat în timpul “războiului murder”purtat în ultima jumătate de secol pentru a combate separatismul kurd (Gingeras 2011; 2017; Söyler 2015).

Această paranoia a asediului specifică naționalismului de stat din Turcia este pusă pe un piedestal atât de înalt încât poate să justifice orice acțiune, chiar și cooperarea dintre stat și grupări infracționale, dacă aceasta duce la distrugerea celor percepuți drept inamici.

Metanarațiunea naționalistă nu reprezintă o ideologie menită să furnizeze o alternativă în competiția politică cu ideologiile altor formațiuni. Metanarațiunea naționalismului turcesc reprezintă, mai degrabă, o narațiune a puterii și autorității statului, care nu este însă utilizată în folosul comunității naționale de cetățeni, cum pretinde, ci pentru a securiza statul împotriva cetățenilor.

Aleviții și kurzii: inamicul intern care amenință omogenitatea națiunii

Sub regimul republican, după ce populațiile de greci și de armeni au fost reduse în mod dramatic, cele mai mari amenințări au fost identificate în grupări de stânga (în special în timpul Războiului Rece) și în minorități, în special secta musulmană a aleviților și minoritatea etnică a kurzilor, unde ținta au fost separatiștii și Partidul Muncitorilor din Kurdistan. 

Deși aleviții și kurzii reprezintă aproximativ un sfert din populația țării, Ankara nu recunoaște legal existența altor minorități în afară de cea ortodoxă (greci, armeni etc.) și cea evreiască; ambele sunt nesemnificative din punct de vedere numeric.

Politicienii și mass-media naționalistă turcă privesc cu suspiciune conceptul de drepturi ale minorităților, văzând în acestea un potențial de divizare a țării și națiunii.

Această perspectivă este strâns legată de metanarațiunea sindromului Sèvres și este codificată atât în Tratatul de la Lausanne cât și în toate constituțiile Republicii Turce.

Acestea din urmă recunosc doar non-musulmanii drept minorități (dar nu și pe aleviți) în baza unei interpretări minimaliste a prevederilor Tratatului de la Lausanne. Deși aleviții sunt diferiți de musulmanii sunniți (alevismul este puternic influențat de șiism și de practicile sufi) le-au fost asimilați acestora, iar kurzii sunt tratați ca musulmani și asimilați majorității etnice turce, chiar dacă limba lor este în mod fundamental diferită de turcă.

Începând cu Constituția din 1961, toate legile fundamentale ale Turciei au proclamat caracterul “naționalist” și indivizibilitatea teritoriului și națiunii Republicii, a cărei unică limbă oficială este turca. În consecință, exercitarea drepturilor și libertăților depinde de respectarea definiției monolitice a statului și națiunii.

Această logică constituțională a supraviețuit tuturor reformelor lanste în contextul procesului de aderare la Uniunea Europeană. (Özbudun and Gençkaya 2009).

Una dintre cele mai durabile narațiuni secundare a metanarațiunii cu sindromul Sèvres este legată de separatismul și terorismul minorităților, în special a celei kurde. Este adevărat că Partidul Muncitorilor din Kurdistan (Partiya Karkerên Kurdistanê‎, PKK) a fost desemnat organizație teroristă de majoritatea comunității internaționale, cu excepția Rusiei și a altor câtorva entități.

Totuși, legile Turciei cu privire la terrorism sunt atât de vagi – un fapt subliniat de rapoartele anuale ale Comisiei Europene cu privire la progresele făcute de această țară către integrarea europeană – încât acțiuni în instanță legate de terorism sunt deseori deschise împotriva unor partide, a unor politicieni sau a unor activiști pentru drepturile omului și ale minorităților naționale.

Nenumărați cetățeni turci de etnie kurdă au fost trimiși în judecată și încarcerați în ultimele decenii pentru că ar fi făcut parte și/sau ar fi ajutat PKK-ul sau grupări affiliate acestuia. Zeci de mii de turci și kurzi și-au pierdut viața în conflictul armat dintre stat și PKK. Politicienii naționaliști din majoritatea partidelor, precum și mass-media mainstream au un discurs naționalist în această logică a conflictului, care deseori țintește minoritățile în general și pe kurzi în special.

Un astfel de discurs pleacă de la o premiză falsă, în condițiile în care atât actualul Partid Democratic al Poporului (Halkların Demokratik Partisi, HDP) pro-kurd, cât și PKK-ul au abandonat de ani de zile în mod official idea de secesionim, pentru a promova treptat obiectivul unei autonomii democratice pentru kurzii din Turcia (Gunes 2011: 90).

Naționalismul anti-occidental al islamiștilor

Metanarațiunea care pleacă de la sindromul Sèvres stă, de asemenea, la baza discursului naționalist al actualului regim al lui Recep Tayyip Erdoğan, un regim care reprezintă personificarea statului. Narațiunea regimului se înscrie în obsesia metanarațiunii tradiționale naționaliste vis-a-vis de supraviețuirea statului care este văzut ca fiid superior indivizilor și drepturilor lor.

Regimul Eeroğan a adăugat și așa-numita viziune neo-Otomană în politica externă, care a dus la narațiunea privind statutul Turciei de mare putere într-o regiune care include Europa, Marea Neagră, Caucazul, Mediterana de Est, Orientul Mijlociu și vecinătatea acestuia (Pakistanul) și Africa musulmană. În inima acestei narațiuni este o teză cu privire la identitatea națională turcă în care se pune accentul pe Islam și pe trecutul otoman.

Rădăcinile actualualui regim se găsesc în mișcarea eminamente anti-Kemalistă și atni-occidentală a lui Necmettin Erbakan, fondată în 1969 sub numele de Viziunea Națională (Millî Görüş), care pretinde că are milioane de adepți în întreaga lume. Vederile anti-europene ale lui Erbakan erau extrem de cunoscute.

Criticând eforturile Turciei de a se alătura Comunității Economice Europene în anii ’70, Erbakan a spus că “copiii acestei mărețe națiuni nu își au locul într-o oală creștină, drepturile și libertățile suverane nu pot fi abolite de o comunitate creștină.

Viitorul și interesele Turciei pot fi protejate doar prin formarea unei piețe commune musulmane în care legăturile culturale și istorice sunt puternice” (Cayhan 1997: 89).

În timpul regimului Erdogan, această expresie turcă a Islamului politic a fost armonizată cu simpatii fățișe față de Frații Musulmani, o organizație care este de asemenea anti-occidentală, rezultatul fiind un fel de suveranism Islamic care a stat în mare măsură la baza acțiunilor de politică externă ale Ankarei din ultimul deceniu.

La baza acestor acțiuni stă o narațiune naționalistă potrivit căreia :

(1) Turcia este în mod legitim un jucător major în regiunea sa;

(2) Turcia are capacitatea de a acționa ca un astfel de jucător;

(3) Ambițiile regionale ale Turciei sunt obstrucționate de legăturile tradiționale cu Occidentul cultivate de republica Kemalistă laică. În consecință, este nevoie de o re-orientare către Est.

Toate aceste premize sunt false dar, întrucât apar în așa-numita doctrină a Patriei Albastre (Mavi Vatan), pentru moment ele continuă să ghideze politica externă a Turciei.`

Justificarea derivelor autoritare: regimul e statul

În categoria narațiunilor menite să securizeze regimul Erdoğan, există unele prin care se caută întărirea controlului autoritar asupra statului turc.

Premiza falsă de la care pleacă aceste narațiuni este că “noua Turcie” (yeni Türkiye) aflată sub conducerea lui Erdoğan și a Partidului Justiție și Dezvoltare (Adalet Kalkınma Partisi, AKP) funcționează mai bine decât fosta Turcie, cea Kemalistă.

Această premiză se bazează pe afirmații potrivit cărora noua Turcie este:

(1) mai democratică și mai echitabilă;

(2) mai inclusivă în ceea ce privește grupuri excluse anterior – adică musulmanii conservatori;

(3) condusă mai eficient de când a fost adoptat sistemul prezidențial.

Aceste narațiuni prezintă regimul ca fiind în permanență amenințat de puteri străine (Statele Unite și Europa/Uniunea Europeană) sau de inamici interni ca mișcarea lui Fethullah Gülen, partidele de opoziției sau PKK-HDP.

În mod previzibil, toți acești inamici sunt de vină în cazul în care regimul nu reușește să își îndeplinească oricare din numeroasele sale promisiuni, astfel încât tribunalele și închisorile sunt mereu pline.

În concluzie, există două categorii principale de narațiuni false în Turcia. Prima conține narațiuni legate de relația dintre statul turc și minorități, în special cea kurdă, care este semnificativă numeric și prezintă provocări.

Natura delicată a acestei relații reprezintă un teren fertile pentru o multitudine de narațiuni publice și premize false al căror scop nu este acela de a rezolva problemele minorității respective ci de a securiza statul împotriva sa.

A doua categorie include narațiuni menite să securizeze regimul în fața unor amenințări externe (politica externă) și inamici interni.

Acest tip de discurs face recurs la naționalism (nu la patriotism).

În cazul specific al Turciei, discursul despre securizarea regimului se alimentează de la o cultură politică foarte veche și o metanarațiune care pune accentul pe securizarea statului împotriva propriilor cetățeni.

Bibliografie:

Anderson, B. (2006) Imagined Communities, London: Verso.

Buzan, B., O. Wæver, and J. de Wilde (1998) Security: A New Framework for Analysis, Boulder:             Lynne Rienner.

Cayhan, E. (1997) Dünden Bugüne Türkiye-Avrupa Birliği İlişkileri ve Siyasal

            Partilerin Konuya Bakışı [Turkey-European Union relations and the Positioning of             Political Parties from Yesterday to Today], Istanbul: Boyut Kitaplari.

Gingeras, R. (2011) „In the Hunt for the ‘Sultans of Smack’: Dope, Gangsters and the       Construction of the Turkish Deep State”, The Middle East Journal, 65(3), 426-441.

Gingeras, R. (2017) Heroin, Organized Crime and the Making of Modern Turkey, Oxford: Oxford           University Press.

Guida, M. (2008) „The Sèvres Syndrome and ‘Komplo’ Theories in the Islamist and Secular           Press”, Turkish Studies, 9(1), 37-52.

Gunes, C. (2011) The Kurdish National Movement in Turkey: From Protest to Resistance,             London: Routledge.

Jenkins, G. (2008) Political Islam in Turkey: Running West, Heading East? New York and            Basingstoke: Palgrave Macmillan.

Karaosmanoğlu, A. (2000) „The Evolution of the National Security Culture and the Military in     Turkey”, Journal of International Affairs, 54(1), 199-216.

Özbudun, E. and Ö.F. Gençkaya (2009) Democratization and the Politics of Constitution-making in Turkey, Budapest and New York: Central European University Press.

Söyler, M. (2015) The Turkish Deep State: State Consolidation, Civil-Military Relations and          Democracy, London and New York: Routledge.

Wæver, O. (2011) „Politics, security, theory”, Security Dialogue 42(4-5), 465-480.

27/02/2022 Posted by | analize | , , , , | Lasă un comentariu

VIITORUL CREȘTINISMULUI ÎN AFRICA, ASIA ȘI AUSTRALIA

Viitorul creștinismului: Icoane din Africa și Asia

Peste câteva decenii numărul creștinilor din Africa și Asia va depăși numărul celor din Europa și America Latină. Deja astăzi, numărul total de creștini din Africa și Asia este superior celor din Europa.

Schimbarea componentei rasiale duce la o regândire a unor aspecte legate de viața creștinilor, fapt care se reflectă și conceperea icoanelor creștine din țările lumii a treia, scrie publicația de limbă rusă http://ttolk.ru/articles/buduschee_hristianstva_ikonyi_afriki_i_azii.

Astăzi, cel mai mare număr de creștini se află în Europa, urmați de cei din America Latină, iar a treia comunitate creștină ca mărime se află în Africa, urmată de cea din Asia și Australia.

Se prognozează că în anul 2025 numărul total al creștinilor din Africa și Asia va depăși numărul lor în Europa și America Latină împreună. În Africa vor fi aproximativ 634,5 milioane de creștini. În America Latină – 634 milioane, în Europa – 531 milioane.

Numărul creștinilor va crește în Statele Unite ajungând la 252 milioane.

Este mai dificil să calculăm creșterea numărului creștinilor din Asia până în 2025, dar, judecând după ratele actuale de creștere, numărul acestora poate crește până la 650 de milioane de oameni.

Potrivit Centrului pentru Studiul Creștinismului Global, în 1910 ponderea creștinismului în întreaga populație din Asia era de 2%, iar în 2010 era deja de 8%. În același timp, ponderea islamului în populația Asiei în 1910 a fost de 16%, iar în 2010 – 26%.

Din aceste date putem vedea că ponderea creștinismului a crescut de 4 ori, iar ponderea islamului – cu 63%.

În 1910, existau 8 musulmani pentru fiecare creștin din Asia, iar în 2010, există puțin peste 3 musulmani pentru fiecare creștin din Asia.

În ciuda faptului că Asia este ultimul continent pe care a ajuns evanghelizarea și, în ciuda faptului că populația Asiei a crescut de peste 5 ori între 1910 și 2010, ponderea creștinismului a crescut și mai mult.

Aceasta înseamnă că creștinismul din Asia a crescut cu o rată de 4 ori mai mare decât cea a creșterii naturale a populației în ultimul secol.

Se estimează că numărul de hinduși care au părăsit hinduismul în anii 1980 și 1990 a fost estimat la 660.000 pe an. Această cifră a crescut semnificativ la începutul secolului 21.

Multe surse creștine indică faptul că în India până la 5.000 de oameni trec zilnic la creștinism, ceea ce corespunde unui număr de aproximativ 1,8 milioane de oameni pe an.

În 1991, erau doar 50 de mii de creștini în Nepal, dar în 2008 erau aproximativ 800 de mii în această țară.

Dar cele mai mari rate de creștere a creștinării sunt observate în China. Potrivit unor estimări, până în 2030 numărul lor ar putea ajunge la 200-250 milioane. Rata de creștere a numărului lor poate fi urmărită la o provincie chineză – Jiangsu.

În raportul său din septembrie 1997, Amity News citează cifre oficiale ale Biroului de Relații Religioase din Jiangsu cu privire la numărul de creștini din provincie. Conform acestor rapoarte oficiale de stat, doar într-o singură provincie numărul creștinilor era: în 1985 de 125 mii, în 1988 – 250 mii, în 1989, 400 mii, în 1991- 640 mii, iar în 1995 deja 900 mii.

Se estimează că într-o generație, până la o treime din populația Chinei poate deveni creștină.

Aceste schimbări în componenta rasială a credincioșilor vor duce inevitabil la o nouă regândire a creștinismului. În special, atributele exterioare se vor schimba cu siguranță sub presiunea negrilor și a asiaticilor, creștinii caucaziani ar putea accepta să schimbe culoarea pielii lui Iisus Hristos, a discipolilor săi și, în general, a personajelor principale din Biblie.

Iată cum arată astăzi icoanele și redarea unor scene religioase la care se închină negrii africani, asiatici și aborigenii australieni. Poate peste 20 de ani icoanele din casele noastre vor arăta la fel.

Sus: O icoană reprezentându-l pe Iisus Hristos și eroul african Nelson Mandela

Mai jos sunt reproduse icoane din Africa, ale aborigenilor din Australia și din Asia:

17/01/2021 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ISLAMUL DOMINĂ FRANȚA

Samuel Paty, un profesor în vârstă de 47 de ani, a fost decapitat vineri după-amiază de un terorist fanatic islamist în apropierea liceului unde preda, într-o zonă liniştită din Conflans-Sainte-Honorine, o suburbie din vestul Parisului. Asasinul, Abdoullakh Anzorov, un tânăr refugiat de origine cecenă, a fost împușcat  mortal de poliţie în aceeaşi zi.

În total, 11 persoane au fost reţinute şi plasate în arest preventiv începând de vineri seară, printre ei aflându-se apropiaţi ai atacatorului, dar şi un părinte care avusese un diferend cu profesorul în legătură cu caricaturile profetului Mohamed arătate de acesta în clasă.

În ziua în care profesorul Samuel Paty era decapitat de un refugiat islamist cecen, la procesul „Charlie Hebdo”, unul dintre acuzați a amenințat în plină ședință o polițistă anti-tero, scrie NapocaNews.

Decapitarea lui Paty a stârnit o furtună prea mare pentru ca un alt eveniment – poate la fel de grav – pentru statalitatea franceză să mai fie băgat în seamă.

Și totuși, la câteva zile de la producere, merită revenit asupra lui.

Vineri, 16 octombrie, a fost deschis un nou dosar penal împotriva principalului acuzat în procesul atentatelor din ianuarie 2015, Ali Riza Polat. Acesta a amenințat o anchetatoare care venise să depună mărturie în fața curții cu juri speciale de la Paris.

Ali Riza Polat, născut în Turcia, crescut în Franța, împreună cu Amédy Coulibaly, riscă o condamnare pe viață pentru participarea sa în atacurile de la Charlie Hebdo și Hyper Cacher.

Capitularea Europei

Deja în Franța s-a trecut o linie roșie. Imigrația încurajată dement a înclinat hotărâtor balanța demografică. Mai țineți minte momentul în care nemții s-au trezit cu o minoritate turcă extrem de coerentă? Ei bine, în cazul Franței, acel moment e depășit de mult. Enclavizarea populației locale devine din ce în ce mai evidentă, iar singura constantă este evoluția ascendentă a islamismului.

Începând cu decapitarea profesorului, Franța, fie că vreți sau nu, intră în era islamică.

E o eră în care veți vedea biserici în flăcări, dar nu veți vedea niciodată vreo moschee fumegând.

Europa nu-i la prima experiență islamică. A mai avut de-a face cu fenomenul. Acum însă lucrurile sunt mai grave. Anglia e aproape cucerită, Germania la fel, Franța nu mai vorbesc. Spania? E aproape să redevină maură.

Totul se petrece tăcut, sub aparența unei normalități în care, nu-i așa?, e bine să te arăți tolerant față de celălalt. Iar celălalt poate fi orice.

E un talmeș balmeș: trebuie să fii tolerant cu negrii, cu arabii, cu rasa galbenă, cu Voodoo, cu Yoga, cu mormonii, cu LGBTQXYZ s.a.m.d. Toate acestea deoarece populația a fost amestecată programatic.

În hățișul rezultat, toate cele enumerate sunt simple umpluturi. Singurul filon veritabil care se va înălța și care le va sufoca pe toate celelalte „tolerate” e Islamul. E singura voce coerentă, cu o arhitectură solidă, capabilă să se înalțe.

Nu glumesc când spun că Occidentul e aproape cucerit de Islam. Și, de asemenea, nu glumesc când spun că de data asta nimic nu-l mai poate salva.

S-a dus vremea cruciadelor, cea în care Europe avea la bază o credință solidă, cea care s-a constituit în resortul care-a forțat depășirea Islamului.

Culmea, Islamul care părea copleșit de istorie a rămas latent, credincios nucleului său sfânt, iar acum iese din toate colțurile civilizației occidentale pentru a o îneca.

E momentul în care se va dovedi că aberațiile unor devianți precum Coudenhove-Kalergi ar fi trebuit sufocate din rădăcină. Dar pentru a se întâmpla așa ceva trebuia să ai o societate sănătoasă, nu una bolnavă și deviantă precum cea occidentală.

 Ceea ce trebuie să înțelegem că omul, atunci când e împresurat de haos, caută ordinea. Haosul a fost generat pentru a se constitui o formă falsă de ordine, rezultată dintr-o mixare a raselor și religiilor.

Asta a fost teoria deviantului Kalergi.

În realitate constatăm o enclavizare a fiecărei „civilizații” forțate să intre în „amestecul alchimic” pus la cale de o mână de ticăloși. Doar că oamenii nu pot fi combinați precum metalele. Ei se separă și-și interiorizează credințele.

Rezultă, în final, un amestec de neînțeles format din mai multe miezuri tari. Ei bine, istoria ne arată că în asemenea situații nu există decât un singur liant, iar acela este religia, comentează https://trenduri.blogspot.com/capitularea-europei

Creștinismul e mort în occident, în timp ce Islamul erupe de tinerețe revoluționară.

De-aceea occidentul european este sortit pieirii.

20/10/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: