„Republica” de la Ploiesti

 

 

 

 

Primii ani de domnie ai lui Carol I s-au caracterizat printr-o mare agitaţie politică şi o continuă instabilitate guvernamentală.

În 1870, tânărul Carol, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, se confrunta cu o opoziţie puternică în interior, pe fundalul conflictului franco-prusac şi al luptelor intestinale dintre liberalii „roşii” din opoziţie şi conservatorii de la putere.

 

 

 

 

Foto: Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern -Sigmaringen (n. 20 aprilie 1839), domn al Principatelor Romane  si apoi rege al  României din  1866, pana la data decesului sau, in 10 octombrie 1914.

 

 

„De 4 ani Domnul străin pusese piciorul pe treptele tronului şi părea că, împreună cu dânsul, intrase în nefericita Românie mizeria, nestatornicia în guvernare, ura neîmpăcată între partide” (Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998).

Exista îngrijorarea că Franţa nu priveşte cu ochi buni, în noul context politic, un prinţ german pe tronul României (deşi Napoleon al III-lea sprijinise instaurarea lui Carol).

Temerea nu era cu totul neîntemeiată.

În 1866 a existat chiar un plan agreat de Napoleon al III-lea pentru un schimb cu Austria, ce includea Veneţia şi nou constituitul stat dunărean.

În aceste condiţii, nu este de mirare că în interior se închegase o mişcare conspirativă îndreptată împotriva Coroanei.

Potrivit nepotului şi biografului lui Eugeniu Carada, M. Theodorian-Carada, în fruntea conspiraţiei se afla chiar  viitorul artizan al sistemului modern bancar românesc.

Scopul principal al miscarii era detronarea Principelui Carol şi numirea unei regenţe ce ar fi trebuit să pregătească chemarea în ţară a unui văr al lui Napoleon al III-lea.

Momentul ales a fost determinat de informaţiile (eronate şi pripite) parvenite de la omul de legătură de la Paris, liderul liberal C.A. Rosetti, care indica o victorie totală a forţelor militare franceze în faţa prusacilor, la Gravelotte.

Între 11 mai 1866 şi 7 august 1871 au avut loc nu mai puţin de nouă schimbări de guverne, unele dintre acestea neputându-se menţine nici măcar şase luni.

În fruntea agitatorilor se aflau liberalii radicali care, după ce contribuiseră la înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, nu se împăcau cu gândul de a avea un domnitor pe viaţă, care ar putea abuza de situaţia sa, drept care îl acuzau pe Carol I de tendinţe autocratice.

Izbucnirea războiului franco-prusc, la 7/19 iulie 1870, a generat un val de simpatie pentru Franţa, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita să-şi manifeste încrederea în victoria ţării sale de origine.

Liberalii radicali au pus la cale o acţiune de înlăturare a domnitorului, organizând mai multe centre din care să pornească simultan mişcarea, care fusese gândită la Bucureşti de un Comitet ce-l includea şi pe Ion C. Bratianu, alături de deja pomenitul Eugeniu Carada.

Centrele revoltei erau Bucureşti, Ploieşti, Craiova, Piteşti, Buzău, precum şi din tabăra militară de la Furceni. Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada- colaborator apropiat al lui Ion C. Brătianu, prim redactor al ziarului „Românul” condus de C. A. Rosetti, Constantin Ciocârlan – fost prefect al Poliţiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu şi dr. D. Sergiu.

Alexandru Candiano-Popescu îl consideră pe primul capul complotiştilor, în timp ce Theodorian-Carada îl creditează pe cel din urmă cu această „onoare”.

De acţiunea propriu-zisă din stradă urma să se ocupe căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, un personaj nestatornic şi exuberant, publicist ce nutrea simpatii republicane şi care, din această cauză, intrase în dese rânduri în conflict cu autorităţile, fiind arestat de câteva ori.

Aceasta este însă una dintre faţete, ce conturează profilul unui om al veacului său.

De cealaltă parte se află un patriot autentic ce şi-a probat curajul nebunesc în luarea Griviţei din timpul Războiului Independenţei, act pentru care va fi răsplătit cu funcţia de aghiotant al celui împotriva căruia se ridicase la 1870, funcţie pe care o va deţine timp de 12 ani.

„Eminenţa cenuşie”, omul din umbră, sforarul din culise este însă Eugeniu Carada, care îşi va proba aceste calităţi 30 de ani mai târziu cu mai mult succes, în cadrul Ocultei liberale.

Candiano-Popescu îi face un portret convingător: „Ziarist meşter, capabil mai cu seamă pe tărâmul financiar, fără lipici, nici la vorbă, nici la fire, revoluţionar de cabinet, fără însă să aibă curajul de a înfrunta primejdia în zile de grea cumpănă, cu autoritate asupra celor ce-l înconjoară de aproape, fiind cinstit şi cu o mare putere de muncă, cumpătat, temperament de rector, integru, neam de turc (porecla din epocă a lui Carada era chiar Turcu – n.n.), şcoală bizantină, el e solul trimes de comitetul din Bucureşti ca să ridicăm steagul revoltei.Mai târziu ridică Banca Naţională şi fuse, şeful ocultei”.

Planul de acţiune  a fost  definitivat de Candiano-Popescu, împreună cu fruntaşii liberali din Prahova, la locuinţa lui Radu Stanian, viitor deputat şi primar al Ploieştiului, caracter „vesel, iubind lăutarii şi petrecerile, avocat, nu învăţat, dar cu mare talent, popular, prietenos, om de curaj şi de jertfă, liberal convins, patriot, simpatic”.

Între „revoluţionarii” ploieşteni se detaşează figura lui Stan Popescu, „vechi garibaldian, temperament revoluţionar. Om cu mare curaj şi avânt. Luptător aprig, cu moravuri uşoare şi fără scrupul în privinţa mijloacelor, dar patriot în stare a se jertfi”. Va fi portretizat de Caragiale în nuvela Boborul, apărută 25 de ani mai târziu.

De partea cealaltă a baricadei se află preşedintele Cabinetului conservator, Manolache Costache-Epureanu, al cărui portret deloc măgulitor i-l face Candiano-Popescu:

„Acest copilăros bărbat de stat, care trecea cu o uşurinţă nemaipomenită de la stările cele mai retrograde, la ideile cele mai înaintate, deştept, dar fără judecată, gata să dărâme o situaţie pentru a spune o vorbă de duh, un încurcă treabă cu tendinţe reacţionare, acest bărbat era emblema cea mai potrivită a acelei epoci fluşturatice şi fără scrupul în care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constituţia, vorbind foarte des de dânsa, căutând însă a lega Ţara la ochi, ca să nu-i prinză în apucăturile lor flagrante, călcătoare a pactului nostru fundamental”.

Acţiunea a fost planificată pentru noaptea de 7/8 august 1870, dar ofiţerii de la Furceni au propus amânarea acesteia pentru a se vedea rezultatul războiului dintre Franţa  şi Prusia.

 Alexandru  Candiano Popescu de la Ploieşti, nu a acceptat această amânare si avea să explice că a procedat astfel din două motive:

1) Primul, de ordin intern, fiind hotărât să dea „o lecţie de protestare energică” contra înclinărilor domnitorului străin şi a regimului inaugurat de dânsul prin care voia „să pună persoana sa mai presus de fiinţa statului român“;

2) Al doilea se datora situaţiei internaţionale. El era convins că Franţa va fi biruitoare şi se temea că la încheierea tratatului de pace aceasta să „găsească pe tronul României un Hohenzollern“.

Pornind de la casa lui Radu Stanian în dimineaţa zilei de 8 august, complotiştii se deplasează spre piaţa centrală a Ploieştiului, pe acordurile imnului „Libertăţii”, intonate de Fanfara Gărzii Civice.

În fruntea mulţimii se află Candiano-Popescu, care duce steagul roşu al Revoluţiei. Mai multe feţe bisericeşti, între care Nicolae Ioachimescu în odăjdii şi cu crucea în mână, însoţesc alaiul revoluţionar.

Primul pas este ocuparea telegrafului de către Guţă Antonescu, zis „Grădinarul”. Din pricina unei imprudenţe comise de acesta, la Bucureşti ajunge o telegramă care anunţă evenimentele.

În acest moment, autorităţile decid să-l aresteze pe Brătianu, care era atunci la Piteşti şi care va fi transportat la închisoarea de la Câmpulung.

Alexandru Candiano-Popescu (n. 27 ianuarie 1841 d.25 iunie 1901) , avocat,ziarist și general al armatei române.

 

Fără să cunoască întorsătura neaşteptată a evenimentelor, Alexandru Candiano-Popescu, autoproclamat prefect de Prahova al guvernului revoluţionar, citeşte mulţimii adunate în piaţă (câteva sute de ploieşteni), o aşa-zisă telegramă de la Brătianu, prin care este anunţată victoria complotiştilor:

Aici, în faţa mulţimii, Candiano Popescu a citit o telegramă, pe care ar fi primit-o de la Ion C. Brătianu, prin care se comunica:

„Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă noapte“, a fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu. Totodată, Candiano Popescu a anunţat că el a fost numit prefectul judeţului Prahova.

Participanţii au aplaudat şi au început să strige: „Ura! Am scăpat de neamţ“.

Apoi, mulţimea – estimată la „trei mii de oameni ” – în frunte cu „noul prefect” şi cu un preot îmbrăcat în odăjdii, a pornit spre cazarma dorobanţilor, unde sergentul de la depozitul de muniţie a primit ordin „să împartă arme la popor“.

Candiano Popescu i-a prezenat si maiorului Polizu, comandantul unităţii miliare, o telegramă „semnată” de Ion C. Brătianu – ministrul de Război şi Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu următorul conţinut:

„Vă fac cunoscut că prinţul Carol s-a detronat astă noapte de către popor. În numele guvernului provizoriu vă ordon a lua comanda garnizoanei şi pe dată a supune armata la jurământ pentru noul guvern.

Totodată vă veţi pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano Popescu, veţi menţine ordinea, iar de urmare veţi raporta pe dată“.

Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei şi a declarat că va apăra cazarma.

Fără să intre în discuţii contradictorii cu respectivul maior, Candiano Popescu s-a deplasat la închisoarea oraşului unde a eliberat „un număr de arestaţi”.

 

 

 În această atmosferă înflăcărată, pompierii şi călăreţii fraternizează cu revoluţionarii.

Se începe preluarea puterii locale. Candiano-Popescu împarte în dreapta şi în stânga funcţii publice în sala mare a Primăriei, unde portretul Principelui Carol este dat jos.

De asemenea, a expediat o telegramă căpitanului Georgescu, comandantul grănicerilor de la Predeal:

„Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu instalat, având de cap pe generalul N. Golescu ca regent.

Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu.

Concentraţi imediat grănicerii şi în 24 de ore, dacă se poate, să fiţi la Ploieşti.

Aştept de la patriotismul Dumneavoastră şi de la energia Dumneavoastră acest serviciu”.

Pentru a face cunoscută acţiunea pe plan internaţional, “prefectul” a expediat  ziarului românesc „Adevărul”, care apărea la Pesta, următoarea telegramă:

„Principele Carol răsturnat, guvernul provizoriu înfiinţat sub titlul de Regenţă.

În Ploieşti mare entuziasm“.

Şeful staţiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a arătat circumspect, a oprit cele două telegrame şi a anunţat  guvernul de la Bucureşti.

 De partea cealaltă a baricadei se află preşedintele Cabinetului conservator, Manolache Costache-Epureanu, al cărui portret deloc măgulitor i-l face Candiano-Popescu: „Acest copilăros bărbat de stat, care trecea cu o uşurinţă nemaipomenită de la stările cele mai retrograde, la ideile cele mai înaintate, deştept, dar fără judecată, gata să dărâme o situaţie pentru a spune o vorbă de duh, un încurcă treabă cu tendinţe reacţionare, acest bărbat era emblema cea mai potrivită a acelei epoci fluşturatice şi fără scrupul în care conservatorii se jucau de-a baba-oarba cu Constituţia, vorbind foarte des de dânsa, căutând însă a lega Ţara la ochi, ca să nu-i prinză în apucăturile lor flagrante, călcătoare a pactului nostru fundamental”.

Îndată ce a aflat despre „rebeliune”, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut la arestarea suspecţilor, în frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Brătianu şi generalul Nicolae Golescu.

Pentru conspiraţioniştii realişti de la Bucureşti, şi mai puţin pentru Candiano-Popescu, era clar că mişcarea eşuase o dată cu arestarea lui Ion C. Bratianu.

În acest scop este trimis la Ploieşti Eugeniu Carada, cu misiunea de a opri acţiunile revoluţionarilor.

Decizia îi este comunicată lui Candiano-Popescu pe la orele 16.00, moment în care acesta renunţă, sesizând că orice opoziţie ar fi fost inutilă, şi se îndreaptă spre Buzău unde se pune la dispoziţia prefectului.

La Ploieşti, armata a ridicat în noaptea de 8/9 august „peste 400 de cetăţeni de la locuinţele lor pentru a-i arunca în închisoare“.

În Proclamaţia Consiliului de Miniştri către cetăţenii români se aprecia că o „tentativă atât de nebună, cât şi de criminală a fost încercată la Ploieşti“, iar „criminalii vor da seamă justiţiei de faptele lor”.

Conspiratorii au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi din Târgovişte.

Aceştia s-au apărat, invocând faptul că o acţiune similară a avut loc în noaptea de 11/12 februarie 1866, când a fost înlăturat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, act în urma căruia nimeni nu a fost arestat, iar unii dintre complotişti se aflau pe banca ministerială.

 8 august 1870 a reprezentat un moment de cotitură în evoluţia fragedei şi încă neconsolidatei monarhii române. Unul dintre liderii conspiraţiei, pitorescul personaj Alexandru Candiano-Popescu, nota în memoriile sale:

„La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda (…). Zgomotul acestor evenimente îl deşteaptă.

Memoriile regale o dovedesc, căci ele ne arată cât de adânc a fost lovit Domnul când juraţii de la Târgovişte achitară pe cei ce ridicaseră steagul revoluţiei la Ploieşti.

Întâia pornire fuse să abdice. Pe când revoluţionarii ieşeau din temniţă ca biruitori, Domnul voia să iasă din ţară ca biruit. Pe băncile şcoalei lui 8 August a învăţat Vodă Carol să cunoască poporul român. 8 August dete maturitate tânărului principe”.

Avocatul Nicolae Fleva declara:

„Dacă este revoluţiune faptul de la 8 august şi se cere osândirea lui pentru că el este opera câtorva indivizi şi nu este dorită de naţiunea întreagă, să stabilim mai întâi acest adevăr contestabil al acuzaţiunii ca să vedem dacă autorii acestei revoluţiuni sunt nevinovaţi sau culpabili; să se consulte mai întâi naţiunea: să punem revoluţiunea la vot! 

Să facem plebiscit! Primim bucuroşi osânda, dar să vă supuneţi şi Dumneavoastră la majoritatea voturilor“.

El a amintit că tot „revoluţiune” s-a numit şi actul din 11 februarie 1866, acoperit apoi legal prin organizarea plebiscitului privind aducerea domnitorului străin.

Majoritatea revoluţionarilor sunt arestaţi, represiunea fiind condusă de acelaşi maior Polizu.

Procesul se va ţine la Târgovişte, fief conservator, procurorul desemnat cu instrumentarea cazului fiind chiar fratele lui Alexandru N. Lahovari, ministrul de Justiţie în funcţie.

La 17/29 octombrie 1870, toţi cei 41 de acuzaţi au fost achitaţi, fapt ce l-a revoltat profund pe Carol I. În notele sale zilnice, domnitorul menţiona că era hotărât să abdice şi va aduce această decizie mai întâi la cunoştinţa  Puterilor Garante.

Acţiunea din august 1870 a fost numită în derâdere „Republica de la Ploieşti“, fiind obiectul multor umorişti, şi mai ales al scriitorului I. L. Caragiale.

În realitate, Candiano Popescu nu a proclamat republica la Ploieşti şi nici un document semnat de el nu menţionează cuvântul republică.

Singura gazetă care a caracterizat acţiunea de la Ploieşti ca fiind republicană a fost „Trompeta Carpaţilor”.Ea rămâne o expresie a voinţei de a se asigura un regim democratic în România, de a bara eventualele tendinţe autocratice a domnitorului  Carol I.

 cat despre Alexandru Candiano-Popescu, acesta  îşi va răscumpăra cu prisosinţă gesturile năvalnice ale tinereţii pe redutele de la Griviţa şi va fi numit aghiotantul Regelui.

Ion C. Brătianu va deveni cel mai apropiat colaborator al lui Carol şi va ocupa scaunul de prim-ministru între 1876-1888, perioadă în care este cucerită Independenţa, iar România e proclamată Regat.

Eugeniu Carada  a fost  principalul artizan al Băncii Naţionale Române, pe care o va conduce din funcţia de director (a refuzat-o pe cea de guvernator), timp de 30 de ani.

Carol I a intrat  în istoria românilor ca suveranul cu cea mai lungă domnie, în timpul căruia România s-a schimbat, în mod categoric, la faţă.

 

 

Pentru aducerea aminte a acestui eveniment, din iniţiativa lui Dimitrie Brătianu a fost ridicată în Ploieşti Statuia Libertăţii.

Prof.dr.Ioan Scurtu si Historia.ro

Publicitate