CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Să nu scriem despre Trianon?

Foto: Delegația Ungariei la Trianon

De ce să nu scriem despre Trianon

Am primit mai multe invitații onorante de a contribui la diferite antologii – dintre care două cu adevărat impresionante – cu un text dedicat centenarului Trianonului. I-am întrebat, desigur, pe toți coordonatorii de volum cine și ce mai figurează în culegere, și mi-au răspuns cu toții că vor figura doar autori maghiari.

Mie mi se pare un lucru lipsit de sens. Decizia de la Trianon atinge în mod direct încă cel puțin opt națiuni în afară de cea maghiară.

Despre aceste națiuni, despre preocupările de odinioară și de azi ale acestora, intelectualitatea maghiară – cu excepția unei duzini sau două de experți – abia dacă are o vagă bănuială, ca să nu mai vorbim de așa-numita opinie publică. Cartea lui Bendek Jancsó, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II)( 1 ) a apărut în 1896/1899, volumul de debut al academicianului Zoltán Tóth despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania (1697-1792)( 2 ) a apărut în 1946, iar continuarea, despre perioada 1790-1848, în ediție postumă, în anul 1959. Acestea constituie până azi cele mai bune sinteze în limba maghiară.

Nu pune nimeni mâna pe ele.

Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918).

De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?

Cartea răposatului academician David Prodan despre Răscoala lui Horia, lucrările sale anterioare despre Supplex Libellus Valachorum (1948) și despre istoria iobăgiei din Transilvania (din 1967, cu o continuare publicată în 1989) sunt, firește, necitite, căci sunt scrise în română, dar oferă răspunsuri extrem de relevante și complexe la întrebările de mai sus. Aceste lucrări explică, bunăoară, cum și de ce priveau austriecii cu bunăvoință, începând cu Iosif al II-lea, greu încercata țărănime românească din Transilvania, de ce și-au pus speranța în Viena conducătorii românilor ardeleni atât în 1848/1849, cât și după Compromisul austro-ungar, și cum a agravat această conexiune conflictul austro-ungar.

Care au fost obiectivele Partidului Național Român? Cine a fost bădăcineanul Iuliu Maniu (Gyula Maniu din Szilágybadacsony), cine a fost ilieneanul Gheorghe Pop de Băsești (Pap György din Illyefalva), cine a fost Ion Rațiu? Alexandru Vaida-Voevod? Cum și în ce măsură au determinat aceștia soarta Ungariei istorice? Și cine a fost Svetozar Miletić?

Ce a fost Procesul memorandiștilor?

Cititorii maghiari ar trebui să știe toate acestea și ar trebui să poată înțelege de ce tocmai Aurel C. Popovici, intelectual bănățean de frunte, consilier intim moștenitorului tronului imperial, arhiducele Franz Ferdinand, a scris exploziva lucrare Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich( 3 ) (1906), manifestul Austriei-Mari centraliste, de ce tocmai el, care era unul din liderii Partidului Național Român? Să înțeleagă de ce antimaghiarismul a luat forma antisemitismului pentru cei mai mari scriitori români transilvăneni – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga? De ce disputa dintre cultura pastorală și nomadism a constituit motivul central contrastant al caracterologiilor naționale române și maghiare? (Cf. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, dar vezi și operele din epocă, deopotrivă de metaforizante, ale unor Lajos Prohászka, Sándor Karácsony, Gábor Lükő.)

Dar pentru toate acestea nu e nevoie de cunoștințe de română. O duzină întreagă de cărți ale lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român (și multe altele pe deasupra; prim ministru o vreme; asasinat de Garda de Fier) – conservator, naționalist și cu un renume mondial – sunt disponibile în toate limbile de circulație. În orice caz, Iorga exprimă exemplar aspirațiile naționale românești. A fost la vremea sa (1871-1940) un cărturar cu o uriașă autoritate europeană, astfel încât familiarizarea cu opera sa nu e deloc dificilă. Opera sa centrală în ordine intelectuală, scrisă în franceză, tratează istoria Imperiului Bizantin și este frecventată și azi. (Și, firește, Istoria românilor, cu colecția sa documentară infinit de lungă. În mai multe limbi.)

Cum e posibilă înțelegerea Primului Război Mondial, a dezintegrării Monarhiei și a triumfului noilor națiuni fără aprofundarea operelor lui Iorga sau Masaryk – gânditori naționali cu statură europeană de factura cărora noi, maghiarii, n-am avut niciunul veodată, căci pe Gyula Szekfű sau László Németh îi cunoaștem doar noi?

Statul cehoslovac a editat înainte de 1938 treisprezece volume din opera lui Masaryk în maghiară (după 1989 au apărut alte două titluri). 

Revoluția mondială – cum numea el biruința națiunilor tinere asupra vechilor imperii supranaționale – e tradusă în toate limbile pământului (și cunoaște două versiuni în maghiară), lucrarea sa dedicată istoriei spiritualității rusești a devenit clasică, iar statura sa în epocă (1850-1937) este comparabilă doar cu a unor Woodrow Wilson, Lenin sau Gandhi. Nu putem pretinde că aspirațiile națiunilor slave, ideile lor privind propria poziție și misiune ar fi fost secrete. Masaryk era considerat de o lume întreagă un gigant al spiritului iar ideile sale erau influente în viața publică a întregii Europe.

N-am prea observat ca cineva să-l fi luat în serios în Ungaria ultimelor decenii. Deși el – alături de Iorga – era „marele adversar”, însă doar o umbră. Nici nu merită să-i mai notez pe Havlíček sau Šafařík, de care n-a auzit aproape nimeni.

Cine a fost Nicola Pašić, cea mai importantă figură a politicii balcanice? Cine a fost Stjepan Radić, care și-a început cariera dând foc drapelului maghiar în piața Jelačić (noi, maghiarii, scriem în continuare „Jellasics”) din Zagreb și a sfârșit împușcat de un atentator sârb monarhist? De ce? Ce legătură au toți aceștia cu ilirismul lui Ljudevit Gaj? Și ce legătură are ilirismul cu Napoleon și Herder? Anticipează mișcarea ilirică iugoslavismul? Înțelegem, oare, reforma lingvistică sârbocroată și mișcarea de cultivare a acesteia? Este ea asemănătoare reformei maghiarei și promovării acesteia? De ce a fost numit Novi Sad „Atena sârbească”?

De ce n-a existat un iredentism austriac? (Am scris despre acest lucru într-o suită de 4 studii compacte dedicate austro-marxismului, publicată pe www.merce.hu.)

Cum de s-a trezit în sufletul celui mai austriac scriitor – Peter Handke – străvechea componentă a slavismului occidental (sloven), și cum a condus acest lucru la o pastișă târzie a iugoslavismului? (Pe care au înțeles-o nespus de greșit cei care l-au dojenit pe sălbăticitul Handke cu prilejul banal al acordării premiului Nobel.)

De ce au putut considera radicalii și francmasonii francezi că pacea de la Versailles (sau din „împrejurimile Parisului”, cum continuă maghiarii să o numească) a însemnat împlinirea operei anului 1848, înainte de toate prin refacerea Poloniei independente? Ideea romantică a Poloniei libere – unul din marile miraje eroice ale secolului XIX (Kościuszko), poezie întrupată (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a fost una din marile surse de inspirație ale inechitabilului sistem de pace de la Versailles (criticat tăios la început, în afara claselor conducătoare maghiare și germane, doar de Internaționala Comunistă, de ce oare?). „Culminarea unor lupte seculare pentru libertate” … Cum se explică toate astea? De ce a fost Anschluss-ul o idee a social-democrației austriece de la 1848, și de ce nu era mâhnită Austria de desprinderea forțată a teritoriilor slave și de Ungaria?

Ceea ce în întreaga Europă doar noi, maghiarii, mai numim Trianon (și ceea ce Germania nu mai numește Versailles), acel ceva s-a născut din euforia renașterii naționale, sub semnul ideii de autodeterminare și independență națională.

Azi, etnicismul maghiar oficial năzuiește să se cupleze de ideea independenței, însă Trianon e consecința destrămării imperiului supranațional habsburgic, a acelui imperiu față de care vechiul naționalism maghiar se împotrivea exact precum urmașii săi etniciști de azi se opun Uniunii Europene.

Potrivit dreptului internațional, Trianon-ul a transformat Ungaria într-un stat național independent. Este acest lucru adevărat? S-a bucurat vreodată cineva de acest lucru, adică de independența maghiară reală?

Ar fi putut să rămână în picioare și integrală „Ungaria istorică” fără Austria – fără armata imperială și spațiul vamal comun?

S-ar fi putut păstra „Ungaria istorică” imperială pe baze etnice? Ca stat independent în care majoritatea e nemaghiară?

Căci tocmai aceasta este ideea „trianonistă” maghiară: integritate teritorială fără Austria. Ei bine, nici Mihály Károlyi, nici Oszkár Jászi nu gândeau altfel.

Așa să se fi petrecut lucrurile într-adevăr? De ce nimeni din străinătate n-a priceput vreodată acest lucru? Am încercat noi, vreodată, să înțelegem lipsa de înțelegere a străinilor? Am încercat noi să înțelegem ideea polonă, cehoslovacă, panromânească, pangermanică – deopotrivă federală și națională? Să înțelegem de ce numeau (cu sinceră însuflețire) revoluție mondială, eliberare sau izbăvire, tot ceea ce pentru noi însemna „Trianon”-ul.

Cum e posibil ca, în timp ce românii și slavii trăitori în Ungaria istorică încercau să ne explice încă din secolul XVIII doleanțele și visurile lor naționale, comentatorii maghiari vorbesc în continuare despre jocurile marilor puteri, reale și ele, dar imposibile dacă nu s-ar fi încolonat în spatele lor peste cincizeci de milioane de central-europeni.

De ce nu punem mâna pe cărți?

De ce ne închipuim că putem extrage cunoaștere istorică din romane? De altfel, există un singur roman în care clasa conducătoare maghiară e înfățișată din exterior: Stindardele lui Krleža. (Operele alese ale lui Krleža au apărut în maghiară în 6 volume, în 1965, publicate în comun de editura Forum, din Novi Sad, și Europa, din Budapesta. N-au fost ținute sub obroc. Și tot stau necitite.) Ce a făcut la Zagreb contele Khuen-Héderváry (ajuns apoi prim ministru maghiar, crăiesc) timp de douăzeci de ani (începând cu 1883), în calitate de ban al Croației? Cum este păstrat în amintire?

N-am sesizat în cuprinsul giganticei bibliografii dedicată problematicii naționale maghiare o amprentă reală a încâlcitei moșteniri a Monarhiei. E o bibliografie imensă care vorbește, în sensul care ne interesează aici, doar despre consecințele Trianon-ului și niciodată despre cauzele și esența acestuia. Corpusul istoriografic maghiar referitor la Austria o tratează ca pe o țară străină (Kafka, Rilke, Canetti: scriitori străini), la fel de apropiată maghiarilor precum Belgia. Am văzut recent pe un blog o citare a lui Karl Kraus pornind de la un original în limba engleză.

Anii 1970/80 au consemnat tentative de a nu-i mai considera pe Freud sau Wittgenstein englezi, am încercat atunci să extragem și să înțelegem de la ei ceva relevant pentru noi în materie de istorie a ideilor, dar toate acestea s-au rispit. (În mod ironic, ajutorul venea tocmai din Anglia, începând cu faimoasa carte a lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, 1973, și sfârșind cu excelentul portret dublu propus de Ernest Gellner, Language and Solitude: Wittgenstein, Mallinowski and the Habsburg Dilemma, apărută postum, în 1998, unul din cele mai bune texte despre geneza antimodernismului modern.)

După aproape cinci secole de conviețuire cu germano-austriecii, azi aproape nimeni nu mai vorbește nemțește, iar tinerii mei prieteni vorbesc despre Uolter Bendjemin.

I-am întrebat pe mai mulți cine a semnat de partea austriacă Compromisul din 1867. Cine era prim-ministrul Austriei pe vremea lui Deák și Andrássy? Să fi participat doar maghiari la negocieri? Liniște. (Apropos, premierul austriac în cauză s-a numit Ferdinand von Beust. Wenzel Lustkandl le sună, probabil, mai cunoscut maghiarilor, pentru că este protagonistul, chiar dacă nu eroul, unui studiu juridic deopotrivă clasic și o bijuterie literară, semnat de Ferenc Deák, Adalék a magyar közjoghoz, din 1865( 4 ).)

Dar cum să ne așteptăm din partea intelectualității maghiare la cunoașterea contextului central- și est-european, atunci când ultima editare a publicisticii, decisive odinioară, a lui József Eötvös, Reform és hazafiság, (I–III)( 5 ) datează din 1978 și nu o citește nimeni, din câte se pare. Nu voi mai apuca o ediție serioasă a scrierilor unor Széchenyi, Kossuth, Kemény, deși sunt la rândul lor adevărați giganți. Cum să pretind intelectualilor maghiari cunoașterea lui Redlich și von Srbik atunci când propriile noastre mari izvoare istorice și spirituale sunt latente.

Cine a meditat asupra opiniei unor Széchenyi, Eötvös, Kemény privitoare la independența națională după 1849 (o respingeau radical și definitiv: Széchenyi își blestema întreaga carieră, spunând că nici Kossuth, nici Petőfi n-ar fi existat fără el și ofta după statutul superior pe care maghiarii l-ar fi putut avea în calitate de națiune conducătoare, aristocratică a Monarhiei), ca să nu mai întreb daca știe cineva că revoluția pașoptistă maghiară nu a însemnat altceva, pentru transilvăneni, decât un război maghiaro-român?

Și ce concluzii – diferite – au tras de aici Kossuth și generația Compromisului din 1867? Dar erau totuși de acord că Ungaria istorică nu poate fi păstrată decât sub forma unei structuri federale, fie cea a Monarhiei liberalizate, fie cea a Confederației Dunărene. Opțiunea statului „micro-maghiar” (descotorosit de naționalități, independent, definit etnic) nici n-a întrat în discuție în mod serios până în secolul XX.

Aveau dreptate? Căci toate structurile supranaționale s-au prăbușit: imperiile după Primul Război Mondial și federațiile, la rândul lor, la începutul celui de Al Doilea și apoi după 1989. Atât Monarhia, cât și Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia au încetat să existe; Confederația Dunăreană, utopia vechii stângi, nici n-a luat ființă, iar (re?)unificarea germană e la rândul ei un eșec. În ce anume consta orbirea acestor spirite vizionare?

De ce nu au fost iredentiști scriitorii poporani maghiari (Inclusiv István Bibó. Și de ce erau iredentiști atâția dintre liberali? Vezi textul lui Lajos Hatvany, Das verwundete Land( 6 )din 1921. Și cazul lui Márai.)

De ce disprețuia László Németh atât tare elita maghiară transilvăneană?

De ce au sfârșit în depresie Ferenc Deák și János Arany?

De ce credea toată lumea, pe urmele ultraconservatorului arhiduce Franz Ferdinand – începând cu social-democrații pe atunci încă revoluționari și terminând cu biserica catolică (laolaltă cu aproape întreaga opinie publică occidentală și conducătorii naționalităților), că supremația aristocrației maghiare trebuie înfrântă, fie și prin forța armelor?

De ce nu știau acest lucru atotputernicii și opulenții magnați maghiari?

Toate aceste întrebări – în măsura în care intelectualii maghiari ar fi preocupați, critic sau apologetic, de istoria națională – sunt menite să formeze obiectul dialogului intern al culturii maghiare. Așa, însă, rămîne doar modesta ofertă ce include complotul francez, trădarea comisă de evrei, sau „ia-mai-lăsați-mă-în-pace-cu-aberațiile-șovine-expirate”.

Iar întrebarea cu adevărat promițătoare rămâne fără răspuns în absența perspectivelor istorice, respectiv fără comprehensiunea strădaniilor celorlalte națiuni.

Această întrebare este: De ce polonezii, slavii sudici, cehoslovacii, adepții României Mari, autriecii unioniști care plănuiau edificarea unei republici democratice pangermane, de ce toți aceștia au avut un proiect național (de succes sau eșuat), și de ce n-au fost capabili maghiarii de unul la început de secol XX, și cum se leagă acest lucru de tragedia Trianonului?

Nu se observă nici cel mai mic interes față de aceste lucruri (din nou, cu excepția unei mâini de cunoscători). Szekfű, Jászi, László Németh au fost ultimii care au încercat să reflecteze asupra semnificației răsturnării de destin de după Primul Război Mondial.

În Ungaria interbelică – într-o vreme când iredentismul, revizionismul, revanșa constituiau fundamentul viziunii oficiale asupra lumii – raporturile etnice, politice, antropologice și culturale, geografia economică din Bazinul Dunărean au fost considerate o problemă strategică a restaurării Ungariei istorice.

Iar eforturile politice se concentrau pe disoluția statelor succesoare, pe slăbirea influenței și solidarității acestora (spre exemplu, prin sprijinirea separatismului croat – antisârbesc, al ustașilor), însă imensul material acumulat documenta doar faptul că vechile naționalități din Ungaria doreau să se rupă de statul maghiar (asemenea polonezilor de imperiul german, cel rus și cel autriac). Și indicau șovăiala cercurilor conducătoare maghiare – chiar și după Trianon! – cu privire la modul de abordare, cel puțin intelectuală, spirituală, a destinului teritoriilor amestecate, eterogene etnic, din Bazinul Dunărean. (Cercetările coordonate de contele Pál Teleki sunt inconcludente.)

Figurile de prim rang ale maghiarimii din Transilvania – pe atunci sinonimă cu maghiarimea protestantă – au adoptat poziții rigide extreme: Sándor Makkai considera statutul minoritar un blestem, în timp ce Dezső László vedea o binecuvântare în acesta.

Tentativele de a înțelege „revoluția mondială” (națională) în sensul dat de Masaryk termenului, și încercările de comprehensiune istorică a popoarelor vecine erau extrem de rare încă de pe atunci, iar de atunci nu s-au înmulțit. Căci binecunoscutele (și de altfel întemeiatele) discursuri despre prejudiciile suferite nu pot fi trecute în această categorie. Reflecțiile de după 1989 conțin elemente noi precum semi-reabilitarea Arbitrajelor de la Viena (chestiune problematică, chiar lăsând la o parte aici rolul acestora în sfârșitul tragic al Ungariei în Al Doilea Război Mondial și luând în considerare doar factorul etnic în sens restrâns); Arbitraje care s-au dovedit a fi – foarte fin formulat – niște fundături, nu duc nicăieri. (Slavă Domnului, nici măcar în prăpastie.)

Intelectualitatea maghiară de azi este pur și simplu nepregătită să judece mănunchiul de dileme reprezentat de Trianon. Nici nu mai amintesc aici jocul predilect și răspândit al căutării superficiale a unui țap ispășitor. Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă.

Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare, de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit.

Această complexitate cu adevărat dureroasă și tragică – căci una din cauzele tragediei paneuropene petrecută în timpul celui de Al Doilea Război Mondial este posteritatea infernală a dilemelor imperiale habsburgice rămase nerezolvate și nerezolvabile, care continuă azi sub mască „europeană” – rămâne necunoscută, deși acționează inconștient.

La suprafață însă curge gargara superficială, românii zic una, maghiarii alta și așa mai departe ad insuportabil de plictisitorul infinitum.

Așa nu se poate, nu ne e permis să scriem despre baiurile Trianon-ului. Lucrurile au devenit incredibil de ridicole în zilele noastre, când vedem că Ungaria oficială și România oficială au făcut, deopotrivă, din ziua de 4 iunie, ziua Trianonului, o sărbătoare legală: zi de doliu într-o parte, sărbătoare în cealaltă, totul la nivel de „să vă stea în gât”.

Șovinism primitiv de puberi. Nici măcar nu e o agitație eficientă. Frizează nepriceperea și ignoranța profanatoare. În ziare, bârfe seculare dezmințite deja de mii de ori. Ocări stricate și acrite.

De parcă în Europa ar trăi doar popoare fără de istorie. Orbire, distanțare egoistă, furie fără motiv. Iar în Ungaria se vede ura circulară împotriva străinătății. Dreapta vorbește despre Occidentul „sexo-liberal” care a luat-o razna, iar „liberalii stângiști” despre Estul retrograd și înapoiat, autoritarist, penibil. Și înarmați cu aceste clișee se apucă să priceapă semnificația faptului că erau cu totul altele patria, cultura, statul, statutul limbii materne, sistemul legitimității și loialităților (nu doar național, ci în mare măsură supranațional în sens monarhist, religios și militar) pe care le-a spulberat tripla revoluție mondială (națională, democratică și comunistă) declanșată de Primul Război Mondial, unul revoluționar în mod originar datorită recunoașterii națiunilor fără stat (mă gândesc înainte de toate la statalitatea națională virtuală a cehilor și polonezilor), nerecunoscute până atunci. Factori incomprehensibili și necunoscuți, actori neînțeleși și dezagreabili de odinioară.

Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el. Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea.

Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul). Deopotrivă de complicat e și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).

Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.

Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cade damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională.

Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

Articol aparut initial aici

AUTORUL: Gáspár Miklós Tamás (foto) – născut la Cluj în 28 noiembrie 1948, d.15.o1.2023, a fost un filozof și om politic maghiar.

Dupa studii de filologie clasica si filosofie la Bucuresti si Cluj, incepind cu 1972 a fost redactor la un saptaminal literar din Cluj. După ce a fost retrogradat din pozitia de redactor la cea de corector, dupa ce, din 1974, i s-a interzis – cu citeva rare exceptii – sa mai publice si a inceput sa fie harțuit de Securitate, a parasit Romania. Din 1979 a predat filosofia la Facultatea de Litere din Budapesta, fiind concediat in 1981 pentru scrierile sale clandestine si proteste ilegale.

A fost unul dintre liderii disidenței maghiare. Ales deputat in 1989, va parasi viata politica in 1994 si partidul liberal in 1999. Incepind cu 1991 a fost director al Institutului de Filosofie al Academiei Maghiare de Stiinte. A tinut cursuri si a facut cercetari la universitatile Columbia, Oxford, Woodrow Wilson Center, Chicago, Wissenschaftskolleg din Berlin, Georgetown, Yale, New School for Social Research, Collegium Budapest etc.

Carti: A teória esélyei [Sansele teoriei, Bucuresti/Cluj, 1975], Descartes a módszerrol [Descartes despre metoda, Bucuresti/Cluj, 1977, ed. a II-a: Cluj, 2002], A szem és a kéz [Ochiul si mina (samizdat), Budapesta, 1983, Geneva, 1985], Idola tribus [in maghiara: Paris, 1989, trad. fr. Paris, 1991], Másvilág [Cealalta lume, Budapesta, 1994], Törzsi fogalmak [Idolii tribului, vol. I si II, Budapesta, 1999; partial tradusa in limba romana: Cluj, 2001],

A helyzet [Situatia, Budapesta, 2002]. A publicat numeroase eseuri, studii si articole in periodice si antologii; scrierile sale au fost traduse in 14 limbi. De asemenea, publica in mod regulat articole de comentariu politic in marile cotidiene maghiare. Din 2003, G. M. Tamás a fost vicepresedinte al ATTAC Ungaria.

Publicitate

09/02/2023 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN SECOL DE LA TRIANON, ÎNVĂȚĂMINTELE ISTORIEI ȘI JOCUL PERICULOS AL BUDAPESTEI

Trianon, un secol și următorul după el jpeg

Foto: 4 iunie 1920Delegația maghiară intră în Palatul Marele Trianon de la Versailles pentru a semna Tratatul de Pace dintre Ungaria și Puterile Aliate și Asociate

Trianon, un secol și următorul după el

De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional.

Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii. Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac.

O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale.

Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani. De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare.

Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină. Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control.

Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți.

Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Împlinirea a 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon nu a stârnit o furtună, dar nici nu a trecut neobservată.

Viktor Orban și-a rostit previzibilul său discurs, Parlamentul de la Budapesta a adoptat o declaraţie în care a cerut respectarea „dreptului la identitate“, iar Parlamentul român a votat o lege prin care se instituie marcarea festivă pe 4 iunie a „Zilei Tratatului de la Trianon“.

Ungurii noștri și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie Trianonul și Transilvania pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație. Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri.

De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului.

Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei). Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură.

Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate.

Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții.

Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Istoria negocierilor de la Paris este fascinantă. Primul Război Mondial, catastrofa originară a Europei, s-a încheiat în 1918, lăsând de rezolvat o situaţie mult mai complexă decât războiul însuși. În cei patru ani de conflict, lucrurile au fost bine definite.

Cele două tabere s-au angajat într-un conflict global, urmărind până în ultima clipă și cu orice preţ, oricât de înspăimântător, atingerea propriilor scopuri.

După capitularea Puterilor Centrale, luptele s-au încheiat, dar confuzia și incertitudinea au luat în stăpânire Bătrânul Continent. Monarhiile și imperiile venind din Evul Mediu s-au prăbușit. Ce trebuia pus în loc? Pe ce criterii? Urma o revoluţie comunistă generalizată? Cine va face pacea și cine o va păstra? Și cum vor arăta frontierele dintre noile naţiuni?

România a venit la Paris având deja idealul pentru care intrase în război îndeplinit, prin voinţa exprimată în 1918 de românii din provinciile istorice, la Chișinău, la Cernăuţi, la Alba Iulia, de a se uni cu Bucureștiul.

Dar bătălia diplomatică a fost dură, atât la vedere, cât mai ales în culisele obscure ale Conferinţei de Pace.

Ungurii au venit și ei hotărâţi să salveze cât mai mult din ruinele înfrângerii și au utilizat toate metodele la care puteau apela pentru a-și realiza obiectivele, pe un fundal în care evenimentele s-au derulat cu repeziciune ca într-un montagne-russe.

Rezultatul îl știm. Pacea a fost găsită, dar liniștea Bătrânului Continent, nu.

Marele Război nu a fost ultimul, iar Versailles-ul și Trianon-ul, atât de urâte de cei învinși, au fost încălcate imediat ce statele revizioniste au putut să anuleze, prin forţa armelor, tratatele de pace.

Abia după Al Doilea Război Mondial, europenii și-au dat seama că tratatele noii păci nu pot dura, cum s-a întâmplat și cu cele anterioare, dacă nu schimbă ceva fundamental. Dacă nu construiesc un proiect de la zero, dacă nu aduc pe toată lumea într-o nouă construcţie în care frontierele să nu mai fie caz de război. O Europă unită, oricât de dificil este un asemenea concept.

Spre surprinderea multora, a funcţionat. Cele două mari puteri rivale care însângeraseră continentul, Germania și Franţa, au arătat că se poate și au devenit împreună motorul proiectului european.

Cele două naţiuni au promovat un concept de reconciliere care a depășit obstacole altădată insurmontabile.

Acum avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice” între Ungaria și România. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri, între care merită o discuție separată insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc. Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta.

Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public care în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente.

Ea își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon.

Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Crize au apărut și vor veni în continuare. Pandemia a arătat, încă o dată, că în faţa unei ameninţări majore singurul instrument eficient este solidaritatea, și nu izolarea în naţionalism.

Propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor este un joc extrem de periculos. Dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi.

Trianonul a fost instrumentalizat politic o sută de ani. Ceea ce este deja prea mult. Și ungurii și românii au altceva mai bun de făcut, cel puţin pentru următoarea sută de ani.

Surse:

20/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

MAI AVEM CONDUCĂTORI LA BUCUREȘTI?!

Aflată într-o vizită privată în România, preşedinta Ungariei, Katalin Novak, a urcat  sâmbătă, 21 mai, pe Piatra Secuiului din Rimetea , la o altitudine de 1130 de metri, unde s-a fotografiat sfidător cu o bornă de pe acest munte, vopsită în culorile naţionale maghiare.

Imaginea este grăitoare, fiind ușor de constatat că singura inteligență vie din cadru este borna, scrie https://newstrack.ro.

Conform declarațiilor oficiale maghiare, nou aleasa președintă al Ungariei a efectuat o vizită de trei zile în Transilvania, nu în România ! Ea nu a avut în agendă vreo întâlnire cu vreun oficial român de la conducerea statului, desigur înafara liderilor UDMR, care au cu toții cetățenie dublă, româno-maghiară, adică s-a întâlnit doar cu lideri politici care au jurat credință statului Ungaria, consemnează politologul Cozmin Gușă într-un comentariu publicat de https://basarabialiterara.com.md.

Au mai existat vizite ale unui șef de stat cu cetățenie dublă, fără întâlniri oficiale cu liderii români, respectiv ale Maiei Sandu, dar să notăm faptul că Maia Sandu a venit în excursie și nu în calitate oficială, plus faptul că președintele Moldovei are și cetățenia română, deci vizitele erau în sfera normalității.

Șeful Parlamentului slovac a upgradat discuția despre viitorul regiunii menționând că „agresiunea rusă în Ucraina ar putea rearanja sistemul european de pace în așa măsură încât Viktor Orbán să-l folosească pentru a parcela Slovacia.

Slovacul a argumentat că amenințarea Ungariei este una serioasă, în contextul în care politicienii maghiari din conducerea acestei țări vorbesc despre „Ungaria Mare”, fac planuri să cumpere imobile în zonele cu comunități maghiare din Slovacia și continuă să împartă pașapoarte.
În paralel, în Transcarpatia, regiunea ucraineană de la granița cu Ungaria, în ultimele săptămâni s-au răspândit manifeste scrise în ungurește și rusește, care anunțau o legătura directă cu Occidentul în scurt timp, via Budapesta, nu doar prin intermediul autostrăzii M3, dar și pe cale ferată, fiind descris un plan rapid de construcție a unei căi ferate cu ecartament mărit (de tip sovietic) pe teritoriul Ungariei, suprapuse celei existente, de la graniță până la Budapesta, care să asigure traficul fluent de vagoane de călători și de marfă.

Bineînțeles că a fost menționată în manifest relația excelentă dintre Ungaria și Rusia, fiind limpede astfel substratul mesajelor respective.
Discuțiile din Transilvania noastră le bănuiți, dacă nu chiar le știți, ele merg de la obediența explicită a politicienilor UDMR față de politica guvernului maghiar, la invidia și obida ardelenilor pentru prețurile mici la facturile de gaze, energie și combustibil pe care le plătesc ungurii (grație rușilor!), comparativ cu noi, respectiv la revolta multora pentru mesajele politicienilor de la Budapesta care vorbesc deschis deja despre Ungaria Mare, mai ales după victoria triumfală a lui Orban în alegeri.

E limpede și în cazul nostru ce agitații societale se vor produce astfel.
Geopolitica ne spune că nu există cadouri între state, și-așa trebuie să încadrați mental și gazul și petrolul ieftine oferite de către Putin Ungariei, elemente care asigură nu doar prosperitate cetățenilor, dar și potențial sporit de dezvoltare economică.

Iar prețul cerut pentru asta, vizibil deja, va fi acțiunea Ungariei în interiorul spațiului euroatlantic pe „acorduri” rusești, așa cum doar cele câteva exemple de mai sus demonstrează clar.

În mod evident geopolitica rusească a rezervat Ungariei rolul de PROXY, adică un fel de acoperit/intermediar pentru acțiunile viitoare.

Simplist spus, ungurii ce vor face parte din organisme de reprezentare euroatlantică, vor trebui să asigure nu doar informarea partenerului despre deciziile luate, dar să și voteze în siajul intereselor comune ruso-ungare.

Exemplul televiziunii strategice de știri EURONEWS, achiziționată de la miliardarul egiptean Sawiris cu bani europeni, de către fiul portughez al celui mai important consilier al lui Orban, se pare că ascunde pe fluxul financiar exact bani rusești.

Tot așa, se pregătește un lobby serios pentru instalarea/alegerea de funcționari unguri în instituții economice, culturale sau sportive, de unde rușii au fost eliminați în urma sancțiunilor, iar așa-ceva nu va putea fi oprit, pentru că este dreptul oricărui membru al clubului euroatlantic, iar procedurile sunt mereu facilitate prin „ungerea” financiară corespunzătoare.”
În cele 5 săptămâni care-au trecut de când am avertizat cu motivațiile de mai sus s-au mai întâmplat niște lucruri.

Naționala de hochei a României a fraternizat cu suporterii maghiari la Campionatul Mondial, cântând împreună imnul separatist al Ținutului Secuiesc, chiar la finalul unui meci pierdut cu Ungaria, unde chiar conducerea Federației de Hochei i-a acuzat pe jucătorii noștri, de origine maghiară, de blat în favoarea Ungariei.

Deși toată societatea s-a inflamat timp de mai multe zile, nimeni n-a luat nici o măsură de pedepsire a afrontului grav la identitatea națională românească.

De ce? Din mai multe motive, printre care unul important este că girantul din tribună al manifestării a fost chiar un oficial român, ministrul udemerist al mediului, șovinul Tanczos Barna, costumat acolo chiar cu însemnele separatiste ale Ținutului Secuiesc.

Ungurii au amenințat că vor ieși de la guvernare (deci șantaj politic!), iar Iohannis a dat ordin să nu se facă nimic contra responsabililor. PSD și PNL pot avea majoritate și fără UDMR, dar probabil că Iohannis are calcule ca să nu fie atât de dependent de pesediști, iar asta e doar o parte mai comodă a posibilului raționament (eronat!) al lui KWI.
Am o informație din surse sigure că acum trei săptămâni chiar partenerul strategic american i-ar fi transmis lui Ciucă că trebuie să elimine UDMR de la guvernare, exact în contextul vulnerabilităților generate de calitatea de PROXY al Ungariei în relația cu Rusia, respectiv de dedicația udemeriștilor de a urma strategia lui Viktor Orban în zonă.

Știți că am informat public că PSD a discutat în ședință internă această posibilitate în urmă cu cca 10 zile, dar din nou nu s-a mai întâmplat nimic, lucru ce-a generat fricțiuni neobișnuite în comunicarea informală româno-americană.
Unde-am ajuns ? Uite aici: ”Președintele Ungariei, Katalin Novák, face prima vizită în România. Ea a aterizat joi, la Cluj-Napoca și a fost întâmpinată de Vákár István, vicepreședintele Consiliului Județean Cluj. Novak a participat sâmbătă, 21 mai, la dezvelirea statuii principelui Gábor Bethlen în centrul istoric din Alba Iulia.
Dezvelirea statuii principelui Gabor Bethlen are loc cu ocazia celui mai mare eveniment al Bisericii Reformate Maghiare. Mai exact, între 19-21 mai se desfășoară la Alba Iulia, Ziua Unității Reformate organizată de Eparhia Reformată din Ardeal.
Katalin Novák a ţinut un discurs cu prilejul dezvelirii statuii principelui transilvănean Gábor Bethlen, în centrul fostei capitale a Transilvaniei, a anunţat Biroul de Presă al Eparhiei Reformate din Ardeal.” (stiripesurse)
Rețineți vă rog formulările de „fostă capitală a Transilvaniei”, axa de vizită Cluj – Alba Iulia (capitala de facto a ardelenilor, respectiv capitala istorică a UNIRII), plus cinstirea memoriei fostului principe al Transilvaniei, Gabor Bethlen, promotor istoric al protestantismului contra religiei creștin-ortodoxe a românilor ardeleni.

În plus, pe agenda lui Katalin Novak s-au aflat bineînțeles întâlniri doar cu lideri udemeriști care sau declarat revizioniști ori antiromâni!

Președintele Ungariei a declarat la inaugurarea complexului de clădiri „Transilvania” al Muzeului Etnografic în Aer Liber de la Szentendre că: „Limba maternă, maghiara, istoria şi cultura noastră comună sunt cordonul ombilical care leagă Transilvania de Ungaria” , după care a mai subliniat subliniat: cultura maghiară din Transilvania nu este o parte din trecutul nostru, ci o parte din prezentul nostru şi o cheie pentru viitorul maghiar. Ungaria nu ar fi fost la fel fără Transilvania.
De asemenea a spus și că secţiunea transilvăneană a muzeului etnografic de la Szentendre este ca o poartă stelară care ne permite să transcendem frontierele spaţiului şi timpului şi să ne simţim ca în Transilvania.” (MTI)
Și dacă tot acest șir de acțiuni revizioniste și periculoase pentru România nu-i poate convinge pe liderii de la București să treacă la acțiune urgentă, mai notați că SEPSI (echipa finanțată de către Guvernul Ungariei!) a câștigat Cupa României la fotbal, iar suporterii acesteia de pe stadionul Rapid, nu doar că s-au întors cu fundul atunci când s-a intonat Imnul României, dar au scandat tot timpul meciului „RIA! RIA! UNGARIA! UNGARIA!”.

La București, în România!


Faptul că tot aseară la tv Marcel Ciolacu, unul dintre liderii politici principali de azi, chestionat fiind despre situație, s-a enervat asupra acestui subiect, dar în loc de cereri și măsuri urgente a arătat doar cu degetul la ministrul nostru de externe Aurescu („ăla micu cu trabucu” …), ne-arată în plus cât de mare e blocajul de acțiune la București, pe o speță unde orice stat din spațiul euroatlantic ar fi luat foc.

Desigur, Iohannis și-ai săi mizează pe pasivitatea iresponsabilă a românilor, demonstrată plenar în pandemie. Iar Ungaria (și Rusia?!) pariază pe același lucru, dublat de slăbiciunea, inadecvarea și prostia politicienilor români.

Aceasta vizită în România a presedintei Ungariei a sfidat toate regulile de protocol, de curtoazie, de buna vecinatate si de eleganta scrie fostul prim-ministru Adrian Năstase pe blogul său. Era normal ca vizita sa inceapa la Bucuresti, la Cotroceni, pentru a marca relatia bilaterala. Ea putea continua cu puncte de program din Transilvania. Katalin Novak a dorit însă sa sublinieze, că ea nu vine in vizita in Romania ci in Transilvania, sfidând in acest fel suveranitatea statului roman.

Transilvania trebuia sa para o provincie a Ungariei. Astfel de provocari au mai avut loc. Unele au primit raspunsul potrivit, altele nu. Si de data aceasta va fi nevoie de un raspuns politic si nu de o lectie despre drepturile kin states, pe care ungurii le stiu foarte bune dar nu le respecta. Pare ca actiunile revizioniste ale Rusiei in Ucraina capata noi reverberatii si la liderii de la Budapesta”.

Cu ocazia vizitei efectuate în România, președinta Ungariei s-a întâlnit la Cluj-Napoca și cu liderul UDMR, vicepremierul Kelemen Hunor (foto), iar la finalul întrevederii declara că este de datoria sa să îi reprezinte „pe toți maghiarii” și că pentru ea nu contează unde locuiesc aceștia.

Astăzi m-am întâlnit cu Hunor Kelemen, Președintele UDMR, Viceprim-ministru al României. Ca Președintă a Ungariei, consider că este prioritatea mea să îi reprezint pe toți maghiarii, deoarece pentru mine nu e nicio diferență dacă aceștia locuiesc în interiorul sau în afara frontierelor. Maghiarii sunt maghiari, punct”, a scris Katalin Novak pe Facebook.

Fostul prim ministru român Adrian Năstase cere măsuri dure după vizita președintelui Ungariei: „A tratat Transilvania ca o provincie a lor”

Politicianul român susține că în ultimul secol, atitudinea revizionista a Ungariei a devenit mai agresiva atunci când a considerat ca statul român este vulnerabil in plan intern si in planul alianțelor.

“Se pare ca acum Budapesta mizează pe faptul ca Rusia ar putea impune o nouă Conferință de la Ialta.

Trebuie sa mentionez ca, in conditiile in care Kelemen Hunor a participat la aceasta actiune, intalnindu-se cu presedinta Ungariei, el a devenit complice la actiunea de sfidare a suveranitatii Romaniei, asa cum s-a intamplat si la meciurile de hochei/fotbal, cu ministrii care au asistat fara reactie.

Este posibil ca UDMR, dupa rezultatele de la alegerile din Ungaria si obosit sa gestioneze atatea fonduri guvernamentale în Romania, sa-și pregateasca ieșirea de la guvernare.

Cred ca liderii României ar trebui sa afirme și ei „România este România. Punct.” Și sa acționeze în consecință”.

Măsurile pe care le cere fostul premier Adrian Năstase

Acțiunile pe care trebuie să le asume actualii guvernanți:

  1. Declararea „persona non grata” a conducatorilor asociației care i-a premiat pe cei condamnati pentru terorism;
  2. stabilirea unor reguli pentru protectia demnitarilor străini care vin în România, indiferent de scopul vizitei (alergări in parc, vizite la biserici, etc). Inclusiv în ceea ce priveste portul de arme pentru insoțitori;
  3. preluarea urgenta a reglementarilor din Ungaria (tara membra a UE) pentru a fi introduse in legislatia noastra, in privinta achizitionarii de catre straini a bunurilor imobile (in special terenuri agricole si bunuri culturale). Ministerul de externe ar trebui sa pregatească acest documentar in maxim o luna;
  4. Analiza a ceea ce s-a intâmplat, din punct de vedere etnic/demografic, in ultimii ani, in Covasna si Harghita, fenomen denumit de unii „ethnic cleansing”;
  5. Crearea unei comisii speciale de anchetă in Parlament pentru a examina daca românii din Ungaria beneficiaza de aceleași drepturi precum maghiarii din România.

“Sunt adeptul unei relatii corecte, de bunavecinatate cu Ungaria dar nu este posibil ca Parteneriatul pentru secolul 21, pe care l-am incheiat cu premierul Medgyessi, sa fie interpretat doar prin oglinda retrovizoare de catre actualii conducatori ai Ungariei.

Imi este clar ca presedintele Romaniei, in conditiile in care urmareste un post international in perioada urmatoare, nu doreste sa se faca „valuri” pe astfel de teme, când este nevoie de unanimitati pentru sanctiunile la adresa Rusiei iar Ungaria nu ar trebui antagonizată. Interesele României sunt altele!”, scria Adrian Năstase pe blogul personal”, a mai scris Adrian Năstase în https://www.realitatea.net.

27/05/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: