CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Hărțile etnice și KURZII, cel mai mare popor fără țară

Kurds in Germany slam Ankara

Foto: Manifestație a kurzilor pentru independență

Kurzii pe hărțile etnice

Când se discută despre ofensiva militară lansată recent în zonele din nord-estul Siriei controlate de kurzi (Rojava)  revine în actualitate, în special în ceea ce privește relațiile etnice și problema kurdă.

În cele ce urmează, situl maghar  https://pangea.blog.hu/ kurdok_etnikai_terkepeken,  prezintă  câteva hărți etnice / etnografice, care  ilustrează distribuția populației kurde și prezintă o serie de date importante privitoare la istoria postbelică a regiunii.

De asemenea, se încearcă  evidențierea unor posibilele paralele cu Ungaria după pierderile teritoriale suferite  în urma Tratatului de la Trianon.Războiul civil din Siria, care a început după primăvara arabă din anul 2011, și a crescut în amploare după 2017, odată cu statul islamic pare să înceteze să existe în sens teritorial, majoritatea militanților săi fiind prinși  într-un război de gherilă.

Kurzii au preluat controlul asupra marilor zone din nord-estul Siriei, în principal în detrimentul statului islamic, controlând și fosta „capitală” a acestuia, Rakka. 

szerdogan.jpg

Foto: 24 septembrie 2019 – Președintele turc Recep Tayyip Erdoğan prezintă limitele zonei de securitate planificate pe o hartă la o reuniune a ONU de la New York. sursă

Cu toate acestea, nu înseamnă că aceste zone din Siria au o populație kurdă uniformă în interiorul zonei care este ținta ofensivei turcești.

Pe de altă parte, turcii, care au ei înșiși o minoritate kurdă semnificativă pe terioriul lor, văd în kurzii sirieni ca o sursă de amenințare la adresa securității țării , fiind acuzați că ar avea legături cu PKK, o organizație pe care o califică drept grup terorist.

nov7isis.jpg

Harta: Teritoriile dominate de diferite grupuri etnice in Siria și nordul Irakului; sursă

Poporul kurd este estimat la 30 și 40 de milioane de persoane și reprezintă astăzi cea mai mare minoritate etnică din lume care nu are o țară. Din acest număr, aproximativ 15 milioane locuiesc în Turcia (15-20% din populația țării), 6-8 milioane în Irak (15-20% din populația țării), aceeași în Iran (10% din populația țării) și În Siria, 1-2 milioane de oameni, 5-10% din populația țării.

Alte surse au evaluat populația kurdă (dinainte de războiul civil) în Siria la 10% din totalul populației estimând-o la 2,4 milioane de oameni. În plus, numărul de diaspora este semnificativ, aproximativ 6-800 de mii de kurzi care trăiesc în Germania.

În Siria, kurzii trăiesc în principal în nordul, nord-estul țării, dar distribuția lor este departe de a fi uniformă majoritatea orașelor lor fiind înregistrată în în imediata apropiere a frontierei cu Turcia. Kurzii sunt musulmani, aproximativ 75% dintre ei fiind de confesiune sunită. Kurzii  șiiti trăiesc și în anumite părți din Turcia, Irak și Iran.

Există, de asemenea, kurzi creștini, Jazid și Zoroastrienin.

Ei nu sunt complet omogeni din punct de vedere lingvistic, vorbind trei dialecte diferite ale limbii kurde, care face parte din familia de limbi indo-europene , kurzii din Turcia folosesc litere latine, în timp ce celelalte grupuri kurde utilizează scrierea arabă. 

 

 

sznepeloszlas.jpg

Distribuția populației în Siria.sursă

sznyelv.jpg

Condiții lingvistice în Siria.sursă

Au existat semne ale apariției sentimentului de conștiință naționale și  de apartenenței lor în raport cu  alte popoare încă din  secolul al XII-lea, dar începând cu secolul al XVI-lea teritoriile kurde au fost împărțite între Imperiul Otoman și Persia, ceea ce a dus la lupte îndelungate.

În Orientul Mijlociu, conceptul de minoritate națională în sens european nu a fost cunoscut  mult timp, întrucât minoritățile erau organizate în primul rând pe  bază religioasă, în funcție de raportul dintre islamism, care este religia dominantă, și alte religii prezente în regiune.

Conducerea politică musulmană arabă și turcă  privește creștinii și evreii drept „popoare ale cărții” (concept monoteist privitor la descendenții biblicului  Avraam), astfel încât în cea mai mare parte a perioadei respective, credincioșii acestor religii ale lumii au coexistat mai mult sau mai puțin pașnic (fapt ilustrat și de cartierele confesionale existente în orașele istorice din Orientul Mijlociu).

Ideea unui stat kurd independent a apărut pentru prima dată în timpul șeicului Obajdalláh , la sfârșitul secolului al XIX-lea, mișcarea condusă de el fiind  considerată  prima mișcare naționalistă în sens european, care viza independența și unificarea teritoriilor kurde aflate atât sub dominația Turciei, cât și a Persiei. Mișcarea a fost strivită Imperiul Otoman în 1881 .

În același timp, kurzii au luat parte la Primul Război Mondialde partea turcilor și mai târziu au luptat și împotriva populației armene, diverse estimări evaluând numărul victimelor genocidului armean din Turcia între 300.000 și un milion și jumătate de oameni.

Soldații din jandarmeria turcă și  luptători din triburile kurde   au mânat armenii pe jos în lagărele din deșert aflate la granița dintre actualul Irak și Siria, unde mulți și-au pierdut viața din cauza lipsei de alimente și a brutalității soldaților turci din pază.

Deși genocidul armean  este recunoscut oficial de aproximativ două duzini de state, existența acestuia este în continuare respinsă de Turcia.

Comunitățile armene derulează de mai multă vreme o intensă campanie de sensibilizare a opiniei publice în această privință, însă multe țări continuă  inclusiv  Ungaria refuză și acum să recunoască crimele și genocidul de care s-a făcut vinovată Turcia.

După Primul Război Mondial, Turcia a pierdut o parte semnificativă a teritoriului său sub tratatul de pace de la Sèvres, dar trupele lui Kemal Atatürk, cu sprijinul sovietic, au reușit să recapete teritorii semnificative și să lupte pentru un nou tratat de pace . 

Tratatul de pace de la Sèvres, deși a fost  anulat prin Tratatul de pace de la Lausanne, este încă unul dintre cele mai citate documente ale aspirațiilor de independență kurde, întrucât acesta a proclamat pentru prima dată posibilitatea autonomiei kurde și chiar a independenței.

Tratatul de pace de la Sèvres, 10 august 1920

„SECȚIUNEA III.

KURDISTAN.

ARTICOLUL 62.

Comisia stă la Constantinopol și este formată din trei membri desemnați de guvernele britanice, franceze și italiene, respectiv, redactează în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a prezentului tratat la sud de granița sudică a Armeniei, după cum se poate determina ulterior, iar la nord de frontiera Turciei cu Siria și Mesopotamia, astfel cum sunt definite la articolul 27 alineatele (2) și (3). Dacă unanimitatea nu poate fi asigurată cu privire la nicio întrebare, aceasta va fi transmisă membrilor Comisiei guvernelor lor respective. Schema trebuie să conțină garanții complete pentru protecția asyro-caldeenilor și a altor minorități rasiale sau religioase din aceste zone și, cu acest obiect, o Comisie compusă din britanici, francezi, italieni,

 

ARTICOLUL 64

Dacă în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului tratat, popoarele kurde din zonele definite la articolul 62 se vor adresa Consiliului Ligii Națiunilor pe un astfel de continent pentru a arăta că majoritatea populației din aceste zone dorește independența față de Turcia și, în cazul în care Consiliul consideră că aceste popoare sunt capabile de o astfel de independență și recomandă acordarea acestora, Turcia este de acord să execute o astfel de recomandare și să renunțe la toate drepturile și titlurile asupra acestor domenii. Dispozițiile detaliate pentru o astfel de renunțare vor face obiectul unui acord separat între Puterile Aliate Principale și Turcia. Dacă și când are loc o astfel de renunțare,

Ulterior, când în Turcia Kemalismul a devenit ideologia dominantă, a rezultat un sistem de stat bazat pe modelul francez.

În urma concepției naționale, oricine trăia  pe teritoriul Turciei a fost considerat turc, însă această circumstanță a catalizat semnificativ aspirațiile kurde de secesiune.

Primul Război Mondial a adus, de asemenea, schimbări politice fundamentale în regiunea largă. Teritoriile de est ale Imperiului Otoman au fost împărțite între puterile Antantei (francezii și britanicii – cu acordul tacit al rușilor) încă din 1916 într-un acord secret, Convenția de la Sykes-Picot.

sykes_picot_agreement_map.jpg

Diviziunea fixată în Convenția Sykes-Picot. sursă

Deși convenția nu a fost implementată în primul tur, ulterior, în urma deciziilor Societății Națiunilor, logica convenției a rezolvat  în mare măsură hotarele zonei.
 Ca urmare a convenției, au fost, de asemenea, hotărâte secțiuni de graniță care pot fi găsite în zonă până în zilele noastre și care reprezintă un punct dureros pentru arabi astăzi reprezentând un  simbol al „trădării marilor puteri”.

Britanicii,  i-au convins pe arabii aflați sub stăpânirea otomană, să atace turcii, promițând în schimb crearea unui stat arab, mare și unificat.
În cele din urmă, kurzii nu și-au câștigat independența și chiar teritoriile kurde fragmentate dintre statele succesoare prezintă unele semne de dezintegrare istorică. 

Deși există o conștiință națională kurdă unificată, au existat perspective destul de diferite pentru minoritățile kurde care trăiesc în zone diferite. 

În timp ce în Iran, pentru o perioadă scurtă de timp după cel de-al Doilea Război Mondial, cu sprijin sovietic, a existat un stat kurd independent (Republica Mahabadi), care a fost curând abolit de guvernul central, în Irak, de exemplu, mai întâi de facto după Războiul din Golf și apoi în Irak, în 2003. au reușit, de asemenea, să obțină autonomie de jure după ce, cu toate acestea, referendumul pentru independență din 2017 a eșuat din punct de vedere politic și încă nu există șanse foarte bune de independență .Istoria kurzilor din Turcia s-a schimbat din nou diferit.

Populația kurda din teritoriile anatoliene recucerită de Atatürk s-a trezit confruntată cu un naționalism turc bazat   bazat pe un model francez, unde naționalitatea cetățenilor este determinată de cetățenii țării (percepția statului-național), mai degrabă decât de cea lingvistică, culturală, religioasă se simt aparținând (percepția națiunii culturale) Această poziție de bază a redus semnificativ oportunitățile kurzilor din Turcia.

Cea mai semnificativă mișcare de rezistență până în prezent este Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) condus de Abdullah Öcalana fost marcat de o răscoală care a început în 1984. Öcalan a plasat inițial PKK ideologic pe o bază ideologică marxist-leninistă. Și în acest sens, considerații politice reale l-au determinat să câștige sprijinul Uniunii Sovietice.

 Răscoala militară a pretins între 30 și 40.000 de vieți din 1984, iar membrul NATO Turcia a declarat PKK o organizație teroristă, urmată de câțiva membri aliați ai NATO. Aceasta are o serie de consecințe practiceexistă, iar acest impuls stă la baza afirmației turcești conform căreia ofensiva împotriva teritoriilor kurde din Siria, deși kurzii au luat cota unui leu în destrămarea Statului Islamic, face parte din lupta împotriva terorismului. 

După prăbușirea Uniunii Sovietice, lupta armată a PKK a eșuat și Öcalan a fost încarcerat ulterior. 

Până atunci, transformarea ideologică a PKK poate fi urmărită. În locul unei ideologii marxiste-leniniste, s-a urmărit un fel de concepție radicală de stânga asupra democrației, al cărei scop nu mai era (clar) obținerea independenței naționale, ci crearea unui fel de autonomie democratică și un sistem social alternativ bazat pe comunități mici și feminism. 

Aceasta, pe de o parte, a ajutat PKK și Öcalan să supraviețuiască politic după revolta pierdută, iar pe de altă parte, a ajutat la câștigarea de noi susținători din comunitățile emoționale de stânga din lumea occidentală. 

În Siria, unde trăiesc mult mai puțin de o zecime cât mai mulți kurzi ca în Turcia, gândurile politice ale lui Öcalan au influențat și chiar mai devreme, în baza acordului dintre regimul Assad și PKK, PKK ar putea folosi teritoriile kurde siriene ca bază. 

La început, Ocalan era interesat doar de situația kurzilor din Turcia, nu și a sirienilor. Astfel, s-ar fi putut întâmpla ca regimul Assad, în timp ce sprijinea PKK, să fi suprimat kurzii din Siria. 

În urma primăverii arabe și a izbucnirii războiului civil sirian, în vara anului 2012, YPG a luat puterea în mai multe orașe din nord-estul Siriei și a început să se poziționeze împotriva capitalismului promovând un soi de confederalism democratic , ale cărui obiective includ prezentarea unei alternative la statul național și la capitalism, bazat pe economia cooperativă și controlul democratic al mijloacelor de producție, luarea deciziilor de către comunitățile locale, comunele, consiliile și autodeterminarea organizațiilor de femei și etnice. 

                                         

Mii de comune au fost organizate în zonă și există, de asemenea, un accent puternic pe reprezentarea politică a femeilor. 
În cele ce urmează , vom reproduce câteva hărți etnice ale regiunii. 

 

kezirat1917.jpg

Meyer, E .: Harta etnografică a Turciei în Asia care prezintă distribuția raselor. 1917thsursă

Harta ar fi putut fi făcută pentru raportul Fundației Rockefeller, ca inscripție, în 1917.  

german.png

Naționalități subiecte ale alianței germane. 1917?sursă

Harta realizată în ultimii ani ai Primului Război Mondial arată relațiile etnice ale teritoriului puterilor centrale din punctul de vedere al Antantei. 

Gruparea diferitelor etnii este oarecum neobișnuită:   marcate cu negru sunt etniile care formează statul și  nu au fost separate una de cealaltă, iar utilizarea negrului le-a dat un strat de semnificație clar negativ.În monarhia austro-ungară, în urma compromisului, maghiarii au fost considerați și un stat-națiune.

În schimb, minoritățile au fost, de asemenea, înfățișate într-un mod clar distinctiv, astfel încât mesajul principal al întregii hărți sublinia cât de diversificate etnic erau puterile centrale și  numărul mare de minorități etnice din afara statelor naționale .Așa au fost reprezentați kurzii pe hartă ca una dintre cele mai mari minorități din Imperiul Otoman târziu.

Se poate observa că limitele etnice descrise pe această hartă și pe cea anterioară coincid practic, în ciuda faptului că hărțile folosesc o metodă de colorare a suprafeței în care nu este întotdeauna posibil să fie desemnată o limită clară, mai ales în zone slab populate sau care au o populație foarte amestecată.

 

gabrys.jpg

Gabrys, J: harta etnografică a Europei. 1918 (detaliu)sursă

 

1918kurd.jpg

Schwabe, Ernst: Völkerkarte von Europa. 1919. (detaliu)colectie privata

 

kurd3.jpg

Harta Turciei de Est din Asia, Siria și Persia de Vest (etnografic). 1919thsursă

Harta de mai sus a fost făcută ca parte a pregătirilor pentru pace după primul război mondial. Harta a fost întocmită de Secția Geografică a Diviziei de Informații Navale, care reunește activitatea geografică a pregătirilor de pace britanice. 

Unitatea organizațională a funcționat alături de Universitățile din Oxford și Cambridge, iar activitatea sa principală a fost compilarea unei serii de manuale cu o serie de hărți cu o abordare geografic-statistică pentru fiecare țară și colonie.

Cu toate acestea, hărți mai mari au fost publicate într-un folder separat. Harta de mai sus se află într-un dosar tematic cu date etnice datate din aprilie 1919 ( hărți etnografice din Europa Centrală și de Sud-Est și Asia de Vest) a fost adăugată ca o a cincea foaie lângă harta cu patru secțiuni a situației etnice din Europa Centrală, indicând faptul că britanicii au arătat un interes crescut pentru situația etnică din cele două regiuni îndepărtate. 

Conform legendei hărților, kurzii locuiau în zone marcate în galben și maro deschis, unde galbenul indică zona de așezare principală, iar maro deschis indică zone slab populate.

m4.jpg

4. Harta întocmită conform hărții etnografice înaintată de guvernul britanic la Leauge of Nations în septembrie 1924. 1925.Locație: MTA CSFK FTI Library D-345 (Budapesta)

m5.jpg

5. Harta întocmită conform hărții etnografice a Turciei de Est din Asia, Siria și Persia de Vest, publicată de Royal Geographic Society în 1910.Locație: MTA CSFK Biblioteca FTI D-346 (Budapesta)

6.jpg

6. Teleki, Paul: Harta etnografică a teritoriului în litigiu întocmită de Comisie conform ultimelor statistici elaborate de Guvernul Irakului. 1925th Locație: Biblioteca MTA CSFK FTI D-347 (Budapesta)

Din punct de vedere maghiar, de fapt, cele trei hărți de mai sus, în special cele din urmă, sunt cele mai importante documente cartografice legate de kurde. István Klinghammer, cartograf și fost secretar de stat pentru învățământul superior, a publicat mai multe articole pe această temă . 

În 1924, cartograful ungur Pál Teleki a fost invitat să participe la Comisia Mossul cu trei membri, înființată de Liga Națiunilor pentru a soluționa problema frontierei turco-irakiene. Așa cum am arătat deja Imperiul Otoman a  suferit mari pierderi teritoriale la sfârșitul Primului Război Mondial în urma tratatului de pace de la Sevres.  

Turcia a pierdut marea majoritate a teritoriilor arabe pe care le stăpânise.

Cu toate acestea, trupele lui Kemal Atatürk au reușit să recâștige numeroase teritorii, fapt care a dus la renegocierea condițiilor de încheiere a păcii cu Antanta.

Cartograful maghiar Pál Teleki a avut un rol, punând la dispoziția comitetului materiale  cartografice bazate pe cercetări personale în  teren.

magyarazat.jpg

Figuri comparative din broșura explicativă a ediției în limba engleză a Hărții Roșiisursă

În cele din urmă, comitetul a propus împărțirea regiunii, astfel încât teritoriile kurde să rămână împreună și a sugerat, de asemenea, ca kurda să fie limba administrației în aceste zone. 

Posibilitatea unui Kurdistan independent nu a mai fost discutată , comitetul  acționând exclusiv în legătură cu problema zonei petroliere kurde Mosul-vilayet.

Decizia cu privire la propunerea comisiei a fost amânată în cele din urmă de Liga Națiunilor (câmpurile petroliere au jucat și ele un rol) și abia în 1926 s-a stabilit frontiera finală în Tratatul de la Ankara.

  

 Conservatorii maghiari au, în general, simpatie pentru kurzi. Acest lucru se datorează în mare măsură faptului că văd paralele între vitejia națiune din Orientul Mijlociu și maghiarii care au fost, de asemenea, exploatați și abandonați de marile puteri din istorie, (…) Maghiarii de peste graniță (cu excepția Csángós) sunt moștenitorii jefuitori ai unui stat istoric continuu și recunoscut, dar kurzii nu au avut aproape niciodată propriul lor stat și niciun plan concret în acest sens.

Maghiarii pot fi considerați un popor unit în sens european, în timp ce nu se poate spune despre kurzi. (…)În mod inconștient, logica Wilson care a fondat Trianon este, de asemenea, preluată de partea conservatoare maghiară când vine vorba de drepturile naționale ale kurzilor.  

 Poate fi util să examinăm mai îndeaproape paralelele și diferențele dintre argumentul teritorial ungar și relația kurdo-turcă. În timp ce kurzii nu au un stat și – ținând cont de particularitățile și condițiile politice locale – problema poate fi descrisă practic pe linia unei aspirații de autonomie / independență bazate pe etnie pur, etnice, aspirațiile maghiare după pierderea teritoriului în primul război mondial au arătat o dualitate: atât discursurile politice în legătură cu discuțiile de pace, cât și discursurile politice din următorii douăzeci și cinci de ani s-au bazat esențial pe o abordare integrată,  considerat că întreaga zonă pierdută ar trebui recuperată în contextul revizuirii teritoriale. 

Revizuirea completă, integrală, deși nu este o realitate istorică, a jucat totuși un rol fundamental în consolidarea și legitimitatea regimului din Horthy, formând astfel baza propagandei oficiale de stat în perioada respectivă și, în acest sens, putem descoperi câteva paralele  bazate în cea mai mare parte pe statalismulul în stil francez și pe fundalul ideologic al ideii hungarismului.

A fost ideea de stat a Sfântului Ștefan. Activitatea de propagandă bazată pe conceptul de națiune  a fost puternic construită pe reprezentarea vizuală a Ungariei istorice, astfel încât diverse reprezentări ale hărților ar putea deveni unul dintre cele mai importante și mai des utilizate instrumente de propagandă de revizuire .

 Argumentul nu ocolea  considerentele religioase, iar paralelele biblice erau adesea folosite ca elemente de propagandă în prezentarea nedreptății tratatului de pace, în special în reprezentările răstignite ale Ungariei istorice, care putea fi găsită pe afișele sau copertele de carte contemporane.

igazsagot_mo.jpg

Foto: Ottó Légrády: „Adevărul pentru Ungaria!” Greșelile crude ale lui Trianon c. copertă de carte din 1931.

sursă

Abordarea etnică  a jucat un rol determinant în propaganda organizațiilor sociale susținute de stat, numărul   maghiarilor trăitori peste graniță fiind întotdeauna un punct de referință important  la nivelul propagandei.

O serie de materiale bazate pe etnie au fost create în institutele științifice din Ungaria (în special Institutul de Științe Politice), fiind apoi utilizate pentru prima și cea de-a doua decizii de la Viena în favoarea obiectivelor revizuirii granițelor.

Planul de revizuire din 1934 al lui Gyula Gömbös a avut ca scop recuperarea unor zone mai mici în comparație cu revizuirea integrală totuși, nu se bazează atât pe distribuția etnică, ci mai degrabă pe considerente de distribuție a materiilor prime și geografice. 

Abordarea etnică, pe de altă parte, spre deosebire de abordarea integrală, este mult mai asemănătoare cu aspirațiile naționale ale kurzilor, cu toate acestea, în conformitate cu principiile Wilson, mulți români și slovaci sunt identificați și cu kurzii.

 Deși partea maghiară nu s-a angajat într-o răscoală prelungită sau război de gherilă similar cu cel declanșat de PKK, au existat exemple de pași distructivi în Ungaria contemporană, cum ar fi scandalul de contrafacere francez din 1925 .

În cazul în care anumite cercuri, care se presupun că se întorc la guvernare, doreau să se răzbune în Franța prin falsificarea bancnotelor de 1.000 de franci la scară industrială (acest episod are și implicații istorice: bancnotele contrafăcute, ca să apară la mâna a doua, au fost călcate în subsolul Institutului de Științe Politice).

În acea perioadă, abordarea integrală și etnică în spațiul public rareori se contraziceau, dar opoziția era cu atât mai spectaculoasă. 

Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens poate fi găsit în domeniul cartografiei etnice în legătură cu harta etnografică din 1927 a Károly Kogutowicz. 

Harta publicată în trei ediții a fost destinată publicului larg Kogutowicz, este una dintre cele mai cunoscute hărți etnice maghiare. 

 

  Dr. Kogutowicz Károly: Harta etnografică a Ungariei. 1: 1.000.000. Budapesta, 1927. I-III. ediție. Publicat de Lajos Kókai. În: Anunțuri geografice. 927. 266-269.

Károly Kogutowicz: Harta etnografică a Ungariei. 1927 (prima ediție)

sursă

800px-population_map_syria_liban_1935.jpg
Institut français du Proche-Orient:  Syrie și Liban. 1935thsursă

kurd1935_1.JPG

Services Spéciaux du Levant: Siria și Liban. Repartition par races and religions des divers groupements habitant les etats sous mandat francais. În jurul anului 1935. (detaliu)sursă

Terenuri-of-the-kurzilor-1946.png

Afaceri externe: Zonele locuite de kurzi. 1946 sursă

1_near-est-etnografie-rus.jpg

Narodü Perednej Azii. 1960 sursă

De fapt, există o hartă etnică puțin a kurzilor înșiși, în care majoritatea apare la periferia hărților car4e înfățișează zone mai mari .

Până la 1924 au fost făcute puține hărți etnice ale zonei. Hărțile etnice ulterioare bazate pe un teritoriu mai restrâns,  sunt aproape fără excepție bazate pe Convenția Sykes-Picot și statele succesoare ale acesteia.

O excepție din domeniu este harta etnică a lui Teleki din 1924/5 pentru Comisia Mosul, care, cu toate acestea, înfățișa doar zona vilayetului Mosul.

Prin urmare,  putem vedea că lupta kurzilor de a deveni o națiune unitară și posibilitățile independenței lor, precum și organizarea lor socială, este o problemă destul de complexă. 

Ofensiva turcă lansată recent este un episod  extrem de trist al acestei istorii, dar interpretarea evenimentelor este extrem de politizată, bazată mai degrabă  pe argumente retorice care pot servi interese conjuncturale de moment.

Despre kurzi și Orientul Mijlociu mai larg, există o mulțime de hărți suplimentare pe  edmaps.com și, în mod special, hărți moderne ale etnicului Michael Izady legate de laturile proiectului Golful / 2000.

Bibliografie (surse):

                                                               

Hărţi

4. Harta întocmită conform hărții etnografice înaintată de guvernul britanic la Leauge of Nations în septembrie 1924. 1925.

5. Harta întocmită conform hărții etnografice a Turciei de Est din Asia, Siria și Persia de Vest, publicată de Royal Geographic Society în 1910.

6. Teleki, Paul: Harta etnografică a teritoriului în litigiu întocmită de Comisie conform ultimelor statistici elaborate de Guvernul Irakului. 1925 

Afaceri externe: Zonele locuite de kurzi. 1946th Gabrys, J: Carte etnografie a Europei.

1918 Institut français du Proche-Orient: Syrie și Liban. 1935thhttps://isis.liveuamap.com/Károly Kogutowicz: Harta etnografică a Ungariei.

 1927 Harta Turciei de Est în Asia, Siria și Persia de VestMeyer, E .: Harta etnografică a Turciei în Asia care prezintă distribuția raselor. 1917 Narodü Perednej Azii.

1960 Divizia de Informații Navale Secțiunea geografică: Hărți etnografice din Europa Centrală și de Sud-Est și Asia de Vest.

1919 Distribuția populației în SiriaSchwabe, Ernst: Völkerkarte von Europa. 

1919 Servicii Spéciaux du Levant: Siria și Liban. Repartition par races and religions des divers groupements habitant les etats sous mandat francais.

În jurul anului 1935.Siria: compoziție lingvistică.Naționalități subiecte ale alianței germane. 1917?Teleki, Paul: Harta etnografică a Ungariei bazată pe densitatea populației. 1919 Documente istorice   textul tratat vres-i-pace Textul raportului final al Comisiei Mossul

Alte

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/sy.htmlhttp://edmaps.com/html/kurdistan.htmlhttp://gulf2000. columbia.edu/maps.shtml#ethno

https://jogaszvilag.hu/vilagjogasz/buntetheto-ea-kurd-terroristavezernek-tekintett-ocalan-velemenyenek-meghallgatasara-buzdito-nyilatkozat/https://en.wikipedia.org/wiki/Naval_Intelligence_Handbookshttp://konfliktuskutato.hu/index.php?option=com_content&view=article&id=345:az-oermeny-nepirtas-1915&catid=42:nepirtasok&Itemid=210https://wwi.lib.byu.edu/index.php/Sykes-Picot_Agreement

https://www.spglobal.com/platts/en/market-insights/latest-news/oil/062119-middle-east-attacks-intensify-iraq-eyes-vital-oil-gatewayOttó Légrády: „Adevărul pentru Ungaria!” Greșelile crude ale lui Trianon. 

1931 http://www.ormenygenocidium.hu/http://www.oxfordislamicstudies.com/print/opr/t236/e0440https://hu.wikipedia.org/wiki/Lausanne-i_b%C3%A9keszerz%C5%91d%C3%A9s

 

02/06/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O hartă a ”Noului Orient Mijlociu”

Cum ar putea arăta Noul Orient Mijlociu  

În 2006, Revista Forțelor Armate din SUA, http://armedforcesjournal.com/blood-borders/ , a publicat o hartă concepută de locotenent colonelul  Ralph Peters, care a avut un mare impact în mass media și cercurile de analiză politică din întreaga lume, hartă pe care apare un Orient Mijlociu complet remodelat.

Această nouă hartă a Orientului Mijlociu, a fost prezentată drept o hartă a Marelui Proiect american privitor la Orientul Mijlociu.

În ultimii zece  ani, evoluțiile din regiune au readus-o pe ordinea de zi.

Lucrul cel mai izbitor din această hartă este împărțirea teritoriului actual al Irakului în trei regiuni: Nordică, Centrală și de Sud.

Kurzii ar urma să aibă pentru prima dată în istorie un stat al lor în nord, arabii sunniți la mijloc, iar statul arab șiit ar fi la sud, cu ieșire la Golful Persic.

Proiectul privitor la partea de nord a Irakului a fost parțial finalizat. Regiunea Kurdistanului din Irakul de Nord , care include  regiunea bogată în petrol (Kirkuk),se află sub autoritatea kurzilor, care beneficiază de o autonomie extinsă .

Granițele de sânge

Frontierele internaționale nu sunt și nu au fost niciodată definitive și necontestabile.  

Astăzi, cele mai arbitrare și mai contestate granițe din lume sunt în Africa și Orientul Mijlociu și au fost trasate de fostele puteri coloniale.  Acestea continuă să provoace moartea a milioane de băștinași aflați între granițele lor.

Dar granițele nedrepte din Orientul Mijlociu – pentru a împrumuta de la Churchill – generează și în plan internațional multe probleme  

 În Orientul Mijlociu în afară de frontierele disfuncționale și nesigure trebuie avute în vedere de asemenea și o mulțime de alte probleme legate atât de diversitatea culturală cât și de extremismul religios.

Desigur, nicio ajustare a frontierelor, oricât de draconică ar fi, nu ar putea face fericite absolut toate popoarele  din Orientul Mijlociu, mai ales dacă avem în vedere faptul că în numeroase cazuri, grupuri etnice și religioase diferite trăiesc pe teritorii care se întrepătrund, alcătuind un adevărat mozaic.

Granițele proiectate pe hărțile care însoțesc acest articol încearcă să repare nedreptățile suferite de cele mai importante popoare „înșelate”, cum ar fi kurzii, dar încă nu  rezolvă în mod adecvat aspirațiile creștinilor din Orientul Mijlociu, Bahais, Ismailis, Naqshbandis și multe alte minorități.

Cu toate acestea, trebuie ținut cont de faptul că, fără astfel de revizuiri majore ale frontierelor nu va deveni niciodată posibil în viitor un Orient Mijlociu mai pașnic și mai puțin tensionat.

În ceea ce îi privește pe cei care cred că granițele nu trebuie să se schimbe,  trebuie să le amintim că frontierele nu au încetat niciodată să se modifice de-a lungul secolelor.

Ele se schimbă chiar și acum sub ochii noștri în toată lumea din Congo, și Sudan, până în Kosovo, Ucraina și Caucaz.

Cea mai sensibilă problema de frontieră din Orientul Mijlociu este cea existentă între Israel și vecinii săi arabi.

Problema teritoriilor care înconjoară Ierusalimul, un oraș milenar cu o istorie însângerată, este strâns legată de rezolvarea ansamblului problemelor din Orientul Mijlociu.

Cea mai mare nedreptate făcută unui popor în Orientul Mijlociu, este absența unui Kurdistan independent.

Într-adevăr, cele cca. 35 de milioane de kurzi care trăiesc în regiunea Orientului Mijlociu (cifrele nu sunt precise, deoarece niciun stat nu a permis vreodată un recensământ onest), reprezintă cel mai mare grup etnic din lume fără un stat propriu.

Mai rău, kurzii au fost asupriți de toate popoarele care au invadat teritoriul  din antichitate până în zilele noastre.

SUA și partenerii săi de coaliție au ratat șansa istorică de a corecta această imensă nedreptate după căderea Bagdadului și prăbușirea dictaturii lui Saddam Hussein.

 Irakul, un stat artificial, ar fi trebuit împărțit imediat în trei state mai mici.   

Kurzii din Turcia au îndurat zeci de ani  de opresiune militară și de violentă demonizare, al cărei scop era distrugerea identității lor naționale.

După ce situația kurzilor din Turcia s -a ușurat oarecum în ultimul deceniu, represiunea s-a intensificat din nou în ultima vreme.

Kurzii din Siria și Iran s-ar grăbi fără îndoială să se alăture unui Kurdistan independent, dacă acest lucru ar fi posibil.

Refuzul democrațiilor lumii de a sprijini independența kurzilor, înseamnă în primul rând  nesocotirrea flagrantă a drepturilor  acestui popor străvechi și mai ales ignorarea faptului că un Kurdistan Liber, care s-ar întinde de la Diyarbakir prin Tabriz, ar fi cel mai pro-occidental stat din Asia.

O reașezare teritorială  în regiune ar putea face ca provinciile majoritare sunnite ale Irakului să aleagă în cele din urmă să se unească cu Siria, care la rândul ei și-ar pierde litoralul în urma creerii unui  Liban Mare, orientat spre Mediterana – Fenicia  renăscută.

La sud, în teritoriul majoritar șiit din vechiul Irak s-ar putea forma  un stat arab cu o mare deschidere la litoralul Golfului Persic.

Iordania își va păstra teritoriul actual, cu o oarecare expansiune spre sud, în detrimentul regatului saudit.

La rândul său,   Arabia Saudită va suferi  pierderi teritoriale  la fel de mari ca și Pakistanul.

Arabia Saudită,  va fi  împărţită astfel: în jurul oraşului-sfânt Mecca se va crea Statul Islamic Sacru, Yemen-ul va primi o parte din sudul actual al Arabiei Saudite, iar partea de nord-est va fi  înglobată noului Stat Arab Şiit.

E interesant că statul Irak va dispărea în urma aceastei reîmpărţiri, în locul său creându-se următoarele ţări:

în nord va fi Kurdistanul (care va fi locuit de kurzi), în vest Iraq-ul sunnit, cu centrul Bagdad (capitala), iar în sud, Statul Arab Şiit.

Cel mai câştigat din această împărţire va fi, categoric, Statul Arab Şiit, căci el va îngloba efectiv cele mai multe din rezervele petroliere ale ţării.

Iranul ar pierde o mare parte din teritoriul său  în favoarea unificării Azerbaidjanullui, a Kurdistanului independent, a Statului  Șiit Arab și a Balucistanulului Liber, dar ar câștiga provinciile din jurul orașului Herat în Afganistanul de astăzi – o regiune cu care are o afinitate istorică și lingvistică strânsă.

De fapt, Iranul va deveni din nou un stat etnic persan, cea mai dificilă întrebare fiind dacă trebuie să păstreze sau nu portul Bandar Abbas sau să-l predea statului Shiit Arab.

Ceea ce ar pierde Afganistanul în Persia în vest, ar câștiga în est, întrucât triburile care trăiesc în regiunea de nord-vest a frontierei  Pakistanului ar fi reunite cu conaționalii lor afgani.

Pakistanul, un alt stat nenatural, și-ar pierde teritoriul Baluș în fața Baluchistanului liber. Restul „natural” al Pakistanului s-ar afla în totalitate la est de Indus, cu excepția unui pinten spre vest, lângă Karachi.

În ceea ce privește Emiratele Arabe Unite, acestea ar putea fi încorporate în statul Shiit Arab de la Golful Persic (un stat care ar contrabalansa Iranul persan). 

Dubaiul , Kuweitul și Omanul ar rămâne în limitele lor actuale, scrie //magnanews.ro harta-noului-orient-mijlociu/

În fiecare caz, aceste  ipotetice reașezări ale granițelor reflectă afinități etnice sau religioase – în unele cazuri, ambele.

Studierea hărții revizuite, în contrast cu harta care ilustrează granițele de astăzi, relevă marile greșeli care s-au făcut în trasarea frontierelor de către francezi și englezi în secolul XX.

Corectarea granițelor pentru a reflecta voința oamenilor pare a  fi imposibilă.

Deocamdata. Dar timpul și inevitabilele vărsări de sânge  vor  duce la apariția unor granițe noi și naturale.

Babilonul a căzut de mai multe ori, nu-i așa?

Mișcările actuale din Orientului Mijlociu reflectă o situație care se înrăutățește, nu se îmbunătățește. 

Într-o regiune în care se manifestă  cele mai grave aspecte ale naționalismului și în care cele mai virulente aspecte ale religiei amenință să devină predominante, SUA și aliații săi  se pot confrunta cu crize fără de sfârșit. 

• • •

Imagine similară

Cine ar câștiga și cine ar pierde ?

Câștigători :

Afganistan

Statul Shia Arab

Armenia

Azerbaidjan

Baluchistan gratuit

Kurdistan liber

Iran

Statul sacru islamic

Iordania

Liban

Yemen

Perdanți :

Afganistan

Iran

Irak

Israel

Kuweit

Pakistan

Qatar

Arabia Saudită

Siria

Turcia

Emiratele Arabe Unite

(West Bank) malul de vest al Iordanului.

Noțiunea de „Noul Orient Mijlociu” a fost introdusă în iunie 2006 la Tel Aviv de către fostul secretar de stat american Condoleezza Rice, pentru a-l înlocui pe vechiul „Marele Orient Mijlociu”.

Această schimbare în frazeologia politicii externe, coincide cu inaugurarea terminalului petrolier Baku-Tbilisi-Ceyhan.Anunţul a fost, de fapt, o confirmare a „drumului militar” anglo-americano-israelit din Orientul Mijlociu.

Acest proiect a fost planificat de ani de zile şi constă în crearea unui „arc de instabilitate, haos şi de violenţă”, din Liban şi Palestina, până în Siria şi Iraq, şi mai departe către Golful Piersic, Iran şi Afghanistan, graniţa estică a NATO.

Tot atunci a mai fost lansat un alt termen intitulat „haos constructiv”, adică prin violenţă şi revoltă să se redeseneze harta Orientului Mijlociu, în conformitate cu obiectivele şi nevoile geostrategice ale Statelor Unite şi Israelului.

E interesant de urmărit în perioada următoare evoluţiile din Orientul Mijlociu şi dacă ele vor confirma tranziția spre Noul Orient Mijlociu care se prefigurează.

Evoluțiile recente din  Siria au pus cu acuitate problema dacă harta Orientului Mijlociu este viabilă, scrie adev.ro/pbgad5

Foto: Media

Zonele locuite de kurzi

CINE SUNT KURZII?

Aproximativ 35 de milioane de kurzi locuiesc în regiunea montană care se întinde pe granițele Turciei, Irakului, Siriei, Iranului și Armeniei.

Poporul kurd constituie al patrulea cel mai mare grup etnic din Orientul Mijlociu, dar nu au obținut niciodată un stat național permanent.

De unde vin kurzii?

Kurzii sunt unul din popoarele băștinașe din câmpiile Mesopotamiei și zonele muntoase din sud-estul Turciei, din Siria de nord-est, din nordul Irakului, din nord-vestul Iranului și din sud-vestul Armeniei.

Astăzi, kurzii formează o comunitate distinctă, unită prin rasă, cultură și limbă, chiar dacă nu are un dialect standard.

Majoritatea kurzilor sunt musulmani sunnți, dar mulți dintre ei au aderat la o serie de religii și crezuri diferite

De ce nu au stat?În ciuda unei lungi istorii, kurzii nu au avut niciodată un stat național.

La începutul secolului XX, mulți kurzi au început să ia în considerare crearea unei patrii – denumită în general “Kurdistan”.

După primul război mondial și înfrângerea Imperiului Otoman, aliații occidentali victorioși au prevăzut un stat kurd în Tratatul de la Sevres, din 1920.

Această speranță a fost spulberată trei ani mai târziu, prin Tratatul de la Lausanne, care a stabilit granițele Turciei moderne și nu a prevăzut un stat kurd, lăsându-i pe kurzi să aibă statut minoritar în țările în care locuiau.

În ultimii 80 de ani, orice mișcare a kurzilor de a înființa un stat independent a fost reprimată brutal.

De ce este Turcia reticentă să ajute kurzii?

Există o ostilitate profundă între statul turc și kurzii care locuiesc în Turcia, care reprezintă între 15% și 20% din populația țării.

De-a lungul generațiilor, kurzii au primit un tratament dur din partea autorităților turce.

Ca răspuns la revoltele din anii 1920 și 1930, Turcia a interzis folosirea numelui kurd și costumele naționale kurde, ​​utilizarea limbii kurde a fost restricționată și existența unei identități etnice kurde a fost respinsă, kurzii au primit numele de  “mocani turci” .

În 1978, Abdullah Ocalan a înființat PKK, care a cerut Turciei recunoașterea unui stat independent kurd. Șase ani mai târziu, grupul a început o luptă înarmată. De atunci, mai mult de 40.000 de persoane au fost ucise și sute de mii de persoane strămutate. Liderul PKK, Abdullah Ocalan, a fost condamnat pe viață și întemnițat de Turcia în 1999.

Mai mult de 40.000 de persoane au fost ucise după lansarea luptei armate de către PKK,  în 1984.

În anii 1990, PKK și-a reluat cererea de independență, cerând, de data acesta, o mai mare autonomie culturală și politică, dar a continuat să lupte. În 2013, după ce au avut loc discuții secrete, PKK a convenit asupra încetării focului.

PKK a revenit la luptă, în iulie 2015, după ce un sinucigaș ISIS a ucis, într-un atac cu explozibili, 33 de tineri activiști în orașul Kuruc, lângă granița siriană. PKK a acuzat autoritățile turce de complicitate și a atacat soldații turci și poliția.

Guvernul turc a lansat ceea ce a numit un “război sincronizat împotriva terorii” împotriva PKK și ISIS.De atunci, câteva mii de persoane, inclusiv sute de civili, au fost ucise în ciocniri din sud-estul Turciei.

Ce doresc kurzii din Siria?

Kurzii reprezintă între 7% și 10% din populația Siriei. Înaintea revoltei împotriva președintelui Bashar al-Assad ,care a  început în 2011, cei mai mulți kurzi locuiau în capitala Damasc și orașul  Alep, precum și în trei zone disipate din jurul Kobane, Afrin și orașul nord-estic Qamishli.

Kurzii sirieni au fost mult timp suprimați și le-au fost negate drepturile fundamentale. În 1960, Siria confiscat terenurile a 300.000 de kurzi și le-a distribuit arabilor în încercarea de a “arabiza” regiunile kurde.

În 2011, când revolta împotriva regimului Assad a evoluat într-un război civil, principalele partide kurde au evitat în mod public să ia parte. La mijlocul anului 2012, forțele guvernamentale s-au retras din zonele locuite de kurzi pentru a se concentra pe lupta împotriva rebelilor în alte părți a le țării, iar grupurile kurde au preluat controlul în urma lor.

YPG a apărut ca un aliat cheie al luptei forțelor coaliției conduse de SUA împotriva ISIS.

În ianuarie 2014, partidele kurde. inclusiv Partidul Democrat al Uniunii Democrate (PYD), au declarat crearea “administrațiilor autonome kurde” în cele trei “cantoane” din  Afrin, Kobane și Jazira.

În martie 2016, au anunțat înființarea unui “sistem federal” care include în principal zonele arabe și turkmene capturate de la ISIS.

Declarația a fost respinsă de guvernul sirian, de opoziția siriană, de Turcia și de SUA.

PYD declară că nu caută independență, dar insistă că orice reglementare politică care să pună capăt conflictului din Siria trebuie să includă garanții juridice pentru drepturile kurde și recunoașterea autonomiei kurde.

Kurzii din Irak

 Când Irakul a fost înfrânt în războiul din Golf, în 1991, SUA și aliații săi au impus o zonă care să permită kurzilor să se bucure de autonomie.   În septembrie 2017, a avut loc un referendum asupra independenței atât în regiunea Kurdistan, cât și în zonele în litigiu , inclusiv Kirkuk.

Referndumul a întâmpinat opoziția guvernului central irakian.

Populația din zonele locuite de kurzi au susținut în mod decisiv independența prin referendumul din septembrie 2017.

Mai mult de 90% din cele 3,3 milioane de persoane care au votat au sprijinit secesiunea, consemnează  https://www.cadranpolitic.ro/cine-sunt-kurzii/

Oficialii KRG au declarat că rezultatul le-a dat un mandat pentru începerea negocierile cu Bagdadul, dar prim-ministrul irakian Haider al-Abadi a cerut ca referendumul să fie anulat.

În octombrie 2017, forțele pro-guvernamentale irakiene au reluat teritoriul controversat deținut de kurzi.

Pierderea zonei Kirkuk și a venitului realizat din petrol a fost o lovitură majoră dată aspirațiilor poporului kurd pentru crearea propriului stat.

28/11/2019 Posted by | analize | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Rusia şi blestemul resurselor

 

 

 

Imagini pentru Resurse petroliere photos

 

 

 

Democraţia a avansat în lume cu o viteză impresionantă în ultimii treizeci de ani, de la 30% regimuri democratice, până la 60% astăzi. Dar printre tranziţiile la democraţie nu prea se numără ţările bogate în resurse.

Credeţi că este doar o întâmplare că aproape toate ţările cu o slabă tradiţie democratică, cum ar fi cele devenite independente în secolul trecut, şi care au importante rezerve de resurse naturale cu mare cerere mondială sunt printre cele mai dure şi anchilozate dictaturi din lume?

Să luăm cazul petrolului. De curând în acest an, Orientul Mijlociu a fost zguduit de revoltele numite arabe, de fapt a fost vorba de adevărate revoluţii.

Încă înaintea acestor revoluţii, cetăţenii din Egipt, Liban, Tunisia, Iordania sau Maroc, ţări lipsite de petrol, se bucurau de mai multe drepturi şi libertăţi decât cei din Libia, Bahrein, Arabia Saudită, Kuweit sau Irakul dinainte de 2003, ţări foarte bogate în petrol. Nu întâmplător revoluţiile arabe au reuşit în Tunisia şi Egipt şi au eşuat în Bahrein sau Arabia Saudită.

Ar fi eşuat într-o baie de sânge şi în Libia dacă nu ar fi fost intervenţia NATO, deşi destul de şovăitoare la început

.

Până în anii ’60 întreg comerţul mondial cu petrol a fost în mâna câtorva companii gigant occidentale. Începând cu acea perioadă, ţările producătoare devenite independente şi-au naţionalizat rezervele şi au creat OPEC (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol).

Preţurile au crescut enorm, mai ales după embargoul OPEC asupra livrărilor de petrol în urma războiului de Yom Kippur din 1973 între Israel pe de-o parte şi Egipt şi Siria pe de altă parte (de la 2,5 USD pe baril în 1972 la 12 USD pe baril în 1974).

Preţurile au continuat să crească continuu, aducând importante sume de bani în conturile ţărilor producătoare. Aceste naţionalizări au fost foarte populare, dar influxul masiv de bani, peste cele mai mari aşteptări, a creat o problemă insurmontabilă acestor ţări.

A început bătălia pentru controlul acestor bani. Majoritatea politicienilor locali, odată instalaţi în fruntea bucatelor, au refuzat să mai părăsească puterea, manevrând aceste sume imense în beneficiul propriu şi pentru a-şi conserva statutul.

De exemplu, după lovitura de stat din 1969, Gaddafi a naţionalizat industria petrolieră a ţării sale, dar şi-a instituit controlul propriu asupra banilor proveniţi din vânzarea petrolului.

Astfel şi-a putut conserva puterea personală timp de 42 de ani. La fel, în Irak cel care s-a ocupat cu naţionalizarea petrolului a fost vicepremierul de atunci, Saddam Hussein.

Controlând fluxul de resurse financiare provenit din exporturile de petrol, l-a înlăturat cu uşurinţă pe preşedintele Ahmad Hasan al-Bakr, instalându-se în fotoliul de preşedinte până la invazia americană din 2003.

Se pot identifica mai multe cauze ale acestor încrâncenări dictatoriale în ţările bogate în resurse care ajută tiranii să se menţină la putere pe timp nedefinit. În primul rând, aceste imense sume de bani dau posibilitatea liderilor să-şi mituiască proprii cetăţeni prin felurite beneficii, de la sume oferite direct până la scutiri de taxe (de exemplu, Kuweitul a oferit fiecărui cetăţean 1000 de dinari, echivalentul a 3600 de dolari).

Folosesc termenul mituire, deoarece în aceste ţări bogate în petrol finanţele şi sumele provenite din vânzarea de petrol sunt secrete, aşa că populaţia nu ştie exact cât din aceste imense sume de bani revin populaţiei în astfel de beneficii sau unele programe sociale.

Este vorba de fărâmituri, partea leului pierzându-se prin corupţia, hoţia sau incompetenţa factorilor guvernamentali. Nu întâmplător finanţele cele mai secrete sunt cele ale ţărilor bogate în petrol.

Egiptul, Iordania sau Marocul, ţări fără petrol, au făcut publice măcar parţial informaţii asupra bugetului, pe când Arabia Saudită, Iranul, Omanul, Kuweitul le ţin în cel mai mare secret, astfel că populaţia nu-şi poate face o idee de nivelul corupţiei şi incompetenţei, mulţumindu-se cu fărâmiturile respective care li se par semne de extremă generozitate guvernamentală.

În acelaşi timp, fondurile mari din petrol îi ajută pe autocraţii din aceste ţări să cumpere loialitatea forţelor armate şi de securitate prin salarii mari şi nenumărate beneficii.

Tot din acest motiv, aceste ţări cheltuie mult pentru dotările armatei, fiind printre clienţii importanţi ai industriei de armament. La fel, tot prin sume imense de bani, este cumpărată loialitatea unor anumite segmente de populaţie, ca şi în cazul liderilor tribali loiali, în Libia lui Ghaddafi sau Irakul lui Saddam Hussein.

Preşedintele iranian Mahmoud Amadinejad a dirijat miliarde de dolari prin contracte cu afacerişti asociaţi Gărzilor Revoluţionare iraniene, asigurându-şi loialitatea lor, aşa cum s-a văzut în cursul revoltelor din 2009.

La fel, în cursul primăverii arabe din acest an, demonstranţii din Oman şi Arabia Saudită au fost rapid copleşiţi de forţele armate loiale regimurilor.

Este adevărat că unii producători de petrol ca şi Indonezia sau Nigeria au făcut paşi importanţi către democraţie mai ales în ultimul deceniu, dar realitatea este că aceste ţări nu au o producţie aşa de mare ca şi cele din Orientul Mijlociu, venitul din petrol pe cap de locuitor este mult mai mic.

Şi nu este o întâmplare că reformele au început să fie implementate, inclusiv o mai mare transparenţă în finanţele publice, imediat după căderea preţurilor la petrol care a cufundat Rusia în criza din 1998, respectiv în 1999 şi 2000.

În Orientul Mijlociu, în cea mai mare măsură, datorită şi lipsei unei tradiţii democratice sau a domniei legii, bogăţia provenită din petrol a făcut monarhi şi politicieni puternici şi cetăţeni slabi, o societate civilă inexistentă şi abuzuri din partea conducerii statelor, abuzuri care nu pot fi împiedicate.  

Singura soluţie viabilă ar fi scăderea dependenţei mondiale de petrol, deoarece atâta timp cât va exista cerere, aceste state îşi vor putea vinde petrolul, şi fluxul de bani va curge în continuare, alimentând conturile secrete ale politicienilor şi autocraţilor, iar ciclul va continua.

Cartea embargoului şi sancţiunilor nu are cum să funcţioneze, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul Irakului, Iranului sau Libiei. Autocraţii nu au cum să sufere de pe urma sancţiunilor, ei au resurse să o ducă bine în continuare.

La fel, dacă unele state refuză să mai ia petrol de la vreun regim autocratic, acesta din urmă va găsi rapid alţi cumpărători cu mai puţine scrupule. Nu degeaba China este acum al doilea consumator de petrol după SUA.

Singura soluţie ar fi scăderea dependenţei şi o transparenţă în finanţe, fie şi prin intermediul internetului care ajută enorm la circulaţia informaţiilor.

Dar aceste informaţii trebuie puse în circulaţie, iar până la ora actuală regimurile autocratice nu s-au înghesuit să facă o oarecare lumină.

 

 

 

Cazul Rusiei

 

 

 

 

Printre ţările lovite de blestemul resurselor se numără şi Rusia, cu imensele ei încasări din vânzările de petrol şi gaze. Este un caz special, dar nu mult diferit. Nu mult diferit, deoarece cele de mai sus se aplică în totalitate.

Special, pentru că îşi foloseşte încasările şi în scopuri politice, ca o pârghie pentru prezervarea şi chiar mărirea statutului de putere regională şi de revenire ca şi putere globală.

Pentru asta foloseşte arma energetică, folosind embargoul sau ameninţarea cu acesta, precum şi cumpărarea bunăvoinţei unor state occidentale prin intermediul gazului şi petrolului.

Venezuela, o altă ţară cu semnificative rezerve de petrol, a făcut progrese importante pe cale democratică în ultimele decenii, dată fiind şi o oarecare tradiţie democratică.

Dar şi acest curs se poate întoarce oricând, chiar de către lideri aleşi în mod democratic (atenţie la ţările în care au reuşit revoluţiile arabe). Este cazul Venezuelei, al cărei preşedintele Hugo Chavez a sifonat sute de milioane de dolari din compania petrolieră de stat.

Cu o parte din bani a pornit o serie de proiecte de ajutorare a familiilor cu venituri mici, dar i-a îndreptat şi spre forţele armate. Asigurându-şi popularitatea şi loialitatea armatei, a făcut paşi importanţi către autoritarism, înlocuind judecători de la Curtea Supremă cu alţii care îi erau loiali, impunând restricţii asupra presei şi modificând durata mandatelor prezidenţiale pentru a-şi conserva puterea în continuare.

O asemănare izbitoare cu Vladimir Putin, nu credeţi? Nu degeaba cei doi sunt prieteni foarte buni, Rusia semnând acorduri de vânzare de armament în Venezuela în valoare de 9 miliarde de dolari.

Vecinii Venezuelei devin îngrijoraţi, mai ales prin prisma declaraţiilor lui Chavez care deja se vede un nou Simon Bolivar cu misiunea de a uni ţările din nordul continentului sud-american sub o singură mână, bineînţeles, a sa.

O altă asemănare cu Putin, şi el vorbeşte de o nouă uniune euroasiatică, al cărei lider de necontestat va fi Rusia, fără îndoială.

Liderii Rusiei, conform regulii, bucurându-se de încasările din petrol şi gaze (60% din exporturi), au început să strângă şurubul din ce în ce mai mult.

 

 

 

 

Imagini pentru putin si petrolul fotos

 

 

 

 

 

Cu greu s-ar mai putea numi Rusia de astăzi o democraţie, chiar în accepţiunea cea mai largă a termenului.

Există trei caracteristici de bază pentru ca o societate să poată fi numită democratică, toate trei trebuind să fie îndeplinite simultan. Este vorba de domnia legii, protecţia minorităţilor şi alegeri libere şi corecte.

La ultima condiţie mai trebuie adăugat şi corolarul libertatea cuvântului şi a presei, fără de care alegerile nu au cum să fie libere şi corecte, deoarece orice îngrădire de această natură prejudiciază în primul rând buna informare a publicului şi campania electorală.

Iar Rusia se descalifică la toate cele trei condiţii, şi procesul continuă în această direcţie de suprimare a libertăţii şi democraţiei într-un proces ce reaminteşte de fascizare.

Ironic este chiar faptul că ruşii vorbesc de „fasciştii români” care vor să ia Basarabia în timp ce propria lor societate, cea rusă, se îndreaptă cu paşi repezi spre o formă de fascism.

Despre libertatea presei nu are rost să vorbim, toate mijloacele de informare au fost transformate în trâmbiţe ale puterii sau au fost închise, jurnaliştii de opoziţie marginalizaţi, agresaţi sau chiar asasinaţi.

Singurele forme de informare care nu cântă în strună puterii s-au mutat în spaţiul virtual, dar nici acolo nu o duc prea bine, liderii ruşi avansând rapid spre forme de cenzură a internetului asemănătoare cu cele ale amicilor lor chinezi.

Cred că nu are rost să vorbim de protecţia minorităţilor, atunci când minoritarii din Caucaz sunt vânaţi atât de autorităţi, cât şi de grupurile de acţiune pro-Kremlin, cum ar fi „Nashi”, adică „Ai noştri”, organizaţie din ce în ce mai asemănătoare cu Hitlerjugend.

Ultima astfel de acţiune a fost de curând, cu prilejul unui meci de fotbal, ciocnirile dintre suporteri rezultând cu un mort, după care a început o vânătoare după caucazieni pe străzile Moscovei timp de câteva zile, iar poliţia nu a putut sau nu a vrut să-i stăpânească.

Domnia legii este o glumă aici, am expus un singur caz într-un articolul precedent (vezi O execuţie avertisment. Manifestările opoziţiei pentru drepturile omului sunt constant reprimate brutal de forţele de ordine, este deja o obişnuinţă în Rusia, la fel ca şi arestarea arbitrarie a liderilor opoziţiei firave care încă se încăpăţânează să existe.

Regula se aplică şi în privinţa forţelor armate şi de securitate ale Rusiei, dar aici cu dublu scop. Programul de înarmare demarat de Vladimir Putin, de 650 de miliarde de dolari până în 2020, este destinat întăririi armatei şi forţelor de securitate atât ca şi o forţă pentru reprimare internă (revoltele portocalii au fost şi rămân coşmarul Kremlinului), cât şi pentru crearea unei forţe pentru revitalizarea imperiului şi reimpunerea Rusiei ca şi un actor geopolitic de talie mondială, o putere militară de prim rang.

Ori, acest lucru nu se poate petrece, ţinând cont de slăbiciunea militară a Rusiei, decât în detrimentul altor cheltuieli destinate populaţiei. De aceea forţele represive trebuie întărite rapid. De curând, Duma rusă, dominată de partidul „Rusia unită” al premierului Putin, a votat un buget pe trei ani, până în 2014.

Astfel, cheltuielile destinate apărării, poliţiei şi serviciilor secrete vor creşte de la 27% din buget în 2011 la 40% din buget în 2014, ajungând ca oficial, apărarea să primească 5% din PIB, iar internele alte 4% din PIB.

Fostul ministru de finanţe Alexei Kudrin, concediat de curând din guvern de către premierul Putin, a declarat că Rusia se transformă într-un stat poliţienesc militarizat şi că populaţia va plăti factura prin faptul că vor fi tăiate cheltuielile de sănătate, cultură, educaţie etc.

Din bugetul aprobat până în 2014 se vede clar acest lucru. Iar beneficiarul principal al sumelor imense din vânzările de petrol şi gaze va fi tot industria rusă de apărare, după spusele unui fost oficial guvernamental rus, o imensă gaură neagră care absoarbe cantităţi enorme  de bani fără a obţine rezultatul dorit.

În aceste condiţii, nu este surprinzătoare decizia lui Vladimir Putin de a reveni la conducerea Rusiei, de unde practic nici nu a plecat, se vede prin atitudinea lui Medvedev, care a renunţat să mai candideze din momentul în care Putin şi-a anunţat revenirea.

Nici schimbarea duratei mandatului prezidenţial, de la patru la şase ani, nu este de mirare, ci este chiar în tradiţia rusească. O tradiţie în care exerciţiul democratic lipseşte aproape cu desăvârşire.

Singurele perioade de democraţie din istoria rusă în care aceasta s-a putut bucura de o oarecare libertate au fost câteva luni în 1917, rapid înăbuşite de puciul bolşevic, şi perioada dintre 1991 şi 2000, percepută ca şi epoca haosului şi jafului total din averea fostei Uniuni Sovietice. Putin a venit la putere din KGB şi şi-a adus cu el colaboratorii, foşti ofiţeri din KGB, transformaţi în oficiali guvernamentali însărcinaţi cu conducerea şi companiilor de stat şi agenţiilor guvernului, baza de putere pentru liderii de la Kremlin.

Aceştia, supranumiţi siloviki, au constituit nucleul puterii, ei au fost cei care au beneficiat de destructurarea Yukos-ului lui Hodorkovski şi tot prin ei se sifonează imense sume de bani care nu se ştie unde ajung. Tot ei au întărit relaţiile cu crima organizată, făcând Rusia un stat mafiot, pe lângă unul poliţienesc pe cale de militarizare.

Transparenţa încasărilor şi fondurilor enorme din vânzările de petrol şi gaz este total inexistentă. Ne miră atunci cercetarea aplicată de comisiile europene asupra sediilor Gazpromului din statele UE? Un singur exemplu cred că este edificator.

Compania care intermediază vânzările de gaze către Ucraina, cu sediul în Austria, are câţiva angajaţi. A raportat o cifră de afaceri de peste două miliarde de euro, dar a plătit un impozit pe profit infim, în condiţiile în care cheltuielile sunt infime.

Nu este normal ca să trezească suspiciunile organelor de control europene, din moment ce aceste firme îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul UE? Încă ceva, majoritatea vânzărilor de gaze către alte ţări sunt făcute prin firme intermediare, făcând transparenţa operaţiunilor imposibilă.

Chiar pe site-ul Gazpromului, la acţionari sunt trecuţi cu 40% din acţiuni „entităţi speciale ruseşti”. De unde transparenţă, de unde control public, de unde posibilitatea de verificare? Totul este parcă destinat corupţiei şi hoţiei unor factori responsabili.

Iar Vladimir Putin nu se poate să nu cunoască aceste lucruri. Le cunoaşte şi le ignoră sau beneficiază de ele.

Ne întrebăm atunci de ce populaţia rusă nu reacţionează, nu ia atitudine. Răspunsul nu este aşa greu. În toată istoria lor au trăit sub o mână forte, speranţele lor din ultimul deceniu al secolului trecut au fost risipite de corupţia liderilor, unii dintre ei grupaţi chiar în jurul lui Boris Elţin. Tot istoria i-a învăţat că nu au cum să învingă, toţi marii lor reformatori au fost înlăturaţi sau asasinaţi.

Aşa s-a întâmplat cu Stolipin la începutul secolului sau cu ţarul Alexandru al II-lea, asasinat chiar cu proiectul primei constituţii în buzunar (1881), constituţie care nu s-a mai aplicat niciodată chiar în urma acestui asasinat. Rusia vede prima constituţie în 1906, în urma revoluţiei ce a urmat înfrângerii din războiul ruso-japonez. Ulterior, ţarul Nicolae al II-lea a făcut-o ulterior inaplicabilă, refuzând să o respecte şi chiar dizolvând Duma.

Noua constituţie din 1918, urmată de altele în timpul comunismului au fost considerate simple petece de hârtie de către conducătorii absoluţi ai imperiului. Vorbim despre constituţie, legea de bază care este deasupra tuturor cetăţenilor, care trebuie respectată de toţi, de la primul conducător până la ultimul servitor. În 1215, englezii au purtat un război pentru asta, pentru Magna Charta Libertatum.

Astfel, ruşii de rând au continuat să fie total lipsiţi de drepturi, victime sigure ale oricăror abuzuri din partea conducătorilor. Au rămas la stadiul lor, interesându-i doar să le fie asigurată sticla de votcă şi sentimentul că Rusia este o mare putere, temută şi respectată de toată lumea.

Sub semnul acestui orgoliu imperial au luptat şi au murit pentru poftele şi ambiţiile ţarului, pentru ca apoi să se reîntoarcă ca iobagi la coarnele plugului, fără pământ şi fără drepturi.

Astăzi, din nou, rusul de rând îşi va da votul lui Putin care le promite revenirea la vechea glorie de odinioară. În schimb, va primi câteva fărâmituri din vânzările de petrol şi gaze, dar nu va putea spera prea rapid la o prosperitate şi bunăstare comparabilă cu cele ale occidentalilor, deşi potenţialul bogăţiilor din subsol i-ar da posibilitatea.

Serviciile vor rămâne la fel, viaţa lor de asemenea, partea leului din aceste vânzări vor dispărea ca şi cum nici nu au existat. Nu au existat fiindcă nu sunt publicate, deci ceea ce nu văd nu există.

Totuşi, rusul de rând va putea spune că Rusia este o mare putere, temută şi respectată. Şi se va mulţumi cu asta.

Şi cu sticla de votcă, pe lângă regretul copiilor săi pentru faptul că părinţii lor nu le vor lăsa posibilitatea şi dreptul de a-şi alege viitorul.

Deoarece acesta este atuul democraţiei, iar Rusia nu poate spera prea curând la aşa ceva.            

 

   

  Negrea Cristian

  http://cristiannegrea.blogspot.com 

27/05/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: