CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tulburătorul profil psihologic al lui Putin. VIDEO

 

 

Imagini pentru p+utin photos

 

 Cheia profilului psihologic tulburător al lui Putin este disprețul 

 

Personalitatea și gândirea lui Putin au devenit distorsionate în mod substanțial de efectele unei puteri enorme, în mare măsură nelimitate, asupra creierului său.

Interpretarea comportamentului politic în termeni psihologici este întotdeauna un risc: echilibrul etnic al Ucrainei este unul fragil și există mirosul posibilelor rezerve de petrol din Crimeea ca un stimulent suculent pentru adventurismul politic al lui Putin.

Dar, poate cel mai util din punct de vedere politic, este fervorul naționalist bătut pentru a consolida stăpânirea lui Putin a unei economii rusești în declin, cu forța de muncă îmbătrânită și instituțiile corupte.

Dar, după 15 ani de putere, factorii psihologici trebuie luați în considerare în analizarea acțiunilor lui Putin și, mai important, în a decide cum să le răspundem.

Iar disprețul trebuie considerat ca unul dintre cele mai importante elemente ale psihologiei sale. Nu este doar disprețul pentru ceea ce el consideră aproape slab – și, posibil, în viziunea sa mondială machistă, efeminat – lideri occidentali.

Mai important este disprețul său față de instituțiile lor, cum ar fi tratatele și legile internaționale.

Putin a fost creat sub o viziune asupra lumii marxiste-lenniniste, unde exista o puternică tradiție în privința unor asemenea instrumente de opresiune capitalistă sau burgheză, care trebuie tratate cu bine, cu dispreț.

A crescut într-o cultură în care scopurile au justificat mijloacele. Acesta este și motivul pentru care ar putea să rupă atât de ușor un tratat internațional cu Ucraina care îi garantează independența în schimbul renunțării la armele sale nucleare.

Nu există nici cea mai mică îndoială că Putin intenționează să rămână la putere cel puțin până în 2024 și poate dincolo şi nici îndoieli că creierul său s-a schimbat din punct de vedere neurologic și fizic atât de mult, încât crede ferm și cu adevărat că fără el, Rusia este condamnată.

Puterea absolută pentru perioade îndelungate te face orb la risc, foarte egocentric, narcisist și lipsit de conștiinţa de sine.

De asemenea, te fac să vezi alte persoane ca obiecte, iar consecința emoțional-cognitivă a toate acestea este… disprețul.

Este foarte probabil să simtă disprețul față de potențialii lideri politici care i-ar putea avea succes, la fel de mult încât simte dispreț față de oricine – de exemplu ucraineni – care îl zădărnicesc.
Acest lucru are sens, neuropsihologic vorbind: Izolarea progresivă și disprețul pentru opinia altcuiva sunt semne clasice ale „sindromului hubris” – tulburarea de personalitate dobândită la care sunt susceptibili unii lideri mondiali.

Factorul fricii

Există, desigur, un alt factor psihologic în acest joc foarte periculos – frica.

Există și un aspect ideologic în psihologia lui Putin care transpare  din biografia sa:

„Consider că este datoria mea sacră să unific oamenii din Rusia, să adunăm cetățenii în jurul obiectivelor și sarcinilor clare și să amintim în fiecare zi și în fiecare minut că avem o Patrie Mamă, un popor și un viitor .“

Concluzia este că traiectoria psihologică actuală a lui Vladimir Putin este dominată de sentimentul destinului istoric care îl determină să recupereze demnitatea și respectul datorită marelui său imperiu rus.

Odată ce sindromul Hubris se prinde în creier, personalul și naționalul devin identice .

 
Cum să te descurci cu un bărbat ca Putin

Fără îndoială că Putin se simte umilit personal de căderea Uniunii Sovietice și a imperiului său și că, alimentat de putere și cu o orbire la risc, va munci din ce în ce mai greu

Fișa psihologică a insului imperiumului (imperium – putere impusă)  au făcut-o și răsfăcut-o serviciile civile și speciale occidentale în repetate rânduri (vezi, de pildă Psychology Today).
Noi ne mulțumim să ni-l reamintim pe Iorga, personalitate uriașă a culturii române, în calitate de profiler pe sociologia culturii și a profunzimilor (orice serviciu care se respectă are asemenea experți):

„Imitaţiile Imperiului chinez au avut şi ele o importanţă deosebită pentru Europa. Imperiul lui Atila [433-453] a fost un asemenea imperiu de formulă chineză, modelat de mongoli, şi transportat pe coama cailor în Europa. Hoarda de Aur a fost un alt imperiu de imitaţie chineză plin de urmări pentru societăţile europene.

Importanţa lui nu rezidă doar în raidurile şi stăpânirea efectivă din Europa, ci şi prin faptul că a modelat decisiv statul slav al Moscovei după structura tătară.
Aşa se face că statul moscovit, ulterior de anvergură imperială, a constituit prelungirea în plină epocă modernă, a unei formule imperiale de imitaţie a modelului chinez, trecută prin filtru turanic.

Deşi având în frunte un «ţar», care vrea să însemne «Cezar», deci o titulatură romanică, deşi s-a botezat în ritul creştin al răsăritului, deosebindu-se prin asta de popoarele religiilor asiatice, statul moscovit a prelungit în plină epocă modernă o structură neoimperială tătărască, pe care ulterioarele altoiuri nord-europene n-au putut-o modifica în esenţă.

Câtă dreptate avea Iorga să identifice statul slav de formulă imperială cu imperiile parazitare, de pradă, ale tătarilor, ne-a arătat-o caracterul tributal al sistemului socialist, gândit de Moscova şi exportat în Europa de Est.” (studiul introductiv la Iorga de N. Ungheanu, pp.22-23)

„Rusia aceasta este un stat naţional numai în aparenţă, … aşa încât nu se poate vorbi de o Rusie naţională nici acum, dar Rusia cea veche era a tuturor: era şi a polonilor, era şi a germanilor din provinciile Baltice, şi a străinilor veniţi din toată lumea, fiindcă până la aceste Soviete, care au trecut Rusia în stăpânirea unei oligarhii [străine], învârstată cu tot felul de elemente caucaziene şi altele, până atunci Rusia a fost la dispoziţia oaspeţilor ei, care au trecut-o de la faza normandă la faza bizantină, de la faza bizantină, la faza tătară, de la faza tătară la prima fază germană, de la prima fază germană la faza franceză, de la faza franceză a Ecaterinei a II-a la o nouă fază germană, din secolul al XIX-lea.

Aşa încât, ruşii nefiind vreodată stăpâni acasă la dânşii, nu este de mirare că au putut primi influenţele Moldovei, influenţe atât de importante …” (Iorga, p.197).

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie(surse):

doua-priviri-doua-antropologii-cultura.html

https://radubaltasiu.blogspot.com/2015/03/doua-priviri-doua-antropologii-cultura.html

Iorga, Nicolae, Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii româneşti, studiu introductiv de Mihai Ungheanu, postfaţa de Sever Ardelean, Editura Porto Franco, Galaţi, 1996
Labiș, Nicolae, Albatrosul Ucis, ediție îngrijită și postfață de Gheorghe Tomozei, Editura pentru Literatură, București, 1966
Robertson, Ian H., The Danger That Lurks Inside Vladimir Putin’s Brain. Contempt is key to Putin’s troubling psychological profile, în Psychology Today, 17 mar. 2014, https://www.psychologytoday.com/blog/the-winner-effect/201403/the-danger-lurks-inside-vladimir-putins-brain

 

Publicitate

26/09/2019 Posted by | ANALIZE | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DIN NOU…TRANSILVANIA

 Transilvania, Valahia, Moldova, Banatul Timişan, estul Ungariei şi nordul Dobrogei pe o hartă din Atlasul Schreiber, Leipzig, 1730

Foto: Teritoriul  Transilvaniei, pe o hartă a ţărilor române din 1730, extrasă din Atlasul Schreiber, pag. 147, Leipzig.

 

„Națiunea ungară… ține la dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista nici o generație ungurească, oricât de grea i-ar fi soarta, care să fie dispusă să renunțe la acest sfânt drept istoric.

Națiunea ungară este gata să-și ia arma în mână, în orice clipă, pentru a-și exercita acest drept, sacrificându-și viața…

Fără Ardeal, nu poate exista statul ungar, nici misiunea ungară realizabilă, nici viață ungurească” (președintele ungar Arpad Gòncz, în „Istoria Transilvaniei”).

 

 

Este de-a dreptul incredibil cum un popor mic ca cel ungar, cu o populație de numai 9.939.470 locuitori (din care doar 8.314.029 sunt maghiari), face atâta zarvă iredentistă, într-o Europă „comună”, cu speranța că va mai reuși să anexeze unele teritorii, aflate în țări precum Slovacia, Serbia, Croația, Austria și România, așa cum a reușit când, așezându-se în Câmpia Pannoniei în 896, și-a ridicat ”spada” pentru a aduce sub ascultare – și posesie – unele popoare vecine: moravii și slovacii (în nord), croații și slovenii (sud) și românii din Transilvania.

Dacă și-ar împlini astăzi acest plan, maghiarii nu ar mai reprezenta nici măcar un procent de 50% din totalul populației ţării la care visează!

 

 

 

Atenţie, români! Duşmanii Centenarului Marii Uniri nu dorm! TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”! (XII)                 […]

         

Harta Ungariei după Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920

Am fost aici înainte de năvălirea ungurilor!

 

Academicianul D. Prodan scria despre români că sunt:

 „cel mai mare popor din această parte, rămas fără identitate, fără patrie! Ungaria jură că suntem balcanici, bulgarii că suntem carpatici. Ba ungurii că suntem fără patrie dată, rătăcitori cu turme. Iar acum ne contestă şi latinitatea! Ne caută şi alte origini, alte patrii…

Ţi se pare cel puţin ciudat: un popor categoric migrator, numeşte migrator pe altul categoric sedentar.

 Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adânci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără … o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare”.

 

Ridicolul situaţiei  derivă din aceea că s-au găsit peste noapte promotori, care să susţină „teoria pământului pustiu al Transilvaniei” şi a „infiltrării” de mai târziu a … românilor, aşa cum a făcut-o – la începutul secolului XX – şi „istoricul” maghiar I. Wellmann

(„Privind consecinţele, mai gravă este cuprinderea enormă de teren a valahilor (adică a românilor).

De acum, de aproape o jumătate de mileniu, au pătruns peste creştetele, pădurile nelocuite ale Ardealului, fără veste, aproape pe neobservate, ca un fel de popor fără cerinţe, dar în acelaşi timp, deşi neoficial, sasul, secuiul, le-a întins adesea braţul de ajutor, n-a fost de ajuns să-i dezbrace de starea lor de rătăcitori, asemănătoare cu a ţiganilor, semisălbatică, de moravurile lor barbare…

Nu este de mirare că Ardealul pentru ei era pământul făgăduinţei, pentru hoardele lor nomade, aproape incapabile de aşezare statornică, aceasta însemna eliberarea din iadul pământului românesc”).

Cine este curios să afle de ce ungurii ţin atât de mult să invoce dreptul istoric când revendică Transilvania, adică faptul că ar fi găsit-o nelocuită şi deci ar fi fost primii ei stăpâni, nu are nici o şansă să înţeleagă, oricât ar studia documentele din biblioteci şi manualele şcolare, pe ce anume îşi bazează aceştia opiniile şi ce i-ar împiedica la o adică să nu se pună de acord, atunci când vorbesc despre începuturile lor în Transilvania!

Sigur, este foarte uşor să îţi apleci urechea la unii istorici unguri care „fixează” venirea lor în Transilvania „nelocuită” la începutul secolului XI,  dar totuşi nu este suficient, căci vrând cu tot dinadinsul să afli adevărul istoric – după ce te nedumereşti văzând că în cărţile şcolare se spune fie că ungurii nu i-au găsit pe români în Transilvania la venirea lor … în secolul XII („Istoria naţiunii maghiare”, 1931), fie că au ajuns în Transilvania goală … în secolul IX („Istoria Transilvaniei”, publicată de unguri în Occident, în 1992), fie că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei (Geografia Ungariei, manualul şcolar din 1923), fie că ziarele budapestane caută începuturile luând secolele la rând – nu îţi mai rămâne atunci decât, trăgându-ţi aer în piept, să intri la Biblioteca Naţională din Budapesta şi să încerci să te edifici citind cu atenţie două documente istorice cu care se mândreşte Ungaria: Gesta Hungarorum (sec.XII) şi Cronica pictată de la Viena (sec. XIV). Bun!

Te aşezi la masă şi citeşti! Ce? Păi, în primul document, fiind vorba de o cronică a unui notar anonim de la curtea regelui Bella II, se menţionează că, după ce ungurii conduşi de Arpad s-au aşezat în secolul IX în Pannonia şi de aici au început năvălirile în ţările vecine, s-au „orientat” şi înspre Transilvania, o provincie frumoasă şi bogată (Cronica pictată de la Viena), unde au pătruns, luptându-se cu valahii (românii) conduşi de Menumorut şi Gelu Românul, au reuşit să ne biruiască şi aşa şi-au făcut intrarea în Transilvania.

Tot despre o încleştare armată se aminteşte şi în al doilea document, de unde aflăm că pătrunderea ungurilor în Transilvania s-a făcut, în etape, în urma confruntării pe care au avut-o cu Gyula (Gelu?), voievod al Transilvaniei.

Iată, deci, că din aceste două documente, de la Budapesta, reiese clar că Transilvania nu era nelocuită când au năvălit ungurii şi, alt element foarte important, ei au „pus mâna” pe ea prin violenţă militară (cum se confirmă de altfel şi din Cronica lui Nestor, din secolul XI)!

În concluzie, documentele invocate contrazic flagrant „argumentele” cu care Ungaria îşi edifică teoria supremaţiei maghiare în Transilvania, îi scot în afara istoriei pe toţi falsificatorii de ieri şi de azi, anulându-le un pretins „drept istoric” al său, care, de fapt, este al nostru, al românilor…

                                                                                         

De ce ungurii îşi reneagă originea de trib din stepele asiatice, vorbitor de limbă fino-ugrică?

 

Cu adevărat notabil pare faptul că, desprinzându-se în anul 830 de Imperiul kazarilor, au venit din Mongolia asiatică în lumea civilizată a Europei (în secolele IX-X, în paralel cu incursiunile vikingilor şi musulmanilor) unde, pustiind tot ce le-a ieşit în cale, au întreprins vreo 50 de năvăliri pentru a jefui şi cotropi !

Cine va citi cartea „Ungurii” a budapestanului Paul Lendvai (sau Lendvai Pál, laureat al Premiului „Karl Lenner” în 1974), va avea ocazia să observe cum acesta, având un spirit lucid şi critic, va descrie cum au reuşit ungurii să devină un flagel pentru Europa (între 898-955), după ce fuseseră puşi pe fugă de bulgari (în 895), apoi trecuseră Carpaţii Păduroşi invadând Transilvania sub conducerea lui Arpad (895-896), pentru ca în „final” (învingându-i pe italieni în 899, arzând Bavaria în 900, jefuindu-i pe germanici între 906-954 etc) ungurii să fie puşi în situaţia de a se întoarce în Pannonia nu însă înainte ca, în anul 955, să sfârşească prin a fi învinşi la Lechfeld de germanii conduşi de Otto cel Mare.

Pentru toate aceste „isprăvi”, aşa cum subliniază şi autorul ungur sus-menţionat, acest neam de stepă (de unguri migratori) este în fapt un „neam groaznic”, „iute la supărare” care, în „incursiuni de pradă în Europa”, „a răspândit pretutindeni numai spaimă şi oroare”!

Transilvania şi Ungaria nu s-au contopit.

„Busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre Răsărit mai ales din cauză că populaţiile ei aparţineau în majoritate bisericii răsăritene” spune istoricul  L. Kövari.

Deşi ungurii s-au impus treptat în Transilvania, începând cu veacul al IX- lea, ei  nu au format niciodată o singură ţară.

Avem de-a face cu două state (Ungaria şi Transilvania), organizate diferit şi distincte, în contextul în care regii unguri au „curtat” Transilvania vreo 300 de ani, după cum ne-au arătat-o atât istoricul ungur A. Szilagy, cât şi o pleiadă de cercetători ai istoriografiei maghiare, care au ţinut să îşi exprime concluziile conform cărora Transilvania, păstrându-şi în continuare particularităţile, a rămas un voievodat independent şi anterior faţă de coroana regală ungară, până în 1541, când a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

Regii unguri „au fost siliţi să încuviinţeze organizarea deosebită a Transilvaniei” (E. Farczady), să nu poată încorpora niciodată Transilvania la Ungaria (F. Szilagyi) şi, lăsându-i un statut autonom şi istorie proprie (J. Chalonoky), să poată vorbi o limbă mai frumoasă decât a maghiarilor (L. Mocsary) şi deci să dăinuie ca un popor diferit de cel ungar (academicienii I. Lupaş, D. Prodan) într-un stat independent.

Aceasta este şi concluzia unor experţi, transmisă la Berlin de diplomatul – jurist german W. Fabricius, în tragicul an 1940.

Degeaba tot invocă Budapesta  dreptul istoric („al cuceririi”), în detrimentul dreptului de autodeterminare (adică al voinţei oamenilor), deoarece UNGARIA A GRAVITAT PE O ORBITĂ ISTORICĂ DIFERITĂ DE A TRANSILVANIEI (chiar dacă a influenţat-o uneori), fiind mai mereu pusă în situaţia de a face faţă multor revolte ale românilor contra ungurilor (K. Kos), dar şi de a „suporta” văzând cum „busola” credinţei românilor transilvăneni era orientată spre Răsărit, iar a Ungariei – încă de sub regele Ştefan – spre Apus!

Adevărul istoric a fost  distorsionat, adică instrumentat propagandistic, pentru a alimenta şi mai mult lupta (inclusiv religioasă), dintre ungurii catolici şi românii ortodocşi răsăriteni, cu toate că – atenţie! – Ortodoxia în Transilvania este mai veche decât catolicismul din  Apus.

După „marea schismă” din 1054, când catolicii Romei au părăsit „corabia” sobornicească a Ortodoxiei, chiar dacă incisivul prozelitism catolic s-a grăbit să înfiinţeze o „episcopie” la Alba-Iulia (în vremea regelui ungur Ladislau, 1077-1095), totuşi documentele istorice ne arată că în Transilvania – o confirmă 3 cronicari bizantini: Skylitzes, Kedrenos, şi Zonaras – existau încă mai dinainte Mănăstirea ortodoxăSf. Ioan Botezătorul” şi o altă Mănăstire (închinată tot Sf. Ioan Botezătorul), ridicată cu împuternicire de la greci (ortodocşi) de un cârmuitor ortodox din Banat – Ahtum – care a căzut luptând cu oastea regelui Ştefan.

În această sfântă mănăstire, Ahtum a aşezat „egumen cu călugări greci, după rânduiala şi ritul lor”, iar cei căzuţi în lupta sa cu ungurii au fost înmormântaţi în cimitirul grecilor , scrie academicianul istoric  Ioan Lupaş .

Prin pactul din 1867, Ungaria se prevalase  de poziția privilegiată la care a fost ridicată de Viena și a început, nu numai față de românii din arcul carpatic, un genocid cultural sub al cărui ”tăvălug” nivelator, contrar în mod absolut oricăror idei de drept internațional, și-a constituit și gradual consolidat Statutul Unitar Maghiar.

Felul în care s-a pricinuit Transilvaniei ”mai multă pagubă decât folos” (Odon Molnassy) este greu de cuprins în cuvinte!

Totuși, să încercam să  ne reîmprospătăm memoria cu câteva repere, sumare și comparative, ca să înțelegem cum a fost și cum este astăzi relația dintre maghiari și români:

  • ne-au impus ca limbă oficială, limba maghiară (1879, legea Trefort);

  • ne-au furat prin maghiarizare numele de familie (1881, legea maghiarizării numelor! S. Telekeș considera că „botezul” național este mai important decât cel religios!);

  • ne-au obstrucționat și diminuat reprezentarea politică în Dieta și în Parlamentul Ungariei (în 1910, aveam doar 5 români în Parlamentul de la Budapesta);

  • ne-au interzis organizarea vieții politice (1894);

  • ne-au suprimat 350 de școli primare (legile lui Aponyi, contele despre care scriitorul rus Lev Tolstoi spunea că în Ungaria acesta nu recunoaște nemaghiarilor nici măcar calitatea de oameni!);

  • ne-au pus la „indexul” discriminării etnice (1868, legea minorităților);

  • ne-au judecat și condamnat pe conducătorii politici (1892-1894, memorandiștii);

  • ne-au exclus de la vot (legea electorală, din 1874, care era considerată de prof.univ.maghiar B. Gustav o lege „cu tradiție feudală”);

  • ne-au schimbat denumirea localităților (legea din 1891);

  • ne-au respins orice cerere națională, sub pretextul că se săvârșea un ”atentat la ordinea de stat”;

  • ne-au maghiarizat grădinițele (1912) și învățământul primar (1907);

  • ne-au îngrădit, prin arestarea și condamnarea la închisoare a ziariștilor şi amenzile uriaşe date ziarelor româneşti, libertatea de exprimare;

  • ne-au interzis să avem reprezentanţi în funcții importante în stat şi în administraţie (Kalnoky);

  • ne-au falsificat statisticile demografice ;

  • ne-au confiscat însemnele naționale;

  •  ne-au interzis simbolurile naţionale etc.

 

În 1913, marele istoric AD Xenopol scria:

 

 „Regimul maghiar a ajuns o groază… Tratare mai brutală, mai nedreaptă și mai lipsită de cel mai elementar simțământ de omenie decât aceea pe care ungurii o impun naționalităților nemaghiare nu s-a întâlnit niciodată în decursul istoriei (…) toate celelalte popoare din acest regat trebuie să muncească numai în folosul nației stăpânitoare

(…)

Este cunoscut că la Seminarul de la Budapesta seminariștii români sunt opriți de a vorbi românește – la Universitatea din Cluj este un singur curs de literatură română propus… Judecătoriile de la mic până la mare, cancelariile administrative, ordinele ministeriale, textul legilor – toate își găsesc rostirea în limba maghiară… Banii românești mai slujesc spre a plăti jandarmii care arestează pe gazetarii români, zbirii care omoară pe alegătorii Români ce au nenorocirea de a se duce la urnă spre a vota pe unul dintr-ai lor.

Patru milioane de Români, sunt reprezentați în camera de la Budapesta de cel mult 8 sau 10 deputați, pe când Ungurii adevărați, opt milioane cel mult, împreună cu Evreii, sunt reprezentați prin mai multe sute”  

La aceste anomalii au reacționat, străini și români, din cele mai diverse medii.

Premierul britanic L.George spunea că: „imperiile europene erau un conglomerat nebunesc de astfel de posesiuni nenaturale și silnice … Românii erau dominați cu nesiguranță de austrieci și maghiarii din imperiul hodorogit”, iar ziarul german N.P. Zeitung („ungurii sunt astăzi poporul cel mai urât din Europa occidentală”, 6 mai 1894).

Pe de altă parte, ziarul L΄ Independence Belge consemna că: „Sunt tratați (românii n.a)  ca paria de rasa stăpânitoare a maghiarilor … Vechile privilegii pe care le aveau românii au fost confiscate, ziarele suprimate, ziariștii lor băgați la închisoare, iar învățătorilor și preoților li s-a făcut viața cum nu se poate mai mizerabilă” , iar poetul ungur Ady Endre :„Am învățat… că este patriotic să înjuri germani, sârbi, români, slovaci? Așa să fie? Dacă este așa, eu declar solemn că nu sunt patriot” – Nagyvarodi Naplo, 16 iunie 1903) etc.

Nu peste multă vreme avea să izbucnească Primul Război Mondial, iar în Declarația de război a României adresată, la 14 august 1916, Austro-Ungariei se spunea:

„Speranța pe care noi ne-am făcut-o… mai mult de 30 de ani, românii din Monarhie (din Transilvania – n.a.), nu numai că n-au văzut niciodată introducându-se o reformă de natură a le da chiar o aparentă satisfacție, dar ei au fost, dimpotrivă, tratați ca o rasă inferioară și condamnați să sufere opresiunea din partea unui element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul diverselor naționalități din care se compune Statul Austro-Ungar.

Toate nedreptățile suferite de frații noștri au întreținut între țara noastră și Monarhie un element continuu de animozitate pe care Guvernele Regatului nu au ajuns să-l potolească decât cu prețul unor mari dificultăți și numeroase sacrificii”.

La sfârşitul marelui război, după jertfe inimaginabile, poporul român se reîntregea.

Dacă falsificatorii de astăzi ai istoriei ar avea o viziune de ansamblu, fără de care nu se poate înțelege clipa minunată prin care cei 1228 de delegați ai românilor transilvăneni au proclamat la 1 Decembrie 1918 o Rezoluție de unire a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu regatul României, atunci cu multă ușurință ar înțelege unii că românii Transilvaniei s-au conformat întocmai principiului autodeterminării popoarelor enunțat de președintele american Wilson.

„Minoritatea ungară din România, spre deosebire de toate celelalte minorități, nu a recunoscut niciodată în mod explicit, global și oficial Unirea cea Mare.

De aici se cuvine plecat. Este foarte greu să se invoce nerespectarea unor afirmații, principii, drepturi cuprinse în documentul de la Alba-Iulia, de către urmașii unora dintre aceia care nu au recunoscut esența actului evocat aici.

Dar chiar și așa, principiile în cauză, analizate la rece, corect și obiectiv, se vede că spun orice altceva decât autonomia pentru vreo minoritate sau pentru vreun teritoriu locuit de vreo anumită minoritate.

Ele sunt invocate uneori în necunoștință de cauză, alteori în mod intenționat (…) Toate aceste prevederi s-au respectat cu destulă strictețe.” scrie Prof. univ.dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Aacademiei Române .

Din 1918 și până astăzi, nici o minoritate etnică din Europa nu s-a bucurat şi nu se bucură de atâtea drepturi precum cele pe care le au maghiarii din România.

Să ascultăm din nou „vocea” autorizată în materie,a academicianului istoric  I.A.Pop:

Minoritățile etnice din România au instituții de instruire și de educație în limbile lor, la diferite niveluri, în funcție de necesități și de posibilități.

Maghiarii din România se instruiesc în limba lor, în mod gratuit și, adesea, au burse din partea statului, de la grădiniță până la doctorat și la studiile post-universitare.

Nu există pregătire de studii superioare, de exemplu, cerut de maghiari la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, care să nu fi fost aprobat de conducerea instituției. Condiția este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puțin 10 doritori… Dar… se aprobă și specializări cu 7-8 cursanți. Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii superioare în maghiară sunt plătiți de stat 20 de profesori maghiari. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii în România, pot fi aduși tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, să studieze în România, în ungurește, pe locuri bugetare de Statul român.

Mai mult: un student care învață în ungurește primește de la stat finanțare dublă… în report cu unul care studiază în românește (…) Astfel, maghiarii din România au șansa să fie perfect bilingvi și să poată ocupa orice funcție, oriunde în țară, surclasându-i adesea pe etnicii români.

Despre administrația în limba proprie, la fel: peste tot în țară, maghiarii sunt reprezentanți în administrație în proporție cu numărul lor: în satele, comunele, orașele, municipiile și județele unde ei predomină, administrația este, practic, maghiară, desfășurată în limba maghiară. Judecata se face, de asemenea, în teritoriul majoritar maghiar, cu judecători și grefieri maghairi (…) Încă din epoca interbelică, minoritățile au avut organizații, asociații, partide proprii (…) sub comunism, maghiarii au condus în mare măsură Transilvania, la începuturile regimului respectiv, iar apoi au fost mereu prezenți în fruntea României, în toate organismele centrale, în proporție cu numărul lor și chiar mai mult.

După 1989, maghiarii participă la guvernare în mod constant. România este singura țară din Europa în care minoritățile înregistrate oficial, independent de numărul membrilor lor, sunt reprezentate în Palament.

Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc) pentru vreo minoritate, ci despre asigurarea ”deplinei libertăți naționale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentați în guvern, parlament etc. Or, toate acestea s-au îndeplinit și se îndeplinesc zi de zi”…

Atunci, de ce se mai plâng maghiarii din România? Se plâng pentru că vor de fapt ca Transilvania să fie unită cu Ungaria, nu să trăiască lângă „românii inferiori”.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/10/ziua-de-10-iulie-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/10/o-istorie-a-zilei-de-10-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:

Prof. Costel NEACȘU – 

 Extrase din lucrarea

TRANSILVANIA ÎN „COLIMATOR”!

http://www.justitiarul.ro/transilvania-in-colimator-

 

 

10/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mircea Eliade despre moda existentă printre unii tineri intelectuali de a-şi renega românitatea

 

 

 

Mircea Eliade (n. Bucureşti, 28 februarie 1907 — Chicago, 22 aprilie 1986), filosof al religiilor, istoric al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar.

 În luna octombrie 1925 a început studiul filosofiei la Universitatea Bucureşti, încheindu-şi studiile în 1928 cu o teză despre filosoful italian Tommaso Campanella.

A studiat limba sanscrită şi filosofia indiană la Universitatea Calcutta până în 1931, an în care a petrecut şase luni la Hardwar, la cîţiva kilometri de Rishikesh, pe celălalt mal al Gangelui, la Ashram.

Şi-a susţinut doctoratul în filozofie, la Bucureşti în 1933, cu teza intitulată Yoga, o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga.

Între anii  1933-1940 a ţinut cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti. În timpul războiului a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945). Din 1945 s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, până în 1948  la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona.

A fost invitat în S.U.A. unde după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures” (1956–1957), a acceptat postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor, care din 1985 se numeşte Catedra „Mircea Eliade” a Universităţii din Chicago.(http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_Eliade)

 

Mircea Eliade despre MODA DE A REGRETA CA ESTI ROMÂN: ”Nu cred ca se afla tara europeana in care sa fie atâţia intelectuali carora sa le fie rusine de neamul lor”.

 

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. 

Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”.

Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. 

S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini.

Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. 

Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!” sau “Strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească.

 Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât  a frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.

Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi, şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme.

Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă “Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic.

Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)

Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie.

 Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea şi Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti.

Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţăm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară.

Pentru un tânăr intelectual, credinţa şi îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român nu există îndoială, el crede firesc (aşa cum curg apele, cum cresc florile), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea.

Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Şestov sau Dostoievski.

 

Mircea Eliade – Oceanografie (1934) – Editura Humanitas, 1991, prin 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/06/10/mircea-eliade-teroarea-istoriei-si-destinul-romaniei/

 

 

 

19/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: