CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

20 aprilie 1990: Alegerile din Duminica Orbului, au deschis calea spre putere nomenclaturiștilor din eșalonul doi al PCR

 

 

Ion Rațiu, Ion Iliescu și Radu Câmpeanu, principalii candidați la alegerile prezidențiale din 20 mai 1990 (evz.ro)

   

 

 

Alegerile din 20 mai 1990 sau alegerile din Duminica Orbului, cum au fost numite în presa de Opoziție, au adus consolidarea puterii reprezentanților formațiunii formate în jurul lui Ion Iliescu.

În 20 aprilie 1990, peste 14 milioane de cetățeni români și-au exercitat dreptul de vot.

Alegerile au avut loc în condiții nedemocratice, după o campanie electorală marcată de intimidarea reprezentanților Opoziției și de utilizarea mass-mediei de stat drept mijloace de propagandă pentru formațiunea neocomunistă FSN.

Cu toate acestea, au fost considerate alegeri democratice, deși ele s-au desfășurat în condițiile în care Frontul Salvării Naționale (FSN), cel care preluase puterea imediat după Revoluția din decembrie 1989  participa la scrutin, deși Ion Iliescu, fost nomenklaturist comunist, promisese că organizația ”emanată” în zilele revoluției nu se va transforma în partid politic și nu va participa la primele alegeri libere.

Promisiunea nu a fost însă ținută în pofida protestelor opoziției și celor din Piața Universității.

Alegerile au avut loc și în contextul marii manifestații-maraton din Piața Universității, unde se cerea, pe lângă punerea în practică a Punctului 8 din Proclamația de la Timișoara și ca FSN să nu se transforme în partid politic și să nu candideze.

Întreaga perioadă de până la alegeri a fost marcată de conflicte, care au prefațat sciziunea profundă din societate, nevindecată nici după 30 de ani.

În 29 ianuarie, ca răspuns la un miting organizat cu o zi înainte de opoziție în Piața Victoriei, noua putere a mobilizat minerii din Valea Jiului și muncitori de la Intreprinderea de Mașini Grele București (IMGB) și de pe alte platforme industriale care au ”restabilit ordinea” la sediile PNȚCD și PNL.

Corneliu Coposu, care fusese închis 20 de ani în temnițele comuniste, a fost ”salvat” de premierul de atunci, Petre Roman, care a trimis un TAB al armatei să-l scoată din sediul partidului, pentru a nu fi bătut de agitatorii care strigau ”Căposu, roade osu”, ”IMGB face ordine!”, ”Boșorogii fără dinți vrea să fie președinți” și „Noi muncim, nu gândim!”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă din ianuarie 1990 se reînființase Partidul Național Liberal (PNL), condus de Radu Câmpeanu și Partidul Național Țărănesc (PNȚCD), al cărui lider era Corneliu Coposu. Frontul Salvării Naționale  controla întreaga putere în stat: armata, forțele de ordine, justiția, economia și Televiziunea Română. 

Nu a existat prag electoral.

În Senat au intrat șapte formațiuni politice, iar în Camera Deputaților au intrat 27, inclusiv 10 formațiuni ale minorităților naționale.

UDMR era cel de-al doilea partid parlamentar după FSN, iar Opoziția începea să se coaguleze în jurul PNL și al PNȚCD.

Scrutinul din Duminica Orbului, a adus la putere eșalonul doi al nomenclaturii comuniste, fapt care a abătut România de la un drum democratic și european, spre deosebire de alte țări din fostul bloc comunist.

FSN deținea 67,53 la sută din mandatele parlamentare și a avut puterea să impună o Constituție care a stârnit multe dezbateri, pentru că  a instituit o serie de reguli care, teoretic, nu pot fi schimbate.

Așa ar fi forma republicană de guvernământ sau instituirea unei Curți Constituționale formate din persoane care nu sunt magistrați de profesie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La alegerile prezidențiale, care s-au ținut în aceeași zi, candidatul FSN, Ion Iliescu, a câștigat alegerile cu 85,07 la sută.

Candidatul PNL, Radu Câmpeanu, a obținut 10,64 la sută din voturi, iar candidatul PNȚCD, Ion Rațiu, a câștigat 4,29 la sută din voturi.

Primele șapte partide politice în România, după ponderea parlamentară, erau FSN, UDMR, PNL, Mișcarea Ecologistă din România, PNȚCD, PDAR, PER și PSDR.

Opoziția democratică a suferit o înfrângere drastică, însă aceste alegeri au adus în atenția publică o serie de figuri publice în jurul cărora se va coaliza coaliția capabilă, în 1996, să îi înfrângă pe moștenitorii Partidului Comunist Român, scrie http://www.rfi.ro/pagina-de-istorie.

 

 

 

Dezbaterea prezidențială

 

 

 

 

 

 

 

Dezbaterea dintre cei trei candidați la prezidențiale (Ion Iliescu, Ion Rațiu și Radu Câmpeanu) a rămas celebră prin lecția de democrație oferită de Ion Rațiu.

Astăzi dezbaterea stârnește zâmbete ironice: cei doi candidați din opoziție nu i-au reproșat lui Iliescu nici violențele din Piața Universității, nu au pomenit de trecutul lui de secretar județean comunist și nu i-au spus ”cine a stat cinci ani la ruși nu poate gândi ca Bush”.

E drept, nici moderatorii dezbaterii, Răzvan Theodorescu, președintele TVR numit în post de FSN, nici Emanuel Valeriu și Victor Ionescu nu au pus astfel de întrebări stânjenitoare. Erau însă zorii democrației.

Lui Ion Iliescu i se mai vedea urma de la șapca proletară, iar limbajul trăda deprinderea ședințelor PCR, poate de aceea a și câștigat cu 85%.

În schimb, Ion Rațiu, cu zâmbetul pe buze, a dat o definiție a democrației care i-ar fi fost utilă nu doar lui Iliescu, ci și tuturor președinților care i-au urmat:

Chintesența democraţiei se poate exprima într-o singură frază: voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”

 Ion Rațiu, a consemnat în jurnalul său frauda masivă din 20 mai 1990 .

În 21 mai, a organizat o conferință de presă pentru ziarele străine în care a prezentat dovezile, scrie https://romania.europalibera.org/a/de.

 

”Arătăm filmul pregătit special în cursul prânzului, în care se văd nenumărate neregularități, inclusiv construirea de urne de vot. Vroiau gazetarii să știe de ce urnele nu erau goale și legitim făcute pentru centrele de votare. Am repetat porțiunea filmului și le-am atras atenția asupra unor detalii. Am tradus cuvintele distinct auzibile.

Ai noștri sosiseră tocmai când încărcau niște urne, afară, în stradă. Au alertat Poliția. Imediat discuția a început. Ce facem? Le ducem înăuntru. Le băgăm în curte. Și așa au făcut.

După sosirea Poliției, atelierul a fost inspectat. Foarte mult material disponibil, pentru construirea de multe urne, peste tot. Comentariul meu, adresat gazetarilor: Dacă operația a fost legitimă, de ce au oprit-o?…

Urnele erau sau pline cu buletine de voturi false, sau urmau să fie duse pentru a fi umplute cu voturi pentru Front, și apoi livrate Centrelor Electorale pentru a fi numărate”, scria Ion Rațiu în jurnalul său.

23/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Planul secret al URSS de invadare a României în ziua de 22 noiembrie 1968

 

 

STRICT SECRET: În 22 noiembrie 1968, ora 4 dimineaţa, se pregatea invazia URSS asupra României. Ce a făcut Ceauşescu

 

Cei care acum au cel putin 55-60 de ani îşi pot aminti ca in 1968, în noiembrie, noaptea, treceau prin Bucuresti spre graniţa de est a României, trupe, tancuri şi tehnică militara. Lumea era speriată, nu se ştia prea mare lucru, dar era logic faptl că masarea de trupe la graniţa de est însemna pregatirea pentru un razboi, o invazie a sovieticilor.În urma opoziţiei lui Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei, se aşteptau represalii dure din parte URSS-ului.  Serviciile noastre de contraspionaj cunosteau şi data precisa: 22 noiembrie, ora 4 dimineata. Despre ce e vorba mai exact?

In August 1968 ruşii au lansat operatiunea “Dunărea”, mai exact invadarea Cehoslovaciei. Este bine-cunoscuta interventia lui Ceausescu de la vremea respectiva, discursul lui din 21 August – aplaudat de occident pentru curajul său nesabuit.  

Interesante sunt cateva rapoarte informative ale CIA-ului facute public (relativ) recent (în 2001), privind posibila invadare a României de catre ruşi 3 luni mai tarziu, in ziua de 22 Noiembrie 1968.  Agenţii operativi raportau doar zvonuri privind o invazie de aproximativ 150.00 de militari.

Unul din comentariile raportului spunea:

“Sovieticii probabil işi permit sa joace un joc al aşteptării cu românii ca să vada daca aceştia au tras vreo invaţătura din invadarea Cehoslovaciei…si daca or sa fie vizibil cooperanţi în afacerile Pactului de la Varşovia.”
Unul din putinele lucruri pe care le-a putut face Ceausescu la vremea respectiva, pentru a contracara invazia, a fost să infiinteze Gărzile Patriotice.

Rusii nu ne-au mai atacat, drept care gărzile au fost trimise la strans cartofi.

Odată cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, politica de autonomie a Securităţii româneşti faţă de serviciile secrete sovietice a început să se manifeste din plin.

În primăvara anului 1965 au fost „demascaţi“ câţiva ofiţeri, din rândurile Armatei Române cu activitate în slujba serviciilor de spionaj sovietice, punându-li-se în vedere să întrerupă orice legătură.

 

După cum notează dr. Cristian Troncotă, specialist în istoria serviciilor de informaţii române, „momentele de încordare, chiar de adversitate, între Securitatea română şi instituţiile similare sovietice s-au intensificat în contextul evenimentelor de la Praga, din 1968“.
Generalul (r) Neagu Cosma, Direcţia de Informaţii Externe (DIE), a obţinut prin intermediul unui ofiţer polonez – aflat în contact cu colonelul Ion Bichel – informaţia că Brejnev personal, împreună cu Andropov, şeful KGB, şi comandanţii Armatei Roşii au pregătit o invazie în Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.

Date ulterioare aduse la cunoştinţa lui Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului, au arătat că această acţiune se datora nemulţumirii Kremlinului faţă de politica lui Dubcek, Ceauşescu şi Tito.

Un colectiv restrâns din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varşovia lucra la elaborarea planului în detaliu. Din acel colectiv făcea parte şi ofiţerul polonez, ceea ce înseamnă că era bine informat.

Invazia trebuia să se desfăşoare în etape, mai întâi Cehoslovacia, după care, la intervale de două-trei săptămâni, urmau România şi Iugoslavia.
Iniţial, Nicolae Ceauşescu nu a luat în serios rapoartele Securităţii, iar Ion Stănescu l-a auzind spunând, textual:

„Informaţiile pot fi adevărate numai dacă Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face aşa ceva; mai trimiteţi-l pe omul vostru să adâncească informaţia“.
Pe 5 august 1968, Securitatea întocmea nota-sinteză nr. 148 „privind unele acţiuni ostile întreprinse de autorităţile sovietice împotriva R.S. România“.

Documentul arată că, dincolo de informaţiile culese, serviciile secrete trimiseseră pe teritoriul României şi dirijaseră spre ambasadele româneşti din ţările socialiste, sub diverse acoperiri, îndeosebi ca turişti, agenţi bine instruiţi şi cu sarcini operative precise.

 

S-au fotocopiat şi s-au ascuns arhivele!


Imediat după celebrul miting din 21 august 1968 din faţa sediului CC al PCR, au fost luate măsuri rapide. Securitatea a fost pusă în stare de alarmă, iar în centrele direcţiilor de Securitate s-au ridicat bariere din saci cu nisip la ferestre şi la uşile de acces, punctele întărite fiind prevăzute cu guri de foc şi rezerve de muniţie.

În concepţia lui Ceauşescu, în cazul unui război, Securitatea trebuia să organizeze, prin aparatul informativ, un război de partizani. S-au studiat atât varianta evacuării lui Ceauşescu în China, cât şi varianta căilor rutiere de la sud de Carpaţi, pentru o deplasare sigură şi rapidă.

Spionii sovietici ies din umbră

Planul de invadare a României a fost cât se poate de real, Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvăluind în anul 2000 că, în septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României.

Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa.

Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut:

„Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României“.

Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.

În vara anului 1968, reţeaua sovietică din România a fost pusă la muncă. Cu această ocazie, Securitatea l-a identificat pe generalul Ion Şerb drept agent GRU (serviciul de informaţii militar sovietic). Generalul Şerb, comandant al Armatei a 2-a Bucureşti, a fost surprins de contrainformaţiile militare române în timp ce le oferea agenţilor sovietici planurile de dislocare a forţelor militare din Moldova, aplicaţii militare şi tipurile de armament, altele decât cele din Tratatul de la Varşovia, procurate de Armata Română.

Tot în 1968 „au căzut“ alte două cârtiţe GRU, generalii Floca Arhip şi Vasile Petruţ.

 

Operaţiunea „Dnester“ contra UM 0110

URSS nu a invadat România, dar nu a renunţat la încercarea de a-l detrona pe Ceauşescu printr-o intervenţie militară.

La ordinul lui Brejnev, după cum susţine generalul Ion Mihai Pacepa, serviciile secrete au elaborat încă din iulie 1969 operaţiunea „Nistru“ („Dnestr“). Aceasta viza aducerea la conducerea României a unui membru PCR loial URSS.

Că operaţiunea „Nistru“ a fost cât se poate de reală ne-o demonstrează şi istoricul Alex Mihai Stoenescu, în ultima sa carte, „România postcomunistă 1989- 1991“ – Editura RAO, 2008: „O primă aripă era cea militară, avându-l în frunte pe generalul (r) Nicolae Militaru, şi care îşi găsea originea în complotul organizat de GRU începând cu anul 1969 (operaţiunea „Nistru“).

 

Această aripă viza o răsturnare a lui Ceauşescu printr-un puci organizat la nivelul unor comandanţi activi sau în rezervă din armată şi al unor foşti lucrători din Securitate, sub coordonarea agenturii militare sovietice din România.

Rezervele arătate de Ion Iliescu în privinţa suprimării lui Ceauşescu au condus la iniţiativa grupului militar de a-l contacta pe omul de afaceri de origine română Ion Raţiu, în Anglia, sub titulatura de Frontul Militar Român (FMR), cu scopul de a le furniza armament şi muniţie cu efect tranchilizant.

Lipsa de rezultate îl determină pe Nicolae Militaru să caute contactarea directă a reprezentanţilor oficiali ai URSS acreditaţi în România, fapt ce se va petrece la Consulatul sovietic de la Constanţa“, dezvăluie Alex Mihai Stoenescu.

Şi istoricul Dennis Deletant certifică existenţa planului „Nistru“, în cartea sa „Ceauşescu and the Securitate“.

Colonelul în rezervă Ioan Rusan, fost şef al Compartimentului anti-STASI din UM 0110, dezvăluia, într-un interviu acordat istoricului Alex Mihai Stoenescu, că ştia la ce să se aştepte.

 

„Ruşii voiau să ne termine. Vă explic. În 1968, când au intrat ruşii în Cehoslovacia, i-au luat pe toţi ofiţerii de la UM 0110 al lor, serviciul cehoslovac anti-KGB, i-au pus cu faţa la fişete şi i-au împuşcat în ceafă. Asta ne aştepta şi pe noi, că noi aveam toată schema de spionaj sovietică din România şi le ştiam reţelele. Ei nu puteau supravieţui cu reţelele în România democratică infiltrate în viaţa politică, în stat şi noi să ştim cine sunt. Au găsit fişetele goale. Aşa am scăpat. (…)

Dosarele noastre conţineau probe asupra legăturilor cu spionajul sovietic, asta era problema, nu numele spionilor români, cât legăturile lor cu spionii sovietici, cu nume, funcţii, asta îi interesa cel mai mult“.

 

PLAN


Cinci puncte ale operaţiunii „Nistru“

  • 1) preluarea conducerii Armatei şi Securităţii de către un înalt ofiţer român recrutat de organele sovietice;

  • 2) crearea unui Front al Salvarii Naţionale – care figura şi în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne prosovietice în Grecia şi Spania;

  • 3) atragerea simpatiei internaţionale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost ucişi de terorişti străini, veniţi în ajutorul lui Ceauşescu;

  • 4) informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat;

  • 5) solicitarea intervenţiei militare a URSS, în cazul în care succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.

 

 

 

25/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: