CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O lecție de patriotism şi demnitate națională

 

 

 

 

 

 

 

Ion I.C. Brătianu (Ionel Brătianu), n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu.
Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naționale și de două ori ministru al afacerilor externe.

A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

 

O lecție de demnitate națională

 

 

 

Au fost vremuri când oamenii politici români promovau interesele naționale ale României, cu demnitate și competență, neacceptând să se supună deciziilor luate de marile puteri.Un astfel de lider politic a fost Ion I. C. Brătianu, șeful delegației României la Conferința de pace de la Paris, întrunită după încheierea Primului Război Mondial.

Acest război a fost declanșat la 28 iulie 1914, prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria.

După doi ani de neutralitate, țara noastră a intrat în luptă alături de Antanta, care – prin Convenția politică din 4/17 august 1916 – s-a angajat să recunoască dreptul României de a-și anexa teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria, adică Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina.

Armata română a adus o prețioasă contribuție la cauza Antantei, ajutând la măcinarea forțelor militare ale Puterilor Centrale (au rămas înscrise în istorie marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917).

Războiul s-a încheiat în ziua de 11 noiembrie 1918, prin capitularea Germaniei.În 1917-1918, cele două mari imperii multinaționale (habsburgic și țarist) s-au prăbușit sub loviturile luptei de eliberare a popoarelor asuprite.

Pe ruinele lor au apărut noi state: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia. În același timp, slavii de sud au creat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania s-au unit cu România.

Related image

Foto: Conferinţa de Pace de la Paris, 1919

Conferința păcii de la Paris, care și-a început lucrările la 18 ianuarie 1919, nu a fost – cum spera Brătianu – un for de dezbatere și decizie a unor state egale, așa cum fuseseră pe câmpul de luptă.

El se întemeia pe Convenția din 4 august 1916, care prevedea că România se va bucura de aceleași drepturi ca și aliații ei la viitoarea Conferință a păcii.

Între principiile enunțate și modul corect de desfășurare a Conferinței de pace, existau deosebiri fundamentale.

Deciziile erau luate de „Consiliul celor patru“ (Woodrow Wilson – SUA, Georges Clémenceau – Franța, Lloyd George – Marea Britanie și Vittorio Emanuele Orlando – Italia), numit și Consiliul Suprem. Statele mici, între care și România, au fost incluse în rândul statelor „cu interese limitate”.

george-popescu

Semnarea tratatului de la Versailles, care a marcat sfârşitul Primului Război Mondial. Foto: Arhivă 

Șeful delegației române avea să declare că, la 28 iunie 1919, a trebuit să semneze tratatul de pace cu Germania, „fără a fi avut textul scris și fără ca vreunul din noi [membri ai delegației] să-l fi citit”.Pentru a nu avea un tratament similar și în privința următorului tratat – cel cu Austria, în care România avea interese directe, întrucât Imperiul Habsburgic stăpânise partea de nord a Moldovei, numită Bucovina – Ion I. C. Brătianu a luat inițiativa asocierii statelor cu „interese limitate” pentru a se prezenta solidar în fața Consiliului Suprem.

El a negociat cu reprezentanții Poloniei, Greciei, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, astfel că s-a convenit adoptarea unei poziții comune, solicitând cunoașterea din timp a tratatului, pentru a putea face observații și propuneri.

Ca urmare, la 29 mai 1919, delegații acestor cinci țări au fost invitați la Ministerul de Externe al Franței, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului de tratat, fără clauzele militare și cele privind reparațiile, care urmau să fie formulate ulterior. În seara zilei de 30 mai li s-a pus la dispoziție textul (incomplet) al acestui tratat.

Liderul român a adresat în scris un memoriu președintelui Conferinței de pace (Georges Clémenceau), prin care protesta împotriva unor clauze care înlesneau intervenția Marilor Puteri în treburile interne ale țării sale. El se referea la obligația României de a semna un tratat special care să garanteze drepturile minorităților naționale și să legitimeze dreptul marilor puteri de a controla aplicarea legislației privitoare la minoritățile naționale.

De asemenea, România trebuia să accepte ca, timp de 5 ani de la încheierea păcii cu Austria, să acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport și supușii statelor Aliate și Asociate, fără nici un fel de vamă și în condiții cel puțin egale cu cele rezervate supușilor români.

Ca urmare a demersurilor făcute, șefii delegațiilor României, Cehoslovaciei, Poloniei, Greciei, Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor au fost invitați să-și expună punctul de vedere privind tratatul de pace cu Austria în ședința plenară din 31 mai 1919.

Șeful delegației române a avut o atitudine fermă, neacceptând intervenția Marilor Puteri în treburile interne ale țării sale.Brătianu avea să relateze că nu putea să renunțe, în calitate de „reprezentant al Regatului Român, la situația de stat independent, pe care aveam convingerea că am nu numai dreptul, dar și datoria strictă și imperioasă ca s-o reprezint în orice caz”.

Referindu-se la tratatul minorităților impus celor cinci state, Brătianu a susținut că România a asigurat drepturi egale cu etnicii români pentru toate minoritățile naționale și că era gata să primească orice condiție care ar fi acceptată de celelalte state membre ale Societății Națiunilor.

Acestă teză a fost respinsă de Consiliul Suprem. [Președintele Wilson ar fi trebuit să acorde asemenea drepturi pentru negrii din SUA, Lloyd George și Georges Clémenceau pentru indienii și africanii din propriile colonii etc]. Era limpede că marile puteri urmăreau să-și asigure o pârghie pentru intervența în treburile interne ale României sub pretextul că se interesau de soarta minorităților.

Brătianu a protestat și contra prevederilor privind liberul tranzit, care ar fi însemnat „să punem pur și simplu întreaga politică economică și de transporturi a României sub controlul marilor puteri”.

Aceste state, care practicau o politică protecționistă pentru propria lor economie, căutau să impună României să-și deschidă porțile în fața mărfurilor și capitalurilor occidentale, pentru ca acestea să-și asigure propriile interese, în defavoarea celor românești.

Consiliul Suprem, care a înlocuit Conferința de pace, a refuzat să țină seama de obiecțiile lui Brătianu, urmărind „să impuie României condițiuni pe care nu le poate primi, deoarece sunt incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale politice și economice”.

În fața acestei realități, Ion I. C. Brătianu a depus, în ziua de 2 iulie 1919, un amplu memoriu la Biroul Conferinței de pace, în care detalia punctul de vedere al delegației române, după care a părăsit Parisul.

Explicând, în ședința Adunării Deputaților din 16 decembrie 1919, poziția sa, Ion I. C. Brătianu a rostit aceste cuvinte memorabile:

„În chestiunile cele mari, în acelea de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate care să hotărască a te compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt și sigur al principiilor.Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei”. (autor: Ioan Scurtu, sursa: Revista Clipa)

01/01/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un român de mare caracter – Regele Ferdinand

 

Regele Ferdinand, un român de mare caracter

În dimineaţa zilei de 14 august 1916, stilul vechi, valabil atunci, s-a ţinut în sala de mese a Palatului Cotroceni istoricul Consiliu de Coroană convocat de Regele Ferdinand, cu scopul de a cere oamenilor politici fruntasi ai ţarii aprobarea pentru intrarea în Războiul pentru Intregirea României şi sprijinul lor.

Au luat parte miniştrii Ion I. C. Brătianu, Em. Costinescu, Em. Porumbaru, Al. Constantinescu, V. G. Morţun, Al. Radovici, I. G. Duca, C. Angelescu, Victor Antonescu, preşedintele Camerei Deputaţilor Mihail Pherekyde, vicepreşedintele Senatului C.F. Robescu, foştii prim-miniştri Theodor Rosetti, Petru P. Carp, Titu Maiorescu, şefii de partide N. Filipescu, Take Ionescu, Al. Marghiloman şi foştii preşedinţi de Cameră C. Ollănescu şi C. Cantacuzino-Paşcanu. A prezidat Regele Ferdinand.

Oamenii politici filogermani, în special Petre P. Carp şi Al. Marghiloman au fost împotriva războiului contra Austro-Ungariei şi Germaniei. Majoritari în Consiliu au fost cei pentru realizarea idealurilor naţionale cerând lupta alături de Franţa, Anglia, Italia şi Rusia.

Cel mai vehement a fost P. P. Carp care a reproşat, între altele, Regelui că dinastia e germană şi trebuie să-şi vadă de interesele dinastiei.

Replica Regelui Ferdinand a rămas memorabilă:

’’Aţi greşit, domnule Carp, când aţi vorbit de interesele Dinastiei. Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele Ţarii. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Daca m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuinţă eu am ajuns la convingerea adâncă şi nestrămutată că el corespunde cu adevăratele aspiraţii ale neamului, a cărui răspundere o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să ştiţi domnule Carp, că Dinastia mea este română! Rău aţi facut când aţi numit-o străină, germană. Nu, este românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o Dinastie naţionala şi revendic pentru Casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o.’’

A doua zi, 15 august, de Sărbătoarea ’’Adormirii Maicii Domnului’’, sub protecţia Preasfintei Fecioare Maria, oştenii României rupeau graniţa nedreaptă dintre fraţi.

Regele Ferdinand, deşi născut şi educat ca german şi ofiţer german, a tras sabia contra ţării sale de origine, încheind mesajul către armata română cu cuvintele ’’Cu Dumnezeu înainte!’’.

Alexandru – Grigore  Pisoschi

sursa: http://www.patriaonline.ro

09/12/2016 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: