„Clubul spânzuraţilor” și frontul secret al războiului pentru România Mare

 

 

Dubla aniversare, a Centenarul Marii Uniri și a Centenarul Primului Război Modial constitue un binevenit prilej pentru o retrospectivă asupra pregătirii celor două evenimente în planul activității serviciilor secrete.

Poziția geostrategică și resursele de materii prime ale Regiunii Balcanice, respectiv interesele imperiilor Rus și Austro-Ungar potențau amenințările la adresa popoarelor din acest spațiu, ceea ce generat și pericolele din partea serviciilor secrete.

România conta ca una dintre cele mai bogate țări în petrol, cereale și lemn.

Relieful oferea importante linii de fortificații naturale, iar populația oferea o forță militară combatantă de peste o jumătate de milion de oameni.

Pe cale de consecință, țara era ținta expansiunii economice externe și a spionajului străin, iar când avem în vedere amenințările din partea serviciilor secrete, ar fi imprudent să nu se manifeste aceeași măsură, omnidirecțională a vigilenței, fiindcă oricând prietenul de azi putea fi inamicul de mâine. Asta fiindcă politica nu s-a supus niciodată legilor și nici moralei.

După cum afirma Nicolae Titulescu : 

„Problemul care se pune azi României e înfricoșător, dar simplu: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimnetele în curs, și atunci, istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită și măreață a umilințelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e „mâine”cu ochii mari deschiși la tot ce e „azi” nu pricepe și înlemnită stă pe loc, și atunci istoria ei va înfățișa pentru vecie exemplul unic și mizerabil al unei sinucideri viețuite! Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi întreagă fără jerfă”.

La rândul său, fruntașul politic conservator Nicolae Filipescu rezuma: „Dorința mea e să intrăm în acțiune indiferent de timp și de împrejurări…alături de Franța, Rusia și de Anglia, cu toate perspectivele de a înfăptui idealul național”.

Într-un asemenea context, serviciile secrete românești au avut ca obiectiv promovarea și susținerea proiectului politic național al unității teritoriale a poporului român.

Adversarii proiectului unității naționale au exercitat puternice presiuni politice asupra regelui Carol I, care încheiase în anul 1893 un tratat secret de alianță cu Austro-Ungaria, iar prin operațiuni secrete au scos din conservare agentura de mare anvergură creată de Max Ronge și aflată în legătura miniștrilor legațiilor la București ale Germaniei, Hilmar von dem Bushe și Austro -Ungariei, Ottokar Czernin, a consulilor și viceconsulilor Puterilor Centrale de la Constanța și Iași.

La 16 august 1916 a fost fotocopiat și dosarul secret al ambasadorului german, cu peste 200 de documente, cuprinzând partidele, politicienii, generalii și ofițerii, parlamentarii, gazetarii și samsarii corupți care au fost recrutați și trădau România.

Date fiind implicațiile scandalului politic pe care l-ar fi generat darea în vileag a numelor trădătorilor, prim ministrul Ion I.C. Brătianu a dispus să se treacă totul sub tăcere „pentru a nu se demoraliza armata și populația, dar Siguranța să-i supravegheze strict și să le dejoace acțiunile”.

Iancu Panaitescu, directorul general al Poliției și Siguranței Generale a procedat în consecința dispoziției primite. Filajul de intimidare și alte forme de supraveghere, pe unii i-a descurajat, pe alții i-a întărâtat, dintre cei trimiși în prima linie a frontului , unii au fost uciși de glonț, alții s-au sinucis, ori au trecut la inamic.

Printr-o puternică și periculoasă propagandă favorabilă intereselor Puterilor Centrale se influența și manipula opinia publică, în care scop s-au corupt politicieni și patroni de presă și ziariști. In acest sens, esterelevantă telegrama strict secretă trimisă de ministrul de externe austro-ungar Leopold Graf Berchtold, șefului Marelui Stat Major, Franz Conrad von Hötzendorf, prin care i se aducea la cunoștință că:

„[…] pentru influențarea opiniei publice din România și anume, atât a personalităților politice, cât și a ziarelor, am întreprins deja de câtăva vreme împreună cu guvernul german o acțiune secretă pentru a cărei scop am pus la dispoziția ambilor noștri reprezentanți la București sume de bani în cantitate extraordinară. Această acțiune, care nu trebuie forțată și care necesită a fi condusă prin intermediari, cu cele mai mari precauțiuni, decurge cu succes, rezultatele urmând a fi curând simțite”.

Poziția unor politicieni, generali, înalți ofițeri ori funcționari, intelectuali, scriitori, artiști și formatori de opinie, printre care Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Costache Lupu, Alexandru Beldiman, Tzigara Samurcaș, Dumitru Nițescu, Gala Galaction, Constantin Stere, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Victor Braniște , generalul Zottu, coloneii A. Sturdza, V.Verzea, Crăiniceanu ș.a. au faclitat operațiunile secrete și succesele spionajului Puterilor Centrale.

Printre ziarele care au pregătit psihologic ocupația germană a României se numărau „Ziua”, „Seara”, „Moldova”, „Minerva”, „Dreptatea”. Intermedierea finanțării a fost asigurată, în principal, de bancherul Rozelius, de directorul unei societăți petrolifere cu capital german, Gunther, agentul comercial Hennenvogel și agentul de publicitate Iwersen.

Din dosarul afacerii de spionaj Gunther aflăm că: „Dosarul Gunther, precum și alte documente descoperite la sediul societății petroliere cu capital german, dar și la diferite bănci au lămurit multe afaceri de corupțiune săvârșite în timpul neutralității și au dovedit nu numai procedeele îndrăznețe ale corupătorilor germani, dar din nefericire și puțina rezistență sufletească a unei părți din pătura conducătoare a țării”.

 

 

Frontul secret al războiului pentru România Mare – Rețelele informative ale patrioților români din teritoriile supuse puterilor imperiale.

 

 

În contrapondere la „puțina rezistență sufletească” a unora din elita politică a vremii, mii de patrioți români din Ardeal s-au înrolat voluntar pe frontul secret deschis de serviciile de informații, atât de către cele civile, dar mai cu seamă de către Secția I-a Informații din Marele Stat Major (din 1916 Marele Cartier General) al Armatei Române.

Secţia I Informaţii Major al Armatei române şi-a extins activitatea de penetrare informativă în Transilvania, Banat şi Bucovina, folosind în acest sens, aproape exclusiv români „de-ai locului”, animaţi de un înalt simţ patriotic.

Aceştia nu şi-au cruţat viaţa pentru idealul unităţii naţionale, au lucrat în condiţii extrem de periculoase, numărându-se printre eroii anonimi care au făurit România Mare.

Crearea rețelelor de informații din Transilvania a fost coordonată, la fața locului, de generalul Traian Grozea şi ofiţeri din Secţia I-a Informații din Marelui Stat Major.

În scurt timp au fost activate mai multe rezidențe ale structurilor informative militare, dar și a celor civile româneşti, în zonele Banat, Cluj-Bistriţa, Braşov-Bran, Oituz-Buzău şi în nordul Bucovinei, luându-se, practic, sub control informativ toate trecătorile, dar şi garnizoanele unde erau dispuse trupe austro-ungare.

În activitatea de culegere și furnizare de informații necesare Armatei române au fost atraşi şi fruntaşi ai românilor transilvăneni, printre care Iuliu Maniu și doctorul Aurel Vlad.

Contraspionajul austro-ungar din Cluj raporta cu îngrijorare :

„În anul 1915, deputații Maniu și Șerban au furnizat poliției secrete române informațiuni militare” și că „doctorul Aurel Vlad a fost și el atras la această activitate”.

Preoții Sebastian Stanca, Avram Stanca și Adam Basarab au acoperit informativ regiunea Petroșani, iar preoții George Negoescu, George Hamzea, Ioan Coman și Ioan Modroiu, regiunea Buzău- Oituz, avocatul doctor în drept Nicodim Cristea și studentul George Fodocean, regiunea Cluj-Bistrița.

Ghiță Pop, îndrumat de colonelul Nicoleanu din Secția I-a Informații, a constitut cîteva nuclee informative în Ardeal, comerciantul Ioan Bulza a cules informații din zona Brașov.

Au fost și transilvăneni care s-au oferit voluntar pentru misiuni periculoase. Astfel, Matei C. Cosma a trimis un memoriu ministrului de interne prin care cerea însărcinarea sa pentru sabotarea căilor de comunicație folosite de inamic, respectiv să mineze căi ferate, poduri și tunele pentru a rupe legăturile Ardealului cu Ungaria.

Vasile Branca a acceptat să fie infiltrat într-un detașament de diversiune și sabotaj al armatei imperiale, care avea misiunea de a distruge vapoarele rușești care transportau pe Dunăre armament și muniții pentru Serbia.

La momentul oportun, Branca a dejucat planul diversionist, predând detașamentul poliției de siguranță române. Maria Manciulea și Lucreția Cârje din Făgăraș au depistat și denunțat autorităților militare române călăuzele false ale inamicului, care îndrumau greșit coloanele militare românești.

 

„Clubul spânzuraţilor”

 

 

Cele mai importante „nuclee” informative din Transilvania au fost conduse de avocatul Spiridon Boita şi învățătorul David Pop.

Gruparea lor informativă (între 200 – 300 de membri) a intrat în legendă drept „Clubul spânzuraților” din Brașov, deoarece potrivit tradiției justiției militare austro-ungare fiecare spion prins sfârșea prin a fi condamnat la moarte prin spânzurătoare. Recrutarea lui Spiridon Boița s-a făcut de către generalul Traian Grozea şi profesorul Udrea, fost profesor la Liceul din Salonic.

El a organizat şi un Centru de culegere de informaţii în oraşul Cluj, iar printre colaboratorii săi s-au numărat Nicolae Telianu – pentru Tulgheş, Gheorghe Stăniloiu- pentru Râşnov, Picu Băncilă -pentru Bran. Iată cum relata ziarul „Dimineața”, din 25 noiembrie 1937, mărturisirea lui Spiridon Boita despre începuturile activității sale pe frontul secret :

„Într-o bună zi m-am pomenit cu niște domni din Regat, care m-au îmbiat să lucrez pentru autoritățile românești. Erau profesorul Udrea, care a funcționat la Liceul comercial din Salonic, și generalul Grozea.M-am așteptat să mă viziteze. Au fost și pe la alții, căci rosturile lor prin părțile noastre datau mai de mult.Am primit. Țin minte că m-am sfătuit o noapte întreagă cu nevasta. Soția mea e de origină ungurească, dar s-a arătat cînd ne-am luat o femeie vrednică de o adevărată româncă. Nu numai că m-a ajutat n toate, dar a suferit cu mine rigorile lungi ale temnițelor maghiare”

Spiridon Boita a îndeplinit misiuni informative în Timişoara, Szeged, Szolnok, precum şi în Bucovina, reuşind să procure planurile fortificaţiilor din Carpaţi construite de-a lungul Mureşului şi Oltului transilvan.

A acţionat travestit în geambaş, muncitor de fabrică, tăietor de copaci în pădurile de frontieră, negustor etc. În rezidentura lui Spiridon Boita au activat la un moment dat aproape 200 de colaboratori. Informaţiile culese au fost transmise în Regat prin intermediul şefului Poliţiei din Predeal.

Spiridon Boita a executat o importantă misiune în Ungaria şi Banat, unde a trebuit să verifice informaţiile potrivit cărora Germania şi Austro-Ungaria şi-au retras o parte din trupe pentru a le concentra împotriva Serbiei.

În această misiune a fost urmărit şi arestat la Timișoara, dar a fost pus în liberatate, datorită calităţilor sale de a-şi motiva prezența și legenda acţiunile în teatrul operațiunilor militate.

Din Timişoara a plecat la Vârşeţ, unde a aflat de la un colaborator şvab (colaborator al Serviciului de informaţii al Armatei române) că Puterile Centrale au adus trupe din Galiţia pe frontul sârbesc.

Pentru verificarea informaţiei a plecat la Szeged, cu scopul de a obține, de la oamenii pe care-i avea acolo, elemente suplimentare privind efectivele ce au tranzitat prin gara orașului și înzestrarea lor de luptă. Mai mult, a prelevat pămînt de pe roțile tunurilor, care a fost expertizat la București de pedologi și geologi, constatându-se că provine din Galiția și din apropiere de Varșovia, În această misiune, Spiridon Boita a avut o „umbră protectoare” ce l-a urmat pas cu pas și pe care a simțit-o:

„Un personaj misterios pe care n-am putut niciodată să-l identific supraveghea ca un factor de prim ordin în ierarhia secretă a organizației modul cum se îndeplineau instrucțiunile și cum lucra echipa. Am avut nu odată dovada că nimic nu-i scăpa din activitatea noastră misteriosului personaj. Era în curent cu toate mișcările, știa cu o uimitoare precizie cum s-a procedat într-o anumită misiune mai grea, dacă rezultatul era cel conform cu realitatea. Era cu un ochi ațintit din umbră asupra întregii noastre organizații”(„Dimineața”, 26 noiembrie 1937).

Învăţătorul David Pop a fost recrutat cu ajutorul fratelui său, Romulus Pop (farmacist în Ploieşti) şi al soţiei acestuia. Despre David Pop, însemnările lui Maximilian Ronge sunt edificatoare asupra talentului și calităților de spion ale acestuia :

”David Pop era neobosit. Niciodată nu stătea, mai mult de o zi pe săptămână, în casa lui, era veșnic în căutare de noi colaboratori. Mai ales, îl găsim dând târcoale în mediul militar. Pretutindeni e la pândă, pretutindeni caută să culeagă o informație […]. Câte nu iscodește ! Ca să se dea bine pe lângă cucoane, le poftește în trăsura lui, și fiindcă îl interesază lucrările de fortificații, el frecventează, îmbrăcat în straie de vânător, pe muncitoriicare trebăluiesc la aceste fortificații. Când se brodește în vreolocalitate se dă drept chiabur, jucând cărți, cu o gentilețe remarcabilă, cu soldații cantonați. Îi lasă pe parteneri să câștige și profită de buna lor dispoziție ca să le scoată informații. Acesta este David Pop”(„Dimineața”, 26 noiembrie 1937).

Cum a reușit spionul șef al Imperiului Austro-Ungar să-l cunoască atît de bine pe David Pop? David Pop, spre deosebire de Boita, un taciturn viclean, era flecar, hazliu, galanton, imaginativ-combinativ, nu întotdeauna precaut, fapt pentru care a cazut într-o cursă întinsă de Maximilian Ronge, care i-a trimis acasă niște „prieteni din regat”, în realitate agenți austro-ungari.

Unul dintre „prieteni” i-a făcut și o percheziție discretă, descoperindu-i carnețelul cu numele colaboratorilor. Au urmat supravegherea, interceptarea corespondenței, a întâlnirilor și, inevitabi, arestarea principalului nucleu al „Clubului spânzuraților”. Lui Spiridon Boita i-a fost arestată soția, care era etnică maghiară, dar și fiica în vârstă de 11 ani.

Au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare opt dintre inculpați, printre care Spiridon Boita, David Pop, Victor Pop, Ion Coman, Zaharia Munteanu, Nicolae Hamza.

La 27 octombrie 1918, organele revoluționare create în urma prăbușirii Imperiului Austro-Ungar și consiliile naționale românești au dispus amnistia tuturor condamnaților pentru participarea la lupta pentru eliberarea Transilvaniei.

Când autoritățile austro-ungare au estimat că numărul ardelenilor care furnizează informații inamicului român a trecut de 1.000, au ordonat mobilizarea și trimiterea în prima linie a frontului a tuturor intelectualilor români în vârstă de pînă la 50 de ani.

Un important „nucleu” informativ a fost constituit în nordul Moldovei, sub conducerea profesorului Aurel Moldovan, care a activat cu folos pe linia de frontieră şi în Bucovina ocupată de Imperiul austro-ungar. Profesorul Aurel Moldovan şi-a ales colaboratorii dintre membrii familiei sale (frații Dumitru, Iosif şi Rudolf) şi prieteni, precum profesorii Tofan şi George Muntean, medicul Ilie Pitecaru, avocatul Nicolae Carabeovski, pădurarul Rudolf Findler etc. Frații lui Aurel Modovan, Iosif și Rudolf au fost arestați și condamnați la 15, respectiv 10 ani de închisoare.

Pentru meritele sale, Aurel Moldovan a fost încadrat ca agent acoperit în Siguranţa Generală şi i s-a acordat dreptul de a se stabili în Bucureşti. Şi alţi români bucovineni au fost încadraţi în Siguranţa Generală.

De pildă, la Poliţia din Dorohoi erau Gheorghe Popa şi Dimitrie Moldoveanu, care circulau ca agenţi acoperiţi, cu permise de circulaţie pe frontieră, emise, „în interesul siguranţei statului”, de către Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale.

Colaboratorii serviciilor secrete românești au fost instruiți asupra categoriilor de informații care prezintă interes, de unde și cum să le obțină, modul de fixare, păstrare și transmitere, unii fiind dotați cu aparate foto ți alte mijloace tehnice. De asemenea, colaboratorii care aveau de îndeplinit misiuni dificile erau supravegheați în secret de ofițeri sau agenți calificați ai serviciilor.

Colaboratori de talia lui Spiridon Boita, David Pop sau Aurel Moldovan au acționat ca rezidenți, care și-au creat nuclee informative în principalele orașe și puncte de frontieră.

În Banat, organele de informaţii româneşti au atras-o la colaborare pe Maria Bălan , care s-a căsătorit cu un ofiţer de „ulani” din armata austro-ungară.

A primit indicativul „B-9” şi a cules informaţii din mediul ofiţerilor armatei austro-ungare privind dispunerea trupelor inamice în Banat, lucrările genistice efectuate la graniţa cu România şi despre acţiunile preconizate de spionajul austro-ungar împotriva României.

Ziarul „Paris Soir”, din 6 octombrie 1936, o evoca, la cinci zile după moartea ei :”…faimoasa Maria Bălan, regina spionajului, o Mata Hari a Ungariei „.

Cotidianul italian „Tempo”, din 10 octombrie 1936, nota: „ Planurile serviciului de spionaj erau dejucate […] de o spionană desăvârșită, pentru a cărei capturare austriecii erau gata să ofere sume fabuloase”.

Sveltă, frumoasă, „toc înalt și minte brici”, vorbitoare excelentă a limbilor sârbo-croată, maghiară, franceză și germană, fiica preotului român din Vârșeț a adus mari servicii, atât României, dar și Serbiei aflate în război cu Puterile Centrale. Căsătoria Mariei Bălan cu ofițerul austro-ungar, în fapt a fugit cu acesta de acasă la Timișoara, fusese prima misiune importantă primită din partea unui agent al serviciilor române.

Când a fost identificată și arestată, știrea a fost o lovitură de trăsnet pentru numeroși generali și ofițeri austro-ungari care-i fuseseră harnici curtezani.

Nu a divulgat nici-un nume. A fost condamnată la moarte prin spânzurătoare, sentința urmând a fi executată în zorii zilei următoare pronunțării, dar când trebuia dusă la eșafod, celula era goală. Imediata ei apariție la București a dus la concluzia că spionajul român, cu concursul colaboratorilor și patrioților din Timișoara i-au organizat evadarea.

A fost răsplătită, fiindu-i facilitată șederea la București și Paris sub o altă identitate până în anul 1928, când s-a întors la Vârșeț, localitatea natală. Pe data de 1 octombrie 1936, Maria Bălan a fost găsită moartă, otrăvită, la mormântul părinților.

Evaluând ansamblul acțiunilor serviciilor secrete românești pentru eliberarea Transilvaniei și relizarea unirii, Maximilian Ronge a concluzionat :

”România stabilise în Transilvania o vastă rețea de spionaj . Serviciul de spionaj românesc a găsit în sânul populației din Transilvania multe simpatii. Această stare de spirit a fost exploatată în 1916 (…) când au găsit o sumedenie de oamenicare informau asupra mișcării trupelor noastre (…) Pe de altă parte și un oarecare număr de preoți, institutori și avocați transilvăneni s-au dat de partea năvălitorului, sfătuind soldații să calce jurământul și să dezerteze” ( soldații români din armata austro-ungară). Pentru slăbirea bazei patriotice de sprijin, cca. 10.000 de români au fost ridicați și strămutați în apropiere de Szolnok, alți 400-500 internați în lagărele de la Taplosulye și Ostffyaszonayfaja, numerosi patrioți au fost întemnițați la Sopron, Seghedin și la Cluj. În anul 1916 au fost judecați de instanțele ungurești pentru „trădare de țară” (n.n. trădarea Ungariei) 257 de români”.

Atașații militari ai României la Berlin, Viena și Sofia – colonel Mircescu și căpitan Gheorghe Rozin, coloneii Traian Stârcea și Țenescu au furnizat informații exacte și deosebit de importante asupra intențiilor, planurilor, capabilităților și operațiunilor militare ce vizau Romînia, dar generalul Zottu, șeful Marelui Stat Major le-a calificat „exagerate”, „îndoielnice”, ori adnota : „se dețin date care le contrazic”.

După dezastrul de la Turtucaia, generalul Zottu s-a sinucis. Au fost în mod exemplar la datorie Iancu Panaitescu, directorul Siguranței Generale, Romulus Voinescu, Inspectorul General al Poliției, comisarul Duca -Brigada Specială de Siguranță din Constanța.

Și unii oameni politici de marcă considerat că este de datoria lor să susțină efortul informativ secret:

– Primul ministru I.I.C Brătianu s-a angajat în dezinformarea ambasadorului german;
– Titu Maiorescu, deși filogerman, nu acționat împotriva intereselor statului român. Dimpotrivă, a cules și furnizat informații din anturajul ambasadorului Germaniei;
– Nicolae Iorga s-a angajat în pregătirea contrainformativă a populației, semnând articole, precum „Cum ne putem lupta cu spionii ?” Ei, spionii Puterilor Centrale, scria Iorga: „[…] pot fi văzuți oriunde și oricând […] o mare primejdie națională […] să tăcem, să-i refuzăm”.

Asemenea lui Iorga au procedat Mihai Sadoveanu și Octavian Goga , toți trei colaboratori ai ziarului „România”, apărut după suspendarea presei corupte de inamic.

Constantin Kirițescu în „Istoria războiului pentru întregirea României” consemnează: „Dosarul Gunther, precum și alte documente descoperite la sediul societății petroliere cu capital german, dar și la diferite bănci au lămurit multe afaceri de corupțiune săvârșite în timpul neutralității și au dovedit nu numai procedeele îndrăznețe ale corupătorilor germani, dar din nefericire și puțina rezistență sufletească a unei părți din pătura conducătoare a țării. „

Agentul M. 255 („Farmacistul”) :

„N-ai să știi niciodată…Unii spun că a fost un om, alții că a fost o firmă. Eu nu știu cine a fost, tocmai pentru că l-am cunoscut sub forma a vreo patru personagii. Știu unde a stat Iwesen, om sau firmă… E în fața Legației germane pe strada Victor Emanuel. Pe atunci îi zicea strada Cosma. Aici, în această casă ștearsă… făcută anume să nu fie luată în seamă și să nu atragă atenția, a fost sediul acțiunii Puterilor Centrale în timpul celor doi ani de neutralitate românească. Un om care s-a schimbat de câteva ori și pe care îl chema invariabil Iwersen era patronul și șeful. De aici porneau informațiile tendențioase, articolele șablon răspândite la ziare, fotografiile de propagandă pentru reviste. Aici se recrutau agenții. Se centralizau informațiile. Se cultivau ziariștii și se inspirau ziarele. Din când în când, o siluetă se oprea o secundă în fașa casei, privea la stînga și la dreapta, apoi dispărea prin portița modestăde lemn. Un om de legăturăcare mergea apoi cu acesta la redacții, parlamentari ssau șefi politici.”

Referitor la procedeele folosite în operațiunile de influență, propagandă, contrapropagandă și deinformare: „Se lucra cu toată gama mijloacelor. Cercurile conservatoare erau ațâțate contra Franței democrate și revoluționare, iar Germania era prezentată ca o forță feudală simpatică sentimentelor boierești.

Social-democraților și cercurilor de stânga, în loc să li-se vorbească de o Franță democratică, li se denunța Rusia țaristă, ororile Ohranei și calvarul nihiliștilor din Siberia. Femeilor li se vorbea despre oroarea războiului, care ucide soții și copii. Fiecare sector de opinie publică își avea la oficina Iwersen raftul de farmacie cu doctoria propagandei potrivite. Iar la bază erau banii, banii și iar banii.”

Ziarul „Ziua”, cel fondat în anul 1994 de Sorin Roșca Stănescu, se revendica din „Ziua”, ziar fondat în anul 1930, dar, în realitate, ziarul a apărut premergător primulului război mondial, sub direcția lui Ioan Slavici, eminent pedagog, scriitor și jurnalist, membru corespondent al Academiei Române, de două ori arestat ca presupus agent austro-ungar și condamant la cinci ani de închisoare, dar eliberat la intervențiile lui Nicolae Iorga și Nichifor Crainic. Contrainformațiile statului român au stabilit că oficinele de spionaj austro-ungare ale lui Maximilian Ronge și cele germane ale lui Walter Nicolai, conduse de Iwersen, Hennenvogel și Gunther, lăsând impresia că fac propagandă în favoarea Puterilor Centrale prin ziarele „Ziua”, „Seara” și „ Minerva”, culegeau informații cu caracter politic, economic și militar.

Referitor la acest aspect, ziarul „Capitala” din 26 martie 1936 relata că:

„Ziua” camufla Serviciul de spionaj politic. Propaganda care o făcea era obiect secundar. Fiecare reporter era, fără să știe, un agent. Aici, în această oficină se centralizau zilnic, de la guvern, dela takiști, de la filipescani, de la socialiști, toate informațiile politice. Acest material brut era vărsat mai departe și astfel se redacta zilnic diagrama atitudinilor politice față de conflictul mondial. Pentru satisfacerea unei note personale, ministrul devenea indiscret. Pentru vanitatea unui elogiu de ziar, parlamentarul dintr-o comisie importantă devenea vorbăreț. Agentul de la „Ziua” înregistra și asta era suficient. Cine trebuia să știe, stia.”

Ioan Slavici – A fost arestat și întemnițat la Fortul Domnești, în luna august 1916, după intrarea în război, fiind pus în libertate la 28 septembrie 1916, deoarece faptele reținute nu se încadrau în prevederile legii spionajului. In perioada ocupației germane a rămas în București, fiind director la „Gazeta Bucureștilor”, poziție din care a criticat panslavismul, dar și aliații francezi și britanici. A scris despre regele Ferdinand că avea drept sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea și Prostia. Apoi, în martie 1919, a scris că vrednici de cea mai aspră osândă sunt oamenii politici care au încălcat tradiția secolelor de alianță cu Curtea de la Viena.

Peste un an, în 1918, evidenția că încă din secolul al XVIII-lea, Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut soarta celor din Basarabia. In luna ianuarie 1919, Ioan Slavici a fost din nou arestat, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare, fiind pus în libertate la 19 decembrie 1919, în urma intevențiilor amintite ale lui Nicolae Iorga și Nichifor Crainic.

Iată ce a spus Slavici în apărara sa din ultimul cuvânt : „Domnul comisar regal nu e un om bătrân ca mine, ci e tânăr, levent, plin de vigoare. Nu e cu toate acestea în stare să ducă în spinare toate cârțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame”.

Gala Galation – „Ce a greșit Slavici e simplu de tot […] a avut nenorocirea să nu poată la bătrânețe, să zică altfel decât a zis la tinerețe, în floarea vârstei”.

Lucian Boia – „Dacă la unii scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter”.

Dacă nu avea loc revoluția bolșevică, primul război mondial s-ar fi încheiat printr-o pace separată a Rusiei țariste cu Puterile Centrale, urmare a eșecului Armatei Române, nu al Armatei Ruse, iar linia frontului rusesc din Moldova devenea noua frontieră a Imperiului Rus, urmând ca România să fie împărțită între Germania, Austro-Ungaria și Bulgaria.

Asupra acestui plan, cunoscut ca „Planul Sturmer”, au referit mai multe surse, printre care și germanofilul Petre Carp („Am avut mare noroc că a izbutit revoluția rusească, altfel eram pieduți. Dacă mai dura țarismul și Sturmer în capul guvernului, România era pierdută”), francezii Stienon Charles în „Le Mystere roumanine et la defection russe”, Paris 1918, pag. 221-222

Michel Prevost în „Românii și rușii”, București , 1925, pag 15, Constantin Bacalbașa în „Capitala sub ocupația dușmanului, 1916-1918”, Ed. Ancora, Brăila, 1921pag. 163, dar și Vladimir Ilici Lenin în ale sale „Opere complete”, vol. 30, Ed. Politică, București, 1964, pag. 342.

Să fi știut și Slavici despre planul și negocierile secrete ale guvernului țarist, prin ministrul de externe Sturmer?!

Pe frontul secret nimeni nu a crezut niciun moment în neutralitatea Regatului României. Dimpotrivă, pe acest front s-a luptat acerb pentru pregătirea inevitabilei confruntări militare. Fiecare parte cu miza ei. Miza românilor a fost aceea de a alege între avea sau a nu mai avea o țară a lor.

Rusia imperială, prin tainice înțelegeri cu Germania, Austria, Ungaria și Bulgaria, planificase înfrângerea României și încheierea unei păci separate, în urma căreia își adjudeca Moldova, iar quadrupla alianță a Puterilor Centrale își adjudecau celelate mari ținuturi românești.

Revoluția din Rusia a dat peste cap „Planul Sturmer”, al ministrului de externe (prim ministru interimar) al guvernului țarist. Toate marile operațiuni militare au fost susținute în pregătirea, desfășurarea și izbânda lor de miile de patrioți voluntari dedicați sacrificiului pentru renașterea și întregirea neamului în granițele unui stat puternic și de glorios viitor – România Mare.

Aceste mii de patrioți au constituit frontul secret – rețelele de informații ale românilor din teritoriile supuse puterilor imperiale. Marea trădare de sus, de foarte de sus, chiar de la și de lângă Măria Sa, a fost înfrântă de forța ascunsă, dar de neînvins a celor de jos, căci ei aveau de apărat ogorul ce-i hrănea și pămîntul în care le hodineau întru veșnicie moșii și strămoșii.

Notă : Contrainformațiile statului român au reușit să fotocopieze, în luna octombrie 1914, toate documentele secrete din servieta ambasadorului austro-ungar Czernin, de care nu se despărțea. A fost fotocopiat și cifrul. Întreaga corespondență a Ambasadei Austro-Ungariei la București a fost controlată.

Se pare că operațiunea fotocopierii s-a realizat când ambasadorul era cu Martha Bibescu. Similar, la 16 august 1916 au fost fotocopiat dosarul secret al ambasadorului german, peste 200 de documente, cuprinzând partidele, politicienii, generalii și ofișerii, parlamentarii, gazetarii și samsarii corupți care au fost recrutași și au trădat România.

Date fiind implicațiile unei demascări, Prim ministrul I.C, Brătianu a dispus să nu fie demascați trădătorii pentru a nu demoraliza armata și populația, dar Siguranța să-i supravegheze strict și să le dejoace acțiunile.

 

Aurel I. Rogojan

http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/11/07/frontul-secret-al-razboiului-pentru-romania-mare-clubul-spanzuratilor/

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

Pentru toți românii, soarele la Bucureşti răsare.

 

 

 

 

 

 

 

– Ioan Slavici –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ioan Slavici a fost unul dintre marii nostri prozatori, dramaturgi si memorialişti. S-a nascut  la 18 ianuarie 1848, la Siria, jud. Arad  si a  decedat in ziua de 17 august 1925, in locuința fiicei sale, Lavinia, fiind inmormantat la schitul “Brazi” de langa Panciu, jud.Vrancea .

Cu marele său prieten, Mihai Eminescu, a pus in anul 1871 bazele Societăţii Academice Sociale Literare “România Jună”  la Viena, una dintre cele mai importante organizații ale studentilor   români din capitala Imperiului Austro-Ungar.

În paralel cu înființarea societății România Jună, au organizat Serbarea de la Putna la 15 august 1871 a studențimii române din Austro- Ungaria și din străinătate si tot in anul 1871 a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău.

 Scriitorului, care a fost  secretar al Partidului Naţional Român din Transilvania si luptător pentru drepturile românilor din Ardeal,  i-au fost intentate de catre autoritatile maghiare  cinci procese de presă, cel din urmă având drept consecinţă condamnarea sa la un an de închisoare.

Slavici şi-a executat pedeapsa la Văc, iar după ieşirea din închisoare, in 1890  trece munţii si se  stabileste  la Bucureşti, unde înfiinţeaza, împreună cu Ioan Russu-Şirianu, I.S. Neniţescu s.a., Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor.

A fost  redactor la ziarul bucurestean Timpul. Împreună cu I.L.Caragiale si G. Cosbuc a editat revista Vatra.

In 1903 a primit  Premiul Academiei Române.

 A  fost director al ziarului Ziua din București si a susținut, alături de regele Carol I, neutralitatea României in primul razboi mondial.

Prin  scrierile sale, a pătruns în literatura română universul satului românesc transilvănean.

Opera sa cuprinde nuvele (Moara cu noroc, Budulea taichii, Popa Tanda, O viaţă pierdută, Pădureanca etc.), romane (Mara, Cel din urmă armaş, Din 2 lumi, Din bătrâni), poveşti (Doi feţi cu stea în frunte, Zâna zorilor, Limir Împărat, Floriţa din codru ş.a.), dramaturgie (Gaspar Graziani, Bogdan Vodă), memorii (Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut).